Am început să urmăresc acest film cu mari așteptări, dar am plecat dezamăgit. Wilmshurst nu reușește să găsească echilibrul între documentar și dramă, iar rezultatul e o producție confuză care se chinuie să-și găsească identitatea. Scenele dramatizate sunt artificiale și scoase din context, în timp ce materialul documentar pare tăiat la repetiție. Acting-ul figuranților nu ajută, ci aruncă în ridicol momentele care ar trebui să fie solemne. Comparativ cu alte documentare despre Hiroshima, ace-sta rămâne la suprafață, fără profunzime sau perspectivă nouă asupra evenimentelor. Ceea ce mă frustează cel mai mult e lipsa unei narații coerente. Sari dintr-o scenă în alta fără conexiune emoțională reală. E ca și cum cineva ar fi aruncat laolaltă trei proiecte diferite fără să le integreze propriu-zis. O producție ratată care nu face cinste nici subiectului, nici genului. Istoric interesant, execuție slabă.

Panahi reușește din nou să transforme un moment cotidian într-o spirală morală tulburătoare. Accidentul ușor de mașină devine declanșator pentru ceva mult mai profund, o explorare a modului în care resentimentul și incertitudinea pot eroda complet judecata unui om. Ceea ce m-a marcat cel mai mult e ambiguitatea care plutește peste tot filmul. Nu știi niciodată sigur dacă Vahid l-a găsit pe cine trebuie sau dacă propriul lui dor de răzbunare îl oarbă. Această incertitudine nu e un defect de scenariu, ci o alegere deliberată și riscantă care funcționează foarte bine. Actorul care îl interpretează pe Vahid face o treabă excelentă în redarea acestei obsesii care crește ușor, aproape neobservat. Ritm ponderabil, imagistica desert și dorință apăsătoare de justiție care se transformă în ceva atât de diferit de ceea ce și-l închipuie inițial. Filmul nu oferă răspunsuri ușoare și nici nu te confortează cu încheierea pe care ai vrea s-o vezi. E măcar ceva problematic pe alocuri, dar asta e și puterea lui. Panahi continuă să filmeze curajos, indiferent de context.

Okay, deci "28 Years Later: The Bone Temple" e filmul ăsta care a stârnit destul de mult hype, mai ales cu Nia DaCosta la timon. N-am zis nu și m-am dus să-l văd, dar sincer... e cam pe jumătate. Ideea e interesantă, nu mă înțelegeți greșit. Horror-ul științifico-fantastic merge bine la Nia, și Ralph Fiennes face ceva cu rolul lui care chiar te trage într-o zonă ciudată. Atmosfera e dură, uneori rău de tot. Dar filmul ăsta se sufocă puțin în propriile ambițiile, parcă vrea să spună prea multe în aceeași vreme. Au fost scene care m-au fascinat, altele care m-au plictisit tare. Ritmul e cam neregulat, iar mesajele din spatele întregii povești se pierd vreo doi-trei ori pe parcurs. Sunt fani obsedați ai primului "28 Days Later" care sigur vor iubi asta, dar eu am ieșit de-acolo mai mult confuză decât satisfăcută. Nu-i rău, dar nici nu-l bag în topul meu.

Coogler promitea mult cu "Păcătoșii", dar filmul se prăbușește sub propria ambițiune. Ideea de bază are potențial, doi frați care se întorc acasă doar să descopere ceva malefic în așteptare, dar execuția e confuză și incorentă. Regizorul pare pierdut între genuri, oscilând neconfortabil între horror psihologic și thriller acțiune, fără să excele în niciunul. Performanțele sunt slabe, în special o distribuție care nu reușește să creeze tensiune psihologică reală. Există momente de filmmaking solid din punct de vedere tehnic, dar nu compenseaza prea puțin conflict dramatic și o structură narativă care se întinde în lungul de 2+ ore. Scenele horror se simt lipsite de impact, iar twist-ul final te lasă mai confuz decât șocat. Am avut speranțe după Black Panther, dar asta e o cădere notabilă. Pur și simplu nu funcționează.

Sincer, nu credeam că se poate face ceva atât de bun din asta! Să iei toți acești eroi cu ególuri énorme și să-i pui să lucreze împreună... părea imposibil. Dar Whedon a gestionat perfect dinamica între ei. Ce m-a marcat cel mai mult? Chimia dintre personaje. Robert Downey Jr. este pur și simplu inconfundabil ca Tony Stark, iar conversațiile între eroi sunt pline de umor și tensiune în același timp. Nu e doar o succesiune de scene de bătaie — fiecare moment de dialog contează. Și acțiunea... wow. New York-ul distrus de Loki și armada lui extraterestră e spectaculos fără să devină ridicol. Efectele speciale sunt impresionante, dar nu domină povestea. Se vede că nu e doar și doar explozie după explozie. E filmul care m-a făcut să înțeleg de ce Marvel era inevitabil. Nu-i perfect, dar e atât de bine echilibrat între umor, acțiune și character development. A redefinit ce înseamnă un film de supereroi pe scară largă. Îl reiau cu plăcere oricând!

