Kristoffer Borgli reușește o echilibrare grea între umor și melancolie cu „Drama". Pelicula se joacă inteligent cu ideea că dragostea și cunoașterea celuilalt sunt lucruri foarte diferite. Emma și Charlie sunt cuplul ăla pe care chiar vrei să-i vezi fericit, dar secretul care apare o săptămână înainte de nuntă schimbă total perspectiva asupra a ceea ce credeai că știi despre ei. Ce îmi place cel mai mult e tonul filmului. Nu e nici prea greoi, nici prea superficial. Zendaya și Pattinson au o chimie naturală, conversațiile lor curg fără forțare, iar comediei nu-i lipsește ascuțime. Regia captează acele momente ciudate dintre cupluri, alea când știi că se întâmplă ceva dar nu știi exact cum să o iei. Singura slăbiciune e că în al treilea act, tensiunea cade puțin. Finalizarea simte că se grăbește să-și rezolve problemele, iar eu aș fi vrut mai multă explozie emoțională. Totuși, filmul nu pretinde că are răspunsuri ușoare la întrebări dificile, și asta e meritul lui.

Am plecat în Toscana cu scepticism, sincer. Știi cum e, când vezi un rom-com despre o femeie care se dă drept logodnica unui italian bogat. Dar Kat Coiro reușește ceva greu: face din această premisă clicheistă o poveste care să-ți deranjeze pe plăcut. Halle Bailey e o surpriză. Nu doar că are o prezență naturală, dar chemarea ei către viață a personajului Anna nu cade niciodată în caricatură. Mesajul filmului despre a te cunoaște pe tine însuți, departe de așteptările altora, se simte autentic, nu forțat. Peisajele toscane nu sunt doar decorație aici, ci aproape un personaj în sine, cu o greutate emoțională reală. Ce m-a încântat e ritmul. Nu-i precipitat nici melodramatic. Coiro știe cum să construct o scenă, cum să lase gol și apoi plinuri. Chiar și momentele pline de umor respiră. Sigur, nu e revoluționar. Dar-i cald, e destept și, cel mai important, mi-a plăcut cu adevărat să fiu în lume aceasta.

Bun, deci am văzut "Diavolul se îmbracă de la Prada 2" și sincer, m-am simțit mai degrabă dezamăgit. După 20 de ani de așteptare, filmul ăsta pare să trăiască mai mult din nostalgia pentru original decât din o poveste serioasă. Ideea cu Miranda și Andy care se unesc să o dea jos pe Emily suna promițător pe hârtie, dar în practică e cam forțată. Meryl Streep e mereu o dată bună, da' chiar și ea nu poate salva scenariul simplu și predicibil. Emily drept antagonistă? Era mai interesantă ca sidekick obedient. Mizele nu-s mari deloc, totul se resimte superficial și plin de clișee despre moda și putere în corporații. Mi-a lipsit acea sclipire, acel umor și strălucire pe care le avea primul film. Asta e doar o copie slabă care se agață de personajele pe care le-am iubit odată. Pentru fani ai seriei poate merita o vizionare, dar don't expect magic. E cumva decent pentru o după-amiază, dar nu prea mai mult.

Nolan reușește din nou să creeze ceva cu adevărat inedit. Povestea părintelui care traversează galaxii pentru a salva omenirea m-a ținut lipit de scaun, nu din adrenalină goală, ci din emoție pură. McConaughey e perfect în rolul asta, transmite durere și determinare fără să exagereze. Ceea ce îmi place cel mai mult e ambițiunea filmului de a combina spectacolul cosmic cu dramă intimă. Oamenii critică partea teoretică, dar tocmai asta face filmul grozav, nu vine cu răspunsuri ușoare. Cinematografia e impresionantă, muzica de Hans Zimmer e obsedantă în cel mai bun fel. Nu e perfect pacing-ul la momente, dar asta nu-mi diminuează plăcerea urmăririi. E filmul care mi-a amintit de ce iubesc SF-ul de oameni.

Sincer, am intrat în cinematograf cu mari așteptări, dar "Trăind printre demoni: Ultima spovedanie" m-a dezamăgit mai mult decât mă așteptam. Intro-ul e frumos făcut, asta trebuie să recunosc. Scenele cu Judy după confirmare m-au emoționat și am simțit cu adevărat drama familiei Warren. Filmul se concentrează mai mult pe traumele familiale decât pe efectele horror în sine, ceea ce avea potențial să fie ceva special. Problema e că restul filmului nu reușește să mențină această intensitate emoțională. Jump scare-urile sunt bine cronometrate, dar după al treilea-patrulea, devii imun la ele. Trăiești pe pilot automat prin scenariu prea predictibil. Cred că seria Warren și-a consumat ideile bune la filmele anterioare. Asta simte mai mult ca o obligație comercială decât ceva făcut cu inimă. Nu-i rău complet, dar nici nu merită să îți faci timp pentru el. Dacă ești fan hardcore, o să-l vizionezi oricum. Pentru ceilalți, sunt alegeri mai bune.

