Fennell reușește să transforme "La răscruce de vânturi" într-o explorare vizuală a obsesiei și autodistrugerii, mai degrabă decât o simplă adaptare romantică. Margot Robbie și Jacob Elordi au chimie vulcanică, iar tensiunea dintre ei e aproape fizică pe ecran. Ceea ce mă deranjează e trecerea fine între pasiune brută și kitsch. Unele scene sunt cu adevărat perturbatoare, dar altele cad în teatralitate excesivă. Regizoarea și-a permis să cufunde totul în estetică goală, iar povestea pur și simplu pierde din adâncime în anumite momente. Totuși, nu e nici pe departe o eșec. Cinematografia e superă, iar soundtrack-ul accentuează disconfortul în mod intenționat. E mai mult un spectacol de durere decât o poveste de dragoste, și asta îmi place. Nu e o capodoperă, dar are coloană vertebrală și nu se teme să fie urâtă. Recomand pentru cine vrea ceva diferit, dar nu-ți astepta Brontë clasic.

Kermani construiește o atmosferă densă și apăsătoare, cu Morwen și Anne ca doi poli ai unei relații complicate. Vizual, filmul are momente frumoase, cu peisajul desolat devenind aproape personaj în sine. Problema e că tensiunea narrativă nu progresează cum ar trebui. Revenirea bărbatului din trecut promite o cotitură majoră, dar execuția simte că se târâie. Acting-ul e solid, mai ales în scenele de intimitate familială, dar dialogurile rareori depășesc formulele generice ale genului. Se simte mai mult un exercițiu de stil decât o poveste cu miezul solid. Nu e rău, doar că lipsit de urgență și, în final, nu prea îți rămâne în minte.

Noroc, ura și la gară e acel film care te face să râzi la o glumă, apoi te bate cu o observație socială și îți lasă semne de întrebare. Gore Verbinski a reușit să țeasă o poveste SF absurdă cu suficient haos controlat încât să te ții atașat pe scaun. Sam Rockwell e fantastic în rol de viajator temporal obosit care se repeă pentru a 117-a oară. Tipul ăsta pare că a jucat Minesweeper cu realitatea și a pierdut de fiecare dată. Ceilalți actori complică lucrurile în mod distractiv, cu personaje atât de nepotrivite pentru salvarea lumii că e de-a dreptul genial. Richardson, Peña și compania formează o mică echipă de absolute nefericire care-ți crește simpatia. Filmul critică rețelele sociale și algoritmii cu degetul ușor ridicat. Nu-i academia, dar nici nu-i stupid. Locurile slabe? Actul doi pălește puțin și anumite glume nu-și găsesc țintă. Totuși, e destul de divertisment și inteligență lucrând în tandem. Recomand să mergi cu așteptări realiste. E o comedică SF care se distrează pe propriul ei teren, nu opera magistrală pe care o aștepta toată lumea.

Un film care si-a meritat pe deplin premiile obtinute. O distributie de exceptie si un regizor remarcabil. Am fost prinsa in poveste inca de la prima scena, care iti induce o stare de anxietate prin naturaletea cu care interpreteaza rolul sau, actrita Renate Reinsve. Si urmarind prestatia aici s-a conturat ca a doua favorita la trofeul Oscar dupa Jessie Buckley, dupa parerea mea. Am rezonat cu trauma transgenerationala portretizata aici, trauma ca un efect domino si cum e procesata de la parinte la copii. Am putut sa inteleg si personajul lui Stellan Skarsgard care e tatal instrainat cu regrete. A fost si aici vorba de suferinta exprimata si vindecata prin arta. Am rezonat si cu perspectiva celor doua surori. Iar scena mea preferata a fost momentul dintre ele doua, cand realizeaza cat de importanta a fost relatia dintre ele avand si perspective diferite. Mi-a placut si Elle Fanning intr-un rol cheie pentru relatia dintre tata si fiica si prestia ei a fost la superlativ. Recunosc, la inceput m-am temut sa nu se simta ca trag de timp cu naratiunea, insa a oferit exact cat trebuie si s-a simtit natural din toate punctele de vedere. Un film de-a dreptul emotional, care spune totul chiar din titlu. O placere sa vezi un film de substanta.

„Peaky Blinders: The Immortal Man“ te lasă să speri până în ultima clipă că binele va triumfa – fie că vorbim despre sfârșitul războiului, despre împăcarea cu trecutul, reînnodarea legăturilor de familie sau găsirea unei căi de a ușura povara sufletului. Însă nu ni se oferă un final de Hollywood, ci unul shakespearian, iar tot ce rămâne este replica rostită de Red (Morgan Freeman) în „Închisoarea Îngerilor“: „Speranța este un lucru periculos“.

