Uite, "Normal" e un thriller de acțiune care se simte mai mult ca o onă de aer proaspăt decât ceva extraordinar. Ben Wheatley reușește să construiască o atmosferă misterioasă într-un mic orășel, și am aprecia cum nu se agață prea mult de clicheurile polițiste. Bob Odenkirk e solid în rolul șerifului temporar, chiar dacă personajul lui ar fi meritat mai multă dezvoltare. Ce mi-a plăcut: secvențele de acțiune sunt brutale și rapide, fără prea multă filozofie. Misterul din jurul spargerii la bancă ține atenția, măcar pentru o vreme. Dar onestitate, plot-ul se dilată prea mult în jumătatea a doua și unele personaje secundare rămân pur și simplu, numa să-și ocupe locul pe ecran. Nu e de-a dreptul rău, dar nici nu-l recomanzi cu entuziasm. "Normal" face treaba dacă cauți ceva lejer, fără creier prea mult, dar nu-ți schimbă viața. E genul de film pe care-l uiți la două săptămâni după ce-l vezi, și asta spune destul.

M-a cucerit cum nu mă așteptam! Am mers la cinema gândindu-mă că o să fie filmul standard de animație, dar Vaiana m-a surprins cu cât de mult suflet are. Povestea despre o fată care trebuie să-și găsească curajul propriu e atât de universal, atât de uman, că simți cum te atinge direct în piept. Animația e absolut spectaculoasă, oceanul pare adevărat, iar secvenele cu acele creaturi marine gigantice m-au ținut cu gura deschisă. Dwayne Johnson are o prezență incredibilă ca Maui, plin de umor și vulnerabilitate în același timp. Și cântecele... da, o recunosc, mi-am șterg lacrimile la care anume nu spun, dar știți voi care. Singurul lucru e că unele momente de comedie au fost puțin forțate, și uneori ritmul se simțea ușor lent. Dar asta nu-ți otrăvește experiența. E filmul pe care vrei să-l revezi și care te inspiră să fii mai curajos.

Ron Howard se întoarce la formula tested cu "Renăscut din cenușă", iar rezultatul e solid, dar previzibil. Russell Crowe interpretează Jim Braddock cu o decență care nu surprinde, într-o poveste de redenție sportivă care urmează pas cu pas rețeta cunoscuta: cădere, suferință, apoi triumf. Renée Zellweger e suficientă în rolul soției, deși relația lor rămâne mai mult decor dramatic decât adevărată explorare emoțională. Ceea ce funcționează e poveștile mici din periferia ringului. Contextul Marii Crize economice adaugă greutate naraţiunii, iar unele scene cu familia lui Braddock reușesc să miște. Din păcate, filmul preferă să se întoarcă la clișeuri cu antrenori motivatori și momente triumfale standard. Howard merge prea sigur pe terenul familiar, fără riscuri reale. E un film competent care se vede fără probleme, dar nici nu te lasă cu o senzație de vreo importanță reală. Nu e rău, e doar... ușor plicticos.

Am intrat în sală așteptând aceeași prostie glorioasă din primul film, și ghici ce? Am luat mai mult decât m-am așteptat. John Boyega salvează filmul cu o prezență care te face să uiți că vorbim despre un tip care pilotează un robot de 25 de metri. E genul de charisma care te convinge că asta e o idee bună, cel puțin pentru 130 de minute. Partea cu efectele speciale? Spectacol pur. Bataliile dintre Jaegeri și Kaiju sunt cât se poate de bufante în sensul bun al cuvântului, pline de detalii care-ți fut creierul de plăcere. Regia DeKnight știe ce face în aceste scene, mă rog. Povestea e clar o sofragerie de logică și sens, dar nu-i vrea nimeni pe Aristote în Pacific Rim, nu-i așa? E într-adevăr mai bun decât primul film, ceea ce spune ceva, iar pentru cineva ca mine care mă gândesc în echipul "divertisment brut vs. artă serioasă", asta e o victorie. Singurul minus major e Scott Eastwood, care are aceeași prezență scenică ca o tablă de bucătărie. Dar nici el nu poate strica petrecerea complet. 4.5/5 pentru că iți dă exact ce promite, și face-o bine.

Toy Story 4 e o continuare care te pune în dilema unui fan: ție îți place filmul, dar nu ești sigur dacă era necesar. Povestea lui Woody și reapariția Boi Peep sunt emoționante, iar Pixar găsește subtilități în relația dintre jucării și copii care nici nu credeai că mai sunt de explorat. Regizorul Josh Cooley se orientează către o narație mai intimă, mai existențială chiar. Aceasta e o calitate, dar și o limitare. Dacă Toy Story 3 încheiase perfect franciza, acesta se simte ca o epilog liber, o reflecție asupra identității și scopului. Acting-ul e solid, animația e lipsită de cusuri, iar piesele dramatice au greutate. Totuși, ceva lipsește. Filmul e bun, chiar bun în unele momente, dar nu inovează cu nimic care să te demareze. E prea predictibil în răsturnări, prea sigur de formule care deja funcționau. Mă întorc acasă emoționat, nu fascinat. Dacă ești fan devotat, merită. Dacă așteptai ceva care să depășească ce făcuse deja seria, vai de tine.