M-a marcat profund filmul ăsta, chiar dacă nu e ușor de privit. "Sunt dorite fete fierbinți" e un documentar crudă despre realitatea sexului și exploatare, iar Ronna Gradus nu se ascunde după nicio diplomație. Ce m-a șocat cel mai mult e cum se-ntâmplă lucrurile astea chiar lângă noi, în România. Fetele din film nu-și cer milă, doar încearcă să supraviețuiască. Unele scene m-au făcut să mă simt inconfortabil, dar cred că asta e scopul, să nu poți rămâne indiferent. Sigur, documentarul are probleme. Uneori senzaționalismul ia locul analizei profunde, și structura putea fi mai bună. Totuși, reușește să pună oamenii în fața unei realități care de obicei rămâne ascunsă. Merită să-l vezi, dar fii pregătit. Nu e pentru o seară relaxantă, e pentru a te gândești. 4/5 pentru curaj și sinceritate, chiar dacă nu-i perfect.

Okay, deci am terminat "Dragul meu asasin" și... eh, e ok, dar nu-mi face nici carne nici pește. Ideea e interesantă, vreau să zic, o femeie cu sânge rar care trebuie să se apere și într-ici iubirea cu un asasin. Sună dramatic, nu? Problema e că nu simți tensiunea cum ar trebui. Scenele de acțiune sunt în regulă, dar când ajung la partea romantică mi se pare forțată. Mezi asta și reapariția "vechiului inamic" se duce în toate direcțiile și pierde din impact. Actorii chiar încearcă să facă ceva din asta, dar scenariul nu prea le ajută. Nu-i rău deloc, dar nici nu-l iau cu mine acasă. E de vizionat o dată, mai ales dacă iți plac filmele cu actiune și drama în mix. Doar că nu prea rămân în minte personajele sau vreo scenă care să-mi dea viață. E ca și cum ai mânca o pizza decent la restaurantul din colț, nimic special, dar nici nu te-ai plânge.

Omg, asta a fost o explozie pură de adrenalină! Simon McQuoid a ridicat bara atât de sus încât m-am simțit complet copleșită în cea mai bună parte. Acțiunea din Mortal Kombat II e pe un alt nivel, fiecare duel mă-a ținut pe marginea scaunului. Ce m-a uimit cu adevărat e cum personajele s-au dezvoltat. Johnny Cage nu mai e doar comedie ieftină, ci are o profunzime care m-a emoționat. Iar când Shao Kahn a apărut pe ecran, a fost cât pe-aci să-mi sar inima din piept. Amenințarea lui e atât de reală, atât de primejdioasă. Scenele de luptă sunt o artă. Sunt crude, spectaculoase, dar și strânse emoțional. Fiecare mișcare conte, fiecare lovitura te doare înăuntrul tău. Și efectele speciale, doamne, sunt incredibile fără a fi plictisitoare. E filmul perfect pentru fanii franchise-ului, dar și pentru cei care iubesc acțiunea bună, pură. M-a lăsat complet fascinată. 5/5, fără ezitare!

M-a emoționat mai mult decât m-am așteptat! "Juste une illusion" e filmul ăla care te face să razi, apoi brusc te-ntinde pe spate cu o secvență care-ți ia suflul. Nakache știe cum să amestece comedia cu dramă, chiar dacă uneori balanța se-nclinează prea mult spre emoție și pierde din ușurință. Povestea nu-i chiar originală, dar felul în care e spusă o face să simți fiecare moment. Personajele sunt vii, autentice, nu par scoase din cartea unui screenwriter rece. Mi-a plăcut vrajeala lor, modul în care se chinuie cu propriile lor iluzii și speranțe. Poate ar fi putut să taie 15-20 de minute din mijloc, pentru că-i o toacă prea lungă în a doua jumătate. Dar nu mă-nfuria, pur și simplu puteai simți cum îți scade energia în scaunul de la cinema. Oricum, recomand! E filmul ăla pe care-l urmărești complet absorbit, iar după ce iese din sală ceva din el rămâne în tine.

"Remarcabile făpturi inteligente" nu reușește pe deplin, deși are momente care merită apreciate. Newman construiește o atmosferă melancholică în jurul acvariului, iar Kirsten Stewart transmite o vulnerabilitate sinceră în rolul văduvei. Problema vine din ritmul inegal, în special în al doilea act, unde sensul de urgență se pierde într-o explorare prea lentă a metaforelor asupra comunicării. Caracatița ar putea fi o metaforă interesantă, dar filmul o tratează mai mult ca simbol decât ca prezeță reală. Acting-ul e solid, dar scenariul nu ofere destul carne pe os personajelor secundare. E o adaptare care funcționează vizual, reamintind de "The Shape of Water", dar fără aceeași forță emoțională. Nu-i rău, doar că prea timid pentru o astfel de premisă.