Sincer, nici nu mai sper că Pixar o să dezamăgească cu Toy Story. Și uite, iarăși nu m-au dezamăgit! Al cincilea film e one more time o mișcare genială, mai ales că au găsit tema potrivită pentru ziua de azi: obsesia copiilor cu gadgeturile și retelele sociale. Buzz, Woody și Jessie se chinuie să rămână relevanți într-o lume unde o tabletă pare mai interesantă decât o păpușă în costum de cowboy. E ironic și trist în același timp, iar filmul asta știe exact cum să joace pe cărțile astea. Animația e de-a dreptul frumoasă, vocea actorilor e în formă și mesajul emotional trece destul de bine. Singura mea problemă e că, la punctul ăsta, simțeam că seria s-a încheiat deja. Dar dacă tot au venit cu al cincilea episod, măcar l-au făcut bun. Merita 4 din 5. Pur și simplu nu mai are acea magie a primelor filme, chiar dacă se apropie tare mult.

Omule, ce experiență! Am intrat în cinema cu mari așteptări și "Răzbunătorii" a reușit să le depășească pe jumătate. Whedon a făcut ceva greu de realizat, să pună laolaltă toți acești eroi fără ca filmul să devină o colecție de camee egoiste. Iron Man, Captain America, Thor, Black Widow și restul au chimie reală, nu doar se aruncă glume și lovituri. Ceea ce m-a fericit pe deplin e energia din fiecare scenă de acțiune. Nu e doar spectacol gol, are și greutate. Scena finală din New York e de-a dreptul epic, chiar dacă am simțit pe alocuri că lucrurile se grăbesc un pic. Îmi place cum personajele respective păstrează identitatea, iar conflictele dintre ei sunt ceva ce vrei să urmărești. Singura care m-a dezamăgit e povestea cu Loki, e puțin plată comparativ cu cât de mult îi știu de acasă din alte filme. E filmul pe care vrei să-l revezi, clar merită. Nu e perfect, dar e divertisment de calitate, asta e sigur. Marvel a pus bazele unui univers care funcționează și asta spune totul.

Bun, să fiu sincer, asta e o sechelă care nu-și bate joc de originalul, ceea ce-i deja ceva. Povestea Jucăriilor 2 merge decent, are momente amuzante și Jessie e o adăugire simpatică la mixul ăsta de plastic colorat. Aia e, o admitere greu de făcut pe net fără să-ți iei critici. Dar, să spun pe șleau, filmul ăsta se simte mai mult ca o extindere lungă a unei episoade de desen decât ceva organic. Secvențele de salvare se repetă și apasă tare pe sentimentalism când ar trebui să fie doar amuzante. Buzz Lightyear devine prea mult personaj secundar pentru gustul meu, iar unii adversari nu-și justifică prezența prea bine. E competent, sigur, și copiii vor fi încântați. Dar dacă m-aș compara cu numărul unu, simt că aici s-a pierdut din magia esențială. E genul de film care merită văzut, totuși. Doar nu m-aș aștepta să te şocheze ca pe când ai 8 ani.

Bhooth Bangla promite o combinație divertisantă între horror și comedie, dar execuția rămâne plată și previzibilă. Priyadarshan nu reușește să creeze acel echilibru delicat între sperieturi și umor, rezultând scene care nu sunt nici sperioase, nici amuzante. Acting-ul pare forțat, în special în momentele care ar trebui să fie comedice, iar tensiunea dramatică se pierde constant în dialoguri fără apă de gură. Povesta palatului blestemat nu e nouă, iar misterul trecerii nu e construit cu prea mult interes. Investigația supranaturală pare o obligație decât o explorare organică a narativului. Efectele vizuale sunt modeste și nu ajută deloc atmosfera. Ar fi putut fi un film de weekend distractiv, dar în loc asta simți cum se târăște greoi spre finalul care nu oferă prea multă satisfacție. Un ratat frustrant pentru genul ăsta.

"Dhurandhar" e un thriller de acțiune solid, dar care nu prea surprinde. Aditya Dhar construiește o intrigă despre infiltrare și răzbunare în mediul infracțional de la Karachi cu suficientă tensiune pentru a te ține treaz pe toată durata. Actoria e convingătoare și scenele de luptă au un ritm care funcționează, mai ales în prima jumătate. Problema e că scenariul merge pe căi prea previzibile. Personajul principal e archetipul războinicului rece, curat din manual, iar motivele sale rămân în umbră prea mult pentru a genera o legătură emoțională reală. Unele scene de acțiune sunt bine coreografiate, dar alteori filmul se simte forced, cu replici care nu curg natural. Cinematografia și producția sunt competente, iar tensiunea politică ISI-rețea criminală avea potențial mai mare de explorat. Nu e un film rău, dar nici nu lasă o impresie durabilă. E consumabil, pur și simplu, fără să ofere ceva ce să te facă să te întorci la el.