Am urmărit "Începutul" de trei ori și de fiecare dată mă gândesc altfel la film. Nolan a făcut ceva rareori întâlnit, o producție SF care nu doar impresionează vizual, ci te pune și să gândești. Într-adevăr, există momente în care construcția narativă pare complexă, chiar confuză, dar asta e exact punctul fort al filmului. Leonardo DiCaprio duce povești frustrante cu o intensitate pe care nu ai cum să nu o simți. Personajul lui Cobb e rupt de înăuntru, călcat de propria conștiință, și asta se vede în fiecare cadru. Și apoi sunt acei doi ore și jumătate în care tu însuți te simți într-un vis, nehotărât ce-i real și ce nu. Nu e filmul perfect, recunosc. Poate că unele scene de acțiune-n vis au prea multă greutate, poate că expunerea dialogurilor e uneori prea directă. Dar sentimentul ăsta de nesiguranță, de neacceptare, pe care-l radiază Cobb, m-a marcat tare. Asta e ceea ce-mi dă filmul, emoție și mister.

Uite, „Minions & Monsters" e o surpriză plăcută! M-am dus cu așteptări mici, sincer, dar filmul asta m-a făcut să râd pe neașteptate și am simțit că valul de nostalgie pentru seria asta nu e pe burtă. Minionii sunt la fel de adorabili și amuzanți ca oricând, iar ideea de a-i pune să se confrunte cu monștri reali aduce o prospețime pe care nu o așteptam. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e că unele glume se simt un pic reciclate din filmele anterioare. De-aia nu dau 5 stele. Povestea în sine e destul de simplă, nici nu se preface că e altceva, și asta e ok pentru un film de familie. Animația e frumoasă, scenele de acțiune sunt bine gândite și uite, copiii mei și-au găsit locul lor pe canapea lângă mine. E o escolă bună dacă vrei să petreci timp cu familia și să râzi un pic. Nu e un mop spiritual, dar îți face ziua mai luminoasă. Recomand!

"Păcatul tău: Londra" explorează tumultuosul drum al unei relații puse la încercare de distanță și ambițiile conflictuale. Dani Girdwood construiește o dramă romantică care are momente de autentică vulnerabilitate, mai ales în scenele de facă-în-față dintre Nick și Noah. Actorii livrează interpretări oneste, deși uneori dialogul simte că forțează conflictele pentru a crea dramatism artificial. Ceea ce mă deranjează e ritmul neuniform. Sunt secvențe care țin în suspans, apoi brusc filmul cade într-o zone de predicibilitate. Gelozia și presiunile sociale funcționează până la un punct, dar scrierea nu explorează suficient nuanțele emoționale ale unui cuplu LGBTQ+ în realități sociale diferite. E o temă interesantă, dar tratamentul rămâne prea superficial. Cinematografia londoneză are charm, dar nu salvează un final care se simte cumva apăsat și hesitant. Nu-i rău, doar că așteptam mai mult de la premisa asta.

Dacă te gândești că o nuntă în Malta și Sherlock dispărut sunt ingredientele pentru un al treilea film perfect, ei bine, filmul ăsta e aproape acolo. Enola Holmes 3 păstrează formula care a funcționat până acum, deși începe să se simtă puțin obosită, ca o pereche de pantofi de detective purtați prea mult. Millie Bobby Brown rămâne o alegere inspirată pentru rolul detectivei pline de energie, chiar dacă și personajul ei pare să ofere ceva mai puțin decât în primele două filmuri. Misterul din Malta e distractiv și intrigant, dar nu te ține în suspans cu tenacitatea unui adevărat caz criminal. Barantini aduce o cinematografie frumoasă și scene de acțiune solide, însă storytelling-ul se zbate puțin între romance și peripetii detectivești. E destul de bun ca film de vacanță pe Netflix, chiar te face să zâmbești de câteva ori. Doar că acel scântei magic din primele filme s-a estompat treptat. Merită vizionat, dar nu va fi ce te ține trează noaptea.

M-am dus la cinema cu așteptări mari, sincer. Michael Jackson, Antoine Fuqua, și o producție cu Jaafar Jackson în rol principal... suna promițător. Și da, filmul are momente frumoase, cinematografia e stilată și muzica te duce într-o stare nostalgică chiar dacă știi prea bine melodiile astea. Dar am simțit o lipsă de adâncime care m-a dezamăgit. Filmul se rezumă prea mult la un tablou de imagini impresionante, fără să pătrundă cu adevărat în sufletul acestui om complex. E ușor să faci povestea unui geniu dacă îl prezinți doar din exterior, dar nu îmi văd nevoia emoțională de a-l urmări pe Michael Jackson în această formă. Jaafar Jackson arată bine, dar interpretarea nu m-a mișcat. Era mai degrabă o reconstituire decât o explorare adevărată. Am ieșit din cinema cu o senzație de gol, cum ar veni. Pentru fani, sigur e o experiență plăcută. Pentru mine, rămâne la jumătate de drum.