M-a emoționat mai mult decât m-am așteptat! "Juste une illusion" e filmul ăla care te face să razi, apoi brusc te-ntinde pe spate cu o secvență care-ți ia suflul. Nakache știe cum să amestece comedia cu dramă, chiar dacă uneori balanța se-nclinează prea mult spre emoție și pierde din ușurință. Povestea nu-i chiar originală, dar felul în care e spusă o face să simți fiecare moment. Personajele sunt vii, autentice, nu par scoase din cartea unui screenwriter rece. Mi-a plăcut vrajeala lor, modul în care se chinuie cu propriile lor iluzii și speranțe. Poate ar fi putut să taie 15-20 de minute din mijloc, pentru că-i o toacă prea lungă în a doua jumătate. Dar nu mă-nfuria, pur și simplu puteai simți cum îți scade energia în scaunul de la cinema. Oricum, recomand! E filmul ăla pe care-l urmărești complet absorbit, iar după ce iese din sală ceva din el rămâne în tine.

"Remarcabile făpturi inteligente" nu reușește pe deplin, deși are momente care merită apreciate. Newman construiește o atmosferă melancholică în jurul acvariului, iar Kirsten Stewart transmite o vulnerabilitate sinceră în rolul văduvei. Problema vine din ritmul inegal, în special în al doilea act, unde sensul de urgență se pierde într-o explorare prea lentă a metaforelor asupra comunicării. Caracatița ar putea fi o metaforă interesantă, dar filmul o tratează mai mult ca simbol decât ca prezeță reală. Acting-ul e solid, dar scenariul nu ofere destul carne pe os personajelor secundare. E o adaptare care funcționează vizual, reamintind de "The Shape of Water", dar fără aceeași forță emoțională. Nu-i rău, doar că prea timid pentru o astfel de premisă.

Mă gândesc că "Schimbați" e genul ăla de film care te ia complet prin surprindere. Ideia cu schimbul de corpuri între o vietate mică și o pasăre mare e chiar distractivă, și am zis că sigur o să fie o comedie care se-nțelege la o privire. Dar nu, filmul merge mai adânc decât asta. Animația e superb facută, fiecare detaliu pare viu, iar aventura pe care o trăiesc cei doi protagoniști e plin de momente care te țin prins. Ce m-a impresionat cel mai mult e cum au reușit să fac din asta ceva cu adevărat emotional, nu doar gag-uri amuzante. Singura problemă e că pe alocuri poveștile devine puțin previzibilă, iar unele scene dragute se-ntinde prea mult. Dar overall, e un film pe care îl urmărești cu plăcere și cu care copiii și adulții se vor simți bine.

Am intrat în cinema cu mari așteptări după tot ce am auzit, și sincerașa, filmul m-a surprins pe jumătate. Jon Bernthal reușește din nou să dea glas acelei dureri ascunse a lui Frank Castle, iar scenele de acțiune sunt suficient de crude ca să simți tensiunea. Regizorul a încercat să adâncească personajul dincolo de răzbunare, și apreciez încercarea asta. Dar trebuie să-ți spun, unele momente se simt forțate. Dialogurile nu curg mereu natural, iar conflictul intern al personajului ar fi meritat mai mult timp pentru a se dezvolta cum trebuie. Și da, scenele mai violente la început mi s-au părut gratuite, nu prea necesare pentru poveste. În ciuda acestor probleme, filmul nu e rău deloc. E solid, te ține treaz, și până la urmă te face să gândești. Nu e o capodoperă, dar nici regretă să l-ai vizionat. Merita 4 din 5.

Ok, deci "Deasupra tuturor" e filmul ăla care te face să plângi în primele 10 minute și apoi te întrebi dacă ceea ce ai urmărit e o cărți poștale Disney sau o aventură adevărată. Carl și balonașele lui sunt adorabile, nu mă-nțelege greșit, dar după ce trece vârtejul emoțional initial, filmul se transformă dintr-o operă în pași goniți într-o comedie mai standard cu un copil enervant și un balaur de plastic. Partea cu promisiunea către soție e chiar mișto și te lovește-n ficat, dar restul aventurii e cam... predictibil? E ca și cum Pixar a realizat că trebuie să umple 90 de minute și a tras de timp cu scene ok, dar nu wow. Dug și câinele sunt funny, e clar. Animația e frumoasă, vocea lui Ed Asner e perfectă pentru un bețiv irascibil în vârstă. Dar nu e filmul care-ți schimbă perspectiva asupra vieții, deși se gândește că ar putea. În fine, merita văzut, nu regret, dar nici nu mă-ntorceam să-l reiau. Solid, nu mai mult.

