Am intrat în sală cu scepticism, să-ți spun sincer. Ping pongul ca subiect principal? Părea prea nișă, prea ciudat pentru o dramă adevărată. Dar Josh Safdie știe cum să te prinzi de o obsesie și Timothée Chalamet joacă asta cu o intensitate care te face să uiți că e vorba doar despre o minge și două palete. Filmul mă a lovit mult mai emoțional decât mă așteptam. Partea cu sacrificiile, cu oamenii din jur care-l privesc de parcă ar fi nebun, m-a adus în minte pe toți aia care visează ceva aparent imposibil. Chiar m-a durut să văd cum îi sunt șterse visele. Totuși, nu tot e perfect. Pacing-ul pe alocuri se-ntinde aiurea și sunt momente în care simți că filmul se repetă, că-și ia prea mult timp să facă un punct. Și cinematic, nu-i nimic ieșit din comun, nici măcar acele secvențe spectaculoase pe care le-așteptam. E un film care te atingă la suflet, dar nu-ți rămâne în gânduri săptămâni întregi. Merită văzut, mai ales dacă pasiunea necondiționată te mișcă, dar nu-i o capodoperă.

Mie îmi place mult seria asta, și Zootropolis 2 nu m-a dezamăgit, deși nu e exact la nivelul primului film. Judy și Nick sunt la fel de fun ca întotdeauna, iar chimia dintre ei rămâne punctul forte. Misterul cu reptila aia ciudată e suficient de intrigant ca să te ții agățat, și scenele de deghizare sunt hilare. Partea cu zonele ascunse din Zootropolis e super creativă, reveals niște colțuri ciudate ale orașului care-ți fac plăcere. Dar sincer, am simțit că lipsește puțin din magia originalului. Unele glume se lungesc prea mult, iar plot-ul e puțin mai generic decât m-aș fi așteptat. Pe de altă parte, detailurile mici ale animației sunt incredibile, ca și-n primul film. Ăsta e filmul perfect pentru o ședință în familie, sigur o să râdeți cu toții. Dacă ți-a plăcut Zootropolis 1, merită să-l dai și pe asta, doar nu te aștepta să te sufle complet pe gânduri. Solid, distractiv, merita 4 din 5.

Am intrat în cinema cu emoții mixte, sincer. Un Predator protagonist? Suna ciudat. Dar Dan Trachtenberg a reușit ceva ce puțini regizori în franciza asta fac: m-a făcut să mă gândesc la emoțiile acelui monștru. Dek nu e răul pe care l-am așteptat, e doar un pui izgonit care încearcă să supraviețuiască. Și când l-am văzut pe Thia, androdul ala ciudat, apărând lângă el, am simțit cu adevărat că aici se naște ceva magic. Acțiunea e explozivă, nu mă înțelege greșit. Scene de vânătoare și lupte care îți taiază respirația. Dar ce mi-a plăcut cu adevărat e că filmul nu se grăbește să te duce de la o explozie la alta. Sunt momente liniștite, cinematografie care te face să te simți pe acea planetă sălbatică. Doar că în unele scene am simțit că storyline-ul putea merge mai departe, firul dramatic se ating mai mult. E o încercare ambițioasă și sinceră să redefinească franciza. Nu e perfectă, dar m-a emoționat. Merită văzut.

Dune e o producție vizual impresionantă, Villeneuve știe cum să construiască lumi pe ecran. Cinematografia și designul acestui univers din Frank Herbert sunt de invidiat, iar Hans Zimmer oferă o coloană sonoră care-ți răsună în urechi mult după ce iese creditul final. Problema e că filmul se simte într-un fel incomplet. E clar că e doar prima parte și asta se vede în ritm, în modul în care anumite elemente sunt lăsate în aer. Paul Atreides rămâne o prezență mai mult decât un personaj cu care să te conectezi cu adevărat, și chiar dacă Timothée Chalamet face ce poate, dialogu-i sună forțat uneori. Intriga politică din spatele scenelor e mai interesantă decât ceea ce se întâmplă pe ecran. Apoi vine partea cu dunele și morările, care-i de impact, dar nu suficient ca să compenseze primele două ore care-și caută ritmul. E un film pe care vreau să-l apreciez mai mult decât o fac. Ambițios, frumos, dar pe clipe și destul de lipsit de urgență emoțională.

Conceptul inițial e destul de amuzant, dar filmul nu știe cum să-l exploateze. Mark Gantt construiește o comedie romantică care se zbate între două idei care nu se completează prea bine. Pe de o parte avem frustrările lui Gina cu sistemul de sărbători comerciale, pe de alta o relație care se destramă artificial doar ca să existe conflict. Protagonista e jucată cu o anumită energie, dar personajul rămâne superficial. N-o înțelegi nici cu gândurile, nici cu motivele, doar știi că-i deranjată. Johnny și Mickey sunt surorbitali și aduc ceva ușurință, dar scenele lor comice se simt forțate, ca și cum regizorul lua o pauză de la dramă fără să știe cum s-o facă bine. Cea mai mare problemă e tonul care se-ntinde între romantic și satiric fără să se angajeze pe bune la niciunul. Scenele din Grecia sunt placide, fără spark, și sfârșitul e previzibil de la primele minute. E o peliculă OK pentru o seară moale, dar n-are nimic care să-ți rămână în minte.

