Revenirea în Pandora aduce efecte vizuale care îți iau răsuflarea, nu pot să neg asta. Oceanele aliene sunt render-ate cu o atenție la detaliu care confirmă obsesia lui Cameron pentru tehnologie. Însa, și asta e problema, filmul se bizuie prea mult pe spectacolul vizual. Povestea familiei Sully simte că pasează prin mișcări previzibile, iar personajele secundare rămân plat dezvoltate. Actingul e solid, mai ales în scenele emoționale, dar dialogurile sunt destul de șablonare pentru o producție cu bugetul ăsta. Pacing-ul ți se pare greoi în a doua jumătate, parcă e mai interesat să se-nfasoare decât să avanseze. Scenele de acțiune cu apă sunt spectaculoase și pe 3D sunt efectiv impresionante. E filmul pe care trebuie să-l vezi la cinema, pe ecranul cel mare. Dar stând acasă sau pe o mică ecran, magia se destramă oarecum. Merită vizionat, dar așteptări prea mari îți vor aduce dezamăgire. E colosal și gol în același timp.

Mai rare filme în care joacă mama și fiica.

Coogler face un pas important cu "Păcătoșii", departe de universurile supereroinești pe care le-a explorat până acum. Filmul e o mișcare îndrăzneață care amestecă genurile cu o siguranță rară la studiouri mari. Cei doi frați gemeni, interpretați de Jordan cu o intensitate care mă obsedează, se întorc în Clarksdale-ul plin de umbra unui 1932, iar tensiunea crește organic, nu artificial. Ce mă impresionează cel mai mult e maturitatea narative. Scenariul nu cade în capcanele genrului horror obișnuit, ci preferă să construiască dread psihologic. Fotografia e sobră, geloasă cu detaliile, iar atmosfera respira istoria și vinovăție. Dacă "Moonlight" și "Midsommar" s-ar fi întâlnit în Mississippi, ar putea arăta cam așa. E filmul pe care nu l-am așteptat de la Coogler și tocmai de aceea merita așa o notă. O experință cinematografică care te lasă cu senzația că ai urmărit ceva cu vreo conseință.

Titlul „The Rip” vine din argoul polițienesc, desemnând confiscarea bunurilor ilegale — dar, simbolic, sugerează și ruptura morală din interiorul echipei.The Rip devine parcă un film și mai bun însă atunci când afli povestea reală de dincolo de ecran.

Am intrat în "Frăția fricii" cu mari așteptări, dar filmul ăsta m'a lăsat cu sentimente mixte. Pedro Morelli construiește o São Paulo înăbușită de violență, iar tensiunea e cu adevărat sufocantă în unele scene. Actul avocatei e solid, iar când filmul apasă pe accelerator în a doua jumătate, chiar te ține în scaun. Problema e că povestea se simte cam prea știută, prea multe elemente de thriller convențional pe care le-ai mai văzut. Negocierea cu poliția avea potențial mare, dar s-a transformat într-o aventură tipică de acțiune. Mi-au plăcut momentele de dramă intimă, când vezi cât de mult risipă oamenii pentru cei dragi, dar au fost prea puține și prea scurte. Tehnic e bine făcut, cinematografia surprinde duritatea városului, dar îmi doream mai multă originalitate. Nu e rău, e doar... incomplet. Merită încercat dacă iți plac filmele asiatice de crimă, dar nu aștept miracole.

Mă gândesc că "Iron Lung" e filmul ăla care te lasă cu o senzație ciudată în piept mult timp după ce se termină. Mark Fischbach face o treabă bună cu tensiunea asta care se-ntinde pe toată durata, chiar dacă uneori simți că lipsește puțin din climă. Conceptul e fascinant, sincer. Un ocean de sânge, o lună pustie, un deținut într-un submarin și misterul ăsta constant cu "Quiet Rapture" te țin pe poziții. Vizualurile sunt nasoale, atmosfera e apăsătoare și majoritatea timpului te gândești ce prostie s-a întâmplat oamenilor. Problema e că efectele ăstea groaznice, făpturile ciudate, halucina țiile nu-și fac tot efectul pentru că apar prea puțin. Simți potențialul imens, dar nu se dezvoltă pe cât ai vrea. Oricum, recomand să-l vezi. E horror SF care nu cade în clișeele obișnuite și asta pe liniște îmi place.

