Am văzut "Autostrada crimei" și sincer m-a surprins plăcut. Bart Layton știe să construiască tensiune și să te ții pe marginea scaunului, chiar dacă filmul nu e ceva revoluționar. Povestea cu hoțul, agenta de asigurări și detectivul e klasică, dar modo în care se întrepătrund destinele lor e bine gândită. Ce mi-a plăcut cel mai mult e dinamica între cei trei personaje. Încetul cu încetul, liniile dintre bun și rău se bălteau, și asta e exact genul de complexitate care mă atrage. Nu e vorba de eroi perfect albi sau negri, ci de oameni care fac alegeri și bagă și ei într-o situație din care nu mai pot ieși curați. Actoria e solid, fără să fie spectaculoasă. A fost ceva mai des întâlnit la crime-thrillers de calitate medie, dar filmul se ține bine de la un capăt la altul. Dacă stai să analizezi prea tare, găsești găuri în scenă, dar pe parcurs nu ai timp să te gândești la asta. Nu e filmul perfect, dar pentru o seară de thriller cu mâncare și popcorn, merge foarte bine. Îl recomand dacă îți plac filmele de genul ăsta, dar nu aștept ca mulți să spună că e ceva wow după ce îl văd.

Instinct Primar e genul de film care te îndeamnă să-ți reevaluezi ideile despre vacanța pe insula tropicală. Nu mai e vorba de piña colada și apusuri frumoase, ci de prieteni care se-ntâlnesc cu ceva cu mult mai rău decât un WiFi defect. Johannes Roberts știe cum să transforme un peisaj idilic într-o coșmară și-și dovedește asta aici. Suspansul se construiește treptat, iar când lucrurile se-ntâmplă, e brutal și real. Imaginile sunt bine cadrate, detaliile care-ar trebui să-ți dea răsfrângeri sunt filmul asta cum trebuie. E drept că la un moment dat personajele par să fie din categoria "hai să facem alegeri proaste" care te lasă să stropești popcornul de furie. Dar tocmai asta face filmul autentic, nu? Panicul și instinctele primare n-au chef de strategie Hollywood. Două ore care curge bine și te ține lipit de scaun. Nu-i perfect, dar-i greu să-l uiți după ce-l vezi. Merita vazut dacă ești în stare să digeri un horror fără scăpări prea confortabile.

"Călătoria lui Joe" e una din alea comedii care se lasă urmărită, dar nu te marcheaza. Tyler Perry revine cu formula lui clasică: un protagonist zgomotos, situații absurde și o morală didactică mascată în glume. Actoratul e solid, iar energia filmului nu-și pierde ritmul nici macar în jumătatea a doua, ceea ce e de apreciat. Problema e că mizele narative sunt minime. Transformarea adolescentului cade într-un pattern prea previzibil, iar conflictele se rezolva prea ușor, fără tensiune adevărata. Dialogue bune, clar, dar repetitive. Am simțit că film-ul îmi explica morala mai mult decât mi-o lăsa să o descoper. E entretinemant decent pentru o seara, cu momente care-ti scap un zâmbet. Nu e dezamăgitor, dar nici nu las-a gândurilor pe care să le duci mai departe după ce ți s-a dus ecranul la neagra.

Conceptul e ingenios, nu mă pot îndoi de asta. Un film care conectează viața unui personaj ordinar din America de provincie cu distrugerea unui oraș de pe cealaltă parte a lumii, prin mecanisme pe care regizorul Nacho Vigalondo nu se grăbește să explice. Anne Hathaway delivers o interpretare plină de vulnerabilitate, și există momente în care tensiunea între absurd și drama funcționează bine. Problema e că filmul nu decide cu claritate ce vrea să fie. Se avântă între comedie neagră și thriller psihologic, dar nimic nu se cristalizează cu adevărat. A doua jumătate pierde din ritm, iar unele alegeri narrative par improvizate mai mult decât deliberate. Ai senzația că Vigalondo are o idee genială, dar nu o execută cu suficientă coeziune pentru a-i da forța deplină. E de văzut dacă iți place experimentul, dar cred că merită o vizionare. Nu-i un film perfect, dar nici plictisitor.

Am ieșit din sală cu o stare grea, în sensul bun. Filmul asta urmărește cum Charles Dickens a scris "A Christmas Carol" și, sincer, m-a surprins cât de emoționant poate fi povestea din spatele unei povestii. Brendan Fraser e extraordinar în rolul lui Dickens, transmite această frustrare și disperare a unui om care se zbate cu propriile demoni. Scena finală m-a lovit cu putere, când înțelegi cât de mult a turnat el din viața sa în acel text memorabil. Partea dramatică funcționează foarte bine, dar uneori comediile sunt prea ușoare și nu prea îmbrățișează tonul grav al filmului. Nu e perfect, dar e sincer și plin de iubire pentru literatura clasică. Mi-a plăcut că arată cum cuvintele unui om pot schimba generații de oameni. Nu e filmul care te loveștile "Shawshank Redemption", dar merită văzut.

