Oooof, nu știu ce să zic, sincer. Enola Holmes 3 e un film okay, dar simți că seria asta și-a pierdut un pic din magia pe parcurs. Millie Bobby Brown e în continuare ok în rolul ei, și Malta ca decor e frumoasă, dar povestea cu dispariția lui Sherlock și mysteru-ul din jurul nunții mi s-a părut cam forțat. Problema e că după primele două filme care aveau un charm natural, ăsta se simte mai greu, mai forțat. Actul doi e destul de plictisitor sincer, și twist-urile nu te loveș în piept cum te așteptai. Nu zic că e rău, e doar că merge pe drum bătut și nu inovează prea mult. E un film pe care-l poți vedea dacă ai nimic mai bun să faci într-o duminică, dar nu te vei gândi la el peste o săptămână. Cam asta e cu Enola Holmes 3.

"Fratele cel mic" are o premisă solidă care funcționează pe hârtie, dar Matt Spicer nu reușește să o exploateze pe deplin. Dinamica între obsesivul pentru succes și fratele haotic promite clash-uri comice interesante, doar că filmul cade în ritmuri previzibile, chiar și pentru o comedie. Actoria salvează unele scene, dar dialogurile merg prea ușor pe cărări bătute: fraternitatea redescoperită, lozurile motivaționale care devin hazlii, regretele neexprimate care se varsă brusc. De parcă am mai văzut asta în "Wedding Crashers" sau alte comedii-dramă similare. Ceea ce mă dezamăgește cel mai mult e pasivitatea narativă. Filmul nu décide dacă vrea să fie absurd și nebun sau psihodramic. Rămâne-n jumătate, niciodată suficient de ceva. Unele momente au potențial, dar sunt îngropate sub ritmuri lentoase și scene care se-ntinde fără să adauge prea mult. Pentru o ieșire de divertisment weekend, poate merge. Dar rămân cu senzația că Matt Spicer putea face mult mai mult cu acest material.

Mă-ntreb dacă e mai greu să faci un film despre Michael Jackson decât să cânți la nivel de superstar, dar Antoine Fuqua s-a descurcat destul de bine cu asta. Filmul ăsta te ia de la mână prin copilăria pe scenă cu Jackson Five până la momentele când MJ-ul a devenit o forță a naturii în industria muzicală. Ce mi-a plăcut e că nu se-a încurcat prea mult în controverse, ci s-a axat pe talent și ambițe. Jaafar Jackson face o treabă solid în rolul principal, chiar dacă nu e o transformare cinematografică de aia care te lasă cu gura căscată. Scenele din studio și de pe scenă sunt pline de energie și mișcări care te țin atent. Nu e filmul perfect, sincer. Uneori simți că lipsesc anumite nuanțe, iar poveștile din afara scenei putea fi aprofundate mai mult. E mai mult o celebrare a grandorii decât o explorare psihologică profundă a personajului. Dar dacă ești fan de Michael sau doar de muzică și cinematografie de calitate, merită văzut. Te duce în atmosfera aceea gloriasă din '80-'90, și asta e aproape de tot ce îți trebuie.

Sincer, m-am gândit că "Descendenții: Țara Minunilor Malefice" o să fie mai mult decât ce a oferit. Ideea cu Jocurile Cupei Regatului suna promițătoare și m-a intrigat la început. Red și Chloe sunt personaje cu potențial și m-a plăcut dinamica lor. Problema e că filmul se simte destul de răstit. Se grăbește prin momente care ar fi meritat mai multă dezvoltare, iar aventura nu te ține cu sufletul la gură cum ai vrea. Vizualurile sunt okay, dar nu sunt ceva extraordinary care să te lipească de ecran. Mai degrabă e un film ușor de urmărit pe care-l lași să curgă în fundal. Nu e rău complet, dar nici nu e ceva care să te marcjeze. Dacă ești fan al seriei, probabil o să-l urmărești și chiar vei găsi momente care ți-o plac. Pentru ceilalți, e acceptabil dar nimic spectaculos. M-am simțit mai mult obligat să-l termin decât incitant să văd ce se întâmplă mai departe.

Sigur, deci "Cartea Morților: Focurile iadului" e genul de film care te ține cu o mână în gură și cu cealaltă pe brațul scaunului. Vaniček a reușit să facă ceva care nu-i ușor în zilele astea, adică un horror care nu se simte complet reconstituit din cadavrele filmelor anterioare. Actiunea explodează quando explodează, iar efectele speciale sunt suficient de crudele ca să-ți dai seama că cineva a petrecut bani pe producție. Partea slabă? Unele pauze dans-iadului sunt cam prea lungi, și ai momente când zici "okay, am văzut și mai rău, dar am văzut și mai bun". Finalul nu e tocmai spectaculos, nici măcar o mică explozie simbolică. Dar asta nu-i suficient ca să strici party-ul. Filmul are personalitate, actorii par că se distrează și nu doar că supraviețuiesc cu demnitate. E solid, merită vizionat dacă ții la genul ăsta, chiar dacă nu e revelator. Nu-l uita curând, dar nici nu-l vei regreta.

