Nolan reușește din nou să creeze ceva cu adevărat inedit. Povestea părintelui care traversează galaxii pentru a salva omenirea m-a ținut lipit de scaun, nu din adrenalină goală, ci din emoție pură. McConaughey e perfect în rolul asta, transmite durere și determinare fără să exagereze. Ceea ce îmi place cel mai mult e ambițiunea filmului de a combina spectacolul cosmic cu dramă intimă. Oamenii critică partea teoretică, dar tocmai asta face filmul grozav, nu vine cu răspunsuri ușoare. Cinematografia e impresionantă, muzica de Hans Zimmer e obsedantă în cel mai bun fel. Nu e perfect pacing-ul la momente, dar asta nu-mi diminuează plăcerea urmăririi. E filmul care mi-a amintit de ce iubesc SF-ul de oameni.

Sincer, am intrat în cinematograf cu mari așteptări, dar "Trăind printre demoni: Ultima spovedanie" m-a dezamăgit mai mult decât mă așteptam. Intro-ul e frumos făcut, asta trebuie să recunosc. Scenele cu Judy după confirmare m-au emoționat și am simțit cu adevărat drama familiei Warren. Filmul se concentrează mai mult pe traumele familiale decât pe efectele horror în sine, ceea ce avea potențial să fie ceva special. Problema e că restul filmului nu reușește să mențină această intensitate emoțională. Jump scare-urile sunt bine cronometrate, dar după al treilea-patrulea, devii imun la ele. Trăiești pe pilot automat prin scenariu prea predictibil. Cred că seria Warren și-a consumat ideile bune la filmele anterioare. Asta simte mai mult ca o obligație comercială decât ceva făcut cu inimă. Nu-i rău complet, dar nici nu merită să îți faci timp pentru el. Dacă ești fan hardcore, o să-l vizionezi oricum. Pentru ceilalți, sunt alegeri mai bune.

M-a marcat profund filmul ăsta, chiar dacă nu e ușor de privit. "Sunt dorite fete fierbinți" e un documentar crudă despre realitatea sexului și exploatare, iar Ronna Gradus nu se ascunde după nicio diplomație. Ce m-a șocat cel mai mult e cum se-ntâmplă lucrurile astea chiar lângă noi, în România. Fetele din film nu-și cer milă, doar încearcă să supraviețuiască. Unele scene m-au făcut să mă simt inconfortabil, dar cred că asta e scopul, să nu poți rămâne indiferent. Sigur, documentarul are probleme. Uneori senzaționalismul ia locul analizei profunde, și structura putea fi mai bună. Totuși, reușește să pună oamenii în fața unei realități care de obicei rămâne ascunsă. Merită să-l vezi, dar fii pregătit. Nu e pentru o seară relaxantă, e pentru a te gândești. 4/5 pentru curaj și sinceritate, chiar dacă nu-i perfect.

Okay, deci am terminat "Dragul meu asasin" și... eh, e ok, dar nu-mi face nici carne nici pește. Ideea e interesantă, vreau să zic, o femeie cu sânge rar care trebuie să se apere și într-ici iubirea cu un asasin. Sună dramatic, nu? Problema e că nu simți tensiunea cum ar trebui. Scenele de acțiune sunt în regulă, dar când ajung la partea romantică mi se pare forțată. Mezi asta și reapariția "vechiului inamic" se duce în toate direcțiile și pierde din impact. Actorii chiar încearcă să facă ceva din asta, dar scenariul nu prea le ajută. Nu-i rău deloc, dar nici nu-l iau cu mine acasă. E de vizionat o dată, mai ales dacă iți plac filmele cu actiune și drama în mix. Doar că nu prea rămân în minte personajele sau vreo scenă care să-mi dea viață. E ca și cum ai mânca o pizza decent la restaurantul din colț, nimic special, dar nici nu te-ai plânge.

Omg, asta a fost o explozie pură de adrenalină! Simon McQuoid a ridicat bara atât de sus încât m-am simțit complet copleșită în cea mai bună parte. Acțiunea din Mortal Kombat II e pe un alt nivel, fiecare duel mă-a ținut pe marginea scaunului. Ce m-a uimit cu adevărat e cum personajele s-au dezvoltat. Johnny Cage nu mai e doar comedie ieftină, ci are o profunzime care m-a emoționat. Iar când Shao Kahn a apărut pe ecran, a fost cât pe-aci să-mi sar inima din piept. Amenințarea lui e atât de reală, atât de primejdioasă. Scenele de luptă sunt o artă. Sunt crude, spectaculoase, dar și strânse emoțional. Fiecare mișcare conte, fiecare lovitura te doare înăuntrul tău. Și efectele speciale, doamne, sunt incredibile fără a fi plictisitoare. E filmul perfect pentru fanii franchise-ului, dar și pentru cei care iubesc acțiunea bună, pură. M-a lăsat complet fascinată. 5/5, fără ezitare!

