Bun, am terminat "Vânătorul de recompense" și sincer nu sunt încântat. Știu, știu, toți zic că-i un masterpiece, dar mie mi s-a părut destul de plictisitor pe alocuri. Cinematografia e frumoasă, nu zic nu, vizualul ăla distopic e ceva, dar povestea mi s-a făcut puțin repetitivă. Și да, ideile despre uman versus replicant sunt interesante, dar senzația de angst permanent mă-a plictisit mai mult decât m-a ținut cu ochii pe ecran. Am auzit că există mai multe versiuni ale filmului și sincer cred că asta-mi afectează și aprecierea. Nu știu dacă am prins versiunea bună sau nu. Și încă ceva, ritmul filmului e groaznic de lent. Știu că în genul ăsta dramatic filmele nu sunt în ritm de acțiune, dar sunt momente în care m-am uitat la ceas. Bună la cinematografie și concept, dar execuția nu m-a convins.

Mario se lansează din nou în spațiu, și e clar că franciza găsește din nou o cale mai ușoară decât prima dată. Aaron Horvath construiește o aventură colorată și plină de energie, dar senzația de déjà-vu e greu de ignorat. Ce funcționează e design-ul vizual și haosul bun al acțiunilor. Scenele cu Lumas-urile sunt adorabile, și Luigi are momente hilarante care merită fiecare secundă. Dar narația se simte oarecum atemporală, lipită de o formulă care nu se mai strânge ca înainte. Bowser Jr. ca antagonist principal e o alegere sigură, nu riscantă. Filmul știe ce vrea să facă, dar nu și cum să o facă cu forță. Nu e rău, dar nici nu te lasă în stare după ce ieși din cinema. E solidă popcorn entertainment pentru copii și nostalgici, doar că nu reușește să surprindă deloc. Recomand dacă ești fan Nintendo. Altfel, e ok pentru o seară în familie, nimic mai mult.

Zeu, ce documentar! Am stat cu gura deschisă pe toată durata. Suzanne Hillinger a reușit să faci ceva greu de făcut, adică să vorbești despre Pornhub într-un fel care nu e nici sensaționalist, nici prea bland. Filmul e brutal de sincer și te lovește direct în față cu realitatea din spatele acestei platforme masive. Interviurile sunt pe bune deștepte. Actori, activiști, oameni care au lucrat acolo, toți povestesc ce-au trăit și chiar se vede că nu-și ascund nimic. Partea cu exploatarea și scandalurile e greu de digerat, dar asta-i exact punctul, nu? Nu trebuie să fie ușor. Documentarul nu-ți vinde o poveste făcut ă, ci ți-o arată cum e ea în realitate, murdară și complicată. Recomand oricui vrea să înțeleagă mai bine internetul și darkside-ul acestuia. Nu e film de relaxare cu popcorn, dar e ceva pe care trebuie să-l vezi.

Am revăzut filmul asta după ani de zile și sincer, e ca o pereche de pantofi de cowboy care nu îți cade niciodată prea strâmt. Povestea Jucăriilor e genul ala de film care îți poate da crize de nostalgie chiar dacă nu ai urmărit-o de când erai mic, și e perfect acceptabil să plângi la o scenă cu două jucării care se autocurață pe o grilă de grătar. Chemia dintre Woody și Buzz e genială, sincer. Au reușit să creeze doi caractere care se urăsc cu stilul unei vechi comedii de pereche, dar cu suficient ciment emoțional sub suprafață. Animația e decent revolutionară pentru 1995, chiar dacă acum oamenii critică CGI-ul ca și cum ar fi creat cu pixeli din epoca pietrei. Partea cu Sid, vecinul psihopat care-și torturează jucăriile, e probabil cea mai întunecoasă parte a unei filme pentru copii din perioada aia. Lucrează perfect ca sursă de tensiune. Singurul lucru care mă ține de la un 5 plin e că unele momente se simt ușor datate din perspectiva modernă. Dar na, asta e o observație mică. Filmul asta e o bijuterie.

Bună, cinefili! Am văzut "Răzbunare" și, să fiu sincer, e filmul ăla care te ține în scaun dar nu te face să ajungi acasă și să spui "mă, ce film a fost!". Carlos Estrada e din categoria eroilor care par scoși din același tipar cu John Wick, doar că mai puțin stilat. Istoria e simplă, chiar foarte simplă: mogul devine militar de revanșă. Acțiunea e decentă, explozii și focuri de armă cam peste tot, genul ăla de film în care pierzi o ureche dacă nu ai volumul bun. Problema e că predictibilitatea mă-n... mă-nec. Știi din minutul 5 ce se va întâmpla la minutul 90. Nici măcar transformarea în milionar nu surprinde cu nimic. Regizorul Valdes face treabă competentă, dar parcă lipsește ceva, nu-i vârf și coadă. Actoria-i solidă, dar personajele secundare-s mai plictisitoare decât vopsirea unui gard. E entertainment decent pentru o seară de odihnă, dar nu revoluționează genul. 3 din 5 e nota care se cuvine, pentru că nu-i prost, dar nici nu-i ceva de urmărit de două ori.

