M-a luat cu asalt! Bahubali e genul de film care te ține lipit de scaun de la început și nu te mai lasă. Rajamouli știe exact cum să construiască o poveste epică, cu acțiune explozivă și momente care te lasă fără respirație. Vizual, e o sărbătoare. Coregrafia luptelor, peisajele, costumele, totul e amplu și plin de culoare. Simți că trăiești în acest univers grandios, nu doar îl privești. Și nu e vorba doar despre special effects costly, ci despre cum e orânduită fiecare cadru cu grijă. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e că povestea devine cumva pretext pentru spectacol. Personajele nu au prea multă adâncime, motivațiile lor sunt oarecum simple. Comparativ cu filme precum Asul din spate care echilibrează emoția cu acțiunea, aici prevaleaza spectacolul pur și simplu. Dar sincer, nu prea m-a deranjat. Filmul știe exact ce vrea să fie și o face cu convingere. E o experiență cinematografică care merită văzută pe ecran mare. Pur și simplu s-a pus bine în scenă și asta e ceea ce contează la un epic de genul ăsta.

Fennell încearcă o relansare îndrăzneață a unei opere literare care nu prea avea nevoie de readaptare, dar hai să vedem cum s-a descurcat. Margot Robbie și Jacob Elordi au chimie pe ecran, asta e sigur, doar că filmul pare prea ocupat să se admire singur pentru regie. Problema e că între visualul bombastic și dramatismul pus cu ciocan, se pierde subtilitatea poveștii originale. Cathy și Heathcliff ar trebui să te fascineze prin complexitatea lor, nu prin faptul că se behave ca două tornade într-o sală de porțelan. Unele scene sunt chiar grăitoare, dar altele se cad în excesivitate care pur și simplu nu funcționează. Pur și simplu nu mă convinge să existe. E competent din punct de vedere tehnic și actorii fac ce pot, dar lipsește acea nevoie urgentă de a retipări o poveste atât de cunoscută. O regie interesantă nu compenseaza lipsa unui punct de vedere cu adevărat original.

Kermani construiește o atmosferă densă și apăsătoare, cu Morwen și Anne ca doi poli ai unei relații complicate. Vizual, filmul are momente frumoase, cu peisajul desolat devenind aproape personaj în sine. Problema e că tensiunea narrativă nu progresează cum ar trebui. Revenirea bărbatului din trecut promite o cotitură majoră, dar execuția simte că se târâie. Acting-ul e solid, mai ales în scenele de intimitate familială, dar dialogurile rareori depășesc formulele generice ale genului. Se simte mai mult un exercițiu de stil decât o poveste cu miezul solid. Nu e rău, doar că lipsit de urgență și, în final, nu prea îți rămâne în minte.

Noroc, ura și la gară e acel film care te face să râzi la o glumă, apoi te bate cu o observație socială și îți lasă semne de întrebare. Gore Verbinski a reușit să țeasă o poveste SF absurdă cu suficient haos controlat încât să te ții atașat pe scaun. Sam Rockwell e fantastic în rol de viajator temporal obosit care se repeă pentru a 117-a oară. Tipul ăsta pare că a jucat Minesweeper cu realitatea și a pierdut de fiecare dată. Ceilalți actori complică lucrurile în mod distractiv, cu personaje atât de nepotrivite pentru salvarea lumii că e de-a dreptul genial. Richardson, Peña și compania formează o mică echipă de absolute nefericire care-ți crește simpatia. Filmul critică rețelele sociale și algoritmii cu degetul ușor ridicat. Nu-i academia, dar nici nu-i stupid. Locurile slabe? Actul doi pălește puțin și anumite glume nu-și găsesc țintă. Totuși, e destul de divertisment și inteligență lucrând în tandem. Recomand să mergi cu așteptări realiste. E o comedică SF care se distrează pe propriul ei teren, nu opera magistrală pe care o aștepta toată lumea.

Un film care si-a meritat pe deplin premiile obtinute. O distributie de exceptie si un regizor remarcabil. Am fost prinsa in poveste inca de la prima scena, care iti induce o stare de anxietate prin naturaletea cu care interpreteaza rolul sau, actrita Renate Reinsve. Si urmarind prestatia aici s-a conturat ca a doua favorita la trofeul Oscar dupa Jessie Buckley, dupa parerea mea. Am rezonat cu trauma transgenerationala portretizata aici, trauma ca un efect domino si cum e procesata de la parinte la copii. Am putut sa inteleg si personajul lui Stellan Skarsgard care e tatal instrainat cu regrete. A fost si aici vorba de suferinta exprimata si vindecata prin arta. Am rezonat si cu perspectiva celor doua surori. Iar scena mea preferata a fost momentul dintre ele doua, cand realizeaza cat de importanta a fost relatia dintre ele avand si perspective diferite. Mi-a placut si Elle Fanning intr-un rol cheie pentru relatia dintre tata si fiica si prestia ei a fost la superlativ. Recunosc, la inceput m-am temut sa nu se simta ca trag de timp cu naratiunea, insa a oferit exact cat trebuie si s-a simtit natural din toate punctele de vedere. Un film de-a dreptul emotional, care spune totul chiar din titlu. O placere sa vezi un film de substanta.

