"Dragul meu asasin" e un film care știe exact ce vrea și n-are de gând să se mai gândească. Taweewat Wantha construiește o poveste de acțiune clasică dar cu suficiente elemente de dramă și romance ca să nu se simtă monoton. Premisa e ciudată, da, dar tocmai asta o face interesantă. Ce funcționează bine e chimica dintre cei doi protagoniști. Scenele de luptă sunt bine coreografiate, iar pacing-ul e bun în general. Cinematografia e solid făcută, cu tonuri de thriller psihologic care se simte authentic. Însă, sincer, filmul cam se comprimă în ultimul act. Dezvoltarea caracterelor s-ar putea face mai în profunzime, iar revenirea "vechiului inamic" simte mai mult ca un expediție de plot decât ceva organic. E tipul de film care te ține în scaun o oră jumătate, dar nu o să-l revezi curând. Totul considerat, e o surpriză plăcută din Asia, cu potențial real dar cu mici derapaje în execuție.

"Remarcabile făpturi inteligente" e unul din acele filme care stârnește reacții contradictorii și asta nu e neapărat un lucru rău. Newman construiește o atmosferă ciudată, aproape hipnotică, în jurul acestei văduve care muncește noaptea într-un acvariu, iar legătura ei cu caracatița are momente de o tandreță neobișnuită. Sally Field dă o interpretare de o subtilitate rară, dar scenariul nu știe mereu pe ce să se concentreze. Problema e că povestea se-ntinde prea mult în direcții care nu se conectează bine. Tânărul confuz (Lewis Pullman) pare că se află într-un film cu totul altul, iar misterul promis în sinopsis se stinge treptat în loc să se-ndeseneze. Imagistica acvatică e frumoasă, desigur, dar frumusețea nu poate compensa o structură narativă șubreză. Nu-i o tragedie, doar o oportunitate ratată de a fi ceva mai mult decât o dramă plictisitoare cu momente de inspirație.

Uite, "Pasagerul" e genul de film care te ține cu respirația-n gât de la start. Conceptul e simplu dar groaznic de eficient: doi tineri în van, cu viață de nomad, dar nimic nu-i cum pare. Øvredal reușește să transforme ceea ce pare o aventură Instagram într-o coșmarie pe patru roți, și asta-i geniu. Ce-mi place cel mai mult e că filmul nu se avântă în salturi dramatice artificiale. E tensiune constantă, aia care-ți face pielea găină. Jacob Scipio și Lou Llobell au chimie bună și joacă destul de bine, deși pe alocuri dialogurile sunt un pic forsate. Singura chestie care m-a dezamăgit puțin e pacing-ul din actul doi, care cade ușor. Dar revine tare în final. Cinematografia e frumoasă, aproape ironic pe lângă ce se întâmplă pe ecran. E filmul ala pe care-l recomand dacă vrei ceva diferit de horror obișnuit, ceva mai insidios. Sigur merită o vedere.

"Obsesia" meu pare un film care știe exact ce vrea să fie, dar nu reușește în totalitate să ajungă acolo. Curry Barker construiește o tensiune psihologică interesantă în jurul ideii de obsesie, iar actorii fac ceea ce pot cu materialul disponibil. Michael Johnston are momente bune, în special când personajul său se confruntă cu propria aroganță, dar dialogurile slab dezvoltate sabotează mult din potențial. Ceea ce funcționează e atmosfera, mai ales în scenele noctune unde filmul revine la streamul conștienței și paranoia. Problema e că regizorul nu pare sigur dacă face o dramă psihologică sau un horror mai direct. Oscilează între stiluri fără să se fixeze pe niciunul cu convingere. Chiar și cu un buget modest, senzația de improvizație e prea vizibilă. Merită vazut dacă ești fan al horrorului mai intelectual, dar nu te astepta la ceva revoluționar.

Mă gândesc că Guy Ritchie a descoperit formula magică: iau niște oameni frumoși, îi pun să fure bani, adaug o coloană sonora trendy și gata, filmul gata. "Misiune la limită" e exact asta, nimic mai mult, nimic mai puțin. E o peliculă care merge bine pe ecran, scenele de acțiune sunt lejere, dialogurile au acel ritm rapid care-ți place dacă-ți place chestia asta (și mie îmi place, să fiu cinstit). Actori competenți care par că se distrează, o estetică polisată, efecte speciale de buget mare. Tot e acolo. Dar vezi, ceva lipsește. Poate emoție, poate o povestire care să te țină treaz după scenele de acțiune. E filmul perfect pentru o seară în care nu vrei să gândești prea mult, pe care l-ai uita în două săptămâni. Nu-i rău, doar... generic. E ca o pizza scumpă din crama unui hotel cinci stele, mănânci bine în moment, dar nu-ți schimbă viața. Ritchie știe ce face, dar și noi știm ce primim. O 3 din 5 e pe bună dreptate aici.

