Uite, sunt genul ăla de film care te ține ocupat în seara aia când n-ai nimic mai bun de făcut, și nu e rău asta. Raimi știe cum să filmeze o scenă de acțiune fără să arunce cu mii de efecte speciale în fața ta ca la ciorba fierbinte. Toby Maguire reușește să fie credibil în rolul ăstuia de nerd emoțional, chiar dacă câteodată simți că urmează să plângă în loc să salveze orașul. Problema e că filmul nu e neapărat inovator, doar solid. Scenele cu Green Goblin sunt relativ de buget mic în comparație cu ce vedeam mai târziu, iar dialogurile par ieșite din piesă de teatru de liceu. Nu e rău, pur și simplu datează puțin, parcă se-ntinde prea mult fără vreun motiv real. Dar dacă cauți un origin story clasic, fără prea mult CGI dubios, ăsta e treaba. N-o să-ți schimbe viața, dar o să-ți consume o oră și jumătate plăcut. Asta e, de fapt, 3/5 material.

Ăsta e un film care-ți pasă să te distrezi, dar nu e cine știe ce masterpiece. Spider-Man e în vacanță în Europa și obvious că plăcerea lui să se relaxeze nu durează mult, că apare Fury cu treabă de salvat lumea. Normal, nu? Mi-a plăcut acțiunea, sunt cinefilă și vizualele sunt drăguțe, iar Tom Holland face treaba lui ok. Mysterio e un adversar interesant și plot twist-ul de la sfârșit chiar te ia prin surprindere. De aia și mai susțin filmul. Dar sincer, mă-ncurca puțin că-i prea mult de tot, prea multe costume, prea mulți efecte speciale care te distrag. Se simte mai mult ca un spot de publicitate decât o poveste reală. Și nici nu prea m-a ținut de mână cu emoțiile, à la cum face Marvel alte filme mai bune. E ok să-l urmărești dacă ești în mood pentru acțiune leșată, dar nu-i ceva care-ți rămâne în cap.

Steven Quale reușește ceea ce puțini regizori se îndrăznesc să facă: transformă un avion într-un spațiu claustrofobic plin de paranoia și blestem cosmic. "Cutia Neagră" e o combinație nebună de sci-fi și horror care ar putea fi absurdă în alte mâini, dar aici funcționează cu o precizie surprinzătoare. Ceea ce m-a marcat cel mai mult e timbrul Twilight Zone al filmului. Fiecare viraj pe care se gândești că-l anticipezi se transformă într-o cot mai tenebroa. Distribuția pare să înțeleagă exact tonul pe care-l căuta Quale, nimeni nu cade în ridicol deși materialul ar putea ușor. Stephen Susco știe cum să țiuie tensiunea cu replici care mușcă și dialogue care dezvăluie paranoia caracterelor. Premisa e într-adevăr nebună, dar asta e exact punctul forte. Nu e un thriller de zbor convențional. E o incursiune în pur horror, cu elemente care amintesc de "The Mist" și "Invasion of the Body Snatchers", dar cu identitate proprie. Niciodată nu m-am plictisit, niciodată nu m-am simțit în siguranță. Perfect executat.

Bun, deci Peter Parker trece prin iacul și apare doar în pijama de păianjen. Ideea e mișto pe hârtie, dar în practică filmul se chinuie să decidă dacă vrea să fie dramatic sau distractiv. Tom Holland face ce poate cu personajul, dar scenaristul pare obsedat de ideea că suferința e sinonim cu profunzime. Partea cu "lumea nu-și amintește de el" putea fi explored mai inteligent. În loc să avem momente cu substanță, primim o sumedenie de scene unde Peter stă și se gândește la viață. Chiar și acțiunile par obosite, parcă regizorul și-a propus să facă cel mai melancolic film cu super-eroi din istorie. Răufăcătorul invizibil suna promițător, dar execuția? Vai, Doamne. E generic și nu te ține nici măcar cât să termini popcornul. Filmul nu e prost, dar nici nu-ți schimbă ziua. E ca o replă a unui cântec pe care l-ai auzit de 50 de ori, iar după 90 de minute vrei să dai skip. Merită văzut dacă ești fan hardcore. Altfel, nu-ți face lipsă.

Am fost plăcut surprinsă de cum Chiara Messineo construiește tensiunea într-un documentar despre dezastre maritime. Nu e doar o succesiune de imagini de arhivă și mărturii, ci o investigație care respiră și se dezvoltă organic. Ceea ce funcționează cel mai bine e atenția acordată personajelor. Messineo nu tratează supraviețuitorii ca simple surse de informație, ci ca oameni cu povești complexe. Regia folosește pauze strategice și montaj deliberat pentru a amplifica emotivul fără să cadă în senzaționalism, asemeni unor documentare de la BBC. Singurul lucru care m-a deranjat puțin e că unele secvențe cu reconstructări par forțate uneori, iar ritmul pare să stagneze spre final. Dar asta nu stinge calitatea generale. E documentarul pe care îl recomand dacă iți place genul, iar realizatoarea arată o maturitate care promite lucruri bune în continuare.

