Sinopsis
Abia trecuse un an de cînd Italia a recunoscut statul comunist al Chinei, cînd Antonioni reuşeşte să intre „acolo” şi să filmeze. Rezultatul este un documentar destul de lung (cam 3:30 ore), în care se îmbină stîngismul ideologic al lui Antonioni cu felul în care reuşeşte să recepteze realităţile comunismului. Documentarul are părţi idealizate - precum laudele pe care le aduce sistemului pentru realizările sale măreţe, în economie, igienă şi învăţămînt -, ca şi părţi în care Antonioni este realmente preocupat de limitările impuse la nivel general de comunism. Sentimentul pe care poate l-a încercat, cel al prezentatorului realităţii, ar fi putut fi întărit de faptul că şi-a respectat onestitate regizorală - asta însemînd multe filmări „pe sub mînă”, ruperea de traseul făcut de autorităţi sau interpretarea oarecum diferită a realităţilor cunoscute faţă de politica oficială. Dar mai degrabă ce se poate surprinde este curiozitatea occidentalului faţă de un tărîm nu doar necunoscut, ci şi interzis, pe care nu îndrăzneşte să îl judece (deoarece presupune automat că acolo „ceasul bate altfel”), dar îndrăzneşte să îl elogieze pentru „imensele cuceriri ale binelui comun”. Deşi are simţirea (sau flerul ?) s-o facă indirect. Estetic, Antonioni urmăreşte schema „documentarului fără de scenariu”, fiind mai preocupat de ce transmite chipul uman decît de urmărirea unei idei. Deşi respectiva idee rezultă, încetul cu încetul, pe măsura urmăririi documentarului.