"Eroii cerului" promite mult pe hârtie, dar în execuție rămâne într-o zonă gri. Tony Bill reușește să captureze spectacolul zborurilor și coregrafia luptelor aeriene e chiar competentă din punct de vedere tehnic. Scenele de acțiune din cer au ritm și tensiune reală, iar cinematografia face dreptate unui theaters of war pe care puțini regizori l-au mai abordatcu seriozitate. Problema e că drama dintre aceste secvențe nu merge la fel de bine. Personajele sunt mai mult schițe decât oameni credibili, iar James Franco și ceilalți actori nu au suficient material bun pentru a lucra cu el. Povestea de dragoste simte obligatorie, iar dezvoltarea personajelor de pilot e superficială. Filmul nu e rău, doar... incomplet. E ca o aeronavă bună cu un motor care nu zboară la plin capacitate. Bun pentru o dată dacă vrei spectacol, dar nu te va marca prea mult.

Am intrat în sală cu așteptări mari și... nu știu, filmul m-a surprins, dar nu în felul în care sperasem. "Natură prădătoare" e tare până la un punct. Atmosfera aia de coșmar cu uraganul și apele care cresc e greu de ignorat, tensiunea e reală în primele jumătăți de oră. Tommy Wirkola știe cum să te țină în suspans. Dar iată, personajele? Mi s-au părut generic și nu prea m-am atașat de nimeni. Sunt momente când simți că filmul ar putea fi mult mai brutal, mai nepredictibil. Se face prea ușor, prea linear pentru genul ăsta. Nu e Jaws, nici măcar Crawl, dacă e să fiu sinceră. Totuși, e o experiență decenă pentru o seară de adrenalină. Scenele cu rechini versus oameni sunt solid realizate, iar efectele sunt chiar bune. Mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam, dar nu o să mă ții pe scaun cu gândul la ea. E filmul perfect pentru o cinema experience rapid și alintat, doar că uiți prea repede.

Trachtenberg reușește ceva care părea imposibil: să reinventeze franciza Predator prin ochii unui outsider. Dek, prezentând ca fiind renegatul clanului, nu este eroului tradițional pe care îl așteptam. Pelicula construiește o relație între el și Thia, androidul Weyland-Yutani, care funcționează surprinzător de bine pe plan emoțional. Cinematografia e solidă, peisajele planetei îndepărtate sunt bogate vizual, iar secvențele de acțiune au ritm și claritate. Unde simți filmul e mai slab este în dezvoltarea unor antagoniști secundari care ar fi meritat mai multă profunzime. Acting-ul principal e solid, deși unele dialogue se resimțesc puțin grele în anumite momente. Ceea ce apreciez e că nu se doar copiază formula din filmele anterioare, ci explorează o narație centrata pe învingerea limitărilor proprii. Nu e perfect, dar e suficient de curajos pentru a merita vizionatul.

Când am intrat în sală, mă așteptam la o comedie ușoară și distractivă. "Mănâncă, roagă-te, latră" are momente amuzante, sigur, în special când cățeii fac haos și oamenii încearcă să-i controleze. Ideea premisă e chiar drăguță: că oamenii au mai multă nevoie de disciplina decât animalele lor. Dar sincer, filmul se lungește cam mult. După jumătate, simți că povestea se tot repetă și nu mai aduce nimic nou. Caracterele sunt oarecum préfabricate, iar dialogurile nu m-au făcut să iau prea mult în serios. Marco Petry a încercat să amestece o lecție de viață cu gluma, dar mixul nu a ieșit perfect. Nu zic că e rău complet. Dacă vrei o peliculă de duminică cu care să-ți umpli timp fără prea multă concentrație, merge. Doar că nu m-a emoționat și nici nu m-a amuzit atât cât speraseși. E competent făcut, dar neinspirat.

Am intrat în sală cu speranța că o secvență de două decenii va aduce ceva nou la franciza asta, dar "Diavolul se îmbracă de la Prada 2" se simte mai mult ca o relicvă decât o continuare organică. Povestea dintre Miranda, Andy și Emily are potențial, dar regizorul Frankel nu reușește să o valorifice. Conflictul e construit foarte ușor, fără acele nuanțe care făceau filmul original să funcționeze. Meryl Streep e în stare de conservare, parcă joacă versiunea de parodie a propriului personaj. Emily Blunt și Emily Chastain par plictisitoare, fără chimie care să justeficeze o revanșă între rivale. Scenariul se agață prea des de nostalgia celui de-al doilea film, lăsând puțin spațiu pentru dezvoltare reală a ideilor. E o comedie care nu amuzează la fel, o dramă care nu te emoționează. E ok să-ți petreci vremea acolo, dar simți că filmul nu face nici el efortul care trebuia.