Mă gândesc că dacă anime-ul din 2001 și un western nocturn ar fi avut un copil, ar fi "Vampire Hunter D: Sete de sânge". D e cu greu cel mai sexi vampir-vânător cu mantie din istoria cinematografiei, iar filmul ăsta chiar merită audiența. Povestea e simplă dar eficace: vânează vampir, găsește competiție neprietenoasă, lupta, lupta, mai multă luptă. Frații Markus sunt o forță de zece, iar dinamica dintre echipe ține filmul în mișcare constantă. Animația e o nebunie pentru epoca aia, cu scene de acțiune care te țin cu gura deschisă. Detaliile sunt uimitor de bine executate. Unde cade puțin? Personajele secundare sunt de-a dreptul plictisitoare, iar Charlotte... no spoiluri, dar e mai mult MacGuffin cu păr blond decât persoană. Soundtrack-ul ambient e drept, dar nu rămâne în minte. E exact genul de film pe care îl guști la miezul nopții cu popcorn și o cafea tare. Solid și plin de stil, chiar dacă nu-ți schimbă viața.

Mișto filmul, sincer. Am intrat în cinema cu așteptări moderate și am ieșit destul de mulțumit. "The Marvels" e genul de film care nu te uimește, dar nici nu te dezamăgește, știi? Dinamica între Carol, Kamala și Monica funcționează bine, chiar dacă uneori Kamala cam ți se agață de nervi cu entuziasmul ei over the top. Dar asta e exact punctul, nu? E o fată tânără în fața unor eroine mari. Chimica între ele salvează scenele care ar putea să fie aiurea pe hârtie. Actiunea-i solid, efectele speciale sunt pe-aproape, nici nu mă pot plânge. Doar că villainul nu-și lasă urmă prea puternică, să fiu sincer. Zawe Ashton face ce poate, dar scenariul nu-i dă prea multă carne pe os. E un film Marvel care-și știe locul, nu-și bate capul cu prețiuni prea mari. Perfect pentru o ieșire relaxată, dar nu e aia pe care o recomand cu foc și pară. Merită vizionat, dar nu-ți înguşti și dacă îl sari.

Documentarul lui Ronna Gradus tratează o temă sensibilă, dar realizarea rămâne superficială. Filmul urmărește vieții unor femei din industria sexului, iar intenția pare să fie humanizarea acestui univers, lucru pe care îl apreciez. Problema e că abordarea nu merge suficient în profunzime, lăsând impresia de spectacol mai degrabă decât de înțelegere reală. Structura narativă e fragmentară, iar interviurile nu construiesc o perspectivă coezivă. Gadus preferă să aglomereze povești fără a le dezvolta pe măsură. Tehnicamente filmul e solid, dar lipseşte reflexivitatea, acel nivel în care să te întrebi de ce și cum sunt spuse lucrurile. E un documentar bine-intenționat care ratează ocazia de a oferi ceva mai substanțial despre sistemul din spatele acestei industrii. Rămâi cu senzația că ai văzut doar vârful unui iceberg.

Oof, ngl, am intrat în sală cu mari așteptări după ce am auzit că Fennell se apucă de Wuthering Heights. Și, nu mă înțelegi greșit, filmul e o nebunie de bună care merită văzută. Margot și Jacob au chimie destul de toxică, exact cum trebuie să fie, și scenele dintre ei sunt cu adevărat intense. Dar na, cred că a fost puțin prea mult în unele momente. Astetismul e acolo, vizualurile sunt de mişto, dar simt că s-a pierdut cumva din profunzimea emoțională a poveștii originale. Parcă toată nebunicia asta a devenit mai important decât să înțelegi de ce se distruge oamenii ăștia de dragul iubirii. În orice caz, nu m-am plictisit nici o secundă. E filmul ăla pe care îl porți prietenilor și zici "asta-i tare, stai să vezi ce se întâmplă", chiar dacă nu e perfect. Merita 4 stele pentru curaj și execuție, chiar dacă nu m-a lovit direct în suflet cum sperau.

Îți zic drept, Antoine Fuqua a făcut ceva greu de realizat cu "Michael". A dus povestea unui tip care s-a născut pe scenă, literar, și a încercat să ne arate și partea de oameni din spatele pailetelor. Jaafar Jackson e solid în rol, chiar dacă uneori simți că lucrul greu stă mai mult pe umerii costumaților decât pe actorie. Filmul strălucește când se concentrează pe creația artistică, pe oboseala de a fi geniu, dar când încearcă să adâncească, simți că înot în apă prea mică. E genul de film care te captează cu scenele de dans și studiourile de înregistrări, dar când vine vorba de conflictele interne, parcă se retrage cu teamă. Cu toate acestea, e solid, e făcut bine din punct de vedere tehnic, iar pasiunea pentru muzică se simte. Pur și simplu nu e filmul biopic perfect pe care îl așteptam. E bun, dar nu transcendent.