Baudry ne duce în ultimii ani ai lui De Gaulle cu o abordare surprinzător intimă pentru un film istoric. "L'âge de fer" este mai puțin spectacol politic și mai mult portret psihologic al unui om în declin, ceea ce funcționează de obicei, dar uneori cade într-o melancolie plictisitoare. Avem momente de forță reală, mai ales când filmul explorează tensiunea dintre legatul de-a lifetimului și fragilitatea fizică crescândă. Actorii livrează interpretări solide, iar cinematografia captează bine atmosfera claustrofobă a unui lider izolat. Problema? Ritmul e destul de lent, iar unele scene se întinde fără să adauge prea mult. Ți-ai dori mai multă claritate în ce anume e "batalia" din titlu. E un film pentru cinefili care apreciază subtilitatea asupra dramatismului, dar nici nu e pe departe perfect. Merita văzut, totuși.

Bun, deci am încercat "Soți în acțiune" și, să zic sincer, e un film care merge pe jumătate. Ideea e mișto, un detectiv care trebuie să coopereze cu noul soț al fostei soții, ar putea fi hilară. Și sunt momente când chiar funcționează, scenele de acțiune sunt Ok, nimic special dar decente. Problema e că glumele se repetă și dintr-un moment asta cade puțin într-o formă. Dinamica între cei doi personaje ar fi putut fi mai sharp, mai colorată. E cam generic, adică ai impresia că ai mai văzut asta la alte comedii de acțiune. Scena cu mașina furie e bună, da și cam atât rămâne cu tine după ce iei sfârșitul. Nu-i rău să-l vezi, dar nici nu te-ai grăbi. E potrivit pentru o seară liniștit pe canapea, nu ceva de care ai zice "uite, trebuie să-ți arăt asta". Recomand doar dacă te saturi de alte opțiuni.

Am ieșit din cinema cu sentimentul ăsta ciudat, știi? Supergirl mă luase de mână de la început, dar apoi ceva se-ntâmplă pe parcurs. Vizualurile sunt absolut spectaculoase, iar Kara are o forță și o determinare care te cucerește. Scene de acțiune intergalactice care chiar te lasă fără aer. Dar... daar e o diferență între a fi impresionat și a te simți conectat emoțional. Tovarășul neașteptat aduce un element interesant, chemistria dintre ei are momente bune, dar relația lor se dezvoltă puțin prea repede. Mi-ar fi plăcut să simt mai mult din agonia lui Kara, din răzbunarea asta pe care o caută. Gillespie știe cum să filmeze scenele cu impact, asta nu se discută. Problema e că undeva în mijloc, filmul uită să-ți povestească de ce ar trebui să-ți pese cu adevărat. E spectacol pur, și asta e okayish, dar nu wow. 4.5 din 5 pentru că mă-ntristează că ar fi putut fi mai mult. E solid, e divertisment garantat, dar nu-ți rămâne în suflet.

Mă-ntreb dacă oamenii care au pus mâna pe universul Masters of the Universe au avut vreo idee că vor face ceva care să nu fie un dezastru total. Surpriză, au reușit! „Stăpânii universului" e genul de film care îți amintește de ce îți plăceau desenele animate când aveai 8 ani, dar fără să te faci de rușine la 30 că te uiți la el. Nicholas Galitzine face o treabă solid în rolul lui Adam/He-Man, parcă ușor confuz dar în felul lui cuvenit. Iar scenele cu transformarea și drumul lui spre putere sunt tare mișto, nu vreun nonsens CGI în stil Marvel care te-apasă. Jared Leto face pe Skeletor cu o nonșalanță care pare desprinsă din manierele lui Alan Rickman, și în context funcționează surprinzător de bine. Da, e o poveste simplă fără mari surprize, dar asta nu-i neapărat un defect. Travis Knight a găsit echilibrul perfect între nostalgie și acțiune solidă. Teela și Duncan nu sunt doar comparsă, iar dinamica lor cu Adam merita toată atenția. Nota 4.5 din cinci, pentru că e mai mult decât ok și cu siguranță e filmul cu superputeri pe care nu te-ai așteptat să-l iubești.

Am ieșit din cinema cu sentimente mixte, și asta e cea mai sinceră recenzie pe care o pot da. "Avatar: Foc și cenușă" e o producție colosală, nu se poate nega. Vizualurile sunt pur și simplu uimitoare, Pandora arată mai vie ca niciodată, iar scenele de acțiune în 3D te lasă gura căscată. Cameron știe cum să-ți vândă o lume. Dar... la un moment dat simți că poveștile lui Jake și Neytiri repetă aceleași note. Conflict cu un nou inamic, salvare a copiilor, același ritual al războiului. E prea previzibil pentru un film de trei ore și jumătate. Ceea ce m-a ținut agățat e modul în care sunt tratate personajele feminine. Varang nu e doar vrăjitoare răului, e cu adevărat amenințătoare, iar asta conteaza. Tehnicamente e o bijuterie. Din punct de vedere emoțional? M-a mișcat pe alocuri, dar nu m-a șocat. Filmul merge pe sigur, nu pe risipă. Și asta e bine, dar și puțin dezamăgitor dintr-un regizor ca el.