Am ieșit din cinema cu inima grea și mintea plină de întrebări, exact cum trebuie să te lase un film așa. Interstellar e o călătorie emoționantă care merge mult mai departe decât o simplă poveste de SF. McConaughey joacă o dragoste de tată care se sacrifică pentru viitorul umanității, și scenele cu fiica lui m-au afectat profund. Efectele vizuale sunt spectaculoase, iar muzica Hans Zimmer te cuprinde din primele momente. Găurile negre și peisajele din spațiu arată extraordinar. Singurul lucru e că filmul e ușor prea lung și unele scene științifice devin dense, trebuie să-ți concentrezi atentia. Dar asta nu-l face mai puțin special. Nolan a reușit ceva greu aici, a făcut un blockbuster care nu e doar spectacolă goală. Transmite în fiecare cadru ceva despre familie, sacrificiu și speranță. N-am putut nu-mi imagina cum ar fi să-ți lași copiii în spate pentru a salva lumea. Rar revin cu gânduri la un film zile la rând, dar asta se-ntâmplă cu Interstellar. Merită fiecare minut.

Uite, am revăzut Povestea jucăriilor după vreo cinci ani și trebuie să admit că e mai mișto decât îmi amintisem. Animația e încă fresh, chiar dacă se vede că e din '95, și personajele lui Woody cu Buzz sunt de-o chimie senzațională. Conflictul dintre ei la început e hilarious, sincer mi-a plăcut cum evoluează relația lor. Partea cu azione e ok, scenele în camera lui Sid sunt destul de tense și bine construite. Vocea lui Woody sună perfect pentru rol. Singurul lucru e că mi s-a părut că în a doua jumătate plouă puțin cu dialog și se-ntinde aiurea. Plus, unele momente comice nu au mai ținut la a doua vizionare. E evident de ce oamenii se-ngrijorează din cauza asta, e un film solid cu mesaj mișto despre prietenie și invidie. Merită văzut, mai ales dacă ai copii, dar nu sunt sigur că e perfect cum zic alții. E bun, dar nu extraordinar.

Sinceritatea mă obligă să spun că "Simpsley" nu reușește să-și găsească ritmul. Debbie Bruce Mahan încearcă să amestece comedie cu elemente de crimă într-o formatare animată, dar combinația asta cad plat mai des decât ar trebui. Problemele încep cu scrierea. Glumele par forțate, iar când filmul încearcă să devină serios cu intriga de crimă, tonul sare brusc înapoi la slapstick. Asta creeaza o disonanță care nu func­ționează. Animația în sine e tehnică solidă, dar de-o monotonie vizuală care nu ajută la salvarea unui scenariu slab. Ce mă deranjează cel mai mult e lipsa unei perspective claire. Nu e destul de amuzant ca comedie pură, nici destul de interesant ca thriller. Se-ntinde aiurea în mijloc. Acting-ul voiceover e decent, dar nimic nu-l salvează pe "Simpsley" de la genericitate. Pentru copii ceva mai mari poate merge, dar adulții vor cere constant motivul pentru care petrec vremea cu asta. Pe scurt, o ratare bine-intenționată, dar ratare totuși.

Leah McKendrick încearcă să construiască o poveste emoționantă pe o premisă interesantă, dar ceva se defectează undeva pe drum. Ideea mesajelor vocale care cad în mâinile greșite are potențial, mai ales că Isabelle vorbește cu sora ei decedată, deci există o stratum emoțional care putea fi explorat. Doar că filmul alunecă ușor în clichee romantice zaharoase, iar dezvoltarea sentimentelor dintre protagoniști simte forțată. Acting-ul ține filmul pe piciorușe într-un fel, dar regia nu prea riscă să meargă în territoire mai interesant. E genul ala de comedie romantică care știe că-ți place conceptul, dar nu știe cum să-l fructifice cu vraistă. Povestea merge lejer, fără surprize care să te provoace. Nu-i rău, dar nici nu-i de urmărit dacă nu ești într-o dispoziție de pasivitate totală. Pe parcurs, mă așteptam la ceva mai adânc dato fiind premisa cu pierderea.

Pierre Coffin reușește imposibilul cu acest film, transformând o premisă potențial obositoare într-o experiență pur joyeusă. Minions și monștrii sunt o combinație genială care funcționează mai bine decât m-aș fi așteptat vreodată. Ce mă fascinez e cum regizorul echilibrează haosul pe platourile de filmare cu o logică internă coerență. Scena în care acei mici gălăgii galbeni distrug setul de producție e hilară, dar dincolo de glume, există o abilitate reală în timing-ul comedic. Actorii vocali surprind, iar dinamica dintre personaje simte organică, nu forțată. Din punct de vedere vizual, este o sărbătoare pentru privitor. Animația are detalii ce invită la revizionare. Iar designul monștrilor din titlu nu e doar decor, ci personaje cu sarcini narrative concrete. E genul de film care funcționează pentru toți vârstele, dar nu în sensul "blând" asta folosit prea ușor. E bun pentru copii și plăcut pentru adulți. Rareori vezi asta făcut atât de bine. Pur și simplu, nu am nici o critică serioasă, doar satisfacție completă.