Backrooms are weird territory. Intri într-un film care pare simplu la prima vedere, doar coridoare infinite și neliniștea de a fi pierdut, dar Kane Parsons aduce o profunzime pe care nu am așteptat-o. Filmul asta chiar mă gândesc la el și după visione, iar asta conteaza pentru mine. Partea vizuală e bună, acele holuri geometrice creeaza o atmosfera claustrofobică care te ține în loc. Dar sincer, mi s-a părut că la un moment dat repeta puțin aceeași imagine, iar tensiunea scade. Jocul de acting e solid, personajele reacționează cum ar fi normal dacă ar fi într-o situație absolut absurdă. Ceea ce m-a surprins e amestecul asta între horror psihologic și sci-fi. Nu e doar o fişă de frică, e ceva mai ciudat, mai dezorientat. Simți anxietate, dar și confuzie, și nu mereu filmul explică lucrurile. Nu e perfecțiune, clar. Unele momente se-ntinde prea mult, iar ending-ul nu-mi da prea multă satisfacție. Dar e un film care nu-l vei uita imediat. Merită șansă dacă îți plac horrorurile mai psihologice.

"Comedie de groază" e fix genul de film care știi ce-ți oferă și oricum te surprinde. Tiddes jonglează destul de bine între parodie și pastiș, bazează tot pe nostalgia pentru genul horror clasic, dar nu cade în capcana unei copii ușoare. Cei doi prieteni au o chimie convingătoare și multe dintre glume funcționează, chiar dacă unele sunt mai fortunate decât altele. Narațiunea e ușor haotică, lucru care ar putea deranja pe unii, dar în contextul comediei de groază pare deliberat. E ca și cum Tiddes ar spune: "hai să ne luăm pe noi înșine în glumă". Ceea ce mă dezamăgește puțin e că ar fi putut aprofunda mai mult critica asupra formulelor genului în loc să se rezume doar la referințe. Però, filmul nu se ia prea în serios și asta îi merge bine. E divertisment onest, nu minge de foc, dar merită vizionat dacă iubești horror-ul și nu te deranjează o abordare mai chaotică.

Mă, ce film ciudat și mișto totodată! "Substanța" e de-ala care te lasă cu gura căscată și nu știi bine dacă să râzi sau să te gândești serios la ce ai văzut. Demi Moore e senzațională în rol, joacă cu o vulnerabilitate pe care nu i-o știam, iar química ei cu Margaret Qualley e super interesantă. Coralie Fargeat nu face compromisuri cu povestea asta despre obsesia tinereții și frumuseții din lumea showbizului. Filmul e mai grotesc decât grozav, uneori chiar scapă de sub control, dar asta e cam ideea, nu? Vizualurile sunt oribil de frumoase și jenant de fiziologice pe alocuri, ți se frânge ceva din interior când privești anumite scene. Nu e ușor de digerat, sincer. Durează mult și sunt momente în care mă gândeam că putea fi mai scurt. Dar bossule, ideea e atât de crudă și sincere că greu să nu te afecteze. O recomand celor care vor ceva mai muuult decât un horror standard.

Mă, ce film serios! "Platforma" e unu dintre alea care te marchează și-n ziua asta mă gândesc la mesajul lui. Conceptul e brutal, sincer, o alegorie despre inegalitate care nu ți-o ascunde sub o tonă de zahăr. Pur și simplu o platformă cu mâncare care coboară, și cine-i sus mănâncă bine, cine-i jos... ghici. Violența e la maxim, nu zic nu. Uneori chiar simți că forțează nota prea mult, dar după gândesc că asta-i ideea, să te facă să simți disconfortul. Tensiunea crește constant și-ți ține mintea ocupată până la final. Regia e solida, poza și atmosfera sunt dark la punctul de ființă opresive. Actorii se descurcă bine și-ți capeți personajele, chiar dacă unii protagoniști nu sunt chiar simpatici. Doar că-i destul de greu de urmărit, nu-i un film chill de după mâncare. Dar dacă vrei ceva care să-ți dea de gândit și-să nu te mai ridici ușor de pe scaun, asta-i alegerea. Merită văzut, chiar dacă nu-i pentru toți.

Kelly Reichardt pare fascinată de momente mici și de tensiunea pe care o poți crea fără explozii spectaculoase. "The Mastermind" explorează ideea că furtul unei opere de artă e ușor, dar a-ți ascunde viața nu. Josh O'Connor face treabă bună în rolul unui tip într-o paranoia constantă, iar cinematografia e atentă la detalii. Problema e că filmul se mișcă prea lent pentru propriul său bine. Nu e vorba doar de ritm leneș, ci de faptul că tensiunea se zbate în loc să progreseze. După jumătatea drumului, mă găseam mai mult preocupat de cât mai durează decât curioasă ce se întâmplă. O'Connor merită mai mult decât să fie ancorat într-o poveste care pare să se chinuiască să-și găsească direcția. Reichardt construiește o atmosferă, sigur, dar atmosfera asta nu ajunge să se transforme în ceva cu adevărat captivant. E un film care observă viața unui om în fuga, dar asta nu e destul. Am așteptat să se întâmple ceva care să justitice liniștea asta deliberată și nu s-a întâmplat.

