Filmul lui Justine Triet mă pune în fața unei dileme interesante: e o astfel de construcție inteligentă încât nu pot să nu apreciez mecanica ei, chiar dacă emoțional m-a ținut la distanță. Sandra este o poveste despre ambiguitate, iar Triet refuză să ne dea răspunsurile ușor. Investigația morții lui Samuel devine pe parcurs o disecție a unui mariaj disfuncțional, iar Sanda Hüller joacă cu o frivolitate subtilă care te întreabă constant dacă înclinezi spre vinovăție sau simplă indiferență. Asta e genul de rol care îți cere să reinterpretezi scene după scene. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e pacing-ul din al doilea act. Audiența din procesul juridic e cumva redundantă, camera revine prea des la aceeași mici revelații. Totodată, filmul pierde din tensiune exact atunci când ar trebui să o crescă. Dar marile scene de confrontare sunt magistrale, iar compoziția vizuală din Alpi e de-o frumusețe rece, potrivită pentru atmosfera de neclaritate morală. E un film care merită văzut și discutat, chiar dacă nu e perfectul thriller pe care promisiunea ar putea să-l sugereze.

Wow, ce film neașteptat! Am intrat în cinema gândind că e o comedie ușoară și am ieșit complet șocat de cât de bine a lucrat Clooney la debut ca regizor. Istoria lui Chuck Barris e complet nebună, dar genul ăla de nebunie care te ține lipit de scaun. Amestecul ăsta ciudat între thriller și comedie, între spectacolul TV și ucideri în serviciul CIA, nu ar trebui să funcționeze și totuși... funcționează perfect. Scena din "The Gong Show" cântând și zâmbind în timp ce omul ăla se prăbușește pe scenă m-a marcat rău de tot. Toată peliculă aia de melancholie și confuzie morală e atât de bine construită. Sam Rockwell e absolut grozav în rolul principal, atât de uman și fragil sub toată acea bravură. Clooney știe cum să-ți facă filmul să-ți curgă prin vene ca o infuzie de paură și absurd. Nu-mi pasă dacă alții cred că tonul e confuz. Cred că e exact punctul, viața lui Barris era confuză. 5/5 meritate.

Vaiana 2 e exact ceea ce ți-ai dori din continuarea unui film cu care ai crescut. Filmul reușește să nu cadă în capcanele clasice ale sequelurilor, adică să fie o repetare plictisitoare a primului. Aici avem o aventură pe bună dreptate nouă, cu mize mai mari și un univers mai bogat. Maui se întoarce cu același charm irezistibil, iar Vaiana a evoluat în felul ei firesc. Echipajul ăla de marinari dubioși introduce o doză de comedie care nu strica niciodată. Ceea ce m-a impresionat tare e cât de bine echilibrează filmul partea de spectacol vizual cu povestea. Oceaniile fantastice par vii, iar musicele sunt melodioase fără să mă facă să vreau să ies din sală. Desenul e impecabil, iar pasiunile personajelor te fac să îi apreciezi chiar când cazi în clișee predictibile. E filmul ăla pe care îl urmărești cu ochii pe ecran și pe coloană sonoră în urechi, și mergi acasă zâmbind. Rar se întâmplă la 5 din 5.

Mă gândesc la Spider-Man: Niciun drum spre casă și încă mi se încolăcește ceva în piept. Tom Holland reușește să-ți spargă inima cu interpretarea lui, mai ales în scenele finale unde personajul lui Peter se confruntă cu consecințele propriilor alegeri. E dur, e greu să vezi eroul asta tânăr suferind atât. Efectele speciale și acțiunile sunt spectaculoase, nu te-aș minți. Dar ceea ce m-a dezamăgit puțin e că poveștile secundare au ajuns să înnebunească totul. Aveam prea mulți villani pe ecran și pur și simplu nu a fost suficient timp pentru fiecare să brille. Sentimentul e de prea mult, prea repede. Partea emoțională a filmului m-a lovit brutal, dar ritmul și congestionarea scenariului m-au ținut să nu mă las complet în brațele acestei aventuri. E un film pe care trebuie să-l vezi, dar nu cred că e fără cusur. Merită vizionat pentru Tom Holland și pentru o anumită scenă pe care nu pot s-o uit, dar așteptări prea mari vor fi dezamăgite.

M-a luat cu asalt! Bahubali e genul de film care te ține lipit de scaun de la început și nu te mai lasă. Rajamouli știe exact cum să construiască o poveste epică, cu acțiune explozivă și momente care te lasă fără respirație. Vizual, e o sărbătoare. Coregrafia luptelor, peisajele, costumele, totul e amplu și plin de culoare. Simți că trăiești în acest univers grandios, nu doar îl privești. Și nu e vorba doar despre special effects costly, ci despre cum e orânduită fiecare cadru cu grijă. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e că povestea devine cumva pretext pentru spectacol. Personajele nu au prea multă adâncime, motivațiile lor sunt oarecum simple. Comparativ cu filme precum Asul din spate care echilibrează emoția cu acțiunea, aici prevaleaza spectacolul pur și simplu. Dar sincer, nu prea m-a deranjat. Filmul știe exact ce vrea să fie și o face cu convingere. E o experiență cinematografică care merită văzută pe ecran mare. Pur și simplu s-a pus bine în scenă și asta e ceea ce contează la un epic de genul ăsta.

