Omg, nu mă așteptam să mă emoționez atât cu această continuare! Am intrat în cinematograf gândind că e doar o poveste de dragoste tipică, dar Zori de Zi m-a surprins complet. Sarcina lui Bella și consecințele ei m-au ținut cu gura căscată, iar tensiunea dintre emoție și horror a fost absolut genială. Bill Condon a făcut o treabă extraordinară adaptând romanul. Scenele intime și dramatice nu sunt niciodată cringeworthy, chiar inspiră respect pentru cuplul ăsta care se luptă cu imposibilul. Kristen Stewart și Robert Pattinson au fost atât de vulnerabili, de autentici. Am plâns la mai multe momente și asta e rareori pentru mine. Filmul are o greutate emoțională pe care nu o așteptam. Dacă ți-a plăcut universul Amurg, asta trebuie să o vezi neapărat. Perfect din toate punctele de vedere!

Sinceramente, am ieșit din cinema cu senzații mixte. Samara Weaving e din nou extraordinară în rolul Grace, iar dinamica ei cu Kathryn Newton (care joacă pe Faith) m-a ținut legată de ecran. Partea de comedie horror funcționează bine, sunt momente hilare care te fac să râzi cu glas tare, dar și secvene care îți taie respirația. Problema e că filmul nu reușește să recaptureze magia celui de-al patrulea film din seria asta. Primului îi lipsește acea tensiune care te ține pe scaun până în ultimele secunde. Ar putea fi mai curajos cu conceptul, mai imprevizibil. Totuși, producția e solidă, actoria merge bine, iar scenele de acțiune sunt distractive. E un film pe care mi-a plăcut să-l văd, chiar dacă nu m-a șocat cum aș fi vrut. Merită văzut la cinema pentru spectacol și adrenalină, dar nu e filmul care te va obsidia zile întregi după vizionare. Bun entertainment, nici mai mult, nici mai puțin.

Ideea e interesantă, o fată care aude într-o familie de surzi și trebuie să-și găsească drumul plin de culori și sunete. Sună ca o combinație între "CODA" și "High School Musical", nu? În practică, filmul ține mai mult de partea de dramă plictisitoare decât de cea comică promisă. Lucrul care mă a iritat cel mai mult e că personajele secundare sunt desenate cu pixul gol. Tata și mama surd sunt de fapt doar niscaiva replici și ceva priviri triste între doi dialogi neterminate. Adolescenta noastră timidă are momentele ei, dar scenele ei de cântat te-ar emoționa mai mult dacă nu s-ar simți atât de forțate. Regia lui Ribuoli e competentă, dar plictisitoare. Cinematografia e okay, muzica... ei bine, pentru un film despre cântec, ar putea fi mai memorabilă. După tot spus, nu-i rău complet. Doar că nici bun nu e. Merită o șansă dacă ești fan de genul ăsta, dar nu te arunca în cărămizi de aspettări.

Am venit la "Drama" cu așteptări mari și sincer, mi-a fost bine dar nu mă-a uimit. E o comedie romantică care știe să se râdă de sine și asta e chiar mișto. Zendaya și Robert Pattinson au o chimie solid, se vede că se distrează pe platou și asta se transmite și în film. Ideea secretului care zdruncină relația pe final e interesantă, dar executarea ar fi putut fi mai tare. Umorul funcționează bine în unele scene, iar ironiile despre ce înseamnă să iubești pe cineva sunt ceva mai profunde decât te-ai aștepta. În alte momente però, senzația aia de forțat se simte. N-aș zice că e rău, dar nici nu-i un film pe care să-l recomand oricui. E mai degrabă o combinație de scene amuzante și o poveste care nu te-a luat cu forța. Dacă ți se face plăcea genul și ai timp liber, merită o vizionare. Pur și simplu nu prea rămâi cu ceva gânditor după ce se termină.

Hopperi e o surpriză plăcută într-o perioadă în care Pixar a avut mai mult variabilă. Conceptul de a "sări" conștiința umană în animale-roboți sună cam ciudat pe hârtie, dar filmul reușește să-l transforme într-o premisă cu adevărat captivantă. Mabel e un personaj care chiar crește pe parcurs, iar interacțiunile ei cu animalele au uneori momente de umor genu'. Ritmul narativ e solid, deși în act doi simți că scenaristul se cam chinuie cu conflictul principal. Din punct de vedere tehnic, animația e cristalină, iar detaliile din mediul natural sunt impresionante. E clar că Chong s-a gândit serios la wildlife și ecosisteme. Nu-i un masterpiece, dar deschide conversații ușor mai profunde decât de obicei pentru o animație family. Recomand cu plăcere.

