Bun, deci "Minions & Monsters" e exact ce-ți aștepți de la francezii care au creat aceste creaturi galbene obsedante. Pierre Coffin se ține de formula care merge: minionii fac prostii, râzi involuntar, iar povestea e doar scuza pentru a-i vedea pe acești banani vorbitori într-o nouă aventură. Ce m-a surprins e că au găsit o echilibru decent între nostalgia pentru primele filmele Despicable Me și o ușoară evoluție a uniwersului. Scenele de acțiune sunt colorate și dinamice fără să fie prea mult, iar umorismul e suficient de versatil încât și adulții (cei fără copii în casă, nu-i corect!) se prind în farsă. Sigur, nu e opera cinemaului. E mai ușor decât o pernă, dar asta nu-i defect, e feature. Copiii vor fi fericiți, tu vei râzi măcar de patru ori, iar soundtrack-ul va umbla prin capul tău o săptămână. Recomand, dar nu-ți schimba viața.

"Drama" e una din alea comedii romantice care te ține între două emoții contradictorii. Borgli reușește să construiască o dinamică interesantă între Emma și Charlie, iar chimia dintre Zendaya și Pattinson funcționează mai bine decât m-aș fi așteptat. Problema e că filmul oscilează între tonul ușor și situații care ar merita mai multă profunzime. Secretul care apare o săptămână înainte de nuntă ar putea fi exploatat cu mai multă subtilitate. Scenele de conflict sunt adesea prea pe față, ratând oportunitatea unei tensiuni psihologice mai interesante. Totuși, momentele ușoare cu Emma și Charlie au un farmec real, și dialogurile lor cotidiene sunt cele mai reușite din film. Vizual, producția arată bine, iar ritmul e potrivit pentru gen. Doar că nu iese din matriță. E un film distractiv pentru o seară, cu momente dulci și o mesajă despre iertare, dar rămâne superficial acolo unde ar putea săpa mai adânc.

Mă, ce film tare a fost asta! Îmi amintesc că am intrat în cinematograf oarecum sceptic, dar Soderbergh m-a prins cu toată tensiunea asta pe care o cultiva sistematic. E filmul ăla care te face să te gândești de două ori înainte să-ți ciorovăiești nasul în loc public, serios. Ce mi-a plăcut cel mai mult e ritmul lui calm, dar constant. Nu e plin de explozii și dramaturgii forțate, ci pur și simplu construiește o paranoia reală, măcar pentru o oră-două. Actorilor, Matt Damon, Laurence Fishburne, toți joacă solizi, și Jude Law e pe cât de creepy pe atât de convingător în rolul ăluia de conspiraț. Nu-i perfect, sigur. Sunt scene care parcă nu-și găsesc locul, iar personajele sunt oarecum schematice, nu prea dai de cine sunt cu adevărat oamenii ăia. Dar asta e detaliu comparativ cu atmosfera pe care o creează filmul. De-aia îi dau 4.5. E un film care te ține pe muchie de scaun fără să-ți trânțească în față tot răspunsurile. Recomand dacă vrei ceva solid la thriller-uri medicale.

Animația lui Don Bluth e tehnicamente impresionantă, asta nu se poate nega. Detaliile sunt frumoase, iar designul personajelor are personalitate. Dar filmul se simte fragmendat, ca și cum regizorul nu și-a putut decide dacă vrea să facă o poveste intimă despre o mamă curajoasă sau o aventură SF amprentată. Aceste două linii nu se îmbină prea bine. Mrs. Brisby e un personaj solid, iar tensiunea din primele scene funcționează. Problema e că odată ce intri în misterul NIMH, totul devine confuz. Dialogurile-s grele, poveștile din povești nu prea merge, și tonul sare dintr-un extrem în altul. E cumva dark și crude pentru un film de familie, dar nu destul de matur ca să funcționeze integral pentru adulți. Nu e un film rău, dar nici nu e ceva care să te marchez. Rămâi cu impresia că ar fi putut fi mai bun cu puțin mai mult focus și claritate.

Când te gândești la Toy Story, realizezi că filmul ăsta e ca acel prieten din liceu care nu îmbătrânește niciodată, oricât de mult timp trece. Chiar și acum, animația pare impecabilă și povestea aia despre Woody și Buzz e genuină în felul ei, fără prea multă sentimentalitate forțată. Ce mă încântă cel mai mult e că filmul funcționează pe două niveluri perfect. Copiii se distrează cu aventurile nebune și conflictul dintre cei doi, iar adulții capesc ironia din toate situațiile. Relaționez urat de mult cu ego-ul lui Woody, să fiu sincer. Nu dau cinci stele pentru că are câteva momente care nu mai țin la fel de bine ca altădată, și unele dialoguri sună ușor dated. Dar e imposibil să nu-ți plictisească. E genul de film care îți amintește de ce Pixar era regina animației în anii '90. Solid recomand, chiar dacă ai peste 25 de ani.

