"Apex" e genul de film care te ține în scaun, dar îți și șoptitor la ureche că ai mai văzut asta înainte. Kormákur dă vina pe peisajul australian și pe tensiunea dintre doi oameni, ceea ce, să recunosc, merge mai bine decât m-aș fi așteptat. Femeile plecate singure prin sălbăticie să se afle pe sine sunt cam o clasă a filmelor de acțiune, dar aici se pare că au decis să mai adauge o doză de paranoia. Ucigașul viclean e efectiv viclean, nu doar tâmpit agresiv. Actrița poartă greul filmului și se vede din priviri cum trece de la disperare la foc tactic. Mersul poveștii? Predictibil în anumite momente, da. Dar sunt scenele ăla dramatice care te fac să îți ții răsuflarea în pulmoni. Landscape-ul chiar e cinematografic frumos, iar climatologia din Australia e mai bună decă-n mulți thrilleri cu bugete triple. Nu e ceva ce îți schimbă percepția asupra filmelor de supraviețuire, dar nici nu pierzi vremea dacă ai seara liberă.

Sincer, "Forbidden Fruits" m-a luat prin surprindere. Pe vremea când m-am gândit că o să fie o comedie horror obișnuită, filmul asta m-a avut agățat de scenă cu micile sale torsiuni și personaje care te enerveaza în felul cel mai seducător posibil. Meredith Alloway știe cum să construiască o atmosferă ciudată. Genul ăsta de amestec între groază și umor nu-i pentru toată lumea, dar mie mi-a funcționat. Da, e puțin superficial pe alocuri și personajele principale sunt exact tipul care îi faci să urli la ecran, dar asta pare intenționat. E ca și cum regizoarea se distrează pe seama propriei istorii. Tehnic e bine făcut, scenele sunt frumoase din punct de vedere vizual, iar actorii se joacă cu o energie contagioasă. Nu-i o capodoperă, e adevărat, dar m-a ținut captivat până la sfârșit și asta contează. Mi-ar fi plăcut mai multă profunzime în scenariu, dar pentru o 4 din 5, filmul merge. Recomand pentru cine vrea ceva ușor de privit, care nu ia prea serios pe sine.

Michael Jackson merita o poveste ca asta. Antoine Fuqua a reușit să mă transpună în universul unui geniu absolut, în acele momente în care Michael era doar un copil cu vise pe scena Jackson Five. Jaafar Jackson are o prezență care te hipnotizează, iar energia filmului e molipsitoare, mai ales în secvențele de dans și performanță. M-am simțit cu adevărat în piele lui, să-ți zic drept. Ce m-a dezamăgit ceva e că filmul alunecă prea des în clichee și nu aprofundează prea mult lacrimi, conflictele reale. E mai mult o celebrare decât o explorare sinceră a psihicului lui Michael. Și pe alocuri simți că se-ntinde puțin, că se repetă. Regia e solida totuși, și cinematografia e frumoasă rau. E filmul ideal pentru fanii lui Jackson, sigur. Dar dacă ai așteptat ceva mai întuneric, mai profund... ei bine, asta nu e el. Mi-a plăcut în total, dar nu m-a zguduit cum speriam.

Bun, deci am fost la ăsta cu mari așteptări și sincer, mi-a fost greu să mă țin atenția pe toată durata. Avatar: Foc și cenușă e o muncă tehnică de invidiat, chiar și în 2D vedeai că efectele sunt de-a dreptul impresionante. Imaginile sunt frumoase, tribul Cenușii și peisajul arid are ceva aparte. Problema? Povestea nu prea avansează. Dacă ai văzut primele Avatar-uri, știi deja scheletul: oamenii vin, vor resurse, Jake și Neytiri se apără. Aici se repetă formula și nu simți urgența sau tensiunea că ar trebui să mă pase mai mult. Personajele noi sunt meh, Varang e un antagonist fără prea mult caracter, și dialogurile par scriise pe grabă. Cameron se pare că s-a pierdut între a referi tehnic și a face o poveste care să te țină cu gura căscată. Efectele vizuale sunt ceva, da, dar după trei ore de film te aștepți mai mult decât frumusețe în 3D. Lasă în urmă ceva, nu-ți rămâne în cap după o vreme. Prea bombastic, prea puțin dramatic.

Watts reușește să balanseze între spectacolul vizual și vulnerabilitatea unui adolescent prins între două lumi. Tom Holland dă o interpretare sinceră, mai puțin eroic și mai cuvenit decât în filmele precedente, iar asta e punctul forte al peliculei. Narrative-ul se construiește pe o premisă simplă dar devastatoare: cum se responsabilizezi pentru consecințele intențiilor bune? Scenele emoționale funcționează pentru că filmul nu se teme să-și facă protagonist-ul să suporte consecințe reale. Acțiunile sunt energice, coreografia impresionantă, deși uneori excesul de CGI e simțit. Ceea ce mă deranjează ușor e lungimea și pacing-ul dificil în al doilea act. Plus, nostalgia convocată funcționează mai mult pe plan fanservice decât pe cel narrativ solid. Dar e un film care îndrăznește să-și risipească pariu-ul emoțional pe masa, și asta nu e ușor pentru o producție de această amploare. Merită văzut pe ecran mare, chiar dacă nu e perfect.