Wow, m-a surprins plăcut! Am intrat în sală cu așteptări mari, știind cât de îndrăgit e universul Mortal Kombat, și... nu m-am dezamăgit. Scena de acțiune cu Cole Young m-a prins de la început. Ai asta, știi, când un personaj aparent obișnuit discovers că e mai mult decât pare. E greu să nu te emoționezi puțin. Lupte greu filmate, cu sânge și violență brută care chiar se simte. Nu-i pentru toți, dar pentru fanii franchise-ului e exact ce trebuiau. Partea cu dezvoltarea personajelor... eh, aia ar fi putut fi mai bine. Cu atât de mulți luptători și scenarii de introdus, filmul simte că-și face bagajul prea repede. Unii personaggi rămân ceva superficiali, ce-i păcat. Totuși, energiile acțiunilor și CGI-ul sunt destul de solid. M-a distrat serios, chiar dacă nu-i o capodoperă de sci-fi. E filmul pe care-l merită fanii seriei, pur și simplu nu e perfect. O 4 pe care n-o regret!

Filmul rămâne o capodoperă de science-fiction care nu și-a pierdut niciun gram din puterea conceptuală. Ceea ce îmi place cel mai mult e modul în care Wachowski construiește o filozofie pe structura unui thriller de acțiune. Keanu Reeves nu doar joacă, ci devine exact ceea ce trebuie: un personaj prins între două realități, confuz și vulnerabil chiar și în scenele de bataie. Vizual, filmul e o demonstrație de imaginație. Efectele speciale din 1999 sunt încă impresionante pentru că servesc povestea, nu invers. Coreografia luptelor, bullet time-ul, designul costumelor. Totul contribuie la construirea acestei lumi stranii și periculoase. Singurul lucru care m-ar fi dus la nota maximă e că din perspectiva actuală, unele dialoguri filosofice cad ușor greu. Dar asta nu diminuează cu nimic meritul filmului. Matricea e una dintre acele producții care schimbă modul în care privești genul și care îți stă în minte mult timp după ce termini vizionarea.

Dhurandhar e genul de film care te plimbă prin lumea crimei indiene cu atitudinea unui tip care știe exact ce face. Ajay Devgn dă peste cap tot ce-i cade-n cale, iar Aditya Dhar regizează ca și cum ar pune în scenă o partidă de șah unde piesele trag cu pistoale. E plin de adrenalină, scenele de acțiune sunt solide și ține ritmul fără prea mult zbat inutil. Unde am găsit mici probleme? Ei bine, povestea nu-ți reinventează neuronii. Nu-ți schimbă perspectiva asupra vieții, dar nici nu-ți-o strică. E o bomboană pentru fani de thriller-uri cu mușchi, genul care preferă rezultate concrete în loc de introspectie filosofică. Probabil că unii or spune că e testosterone pe ecran, și au dreptate în parte. Dar mie mi-a plăcut exact asta. Dacă aștepți un Dogville indic, vai de tine. Dacă vrei două ore și jumătate de acțiune solidă, fără prețioșenii, mergi cu siguranță.

Filmul asta m-a lăsat între două aprecieri, sincer. Pe de o parte, Sally Field e absolut magnetică în rolul viduei, reușește să transpună o anumită melancolie și rezistență care te trage în povestea ei. Relația cu caracatița e ciudată, dar în felul ei... funcționează? Plouă cu o sensibilitate pe care nu o așteptai. Pe de altă parte, poveștile cu misterul s-au întins prea mult pentru mine. Simțeam cum ritmul cade undeva la jumătate și nici apariția lui Lewis Pullman nu putea salva cu totul impresia asta. Nu-i rău, dar nici nu te lasă marcat cum ar trebui o dramă bună. E filmul ăla pe care îl iei ca eveniment, dar de care nu prea mai vorbești peste o săptămână. Meritabil pentru performanța lui Field și pentru conceptul original, dar ar fi putut fi mai mult. 3.5 din 5 pare pe bună dreptate.

Am ieșit din cinema cu adrenalina la maxim și zâmbetul ăsta stupid pe față pe care l-am avut de-a lungul întregului film. "Misiune la limită" e exact ce promite, nimic mai mult, nimic mai puțin, și de fapt asta e grozav. Guy Ritchie se știe de lucru la filmele de acțiune și se vede că se-ntinde aici pe plinul său. Echipa asta de agenți e incredibil de charismatică, iar chimia dintre ei te ține angrenat. Sequențele de acțiune sunt facute cu stradă, cu o viteză și o precizie care ți-e imposibil să nu apreciezi. Povestea e un pic simplă, sigur, și nu-ți va sparge creierul cu twist-uri filozofice. Dar sinceritatea asta e chiar seducătoare în ziua de azi. Nu se ia prea în serios, știe să se joace cu genul, iar asta îi conferă un charm deosebit. Singurul lucru care m-a ținut cu o notă sub cinci? Unele scene de dilalog par forțate și actele doi cu trei s-ar putea tăia puțin. Dar e o problemă minoră. Dacă-ți place adrenalina, umor și stilul distinctiv Ritchie, asta e o vizionare obligatorie.