Am intrat în sală cu scepticism, să-ți spun sincer. Ping pongul ca subiect principal? Părea prea nișă, prea ciudat pentru o dramă adevărată. Dar Josh Safdie știe cum să te prinzi de o obsesie și Timothée Chalamet joacă asta cu o intensitate care te face să uiți că e vorba doar despre o minge și două palete. Filmul mă a lovit mult mai emoțional decât mă așteptam. Partea cu sacrificiile, cu oamenii din jur care-l privesc de parcă ar fi nebun, m-a adus în minte pe toți aia care visează ceva aparent imposibil. Chiar m-a durut să văd cum îi sunt șterse visele. Totuși, nu tot e perfect. Pacing-ul pe alocuri se-ntinde aiurea și sunt momente în care simți că filmul se repetă, că-și ia prea mult timp să facă un punct. Și cinematic, nu-i nimic ieșit din comun, nici măcar acele secvențe spectaculoase pe care le-așteptam. E un film care te atingă la suflet, dar nu-ți rămâne în gânduri săptămâni întregi. Merită văzut, mai ales dacă pasiunea necondiționată te mișcă, dar nu-i o capodoperă.

Mie îmi place mult seria asta, și Zootropolis 2 nu m-a dezamăgit, deși nu e exact la nivelul primului film. Judy și Nick sunt la fel de fun ca întotdeauna, iar chimia dintre ei rămâne punctul forte. Misterul cu reptila aia ciudată e suficient de intrigant ca să te ții agățat, și scenele de deghizare sunt hilare. Partea cu zonele ascunse din Zootropolis e super creativă, reveals niște colțuri ciudate ale orașului care-ți fac plăcere. Dar sincer, am simțit că lipsește puțin din magia originalului. Unele glume se lungesc prea mult, iar plot-ul e puțin mai generic decât m-aș fi așteptat. Pe de altă parte, detailurile mici ale animației sunt incredibile, ca și-n primul film. Ăsta e filmul perfect pentru o ședință în familie, sigur o să râdeți cu toții. Dacă ți-a plăcut Zootropolis 1, merită să-l dai și pe asta, doar nu te aștepta să te sufle complet pe gânduri. Solid, distractiv, merita 4 din 5.

Am intrat în cinema cu emoții mixte, sincer. Un Predator protagonist? Suna ciudat. Dar Dan Trachtenberg a reușit ceva ce puțini regizori în franciza asta fac: m-a făcut să mă gândesc la emoțiile acelui monștru. Dek nu e răul pe care l-am așteptat, e doar un pui izgonit care încearcă să supraviețuiască. Și când l-am văzut pe Thia, androdul ala ciudat, apărând lângă el, am simțit cu adevărat că aici se naște ceva magic. Acțiunea e explozivă, nu mă înțelege greșit. Scene de vânătoare și lupte care îți taiază respirația. Dar ce mi-a plăcut cu adevărat e că filmul nu se grăbește să te duce de la o explozie la alta. Sunt momente liniștite, cinematografie care te face să te simți pe acea planetă sălbatică. Doar că în unele scene am simțit că storyline-ul putea merge mai departe, firul dramatic se ating mai mult. E o încercare ambițioasă și sinceră să redefinească franciza. Nu e perfectă, dar m-a emoționat. Merită văzut.

Dune e o producție vizual impresionantă, Villeneuve știe cum să construiască lumi pe ecran. Cinematografia și designul acestui univers din Frank Herbert sunt de invidiat, iar Hans Zimmer oferă o coloană sonoră care-ți răsună în urechi mult după ce iese creditul final. Problema e că filmul se simte într-un fel incomplet. E clar că e doar prima parte și asta se vede în ritm, în modul în care anumite elemente sunt lăsate în aer. Paul Atreides rămâne o prezență mai mult decât un personaj cu care să te conectezi cu adevărat, și chiar dacă Timothée Chalamet face ce poate, dialogu-i sună forțat uneori. Intriga politică din spatele scenelor e mai interesantă decât ceea ce se întâmplă pe ecran. Apoi vine partea cu dunele și morările, care-i de impact, dar nu suficient ca să compenseze primele două ore care-și caută ritmul. E un film pe care vreau să-l apreciez mai mult decât o fac. Ambițios, frumos, dar pe clipe și destul de lipsit de urgență emoțională.

Conceptul inițial e destul de amuzant, dar filmul nu știe cum să-l exploateze. Mark Gantt construiește o comedie romantică care se zbate între două idei care nu se completează prea bine. Pe de o parte avem frustrările lui Gina cu sistemul de sărbători comerciale, pe de alta o relație care se destramă artificial doar ca să existe conflict. Protagonista e jucată cu o anumită energie, dar personajul rămâne superficial. N-o înțelegi nici cu gândurile, nici cu motivele, doar știi că-i deranjată. Johnny și Mickey sunt surorbitali și aduc ceva ușurință, dar scenele lor comice se simt forțate, ca și cum regizorul lua o pauză de la dramă fără să știe cum s-o facă bine. Cea mai mare problemă e tonul care se-ntinde între romantic și satiric fără să se angajeze pe bune la niciunul. Scenele din Grecia sunt placide, fără spark, și sfârșitul e previzibil de la primele minute. E o peliculă OK pentru o seară moale, dar n-are nimic care să-ți rămână în minte.