Oameni buni, dacă aveți impresia că hororul și coaja nu se pot împreună, "Comedie de groază" vine și vă dă o lecție de bun simț. Michael Tiddes a făcut ceva ce pare imposibil: a reușit să-ți fie teamă și să razi în același timp, fără să pară că-și bate joc de tine. Cei doi prieteni sunt o dupla de coșmar în cel mai bun sens. Plutesc prin acest caos plin de ucigași și monștri ca și cum ar fi o drumeție de weekend, și mă-ncântă faptul că filmul nu încearcă să fie serios cu forța. Referințele la alte filme ale groazei nu sunt doar aruncare de bani în aer, ci sunt tisate natural în poveste. Da, e haotic. Da, e la limita între gust și fără gust. Dar exact asta e farmecul. Nu-i film pentru toți, dar pentru cine caută o experiență care nu se teme să riste, aceasta e bomba de divertisment. Simplu genial.

Lee Cronin încearcă să rescrie povestea unui clasic, dar ceea ce obține e mai degrabă o colecție de scene haotice și tone contradictorii. Premisa cu fata care se întoarce după opt ani avea potențial, dar filmul o risipește pe drum cu efecte gore inutile și dialoguri care nu-ți interzic să-ți scoți telefonul din buzunar. Regie dezordonată care se crede "Evil Dead" cu pretențiuni psihologice. Actrițele fac ce pot cu scenariul slab, dar nicio performanță nu salvează structura naivă a narației. Se pierde în tonuri oscilante între dramatic și absurd, fără să stabilească niciodată ce vrea să fie. Cel mai dureros e că filmu se strecoară în teritoriul exploatării în loc să exploreze efectele psihice ale traumei. O oportunitate ratată pentru ceva interesant. Ori intri pentru seri de groază cu buget mare, ori treci mai departe.

Am intrat în Backrooms și sincer, nu m-am mai putut ieși din tensiune o bună vreme după ce s-a terminat filmul. Kane Parsons reușește să transforme ceva atât de simplu, o cale ascunsă într-un subsol, într-o sursă de groază reală. Ceea ce m-a lovit cel mai tare a fost atmosfera sufocantă, acea senzație că pereții se strâng treptat. Filmul nu se bizuie pe efecte spectaculoase ca să te sperie, ci pe suspans pur și pe absurdul frustrând al a fi prins într-o realitate care nu respectă regulile cunoscute. Nici măcar nu înțelegi cu adevarata ce se întâmplă, și asta e parte din geniu. Nu-i perfect, recunosc. Sunt momente unde pacing-ul cade și personajele nu sunt extraordinar dezvoltate, dar impactul emoțional rămâne. Iți lasă o senzație ciudată chiar și după ce filmul se termină. Dacă ți place horror psihologic care te face să te gândești după ce iesi de la cinema, asta e alegerea perfectă.

Bă, e un film care-ți face mari speranțe la început, cu conceptul ăsta al unui sniper care se bate cu clona lui mai tânără. Sună tare, nu-i așa? Problema e că execuția cade puțin și nu delivrează la nivelul așteptărilor. Acțiunea e competentă, coregrafia luptelor sunt solid făcute. Dar când nu prea poți vedea clar ce se întâmplă pe ecran, ceva nu e în ordine. Will Smith chiar se străduiește și ai momente în care simți tensiunea aia între doi versiuni ale aceluiași om, dar trama joasă nu te ține agățat prea mult. E clar că s-a investit mult în efecte și tehnologie, și asta se vede. Pe de altă parte, restul filmului nu știe prea bine cum să te țină în scaun după primele 20 de minute. Nu-i rău, dar nici nu e ceva pe care să-ți vorbești cu prietenii și să zici "trebuie neapărat să-l vezi". Merge pentru o seară de acasă, dar cam atât.

Oof, genul ăsta de filme cu teohnologie și paranoia are tendința să-ți ia iq-ul, dar "Companion" m-a surprins plăcut. Povestea e relativ simplă, prietenii la o vilă la lac, dar o luă pe-o cărări nasoală destul de repede. Partea tare e cum reușesc să-ți zdruncine încrederea în personaje odată ce lucrurile se-ntortochează. Sophie Thatcher e solida în rolul principal, iar química dintre actori îți dă senzația că sunt cu adevărat în pericol. Sigur, au momente în care unii personaje fac alegeri dubioase, dar asta face totul mai intens. Tehnologia din film e scary în felul ei, pe care nici măcar nu vreau să-l spoiler. Ending-ul m-a lăsat cu o senzație ciudată, în bun sens. Nu e un masterpiece, dar e dureros de amuzant și te ține pe jar toată vremea. Recomand dacă îți plac filmele care-ți fură somnul, dar să nu aștepți ceva revoluționar. Merita 4.5/5 din cauza execuției și atmospherei, chiar dacă pe-alocuri se-ntâmplă chestii puțin rushed.