Uite, nu mă așteptam să mă agăț atât de tare de o comedie cu superstare K-pop care vânează demoni. Dar iată-mă, fascinat de combinația asta care pe hârtie pare să fi fost gândită de cineva care a fumat ceva very special. Animația e absolut frumoasă – Chris Appelhans știe ce face – și personajele Rumi, Mira și Zoey au o chimie care funcționează, chiar dacă balanța dintre glumele pop-culture și narațiunea efectivă e cam pe-acolo. Povestea în sine e... well, caotică. Nu-ți vine să crezi că merge, dar merge. Ceea ce mă deranjează puțin e cât de mult se simte glamour-ul artificial al industriei K-pop încasat în fiecare cadru. E cum ar fi Glossy Magazine a făcut o animație supranatural. Asta zis, filmul nu se ia singur prea serios, ceea ce e onest și chill. Merge ca popcorn movie cu substanță ușoară, nu ca *masterpiece*, dar sunt sigur că-ți va ieși zâmbetul pe față. Merită dat o șansă – doar nu lua în serios partea cu demoni, serios serios. **4.5/5** – Distracție garantată, perfecțiune? Nah.

Mă, asta-i filmul pe care-l așteptam! "The Rip" e tocmai ce trebuie când vrei ceva gros, cu suspans adevărat și o echipă care se-nfrânge din interior. Carnahan a făcut o treabă de nota 10 cu povestea asta — imagine milioane de dolari într-un depozit și totul se duce dracului în câteva ore. Ce mi-a plăcut cel mai tare e cum se destramă încrederea între oameni. Nu-i pur și simplu un thriller cu bani, e și o poveste despre paranoia și tradiție. Matt Damon și Ben Affleck sunt într-o formă de zici că au stat ani de-aia să aștepte rolurile astea. Damon face zig-zaguri psihologice care-ți rămân în cap, iar Affleck aduce gravitatea necesară. Da, e într-o vână clasică de 90's cop thrillers, dar asta nu-i contra — filmul știe ce vrea și nu se-apără pentru asta. Ritm alert, tensiune care nu te lasă, și scene de acțiune care-ți taie respirația. O recomandare fierbinte. Dacă-ți plac thrillerele serioase cu personaje complexe, "The Rip" e pentru tine.

Am intrat în "Străini misterioși" cu așteptări oarecum mari — premisa e solid construită pentru un thriller erotic de dimensiuni B-movie. Și într-un fel, filmul asta livrează exact ce promite, dar nu prea depășește așteptările. Punctul forte e undeva la intersecția dintre tensiune și chimia actorilor. Dinamica dintre protagonistă și asasinul misterios funcționează în momentele de suspans, mai puțin în scenele de intimitate, care se simt mai mult ca obligații contractuale decât ca adevărată pasiune. Regie competentă de la Tony Dean Smith, dar destul de funcțională — nu-și asumă riscuri vizuale sau narrative prea mari. Ceea ce mă dezamăgește e lipsa de echilibru dintre thriller și dramă. Personajul principal are tot potențialul pentru un arc emocional complex, dar scriptul preferă să se rezume la supraviețuire și întortocheată. Comparativ cu "Killing Zoe", de exemplu, lipsește acea densitate psihologică. Solid, dar previzibil. Merită o vizionare dacă ești în vibe de thriller ușor, dar nu e ceva ce-ți va rămâne în minte.

Nolan reușește din nou cu ambițe cosmice, dar nu fără compromisuri. McConaughey e foarte bun în rolul unui tată astronaut — are o naturaleșe rară în scenele emoționale, care sunt de fapt nucleul filmului. Cinematografia e spectaculoasă, iar muzica Hans Zimmer te poartă prin galaxii. Problema? Lungimea și complexitatea narativă devin contra-productive. După 2 ore și jumătate, încep să mă gândesc mai mult la ceasul din perete decât la dialogi. Unele explicații despre fizică par prea expozitive, prea des. Și chiar dacă efectele vizuale sunt impresionante, senzația de uimire se dilueaza în monologuri prea lungi. E un film gânditor, asta e clar. Dar Nolan pare obsedat să se dovedească că-i inteligent, mai degrabă decât să lase povestea să respire. Nu-mi pare rău că l-am văzut, dar nici nu mă apasă să-l reiau curând.

Mă gândesc că Whedon a făcut un lucru greu: a adunat pe acești super-eroi în același film fără să se anuleze unii pe alții. Și i-a reușit, cel puțin în bună măsură. Downey Jr. fură scena în fiecare moment în care apare — magnetismul ăla al lui Iron Man-ului nu se poate nega. Ceilalți actori se descurcă bine, deși unii nu au prea mult timp să strălucească. Dinamica între personaje e amuzantă, dialogurile au umor autentic, nu forțat. Actiunea e solid făcută, efectele speciale arată impresionant și cu 12 ani în urmă asta era ceva cu adevărat spectaculos. Scena de deschidere pe bază SHIELD e fantastic orchestrată. Totuși, nu mă pot păzi de senzația că ceva lipsește. Povestea e destul de simplă — poate prea simplă pentru un film de această amploare. Chiar dacă spectacolul te ține ocupat, după ce apasă stop, nu prea rămâne cu tine. E consumabil, plăcut, dar nu transformator. Merită privit dacă-ți place genul, sigur. Doar nu așteptă profunzime psihologică sau o narațiune complexă. E exact ceea ce promite titlul — răzbunători care salvează lumea.