Sunt sinceră, "Ziua adevărului" m-a lăsat cu sentimente mixte. Spielberg știe cum să construiască suspans și să te facă să crezi în imposibil, iar aici și-a folosit maestria pentru a explora o întrebare fascinantă: ce s-ar întâmpla dacă omenirea ar afla că nu suntem singuri? Primele două treimi ale filmului sunt chiar captivante, tensiunea crește firesc și mă-a ținut pe marginea scaunului. Problema e că, pe parcurs, lucrurile devin prea lenți și, sincer, previzibile. Unele scene care trebuiau să fie révélatoare se-ntinde prea mult, iar legătura emoțională pe care o așteptam nu s-a materializat pe deplin. E un film care vorbește de speranță și transformare, dar adesea se pierde în propriile sale idei. Nu regret că l-am văzut, dar nici nu simt nevoia să-l reiau curând. Are momente de bun SF, doar că trebuia să fie mai decis în alegeri. Merită o încercare dacă îți plac filmele SF cu adâncime, dar nu așteptă miracole.

"Pressure" e genul de film care promite tensiune istorică și delivers... ei bine, o conversație foarte lungă despre vremea rea. Anthony Maras a reușit ceva impresionant, și anume să transforme una din cele mai dramatice 72 de ore din istorie într-o seară de insomnii la care mă gândesc cu nostalgie. Eisenhower și Stagg se chinuie pe ecran cu o decizie care poate schimba istoria, dar filmul se mișcă cu viteza unui jurnalul meteo. Sunt momente unde tensiunea se simte, da, numai că sunt separate de lungi secțiuni în care omul se gândește când vine reclama. Povestea e istorică și importantă, asta-i sigur. Doar că a face film despre asta e mai greu decât ai crede. Pe undeva între "Dunkirk" și "12 Oameni furioși", "Pressure" se clatină fără să cazi în niciunul dintre tabere. E solid tehnic, actorii fac treaba, dar nu-ți lipsește nimic dacă-l pierzi. Pur și simplu nu e destul de bun să te ții cu dinții pe scaun.

Kane Parsons știe cum să construiască tensiune în golul unui ecran. "Backrooms: Fără ieșire" nu e doar un film de coridoare infinite și atmosferă opresantă, ci o explorare subtilă a izolării care devinde psihologică cu cât avansezi mai departe. Singurul lucru care te ține conectat la realitate e nevoia de scăpare, dar Parsons te face să-ți pui în îndoială chiar și asta. Conceptul e simplu, dar execuția îl ridică peste multe filme de horror generice. Camera se mișcă des cu precauție, iar monotonia deliberată a peisajelor urbane abandonate devine, gânditor, mai înfricoșătoare decât orice monstru ar putea fi. Actorii par cu adevărat pierduți, nu doar că joacă asta. Partea de sci-fi ar putea fi mai solidă, îmi pare. Răspunsurile pe care filmul le oferă nu sunt la fel de captivante ca întrebările pe care le ridică, dar asta nu stinge energia filmului. E o surpriză plăcută, o rulă care stie ce vrea și nu se rușinează să-și ia timp cu asta. Nu e perfect, dar e suficient de ambiții pentru a rămâne cu tine după încheiere.

Adam Scott într-un han bântuit irlandez pare combinația perfectă pe hârtie, dar "Hokum" nu reușește să exploateze deplin potențialul acestui setup. Filmul are momente de groază care te fac să te întinzi pe scaun, dar apoi se pierde într-o dezvoltare lentă, prea ocupat să construiască atmosferă decât să creeze tensiune reală. Ceea ce m-a impresionat e autenticitatea personajului lui Scott. Un scriitor de romane de groază care se confruntă cu adevărata spaimă e o idee bună, și actorul o duce cu naturalețe. Però, hanul bântuit nu reușește să mă înspăimânte din cauza unui ritm prea moale. E ca și cum McCarthy nu poate decide dacă vrea psihologic sau clasic horror. Recomand filmul dacă ți-au plăcut "1408" sau "Grave Encounters", pentru că are acea atmosferă claustrofobă și ciudată. Nu-i perfect, dar nici rău. Merita vizionat dacă ești fan al genului, doar nu te aș sfătui să aștepți ceva revoluționar.

"Păcatul tău: Londra" e o variantă londonieză a conflictului clasic distanță plus presiuni externe. Nick și Noah se înclină sub greutatea gelozie și ambițiilor divergente, iar Girdwood nu ratează momentele intime care respiră adevăr. Cinematografia surprinde frumos Oxford și Londra, iar chemistry dintre actori salvează mai multa dramă decât ar merita pe hartă. Problema e că scenariul aleargă prea des pe locuri familiare fără să ofere ceva nou genului. Conflictele se simt oarecum predictibile, iar ritmul șoptitor nu face decât să întărească senzația de marcare a timpului. Secvențele finale aspiră la catharsis, dar ajung doar dramatic corecte. Filmul nu e rău, doar că nu găsește vocea proprie între "The Summer I Turned Pretty" și alte drame romantice contemporane. E solid pentru o seară liniștită, dar nu prea lasă ceva în urmă.