M-a emoționat mai mult decât m-am așteptat! "Juste une illusion" e filmul ăla care te face să razi, apoi brusc te-ntinde pe spate cu o secvență care-ți ia suflul. Nakache știe cum să amestece comedia cu dramă, chiar dacă uneori balanța se-nclinează prea mult spre emoție și pierde din ușurință. Povestea nu-i chiar originală, dar felul în care e spusă o face să simți fiecare moment. Personajele sunt vii, autentice, nu par scoase din cartea unui screenwriter rece. Mi-a plăcut vrajeala lor, modul în care se chinuie cu propriile lor iluzii și speranțe. Poate ar fi putut să taie 15-20 de minute din mijloc, pentru că-i o toacă prea lungă în a doua jumătate. Dar nu mă-nfuria, pur și simplu puteai simți cum îți scade energia în scaunul de la cinema. Oricum, recomand! E filmul ăla pe care-l urmărești complet absorbit, iar după ce iese din sală ceva din el rămâne în tine.

"Remarcabile făpturi inteligente" nu reușește pe deplin, deși are momente care merită apreciate. Newman construiește o atmosferă melancholică în jurul acvariului, iar Kirsten Stewart transmite o vulnerabilitate sinceră în rolul văduvei. Problema vine din ritmul inegal, în special în al doilea act, unde sensul de urgență se pierde într-o explorare prea lentă a metaforelor asupra comunicării. Caracatița ar putea fi o metaforă interesantă, dar filmul o tratează mai mult ca simbol decât ca prezeță reală. Acting-ul e solid, dar scenariul nu ofere destul carne pe os personajelor secundare. E o adaptare care funcționează vizual, reamintind de "The Shape of Water", dar fără aceeași forță emoțională. Nu-i rău, doar că prea timid pentru o astfel de premisă.

Mă gândesc că "Schimbați" e genul ăla de film care te ia complet prin surprindere. Ideia cu schimbul de corpuri între o vietate mică și o pasăre mare e chiar distractivă, și am zis că sigur o să fie o comedie care se-nțelege la o privire. Dar nu, filmul merge mai adânc decât asta. Animația e superb facută, fiecare detaliu pare viu, iar aventura pe care o trăiesc cei doi protagoniști e plin de momente care te țin prins. Ce m-a impresionat cel mai mult e cum au reușit să fac din asta ceva cu adevărat emotional, nu doar gag-uri amuzante. Singura problemă e că pe alocuri poveștile devine puțin previzibilă, iar unele scene dragute se-ntinde prea mult. Dar overall, e un film pe care îl urmărești cu plăcere și cu care copiii și adulții se vor simți bine.

Am intrat în cinema cu mari așteptări după tot ce am auzit, și sincerașa, filmul m-a surprins pe jumătate. Jon Bernthal reușește din nou să dea glas acelei dureri ascunse a lui Frank Castle, iar scenele de acțiune sunt suficient de crude ca să simți tensiunea. Regizorul a încercat să adâncească personajul dincolo de răzbunare, și apreciez încercarea asta. Dar trebuie să-ți spun, unele momente se simt forțate. Dialogurile nu curg mereu natural, iar conflictul intern al personajului ar fi meritat mai mult timp pentru a se dezvolta cum trebuie. Și da, scenele mai violente la început mi s-au părut gratuite, nu prea necesare pentru poveste. În ciuda acestor probleme, filmul nu e rău deloc. E solid, te ține treaz, și până la urmă te face să gândești. Nu e o capodoperă, dar nici regretă să l-ai vizionat. Merita 4 din 5.

Ok, deci "Deasupra tuturor" e filmul ăla care te face să plângi în primele 10 minute și apoi te întrebi dacă ceea ce ai urmărit e o cărți poștale Disney sau o aventură adevărată. Carl și balonașele lui sunt adorabile, nu mă-nțelege greșit, dar după ce trece vârtejul emoțional initial, filmul se transformă dintr-o operă în pași goniți într-o comedie mai standard cu un copil enervant și un balaur de plastic. Partea cu promisiunea către soție e chiar mișto și te lovește-n ficat, dar restul aventurii e cam... predictibil? E ca și cum Pixar a realizat că trebuie să umple 90 de minute și a tras de timp cu scene ok, dar nu wow. Dug și câinele sunt funny, e clar. Animația e frumoasă, vocea lui Ed Asner e perfectă pentru un bețiv irascibil în vârstă. Dar nu e filmul care-ți schimbă perspectiva asupra vieții, deși se gândește că ar putea. În fine, merita văzut, nu regret, dar nici nu mă-ntorceam să-l reiau. Solid, nu mai mult.