Fennell încearcă o relansare îndrăzneață a unei opere literare care nu prea avea nevoie de readaptare, dar hai să vedem cum s-a descurcat. Margot Robbie și Jacob Elordi au chimie pe ecran, asta e sigur, doar că filmul pare prea ocupat să se admire singur pentru regie. Problema e că între visualul bombastic și dramatismul pus cu ciocan, se pierde subtilitatea poveștii originale. Cathy și Heathcliff ar trebui să te fascineze prin complexitatea lor, nu prin faptul că se behave ca două tornade într-o sală de porțelan. Unele scene sunt chiar grăitoare, dar altele se cad în excesivitate care pur și simplu nu funcționează. Pur și simplu nu mă convinge să existe. E competent din punct de vedere tehnic și actorii fac ce pot, dar lipsește acea nevoie urgentă de a retipări o poveste atât de cunoscută. O regie interesantă nu compenseaza lipsa unui punct de vedere cu adevărat original.

Kermani construiește o atmosferă densă și apăsătoare, cu Morwen și Anne ca doi poli ai unei relații complicate. Vizual, filmul are momente frumoase, cu peisajul desolat devenind aproape personaj în sine. Problema e că tensiunea narrativă nu progresează cum ar trebui. Revenirea bărbatului din trecut promite o cotitură majoră, dar execuția simte că se târâie. Acting-ul e solid, mai ales în scenele de intimitate familială, dar dialogurile rareori depășesc formulele generice ale genului. Se simte mai mult un exercițiu de stil decât o poveste cu miezul solid. Nu e rău, doar că lipsit de urgență și, în final, nu prea îți rămâne în minte.

Noroc, ura și la gară e acel film care te face să râzi la o glumă, apoi te bate cu o observație socială și îți lasă semne de întrebare. Gore Verbinski a reușit să țeasă o poveste SF absurdă cu suficient haos controlat încât să te ții atașat pe scaun. Sam Rockwell e fantastic în rol de viajator temporal obosit care se repeă pentru a 117-a oară. Tipul ăsta pare că a jucat Minesweeper cu realitatea și a pierdut de fiecare dată. Ceilalți actori complică lucrurile în mod distractiv, cu personaje atât de nepotrivite pentru salvarea lumii că e de-a dreptul genial. Richardson, Peña și compania formează o mică echipă de absolute nefericire care-ți crește simpatia. Filmul critică rețelele sociale și algoritmii cu degetul ușor ridicat. Nu-i academia, dar nici nu-i stupid. Locurile slabe? Actul doi pălește puțin și anumite glume nu-și găsesc țintă. Totuși, e destul de divertisment și inteligență lucrând în tandem. Recomand să mergi cu așteptări realiste. E o comedică SF care se distrează pe propriul ei teren, nu opera magistrală pe care o aștepta toată lumea.

Un film care si-a meritat pe deplin premiile obtinute. O distributie de exceptie si un regizor remarcabil. Am fost prinsa in poveste inca de la prima scena, care iti induce o stare de anxietate prin naturaletea cu care interpreteaza rolul sau, actrita Renate Reinsve. Si urmarind prestatia aici s-a conturat ca a doua favorita la trofeul Oscar dupa Jessie Buckley, dupa parerea mea. Am rezonat cu trauma transgenerationala portretizata aici, trauma ca un efect domino si cum e procesata de la parinte la copii. Am putut sa inteleg si personajul lui Stellan Skarsgard care e tatal instrainat cu regrete. A fost si aici vorba de suferinta exprimata si vindecata prin arta. Am rezonat si cu perspectiva celor doua surori. Iar scena mea preferata a fost momentul dintre ele doua, cand realizeaza cat de importanta a fost relatia dintre ele avand si perspective diferite. Mi-a placut si Elle Fanning intr-un rol cheie pentru relatia dintre tata si fiica si prestia ei a fost la superlativ. Recunosc, la inceput m-am temut sa nu se simta ca trag de timp cu naratiunea, insa a oferit exact cat trebuie si s-a simtit natural din toate punctele de vedere. Un film de-a dreptul emotional, care spune totul chiar din titlu. O placere sa vezi un film de substanta.

„Peaky Blinders: The Immortal Man“ te lasă să speri până în ultima clipă că binele va triumfa – fie că vorbim despre sfârșitul războiului, despre împăcarea cu trecutul, reînnodarea legăturilor de familie sau găsirea unei căi de a ușura povara sufletului. Însă nu ni se oferă un final de Hollywood, ci unul shakespearian, iar tot ce rămâne este replica rostită de Red (Morgan Freeman) în „Închisoarea Îngerilor“: „Speranța este un lucru periculos“.