Enola Holmes se întoarce și de data asta ne duce în Malta, ceea ce promitea o schimbare de scenerie interesantă. Sincer, m-a distrat filmul, dar nu m-a copleșit complet. Millie Bobby Brown e mereu o prezență solidă, reușind să mențină acel charm adolescentin chiar și acum, pe parcursul trilogiei. Problema e că simți cum lucrurile devin puțin repetitive. Misterul din Malta are sus și coborâșuri, iar unele scene lipsesc de acel spark care te ține cu sufletul la gură. Regia lui Barantini e competentă, dar filmul nu prea inovează genul. Personajele secundare sunt plăcute, doar că parcă lipsește o cheie pentru a le face cu adevărat memorabile. Ce-mi place e că aventura personală a Eolei se confruntă cu cazul criminal, ideea asta funcționează bine. Cu toate astea, senzația de "mai mult din același" nu dispare. E un film bun pentru o seară relaxată, dar nu din ala pe care îl reții pe termen lung.

Cronin se întoarce la ce știe el mai bine, dar de data asta cu rezultate mixte. Ideea unei fete dispărute opt ani în deșert care revine transformată într-o ceva malefic avea potențial real, dar execuția se pierde undeva între groază legitimă și comedie horror care nu-și găsește tonul. Regizorul importă prea mult din formula Evil Dead a sa, cu dialoguri gonflate și o prezentare vizuală care ține mai mult de bacanal decât de suspans. Actrița principală face ce poate cu un personaj destul de flat, iar tatăl jurnalist rămâne departe de a fi convincent în rolul celui devastat. Ceea ce m-a enervat cel mai mult e lipsa climei opresive pe care ar trebui s-o cultive un film despre o ființă supranaturală în casă. Secvențele de groază sunt zgomotoase și performante, dar rareori te țin cu inima la gură. Pe moment ai o jumătate de oră interesantă, apoi totul se prăbușește într-un spectacol excesiv care pierde orice efect psihologic. Film competent din punct de vedere tehnic, dar inert emoțional.

Uite, am urmărit "Instinct matern" și sincer spus m-a lăsat pe jumătate. Cazul în sine e ciudat rău, o poveste care pare desprinsă din filmele astea de crimă care îți dau fiori, dar documentarul nu prea știe cum să o spună cum trebuie. Dimmock încercă să construiască suspans, dar ajungi rapid să pricepi ce se întâmplă și apoi te plictisești un pic. Intervievurile sunt OK, iar materialele de arhivă ale poliției sunt interesante, dar simți că lipsește ceva. Nu te agață de început până la capat, știi cum se zice. Mi-a plăcut că nu intră prea mult în dramatizări stupide, rămâne mai simplu. Dar, din păcate, nu e nici pe departe la nivelul altor documentare de crimă pe care le-am văzut. E decent dacă ai timp liber și vrei ceva ușor, dar nu te aștapta la ceva care te ține éveillé.

Ăsta e tipul de film în care ideea inițială promite ceva serios, dar execuția te dezamăgește total. Istoria unui tip care devine justiția pe care o vrea lumea sună interesant, mai ales cu tot circul din social media pe lângă. Problema e că filmul nu știe dacă vrea să fie thriller psihologic, actiune pură sau commentariu social și se târăște pe locul doi în toate. Scenele de acțiune sunt ok, nimic care să te țină cu gura căscată. Ceea ce mă deruta mai mult e că personajul principal nu e prea dezvoltat, simți că îi lipsește ceva. Conflictul cu șeful poliției are potențial dar se rezolvă în modul cel mai plictisitor posibil. Am așteptat măcar o întorsătură bună, ceva care să mă facă să zic "vai, asta nu m-am așteptat", dar nu s-a întâmplat. Sunt sinceră, am plecat ușor dezamăgită. Nu e un dezastru total, dar nici nu merita scapetele cu care e promovat. Dacă ești fan hardcore de thriller negru atunci poate găsești ceva de valoare, dar nu-ți fac o favoare dacă zic că trebuie neapărat să-l vezi.

Okay, deci "Fratele cel mic" e genul de film care te face să râzi, dar nu neapărat pentru că vrea să fie inteligent. Matt Spicer a făcut o comedie de familie destul de straightforward, în care dinasta clasică a perfectului versus haosul funcționează, dar nu mă-ntreb dacă mai e și pe-a doua zi. Povestea e previzibilă ca o reclamă de bere: agent imobiliar cu complex de superioritate se întoarce în viață când apare fraticul rău-rău. Conflictul genera râsete intermitente, scenele de reconexiune nu sunt total cringey și, sincer, e o problemă de taste că química între actori salvează o parte din script. Dar nu mă omoară de plictiseală. Umorul e ok, nicidecum la nivelul unor comedii care chiar se gândesc la ceea ce spun. Și da, e inofensiv, perfect pentru o duminică ploioasă, dar după sfârşit o să uiți fața fraților astia în exact o săptămână. Merită vizionat dacă ești pe fază cu comediile ușoare de familie. Dacă aștepți ceva mai deștept, arzi o noapte aiurea.