Un film despre viteză, emoție și decizii grele, „Cursa” este pentru toți cei care știu ce înseamnă să duci o poveste până la capăt. E despre orașul care te provoacă la fiecare pas, despre ambiția de a îți urma visurile, despre prietenie, dar și despre iubirea celor doi frați care împreună reușesc să depășească toate obstacolele. Citeşte întreaga ştire: Câți bani a făcut filmul „Cursa” în doar trei zile. Este lansarea românească a anului 2025 la cinema

Paul Feig știe cum să construiască tensiune într-o casă boierescă. "Menajera" e o intrare solid-făcută în genul thriller psihologic, cu o premisă simplă dar efectivă: o femeie vulnerabilă care intră în lumea unui cuplu enigmatic și periculos. Amanda Seyfried duce aici greutatea filmului cu o interpretare nuanțată, oscilând între ingenuitate și paranoia. E greu să nu te gândești la "Suspiria" sau la alte thrillere clasice când priveștii scena cu scena cum familia dezvăluie adevărata ei față. Dar asta e și punctul slab, cred. Povestea merge pe urmele unui scenariu prea cunoscut și nu surprinde prea mult dacă ai mai văzut din genul ăsta. Regie curată, cinematografie plăcută, pacing decent. Meritul cel mai mare e că menține interesul până la sfârșit, chiar dacă revelațiile finale nu sunt mind-blowing. E un film pe care îl urmărești cu plăcere într-o seară, dar care nu lasă mult după ce se termină.

Nu-i rău, dar este doar de umplutură. Seamănă extraordinar de mult cu Predator, doar că aici soldații se luptă cu un Transformer șucărit pe lume.

Hopperi e chiar o surpriză plăcută, trebuie să recunosc. Disney și Pixar au reușit să facă ceva ce părea imposibil: un film de ecologie care nu te duce direct în coma. Mabel e o protagonistă genuini care nu-ți cere să o suporți din obligație, iar conceptul "saltului de conștiință" e suficient de nebunesc ca să funcționeze. Partea cu comunicarea cu animalele are niște momente hilare, mai ales când realizezi că veverițele sunt muncitori cu drepturi de negociere. Animația e impecabilă, cum te-ai aștepta de la Pixar, și povestea nu se forțează pe ecologism ca o reclă pentru ONG. Nu-i perfect, totuși. Uneori dialogurile cad prea ușor în morală, iar mai spre final devine puțin prea predicator. Dar asta nu stinge farmecul general. E filmul pe care vreau să-l văd iar în iarna asta, ceea ce pentru mine e testul suprem pentru orice animație.

Promontoriul e genul de film care te agață de la început și nu te mai lasă până la final. Am să-ți spun cinstit, nu e nimic revolucionar, dar nici nu era nevoie să fie. Frank E. Flowers a făcut un thriller solid, cu o eroină care chiar te captează. Scenele de acțiune sunt bine coreografiate, iar tensiunea creşte constant pe măsură ce ex-căpitanul răzbunător face haos pe insulă. Ce m-a nemulțumit? Povestea e cam previzibilă pe alocuri și dialogurile nu-s mereu la fel de bune ca și secvențele de luptă. Tipicul "trecutul care se-ntoarce să-ți bântuie" pe care l-am văzut și la alți actori. Dar mă rog, asta nu-nseamnă că nu merită vizionat. Actrița principală se descurcă bine, iar cinematografia e frumoasă cu-aia noastră de insulă. Recomand dacă ești în vibe pentru ceva la categoria action rapid, fără a te gândi prea mult. 4 din 5 pentru că merita o scrie mai profundă, dar cum stă lucrurile, e o plăcere culpă.

Stai, asta e un film mai ciudat dar totodată destul de amuzant. Ideea cu fetele K-pop care sunt și vânătoare de demoni e una din alea care sună dubios la început, dar filmul nu se ia prea în serios, și asta e de bine. Animația e frumoasă și plină de culori, iar scenele de acțiune au un ritm ok. Problema e că povestea se simte cam neorientată uneori. Personajele sunt carismatice, dar dezvoltarea lor e superficială, iar legăturile dintre ele nu-mi par convingătoare. Se vede că filmul încearcă să echilibreze comedia, fantasia și... obsesia pentru K-pop, dar nu reușește perfect în toate domeniile. Cel mai iritant e cum glamorizează viața idolilor și cum minimalizează anumite aspecte serioase. Dar să nu mă-nțeles prost, nu-i complet rău. E entertainment, da, și pentru asta funcționează. Nu te va marca profund, dar poți petrece o oră și jumătate în compania asta fără să regret. Recomand cu rezerve. Merge mai bine dacă mergi cu așteptări mici și pur și simplu te distrezi.

