Uite, am urmărit Mortal Kombat II și zic sincer, nu m-a lovit cum m-aș fi așteptat. Actiunea e pe acolo, scenele de lupta sunt destul de ok, dar pe undeva se pierde magia pe parcurs. Johnny Cage cu Karl Urban promitea mai mult, dar personajul se rataceste intre toți ceilalți. Povestea e cam tanganica, parca nu-și gaseste ritmul bun. O saț de o ora și ceva și îmi dadeam seama că lucrurile nu se leagă asa cum ar trebui. Shao Kahn suna grozav pe hartie, dar ca antagonist... ia nu știu, m-a decepționat oarecum. Scenografia e impresionanta, trebuie să recunosc asta, dar nu salvează un scenariu cam confuz. E filmul ala pe care-l urmărești și nu-ți e rău, dar nici nu mă gândesc că-i filmul anului. Daca iubești seria, probabil o să-ți placă mai mult decât mie. Eu zic trei din cinci, nici rău nici bun.

Anthony Maras construiește o poveste ingeniasă în jurul unui detaliu istoric pe care puțini oameni îl cunosc. Filmul se concentrează pe tensiunea psihologică dintre Eisenhower și meteorologul James Stagg în orele ce preced invazia din Normandia, iar premisa e cu adevărat interesantă. Problema e că executarea nu ridică altura ambiției. Gary Oldman face ceea ce poate cu rolul lui Eisenhower, dar dialogurile par uneori forțate, iar conflictul dintre cei doi personaje nu dezvoltă suficiență dramatică. Regizorul reușește să creeze momente de suspans, dar filmul rămâne într-o zonă de confort prea aproape de dramedă corporativă, nu de thriller istoric care să-ți bată inima. Vizual e solid, scenele sunt bine compuse, dar ceva lipsește din substanță. Aș spune că e un film pentru cinefili de istorii, dar restul vor fi doar parțial angajați de această decizie meteorologică care schimbă istoria.

Am intrat în sală fără mari așteptări și am ieșit complet surprinsă. "Moartea lui Stalin" este o comedie neagră care te lovește cu o inteligență acerbă, chiar chinuitoare uneori. Armando Iannucci reușește să transforme o pagină întunecată din istoria rusă într-o satire cu dinți ascuțiți, unde absurdul și groaza convietuiesc într-o relație ciudată. Ceea ce m-a marcat cel mai mult e cum filmul nu se teme să râdă din fața unui regim totalitar fără să piardă din seriozitate. Actoria e excelentă, fiecare personaj e desenat cu mare atenție, iar dialogurile mor de râs în momente și te înghețe în altele. Nu e ușor de digerat nici o secundă, dar exact asta-i frumusețea lui. Singurul lucru care m-ar fi putut ține departe e tonul, care nu e pentru toată lumea. Dar daca-ți place umorul dark și istoria prezentată dintr-o perspectivă neortodoxă, trebuie neapărat să-l vezi. Nu-l uiți ușor.

Sincer, nici nu mai sper că Pixar o să dezamăgească cu Toy Story. Și uite, iarăși nu m-au dezamăgit! Al cincilea film e one more time o mișcare genială, mai ales că au găsit tema potrivită pentru ziua de azi: obsesia copiilor cu gadgeturile și retelele sociale. Buzz, Woody și Jessie se chinuie să rămână relevanți într-o lume unde o tabletă pare mai interesantă decât o păpușă în costum de cowboy. E ironic și trist în același timp, iar filmul asta știe exact cum să joace pe cărțile astea. Animația e de-a dreptul frumoasă, vocea actorilor e în formă și mesajul emotional trece destul de bine. Singura mea problemă e că, la punctul ăsta, simțeam că seria s-a încheiat deja. Dar dacă tot au venit cu al cincilea episod, măcar l-au făcut bun. Merita 4 din 5. Pur și simplu nu mai are acea magie a primelor filme, chiar dacă se apropie tare mult.

Omule, ce experiență! Am intrat în cinema cu mari așteptări și "Răzbunătorii" a reușit să le depășească pe jumătate. Whedon a făcut ceva greu de realizat, să pună laolaltă toți acești eroi fără ca filmul să devină o colecție de camee egoiste. Iron Man, Captain America, Thor, Black Widow și restul au chimie reală, nu doar se aruncă glume și lovituri. Ceea ce m-a fericit pe deplin e energia din fiecare scenă de acțiune. Nu e doar spectacol gol, are și greutate. Scena finală din New York e de-a dreptul epic, chiar dacă am simțit pe alocuri că lucrurile se grăbesc un pic. Îmi place cum personajele respective păstrează identitatea, iar conflictele dintre ei sunt ceva ce vrei să urmărești. Singura care m-a dezamăgit e povestea cu Loki, e puțin plată comparativ cu cât de mult îi știu de acasă din alte filme. E filmul pe care vrei să-l revezi, clar merită. Nu e perfect, dar e divertisment de calitate, asta e sigur. Marvel a pus bazele unui univers care funcționează și asta spune totul.