"Marele potop" e un film SF ambițios care pornește de la o premisă fascinantă: o apocalipsă în timp real, observată dintr-un apartament inundat. Problema e că regizorul Kim병우 nu reușește să transforme ideea în ceva cu adevărat coeziv. Acțiunea se simte constrânsă în acest spațiu claustrofob, iar tensiunea dramatică nu se construiește organic ci mai degrabă pe salturi abrupte de la emoție la emoție. Din punct de vedere vizual, filmul are momente impresionante cu apele invadând peisajul urban, dar regia tinde să se piardă în detalii și să uite să susțină ritmul narativ. Actorii fac efort, îndeosebi în scenele de interacțiune directă, dar și actoria ajunge să sufere din cauza unui script fragmentat. Ce mă dezamăgește cel mai mult e că ar fi putut fi ceva măcar memorabil din punct de vedere conceptual. În schimb, rămâi cu o experiență neomogenă, ceva între disaster spectacle și dramă intimistă, fără a fi pe deplin niciunul din cele două. Nu-ți e rău că l-ai urmărit, dar nici nu te grăbești să-l recomand.

Bun, deci Avatar 4 e cam pe la jumătate cu mine. Vizual e o nebunie, Cameron-ul știe ce face cu acele efecte speciale, 3D-ul te bagă direct în Pandora și chiar merită să-l vezi așa. Dar toată frumusețea asta tehnică nu salvează un scenariu care se simte puțin forțat, sincer. Ideea cu tribul din deșert e interesantă, Varang pare o antagonistă potrivnică, dar filmul tot nu-mi dă senzația că spune ceva nou despre imperialism și colonizare. Parcă tot aceleași lucruri se tot repetă din primele filme. Jake și Neytiri sunt buni în rolurile lor, actorii fac treaba, și da, personajele feminine sunt bine scrise și au putere, asta apreciez. Problema e că după 3 ore, ies din cinema și mă gândesc mai mult la cât de tare arăta decât la ce-am simțit. Filmul e solid din punct de vedere tehnic, dar creativ se-ntoarce în cerc. E divertisment de calitate, asta sigur, dar dacă mergi așteptând-te la o poveste cu adevărat profundă, pun pariu că vei fi puțin dezamăgit.

Omule, abia am ieșit din sală și sunt în stare de șoc! "Predator: Ținuturi sălbatice" e filmul pe care îl așteptam fără să știu că îl aștept. Dan Trachtenberg a făcut ceva cu adevărat special aici. Povestea cu Dek, Predatorul izgonit care se alege cu Thia, androidul ăla incredibil, m-a luat complet pe nepregătit. Nu mă așteptam la atâta empatie pentru un personaj care ar trebui să fie doar un ucigaș extraterestru rece. Dar vezi tu, tocmai asta e genialul filmului, că reușește să-ți pese de soarta acestui clovn de Predator care nu se potrivește nicăieri. Acțiunile sunt absolut nebune, cinematografia e senzațională, iar dinamica dintre Dek și Thia crește organic și firesc. Filmul nu se uită la tine întrebător dacă ți-a plăcut, te pune la pământ și gata. E o reîmprospătare mult necesară pentru franciză. Dacă ai fost dezamăgit de alte filme Predator, asta e ala pe care trebuie neapărat să-l vezi. Merită fiecare minut.

Bun, să vă spun drept, m-am dus la acest film cu o oarecare curiozitate. Emerald Fennell se-ntinde din nou peste o pânză clasică, iar ideea cu Margot Robbie și Jacob Elordi suna promițătoare. Doar că, în realitate, filmul ăsta se-ntinde gol peste doi ore și jumătate. E adevărat, vizualul e frumos, cinematografia e de nota zece. Dar uite, frumusețea nu-i suficientă când narațiunea se zbate în același loc. Poveștile astea de pasiune oarbă și răzbunări au nevoie de ceva mai mult decât doi actori frumoși care se privesc intens în echilibru pe marginea unei stânci. Robbie face ce poate cu rolul, iar Elordi are momentele lui, dar chimia dintre ei simte cumva... forțată? Nu e de vină lor neapărat, ci mai degrabă modul în care povestea asta a fost adaptată. Unele scene-ți rămân în minte, dar majoritatea? Se uită pur și simplu. Nu-i rău, nu-i nici bun. E undeva la mijloc, și asta-i problema.

Gunn a făcut treaba bună aici, serios. După ani de Superman gânditor și plin de dilemme, revenim la esența personajului și de data asta se simte autentic, nu nostalgic forțat. Corenswet aduce o vulnerabilitate reală sub mantie, iar chimica cu Brosnahan e genul ăla care te face să crezi că au chemie. Nicholas Hoult ca Lex e briliantly cast, transformând antagonistul în ceva mai complex decât de obicei. Ce m-a impresionat cel mai mult e tonul equilibrat. Gunn reușește să jongleze cu momentele de umor fără să banalizeze pericolele, iar secvențele de acțiune sunt spectaculoase fără să anuleze povestea din spatele lor. Avem și scene liniștite, emoționale, care dau sens tuturor exploziilor. Structura narativă leagă ideile mai bine decât mă așteptam, costruind o viziune coezivă pentru universul ăsta nou. E departe de a fi perfect, dar e exact Superman pe care îl dorisem. Merită 5/5 pentru că ține promisiunile.