Zeu, ce documentar! Am stat cu gura deschisă pe toată durata. Suzanne Hillinger a reușit să faci ceva greu de făcut, adică să vorbești despre Pornhub într-un fel care nu e nici sensaționalist, nici prea bland. Filmul e brutal de sincer și te lovește direct în față cu realitatea din spatele acestei platforme masive. Interviurile sunt pe bune deștepte. Actori, activiști, oameni care au lucrat acolo, toți povestesc ce-au trăit și chiar se vede că nu-și ascund nimic. Partea cu exploatarea și scandalurile e greu de digerat, dar asta-i exact punctul, nu? Nu trebuie să fie ușor. Documentarul nu-ți vinde o poveste făcut ă, ci ți-o arată cum e ea în realitate, murdară și complicată. Recomand oricui vrea să înțeleagă mai bine internetul și darkside-ul acestuia. Nu e film de relaxare cu popcorn, dar e ceva pe care trebuie să-l vezi.

Sinceri, m-am gândit că va fi o comedie superficială despre moda și luxu, dar m-a surprins plăcut. Meryl Streep ca Miranda Priestly e pură perfecțiune, reci și deva în același timp. Când spune ceva, simți cum se schimbă atmosfera în jurul ei. Anne Hathaway e și ea foarte bună în rolul acestei fete care încearcă să se potrivească într-o lume complet străină. Ce m-a emoționat de fapt e dilema din spatele tuturor acestor ținute de designer și lunciuri de revistă. Andy chiar sacrifică lucruri importante pentru a plăcea șefei ei și pentru carieră. E o luptă internă care ma întristă, dar și înțeleg cum se întâmplă. Povestea știu că nu e nimic spectaculos, e destul de previzibilă, dar execuția e solidă. Mi-a plăcut și energia filmului, cum fluiește totul. E stilat fără să fie greu de urmărit. Nu e un chef de d'opera, dar e o experiență agreabilă și chiar te face să reflectezi la compromisurile pe care le facem pentru succes. Merită văzut.

Lee Cronin încearcă să rescrie mitul mumiei pentru era modernă, dar rezultatul e mai degrabă o exercițiu în excese decât o poveste coerentă. Ideea unei fete care se întoarce după opt ani în deșert avea potențial real, pe hârtie. În practică, filmul se pierde între dorința de a fi provocator și nevoia de a avea o structură naratică funcțională. Actoria e inconsistentă, iar regizorul pune mai mult accent pe sequence-uri grozave decât pe construirea unei atmosfere de adevărat mister. Există scene care transmit o tensiune reală, dar sunt înecat în prea mult CGI și orchestrație vizuală. Personajele nu evoluează în mod convingător, iar dinamica familiei pare forțată. Nu-i rău, dar nici nu-i ceva ce merită o ieșire special la cinema. Filmul se simte cam epuizat în ideile sale, o relua slabă a unor concepte mai puternice din alte producții horror.

Peter Farrelly ne dă o comedă de acțiune care e exact ceea ce ai nevoie când vrei să rezi de râs fără să-ți mai și gândești. Brad și Elijah au o chimie desăvârșită, iar dialogurile lor pline de improvizații te prind din primul minut. Scenele din Brazilia sunt o nebunie frumoasă, cu coregrafia acțiunilor și momentele comedice care se întrepătrund perfect, nu ca într-o mie de alte filme unde umorul sabotează tensiunea. Ce mi-a plăcut cel mai mult e că Farrelly nu se ia prea în serios cu propria lui premisă ridicolă. Filmul e conscious de absurditate și o exploatează la maxim. Scena cu criminali are o energie nebună, iar caracterele secundare sunt scrise cu atât de mult suflet încât nu-ți pari a nu te îngrijora pentru oamenii ăștia măgari. Sigur, e o comedie ușor proastă la momente, dar asta e chiar punctul. Când mai vezi o astfel de liniștire între haz curat și acțiune bine orchestrată? Definitiv 5/5.

La prima vedere pare un thriller de acțiune obișnuit, dar "Protectorul" surprinde prin construcția asta elegantă a unui om versus natură versus propriul trecut. Ric Roman Waugh știe exact cum să creeze tensiune într-un spațiu limitat. Izolarea geografică a insulei scoțiene devine personaj în sine, transformând fiecare moment de apă și furtună în amenință reală. Ceea ce m-a fascinat e echilibrul între action set-pieces și characterizare. Nu e doar o succesiune de bătăi și tâlcuri, ci o explorare a culpabilității și al redemptiei. Actorii au chemie care nu simte forțată, iar ritmul nu cade niciodată. Poate că îngrijorarea unor colegi că filmul e "uninspiring" vine din faptul că Waugh refuză să facă prea mult zgomot cu macheta. Dar asta e exact lucrul pe care l-am iubit. E sobru, brutal, și se ține cu ambele mâini de seriozitate. Pur și simplu cinema de acțiune făcut bine.