Sincer, m-am gândit că "Gura Diavolului" va fi mai mult decât ce a oferit. Ideea e genială pe hârtie, nu-i vorbă, dar execuția m-a dezamăgit pe alocuri. Filmul profită destul de inteligent din faptul că nu-și arată prea des antagonistul, ceea ce creează tensiune în întunericul peșterii. Primele 40 de minute m-au prins chiar bine, am simțit sufocul și panica personajelor. Problema apare la dezvoltarea relatiilor dintre cei cinci prieteni. Mi se părea puțin forțat felul în care se dezagregă încrederea între ei. Caractere interesante, da, dar au venit cu o oarecare superficialitate. Și genul ăsta de "disaster among friends" se simte uzat după filme de acest fel. Acțiunea din al doilea act e serioasă, dar nu m-a luat de gât la fel cum speraseam. Mi-a lipsit mai multă autenticitate în momentele critice. Pe scurt, "Gura Diavolului" e o aventură okey cu momente bune și un concept solid, dar nu se ridică la nivelul unui horror de top. Merita văzut dacă iți place genul, dar nu astepta ceva mind-blowing.

Wow, ce experiență! Supergirl m-a luat complet prin surprindere. Credeam că va fi un film standard de supereroi, dar Craig Gillespie a reușit să pună o greutate emoțională pe umerii acestei povești care mă așteptam s-o ignor. Kara e fantastic portretizată, iar energia pe care o aduce în fiecare scenă e cu adevărat electrizantă. Partea cu răzbunarea personală mi-a lovit direct în suflet, nu doar pentru acțiunea specială pe care o știi că vine, ci pentru lupta internă care se vede în ochii ei. Adversarul neașteptat din sinopsis? Nu e doar o amenință obișnuită, e ceva care te face să înțelegi mai bine ce anume o face pe Kara vulnerabilă. E adevărat, unele scene au o ușoară aromatic generic de film SF mass-market. Nu-i perfect și uneori am simțit că scenariul se târăște prin momente care nu aduc prea mult. Dar când filmul merge bine, e cu trup și suflet, și asta a contat pentru mine. N-ar fi putut fi mai rău, iar asta e suficient. Recomand!

Okay, deci am văzut și eu asta și... meh. "Comedie de groază" e genul ala de film care se gândește că dacă ițifail o grămadă de referințe la clasicele horror-ului, automat va fi hilarious. Spoiler alert: nu chiar. Ideea cu doi prieteni care se trezesc în mijlocul unui coșmar plin de ucigași și monștri suna promițător, dar execuția a fost destul de stânjenit. Umorul asta de parodie funcționează doar dacă e cu timing bun și o oarecare eleganță, iar aici simți cumva că filmul o forțează prea tare. E ca și cum Michael Tiddes a vrut să aruncă la tine cât mai mult de tot și să nădăjduiește că ceva o să prindă. Actul doi avea și cateva momente care m-au făcut să zâmbesc, dar în general m-am plictisit cu ușurință. Și aia cu monstrul din a treia parte? Decepționant. Pe scurt, e un film care știe ce vrea să fie, dar nu prea știe cum. Dacă ești obsedat de filmele gen "Scream", poate o să mai extragi ceva din asta, dar altfel mi-as petrece orele asta altfel.

"Schimbați" pornește cu o premisă amuzantă, dar nu reușește să o exploateze pe deplin. Swapul de corpuri dintre o mică ființă și o pasăre impunătoare are potențial comedy solid, doar că execuția cade acolo unde ar trebui să strălucească. Animația e ok, nimic spectaculos, iar voiceoving-ul pare să meargă pe automat în unele scene. Relația dintre cele două personaje se dezvoltă previzibil, urmând schema clasică de la filme dinastice de animație. Poți vedea cu ușurință où se duce povestea din primele minute. Ceea ce mă dezamăgește cel mai mult e lipsa unei răsucituri narrative care să te țină treaz. Humor-ul e superficial, iar mesajele despre prietenie și toleranță sunt bine cunoscute. Nathan Greno mai văzuse zile mai bune cu "Rapunzel" (2010). Nu e un film rău, dar nici nu merită să-ți blochezi duminica pentru el. E perfect pentru copii mici care vor râde la orice, dar adulții vor simți că filmul se chinuie să-și justifice existența.

Am intrat în sală cu așteptări mici și, sincer, filmul m-a surprins parțial. Istoria e clasică pentru genul ăsta: un tip în cumpănă care se crede mai tânăr decât e și care descoperă că viața nu e doar despre carieră. Ok, am râs. Chiar. Sunt scene care te lovesc drept în simțul umorului, mai ales interacțiunile ciudate dintre directorul panicardo și "copiii" aia cu telefoane în mână. Problema e că, după o jumătate de oră, simți repetitivitatea. Același tip de glume, aceleași situații compromițindu-l pe personaj. E cumva ca într-un film de la MTV din 2005, doar mai glumeț. Tim Story știe cum să facă o comedie de vară, dar nu reușește să o ridice mai sus de-atât. Mi-a plăcut cu inima la gură în unele scene finale, când și-a găsit de vorbă cu un tip mai în vârstă. Acolo a devenit mai uman, mai genu'. Dar e prea puțin, prea târziu. Filmul nu e rău, îi face serviciu genului, dar nici nu te marcheaza. E o distractie onestă pentru o seară de vineri.