„Peaky Blinders: The Immortal Man“ te lasă să speri până în ultima clipă că binele va triumfa – fie că vorbim despre sfârșitul războiului, despre împăcarea cu trecutul, reînnodarea legăturilor de familie sau găsirea unei căi de a ușura povara sufletului. Însă nu ni se oferă un final de Hollywood, ci unul shakespearian, iar tot ce rămâne este replica rostită de Red (Morgan Freeman) în „Închisoarea Îngerilor“: „Speranța este un lucru periculos“.

Am intrat în sală cu scepticism, să-ți spun sincer. Ping pongul ca subiect principal? Părea prea nișă, prea ciudat pentru o dramă adevărată. Dar Josh Safdie știe cum să te prinzi de o obsesie și Timothée Chalamet joacă asta cu o intensitate care te face să uiți că e vorba doar despre o minge și două palete. Filmul mă a lovit mult mai emoțional decât mă așteptam. Partea cu sacrificiile, cu oamenii din jur care-l privesc de parcă ar fi nebun, m-a adus în minte pe toți aia care visează ceva aparent imposibil. Chiar m-a durut să văd cum îi sunt șterse visele. Totuși, nu tot e perfect. Pacing-ul pe alocuri se-ntinde aiurea și sunt momente în care simți că filmul se repetă, că-și ia prea mult timp să facă un punct. Și cinematic, nu-i nimic ieșit din comun, nici măcar acele secvențe spectaculoase pe care le-așteptam. E un film care te atingă la suflet, dar nu-ți rămâne în gânduri săptămâni întregi. Merită văzut, mai ales dacă pasiunea necondiționată te mișcă, dar nu-i o capodoperă.

Mie îmi place mult seria asta, și Zootropolis 2 nu m-a dezamăgit, deși nu e exact la nivelul primului film. Judy și Nick sunt la fel de fun ca întotdeauna, iar chimia dintre ei rămâne punctul forte. Misterul cu reptila aia ciudată e suficient de intrigant ca să te ții agățat, și scenele de deghizare sunt hilare. Partea cu zonele ascunse din Zootropolis e super creativă, reveals niște colțuri ciudate ale orașului care-ți fac plăcere. Dar sincer, am simțit că lipsește puțin din magia originalului. Unele glume se lungesc prea mult, iar plot-ul e puțin mai generic decât m-aș fi așteptat. Pe de altă parte, detailurile mici ale animației sunt incredibile, ca și-n primul film. Ăsta e filmul perfect pentru o ședință în familie, sigur o să râdeți cu toții. Dacă ți-a plăcut Zootropolis 1, merită să-l dai și pe asta, doar nu te aștepta să te sufle complet pe gânduri. Solid, distractiv, merita 4 din 5.

Am intrat în cinema cu emoții mixte, sincer. Un Predator protagonist? Suna ciudat. Dar Dan Trachtenberg a reușit ceva ce puțini regizori în franciza asta fac: m-a făcut să mă gândesc la emoțiile acelui monștru. Dek nu e răul pe care l-am așteptat, e doar un pui izgonit care încearcă să supraviețuiască. Și când l-am văzut pe Thia, androdul ala ciudat, apărând lângă el, am simțit cu adevărat că aici se naște ceva magic. Acțiunea e explozivă, nu mă înțelege greșit. Scene de vânătoare și lupte care îți taiază respirația. Dar ce mi-a plăcut cu adevărat e că filmul nu se grăbește să te duce de la o explozie la alta. Sunt momente liniștite, cinematografie care te face să te simți pe acea planetă sălbatică. Doar că în unele scene am simțit că storyline-ul putea merge mai departe, firul dramatic se ating mai mult. E o încercare ambițioasă și sinceră să redefinească franciza. Nu e perfectă, dar m-a emoționat. Merită văzut.

Dune e o producție vizual impresionantă, Villeneuve știe cum să construiască lumi pe ecran. Cinematografia și designul acestui univers din Frank Herbert sunt de invidiat, iar Hans Zimmer oferă o coloană sonoră care-ți răsună în urechi mult după ce iese creditul final. Problema e că filmul se simte într-un fel incomplet. E clar că e doar prima parte și asta se vede în ritm, în modul în care anumite elemente sunt lăsate în aer. Paul Atreides rămâne o prezență mai mult decât un personaj cu care să te conectezi cu adevărat, și chiar dacă Timothée Chalamet face ce poate, dialogu-i sună forțat uneori. Intriga politică din spatele scenelor e mai interesantă decât ceea ce se întâmplă pe ecran. Apoi vine partea cu dunele și morările, care-i de impact, dar nu suficient ca să compenseze primele două ore care-și caută ritmul. E un film pe care vreau să-l apreciez mai mult decât o fac. Ambițios, frumos, dar pe clipe și destul de lipsit de urgență emoțională.