Bun, să fiu sincer, asta e o sechelă care nu-și bate joc de originalul, ceea ce-i deja ceva. Povestea Jucăriilor 2 merge decent, are momente amuzante și Jessie e o adăugire simpatică la mixul ăsta de plastic colorat. Aia e, o admitere greu de făcut pe net fără să-ți iei critici. Dar, să spun pe șleau, filmul ăsta se simte mai mult ca o extindere lungă a unei episoade de desen decât ceva organic. Secvențele de salvare se repetă și apasă tare pe sentimentalism când ar trebui să fie doar amuzante. Buzz Lightyear devine prea mult personaj secundar pentru gustul meu, iar unii adversari nu-și justifică prezența prea bine. E competent, sigur, și copiii vor fi încântați. Dar dacă m-aș compara cu numărul unu, simt că aici s-a pierdut din magia esențială. E genul de film care merită văzut, totuși. Doar nu m-aș aștepta să te şocheze ca pe când ai 8 ani.

Bhooth Bangla promite o combinație divertisantă între horror și comedie, dar execuția rămâne plată și previzibilă. Priyadarshan nu reușește să creeze acel echilibru delicat între sperieturi și umor, rezultând scene care nu sunt nici sperioase, nici amuzante. Acting-ul pare forțat, în special în momentele care ar trebui să fie comedice, iar tensiunea dramatică se pierde constant în dialoguri fără apă de gură. Povesta palatului blestemat nu e nouă, iar misterul trecerii nu e construit cu prea mult interes. Investigația supranaturală pare o obligație decât o explorare organică a narativului. Efectele vizuale sunt modeste și nu ajută deloc atmosfera. Ar fi putut fi un film de weekend distractiv, dar în loc asta simți cum se târăște greoi spre finalul care nu oferă prea multă satisfacție. Un ratat frustrant pentru genul ăsta.

"Dhurandhar" e un thriller de acțiune solid, dar care nu prea surprinde. Aditya Dhar construiește o intrigă despre infiltrare și răzbunare în mediul infracțional de la Karachi cu suficientă tensiune pentru a te ține treaz pe toată durata. Actoria e convingătoare și scenele de luptă au un ritm care funcționează, mai ales în prima jumătate. Problema e că scenariul merge pe căi prea previzibile. Personajul principal e archetipul războinicului rece, curat din manual, iar motivele sale rămân în umbră prea mult pentru a genera o legătură emoțională reală. Unele scene de acțiune sunt bine coreografiate, dar alteori filmul se simte forced, cu replici care nu curg natural. Cinematografia și producția sunt competente, iar tensiunea politică ISI-rețea criminală avea potențial mai mare de explorat. Nu e un film rău, dar nici nu lasă o impresie durabilă. E consumabil, pur și simplu, fără să ofere ceva ce să te facă să te întorci la el.

Sunt sinceră, "Ziua adevărului" m-a lăsat cu sentimente mixte. Spielberg știe cum să construiască suspans și să te facă să crezi în imposibil, iar aici și-a folosit maestria pentru a explora o întrebare fascinantă: ce s-ar întâmpla dacă omenirea ar afla că nu suntem singuri? Primele două treimi ale filmului sunt chiar captivante, tensiunea crește firesc și mă-a ținut pe marginea scaunului. Problema e că, pe parcurs, lucrurile devin prea lenți și, sincer, previzibile. Unele scene care trebuiau să fie révélatoare se-ntinde prea mult, iar legătura emoțională pe care o așteptam nu s-a materializat pe deplin. E un film care vorbește de speranță și transformare, dar adesea se pierde în propriile sale idei. Nu regret că l-am văzut, dar nici nu simt nevoia să-l reiau curând. Are momente de bun SF, doar că trebuia să fie mai decis în alegeri. Merită o încercare dacă îți plac filmele SF cu adâncime, dar nu așteptă miracole.

Kane Parsons știe cum să construiască tensiune în golul unui ecran. "Backrooms: Fără ieșire" nu e doar un film de coridoare infinite și atmosferă opresantă, ci o explorare subtilă a izolării care devinde psihologică cu cât avansezi mai departe. Singurul lucru care te ține conectat la realitate e nevoia de scăpare, dar Parsons te face să-ți pui în îndoială chiar și asta. Conceptul e simplu, dar execuția îl ridică peste multe filme de horror generice. Camera se mișcă des cu precauție, iar monotonia deliberată a peisajelor urbane abandonate devine, gânditor, mai înfricoșătoare decât orice monstru ar putea fi. Actorii par cu adevărat pierduți, nu doar că joacă asta. Partea de sci-fi ar putea fi mai solidă, îmi pare. Răspunsurile pe care filmul le oferă nu sunt la fel de captivante ca întrebările pe care le ridică, dar asta nu stinge energia filmului. E o surpriză plăcută, o rulă care stie ce vrea și nu se rușinează să-și ia timp cu asta. Nu e perfect, dar e suficient de ambiții pentru a rămâne cu tine după încheiere.