Azi am revăzut "Viață după moarte" și, sincer, m-am gândit de ce nu l-am adorat. Ideea e super interesantă, nu zic nu, dar ceva nu se lipește bine. Johnny Depp nu prea face mult, stă mai mult în ecran ca o programa decât ca o prezență reală, iar asta strică tot suspansul. Scenario-ul e clar pe o linie, dar execuția e plictisitoare pe alocuri. Partea care chiar m-a deranjat e cum personajele explică lucruri evidente mereu. FBI-ul, cercetătorii, toti dau speechuri pentru noi, parcă nu înțelegem niciodată ceva singuri. Cillian Murphy și Morgan Freeman fac ce pot, dar pe moment ți-e clar că și lor le-e greu să dea consistență dialogurilor astora. Efectele speciale sunt ok, arhitectura filmului tehnologic e cool, dar nu-mi dă pielea de găină cum ar trebui. "Her" face cu mult mai multă subtilitate aceeași temă și-ți rămâne în cap. Ăsta e la nivel de thriller mediocru cu idei mari. Decepționant mai mult decât orice altceva.

În această poveste adevărată puțin cunoscută, un birocrat suedez devine un erou de război improbabil în încercarea de a salva vieți evreiești în cele mai întunecate zile ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Intre un film de acțiune visceral și un thriller de epocă, filmul se adresează pasionaților de povești de aventură axate pe supraviețuire și transmitere de valori. Lungmetrajul reflectă o tendință actuală în cinematografia streaming, combinând spectacolul, personaje feminine principale și teme emoționale, într-un format conceput pentru a avea impact la nivel global.

Mă gândesc des la felul în care filmul ăsta m-a luat prin surprindere. Știam că e povestea unui pianist negru și a șoferului lui italian în anii '60, dar nu mă așteptam să simt atât de multă căldură între ei, chiar și în scene care ar putea fi doar tensionate. Viggo Mortensen și Mahershala Ali au o chimie greu de descris, parcă se completează perfect, iar asta face ca întreaga poveste să devină mult mai emoționantă. Ce mi-a plăcut cel mai mult e că filmul nu se gândește că trebuie să fie super serios tot timpul. Da, vorbește despre rasism și despre profundul egoism al acelei epoci, dar găsește momente de umor care nu sunt deplasate. Mi s-a lipit la inimă ritmul ăsta, cum se construiește prietenia lor pas cu pas. Singurul lucru care m-a ieșit din film oare e că se știe deja cum se termină realitatea, deci suspansul lipsește. Dar asta nu-mi diminuează plăcerea de a fi urmărit cum doi oameni total diferiți și neînțelegători ajung să fie apropiați. E frumos și sincer, chiar dacă nu-i revoluționar. Mi-ar plăcea să mi-l recomand ție.

"Nanking" se confruntă cu o temă grea și importantă, dar tratarea ei rămâne ambivalentă. Guttentag combină interviuri cu supraviețuitori și secvențe dramatizate, o abordare care theo ar trebui să amplifice impactul emoțional. În practică, însă, fuziunea dintre documentar și dramă nu funcționează deplin. Scenele reconstruite par artificiale, contrastând strident cu mărturiile brute ale oamenilor reali. Actorilor li se cere să redea ororile masacrului din 1937, dar interpretările, deși bine intenționate, nu reușesc să penetreze adâncimea traumei. Materialul istoric merită mai multă rigoare și mai puțin melodramă. Ce funcționează sunt fragmentele documentare pure, unde supraviețuitorii vorbesc direct în cameră, dar acestea sunt prea scurte. Filmul se simte incomplet, oscilând între două formate fără să stapânească pe deplin niciunul. Util pentru a cunoaște evenimentele, dar nu suficient de puternic pentru a lăsa o urmă durabilă.

Revenirea în Pandora aduce efecte vizuale care îți iau răsuflarea, nu pot să neg asta. Oceanele aliene sunt render-ate cu o atenție la detaliu care confirmă obsesia lui Cameron pentru tehnologie. Însa, și asta e problema, filmul se bizuie prea mult pe spectacolul vizual. Povestea familiei Sully simte că pasează prin mișcări previzibile, iar personajele secundare rămân plat dezvoltate. Actingul e solid, mai ales în scenele emoționale, dar dialogurile sunt destul de șablonare pentru o producție cu bugetul ăsta. Pacing-ul ți se pare greoi în a doua jumătate, parcă e mai interesat să se-nfasoare decât să avanseze. Scenele de acțiune cu apă sunt spectaculoase și pe 3D sunt efectiv impresionante. E filmul pe care trebuie să-l vezi la cinema, pe ecranul cel mare. Dar stând acasă sau pe o mică ecran, magia se destramă oarecum. Merită vizionat, dar așteptări prea mari îți vor aduce dezamăgire. E colosal și gol în același timp.

Mai rare filme în care joacă mama și fiica.

Coogler face un pas important cu "Păcătoșii", departe de universurile supereroinești pe care le-a explorat până acum. Filmul e o mișcare îndrăzneață care amestecă genurile cu o siguranță rară la studiouri mari. Cei doi frați gemeni, interpretați de Jordan cu o intensitate care mă obsedează, se întorc în Clarksdale-ul plin de umbra unui 1932, iar tensiunea crește organic, nu artificial. Ce mă impresionează cel mai mult e maturitatea narative. Scenariul nu cade în capcanele genrului horror obișnuit, ci preferă să construiască dread psihologic. Fotografia e sobră, geloasă cu detaliile, iar atmosfera respira istoria și vinovăție. Dacă "Moonlight" și "Midsommar" s-ar fi întâlnit în Mississippi, ar putea arăta cam așa. E filmul pe care nu l-am așteptat de la Coogler și tocmai de aceea merita așa o notă. O experință cinematografică care te lasă cu senzația că ai urmărit ceva cu vreo conseință.

Titlul „The Rip” vine din argoul polițienesc, desemnând confiscarea bunurilor ilegale — dar, simbolic, sugerează și ruptura morală din interiorul echipei.The Rip devine parcă un film și mai bun însă atunci când afli povestea reală de dincolo de ecran.

Am intrat în "Frăția fricii" cu mari așteptări, dar filmul ăsta m'a lăsat cu sentimente mixte. Pedro Morelli construiește o São Paulo înăbușită de violență, iar tensiunea e cu adevărat sufocantă în unele scene. Actul avocatei e solid, iar când filmul apasă pe accelerator în a doua jumătate, chiar te ține în scaun. Problema e că povestea se simte cam prea știută, prea multe elemente de thriller convențional pe care le-ai mai văzut. Negocierea cu poliția avea potențial mare, dar s-a transformat într-o aventură tipică de acțiune. Mi-au plăcut momentele de dramă intimă, când vezi cât de mult risipă oamenii pentru cei dragi, dar au fost prea puține și prea scurte. Tehnic e bine făcut, cinematografia surprinde duritatea városului, dar îmi doream mai multă originalitate. Nu e rău, e doar... incomplet. Merită încercat dacă iți plac filmele asiatice de crimă, dar nu aștept miracole.