"L'affaire Bojarski" e un caz de rasism și nedreptate din anii '50, dar filmul lui Salomé nu prea merge mai departe decât să ne servească o poveste pe care o cunoaștem. Actoria e solid încadrată, cu momente care țin, dar regie... e cam flat pentru a fi cineasta atât de o poveste atât de explozivă. Mi-a plăcut cum s-au construit anumite scene procesului, în special confesiunile și contradicțiile mărturifilor. Asta da o tensiune care lipsește din rest. Problema e că película se simte prea didactică, parcă ne explică pasul cu pasul fără să ne lase să simțim în piele prejudecata epocii. Compare cu ceva cum ar fi "Spotlight", care știe să scoboare și să lase spațiu interpretării. Fotografiei îi lipsește ceva. Peisajul și decorul par mai mult scenă teatrală decât memorie vie a unei epoci. Salomé face mai mult să raporteze decât să exploreze psihologia personajelor, iar asta șterge o bună parte din impact. E serios? Da. E bun? Meh, pe jumătate.

Emerald Fennell se-ntinde prea mult în încercarea de a rescrie Wuthering Heights pentru generația TikTok. Filmul are momente de furie dramatică care funcționează, mai ales când Robbie și Elordi sunt pe ecran în aceeași scenă, tensiunea dintre ei fiind palpabilă. Dar regizoarea pare mai preocupată de estetică și șocuri visuale decât de a dezvolta personajele în profunzime. Problema e că noi deja știm povestea. Fennell nu aduce nimic substanțial care să justifice existența acestei noi versiuni, doar amplifică melodrama fără să o dea sens. Actoria e în regulă, cu Elordi mai convingător decât mă așteptam, dar și el se pierde în regie excentrică. E un film care se uită bine și care are gustul de ceva interzis, dar rămâne superficial. A doua jumătate cade, iar finalul pare scris de cineva care nu a terminat cartea. Nici rău, nici bun, doar ușor frustrant pentru că putea fi ceva mai substanțial.

Brendan Fraser dă o prestație sinceră și plină de căldură în rolul acestui actor pierdut care găsește sens jucând în familii închiriate. E genul de film care te face să zâmbești cu inima, mai ales în scenele unde personajul lui începe să se conecteze cu oamenii din jurul lui. Totuși, filmul nu reușește să aprofundeze atât cât ar fi putut. Premisa e fascinantă, dar uneori se mulțumește cu sentimentalitate superficială în loc să exploreze cu adevărat complexitatea acestor relații temporare. Reglajul japonezo-american e interesant și Tokyo e filmat cu gust, dar poveștile individuale ale familiilor care apelează la serviciul ăsta meritau mai mult timp și empatie. Nu e rău, deloc. E pur și simplu bun, fără să fie ireal de emoționant. Potrivit pentru o după-amiază relaxantă cu o cafea caldă, dar nu mi-a rămas în minte ca o revelație.

Uite, Interstellar e definitiv ceva special, dar nu cred că-i perfectul pe care toți se-așteptau. Christopher Nolan a construit o istorisire ambițioasă cu o viziune vizuală impresionantă, iar Matthew McConaughey e destul de bun în rolul ăsta. Imaginile sunt frumoase, cinematografia face treabă, nu e de contestat. Dar sincer, filmul are momente când se lungește aiurea. Durează vreo trei ore jumătate și uneori simți asta. Partea emoțională cu familia lui Cooper, deși înțeleg mesajul, cade puțin greu. Și istoria în sine, deși originală, nu mă-a ținut la marginea scaunului tot timpul. Ce-mi place e că-ți face pe cineva să gândească la univers și la sacrificiul uman. Nu-i film light, asta e sigur. Recomand să-l vezi, mai ales pe un ecran bun, dar mergi cu așteptări realiste. E bun, solid, dar nu-i revelația pe care spun unii că-i. Pentru mine, se-ntinde între ok și foarte bun, undeva la 3.5, aia-i nota mea.