„Acuzată" e genul de film care te ține pe scaun cu o mână pe telecomandă și cealaltă pe inimă. Anubhuti Kashyap construiește o tensiune infernală în jurul unui cuplul care se dezintegra sub presiunea acuzațiilor și a suspiciunei. Realmente, e ca și cum ai citi o veste proastă pe rețele și brusc viața ta se transformă în serial de groază. Cea mai bună parte? Cinematografia și modul în care direcția exploatează ambiguitatea. Nu știi cum să aperi nici unul din cei doi protagoniști, iar asta e genial. Totuși, pe alocuri dialogurile cad ușor în melodramă și unele scene se întinde mai mult decât ar trebui. Actoria e solidă, dar nu miraculos. Thriller-ul pe relații e terenul pelin de mine, și asta reușește să evite majoritatea cursele. Sigur, nu-i „Gone Girl", dar nici măcar nu se preface. O adâncă și frustranta privire la cum acuzațiile pot distruge orice, indiferent de adevăr.

Bă, sincer cu tine, nu a fost ce mă așteptam. "F Valentine's Day" încearcă să fie o comedie romantică modernă, dar se simte că le-a scăpat undeva în procesul de realizare. Ideea de bază nu e rea, dar execuția... pfff, m-am gândit la "Zăpada și Bătrânul" mai mult decât ar trebui. Glume care cred că sunt mai mișto decât sunt în realitate, și cuplurile principale nu prea au chimie. Mark Gantt a avut la dispoziție un potențial decent, dar se pare că s-a pierdut pe drumul asta. Ce m-a iritat cel mai mult e că filmul e prea previsibil. Nu prea ai nicio sorpriză, scene de dans ciudate în care personajele par să se gândească doar cum arată. Sunt și momente ok, să nu zic că e total un dezastru, dar nici nu-ți tii gura după. Recomand doar dacă ești în mood de ceva ușor la weekend și nu ai nimic mai bun de urmărit. Nu e rău, dar nici nu merită efortul special.

"În calea flăcărilor" e filmul ăla care te ia de mână cu o premisă simplu genială (o copilă pierdută, un incendiu care se-apropie) și apoi îți joacă un joc psihologic pe care nu te-așteptai să-l joci. Victori știe ce face, asta trebuie recunoscut. Tensiunea e reală, nu e forțată cu muzică dramatică la fiecare cadru. Dar iată chestia: la jumătatea filmului îmi dădeam seama unde se duce toată treaba și, cum ar zice, nu m-a surprins prea tare în direcția finală. Mama disperată e credibilă și actrița face treabă bună, dar personajele secundare ar fi meritat mai multă grijă. E ca și cum ai mânca o prăjitură care arată fantastică, dar la al treilea gigel simți că ceva lipsește din rețetă. Nu-i rău, deloc. E o producție care se vede, ține atenția, doar că nu m-a răvășit. Recomand dacă ești fan al thrillerelor europene care nu-și fac cu ochiul spectatorului.

Documentarul ăsta e... ciudat. Pe de-o parte, mi-a plăcut cum arată viața lui Melania din perspectiva ei, departe de zgomotul politic. Sunt scene intim care te fac să te întrebi cine e de fapt omul din spatele pozelor și ținutelor perfecte. Dar sincer, nu poți ignora că e o reconstrucție foarte curată a realității. Se simte pregătit, controlat, aproape steril. Regizorul nu încearcă să sape prea adânc. Nici nu mă așteptam să o facă, dar sperasem să văd mai multă vulnerabilitate, mai mult conflict interior. În schimb, primești o serie de imagini frumoase cu o lume care parcă nu e a noastră. E documentar, dar se comportă mai mult ca o reclamă. Nu e neapărat rău, doar că se simte lipsa unor perspective diferite, a unor întrebări mai dificile. M-am plictisit pe la jumătate, chiar dacă vizual e solid. Merită vizionat dacă ești curios de istoria acestei perioade, dar nu mă așteptam să fiu atât de dezamăgit de netezimea lui deliberată.