Am intrat în cinema cu o emoție ciudată. După șase filme, Sidney Prescott nu merita să se întoarcă în această poveste. Dar Kevin Williamson a reușit să mă uite, măcar parțial. Filmul nu e plin de inventivitate, asta e sigur. Scenele cu crime se simțin obosite, de parcă am mai văzut toate trucurile astea. Totuși, tensiunea dintre Sidney și fiica ei m-a ținut în șirag. Relația asta fractură și pericol constant au fost chiar emotive reale, nu doar sperieturi ieftine. Neve Campbell arată obosită, și asta nu e neapărat un lucru rău. Personajul ei suferă cu adevărat, și asta se vede. Am simțit răscoleala ei, frica pentru fiica ei. Asta m-a salvat filmul de la o notă mai mică. Sunt frustrată că seria asta s-a zbătut. Avea potențial să se încheie cu demnitate, dar 4 din 5 stele e cât merită pentru eforturile emoționale autentice din mijlocul unui scenariu care se tot repetă. Nu e prost, pur și simplu nu mai e suficient de bun.

Băi, Sam Raimi se întâmplă să revină la rădăcinile lui, iar rezultatul e o amestecătură ciudată de horror, comedie și... well, mai mult haos decât jurisprudență. McAdams și O'Brien se poartă de parcă joacă într-o competiție de cine poate fi mai ciudat pe o insulă pustie, și sincer, asta merge cam jumătate din timp. Partea cu gore-ul e prezentă, da, Raimi nu și-a pierdut mâna de a face lucrurile să fie groaznice și hazliu în același timp. Dar după vreo jumătate de oră, mișcările devin previzibile, iar gluma cu "trebui-să-ne-înțelegem-ca-să-supraviețuim" se simte mai plană decât un sandviș uitat în soare. E treaba bună pentru o seară când vrei ceva diferit, plin de energie și cu suficient sânge pe ecran ca să nu plângi că ai pierdut vremea. Nu-i un masterpiece, dar nici nu-ți distruge seara. Raimi mai are cateva ași în mânecă, doar că de data asta nu-i suficieni pentru un grand slam.

Am intrat în sala cu așteptări mari, dar filmul m-a surprins pe jumătate. Paola Cortellesi delivers o performanță sinceră în rolul Deliei, o femeie care se chinuie sub greutatea unui mariaj abuziv în perioada postbelică. Unele momente sunt cu adevărat emoționante, în special când personajul găsește mici act de rezistență în rutina zilnică. Totuși, mixul ăsta între dramă și comedie m-a dezorientat uneori. Genul nu se lipește perfect, iar unele scene dure cad brusc în umor care nu mi-a ieșit din tot. E ca și cum filmul nu știe pe ce picior să stea. Tehnica cinematografică e frumoasă, cu acele tonuri calde ale anilor patruzeci-cincizeci care-ți zboară gândul la neorealismul italian. Mesajul e important și merită spus, dar execuția ar fi putut fi mai precisă. Nu m-a marcat atât cât sper, deși raman cu o senzație ciudată în piept după final.

Am privit "Vântul se ridică" cu așteptări mari, dar filmul m-a dezamăgit parțial. Miyazaki construiește o istorie frumoasă despre Jiro, designerul de avioane, dar ritmul e atât de lent că te pierzi în detalii. Animația e impecabilă, desigur, iar paleta de culori transmite melancolia perioadei interbelice foarte bine. Problema e că filmul se simte mai mult ca o meditație lungă decât o narație cu adevărat captivantă. Relația cu Naoko e romantică pe hârtie, dar ar fi beneficiat de mai multă chimie între personaje. Regizorul se lasă prea mult în abstractizări visuale când ar trebui să aprofundeze conflictele interne. Nu-i un film rău, dar nici nu justifică pe deplin reputația Miyazaki. E pentru cinefili care apreciază ritm lent și contemplare vizuală, nu pentru cine caută o poveste cu ritm clar.

Apollo 11 e un documentar care te imersează complet în tensiunea misiunii din '69, meritat. Materialele de arhivă sunt într-adevăr spectaculoase, iar Miller știe cum să le monteze ca într-un thriller, nu într-un manual de istorie. Tehnic vorbind, e impecabil: filmul curg ușor, sonorizarea e decisiv pentru drama accumul, și simți într-adevăr cum se îmbarcă echipa pentru o misiune cu o rată foarte reală de eșec. Dar, sincer, după primii 40 de minute începi să simți o anumită repetitivitate. Știi unde merge, procedurile se prelungesc, iar lipsa unei perspective critice sau a unor întrebări mai adânci asupra impactului acestei zboruri mă-a dezamăgit ușor. E mai mult un exercițiu estetic al arhivei decât o explorare cu adevărat insightful. Totuși, dacă iubești istoria spațialului sau pur și simplu vrei o experință vizuală de calitate despre uno dintre momentele decisive ale omenirii, merită să îl vezi. Doar nu mă aștepți să te schimbe viziunea asupra ceva.