Bun, să vă zic direct: GOAT e one of those animated movies care îți fac ochii să se-ntristeze. Povestea e cea mai banală din lume, un pic de sport, un pic de inframiezie, ceva cu o echipă underdog care trebuie să se salveze. L-am mai văzut de o mie de ori și oricum rămâne mai bun decât asta. Vizualul e ok, nu mă-nțeleg, au muncit oamenii la design-uri și background-uri. Dar uite, animația frumoasă nu te ține în scaun când nu se întâmplă nimic pe ecran. Dialogurile îmi par forțate, iar personajele nu au prea multă profunzime. E ca și cum cineva a zis "facem film cu o capră, gata, asta e ideea" și s-a lansat direct în producție. Nici măcar actorii vocali nu pot să salveze situația. Sunt momente amuzante da-n doi, dar ma-i e prea mult padding și prea puțin charm. Perfect pentru filmele de duminică la prânz cu mâncatul pe canapea, dar nimic care să te marcheze.

Am intrat în sală cu speranțe mari, dar filmul meu le-a dezamăgit. "Proiectul Hail Mary" are premisa unui science-fiction solid, iar premisa amneziei unui profesor-cosmonaut pe o navă izolată putea fi intrigantă. Problema e că execuția cade plat în prea multe momente. Ryland Grace se chinuie să-și găsească drumul prin povestea asta, iar nici cineaștii Phil Lord nu pare prea interesat de profunzimea personajului. E mai mult o succesiune de puzzle-uri să fie rezolvate decât o călătorie emoțională adevărată. Actorii fac ce pot, dar dialogurile nu îi ajută, iar acțiunea nu creează tensiune reală. Scenele din spațiu arată bine din punct de vedere tehnic, dar cosmosul pe care-l vedem e prea steril. M-am gândit la "Interstellar" și aveam impresia că urmez ceva similar. În schimb, obțin un film care vrea să fie clever dar rămâne superficial. Nici măcar misterul substanței care omoară soarele nu prea te face să te gândești la ceva. E entertainment fără suflet, un fel de excursie spațială plictisitoare cu momente sparse de interes. Merita pe jumătate, nu prea mai mult.

Omul modern găsește cu greu libertatea de a-și expune lipsurile din punctul de vedere al vieții sexuale, iar frustrările astfel acumulate conduc la adulter, despărțiri dureroase, suferințe.

"Agentul Secret" e filmul ala care te lasă cu o senzație ciudată, niciodată sigur pe ce să simți. Marcelo e un personaj fascinant, pierdut în Recife plin de culoare și pericol, iar Kleber Mendonça Filho creează o atmosferă deasă, aproape asfixiantă. Imaginile sunt frumoase, pulsul carnavalului contrasteaza dur cu umbrela de paranoia care-l inconjoara pe protagonist. Dar stiu sincer, imi lipseste ceva din tensiune. Filmul are momente intense, dar se pierde uneori intre intriga politica si cautarea personala a lui Marcelo. E mai mult o drama lenta decat un thriller pe muchie de cutit. Nu e rau deloc, doar ca nu ma-a tinut mereu la marginea scaunului. Actoria e solida, iar construirea lumii e impecabila. Recife devine aproape un personaj de sine statator. Merita vazut pentru vizualistica si pentru cum incearca sa amestece genurile, chiar daca nu le stiopeaza perfect impreuna. Ti-o recomand daca iti plac filmele deliberate, cu ritm propriu.

Fincher face aici o analiză aproape chirurgicală a obsesiei, iar asta e și punctul forte și slab al filmului. Povestea ucigașului Zodiac e construită meticulă, cu atenție la detalii care ar putea plictisi la o vizionare greșită, dar aici capătă o tensiune hipnotică. Gyllenhaal și Ruffalo sunt seriozi, credibili în rolurile lor, iar Downey Jr. aduce o extravaganță necesară pentru a echilibra tonul grav al investigației. Problema e că filmul se pierde ușor în labrintul de indicii și piste false. După cum nu s-a găsit niciodată adevăratul Zodiac, nici spectatorii nu ajung la o rezoluție satisfăcătoare, ceea ce e artistic corect dar narrativ frustrant. Nu e o peliculă pentru toți, nici măcar pentru fanii filmelor de crimă care doresc răspunsuri clare. E pentru cei care acceptă ambiguitatea ca parte a unui portret asupra setei de adevăr ce poate distruge. O muncă de cineast serios, dar căreia îi lipsește ușor acea scânteie care o ridică deasupra unei analize intelectuale reci.