"Schimbații" e one of those feel-good animations care nu te lasă indiferent, chiar dacă nu e neapărat ceva revolutionary. Povestea e simplă dar mișto, cu doi personaje complet diferiți care trebuie să-și dea seama cum se înțeleg în pielea celuilalt. Literal. Animația e pe bune frumoasă, iar vorbitorii dau viață personajelor în felul lor. Unde se cam poticnește filmul e că, na, plot-ul e destul de predictibil. Știi deja cum o să se termine și care-i morala, fără prea multa surpriză. Unele scene de comedie par forțate și nu toate glume-urile iau, dar copiii se vor distra de sigur. Nathan Greno a făcut ceva solid din perspectiva unei producții de familie, dar nu ceva care să-ți rămână în minte săptămâni întregi. E genul de film pe care-l urmărești o dată, te simți bine după, și gata. Nu-i rău, dar nici nu-l recomand cu patimă. Merită văzut dacă ești în vibe pentru ceva ușor și colorat, dar nu te aștepta la o capodoperă.

Russo frații au reușit să transforme o poveste despre colecționarea unor pietre în ceva cu adevărat nemaiîntâlnit. Thanos nu e doar un nebun în costum, ci un antagonist convins de propria logică, iar asta face diferența. Filmul se mișcă cu o energie greu de controlat între zeci de personaje și scene pe diferite planete, ceea ce e o realizare tehnică impresionantă, dar și o neajuns ocazional. Unii eroi ajung mai ușor uitați în zarvă, iar ritmul din mijloc simte cum că se întinde prea mult. Totuși, Russo-iii nu-și pierd niciun moment compasul. Acțiunea e clară chiar și când e haotică, iar finalul pe care l-au ales arată o îndrăzneală pe care o apreciez profund. Nu e perfectă, filmul asta are greutăți structurale și unele scene de expunere care simți cum că-ți explică prea mult, dar ambele lucru nu-ți omoară plăcerea. E un spectacol care știe exact ce vrea să fie.

Priyadarshan încearcă să amestece horrorul cu comedia, dar rezultatul e mai confuz decât divertisant. "Bhooth Bangla" merge pe firul unei premise interesante, un palat cu trecut mysterious și o nuntă ca pânză de fundal, doar că execuția cade plat în multe momente. Partea de comedie e forțată. Dialogurile și situațiile care ar trebui să te facă să râzi se simțin repetitive, iar timing-ul e greșit prea des. Ritmul filmului e neregulat, trecând brusc de la scene care strivesc tensiune la alte care-ți scad considerabil interesul. Ce merită remarcat e tentativa de a construi o lume rurală cu particularități locale și oameni cu superstiții. E clar că scenariul voia să exploreze mai mult acest contrast între protagonist și comunitate, dar nu ajunge suficient de adânc. Acting-ul variază destul de mult, iar scenele cu evenimente supranaturale sunt mai degrabă iritante decât înfricosatoare. Nu e un film pe care îl uram, dar nici nu mă-a implicat. E genul pe care-l uiți rapid după ce se termină.

Uite, "Tuner" e filmul ăla care-ți promite mult, dar pe parcurs îți dai seama că nu prea ții pasul cu așteptările. Povestea despre un acordor de piane cu hiperauditivitate care se implică în niște chestii periculoase sună interesantă pe hârtie, dar executarea lasă mult de dorit. Leo Goodall face o treabă decent în rolul lui Niki, personajul e simpatic și relativ crezut. Dustin Hoffman e acolo și face ce-i cere rolul, dar simți că nici el nu e 100% investit. Chestia cu dezabilitatea lui Niki e idee bună de plot, dar filmul nu o exploatează cum ar trebui. Problema e că thriller-ul ăsta nu-și găsește ritmul. E prea lent în unele momente, prea grobolan în altele. Direcția lui Roher nu-mi dă impresia că știe exact ce vrea să facă cu materialul ăsta. Și deh, nu mai zic de cât de predictibil devine totul spre final. Nu e horror, dar nici nu te ține în scaun. E filmul ăla pe care-l uiți în două zile. Dacă-i faci cineva fan-ul de thriller-uri cu subtext, sigur că nu va fi dezamăgit rau, dar nici nu-l recomand fierbinte. Merita o încercare dacă ai timp, no cap.

Leah McKendrick reușește să construiască o comedie romantică plină de glas și sensibilitate, chiar și atunci când totul pornește de la o premisă destul de dubioasă. Mesajele vocale sunt inima filmului, iar scrierea lor are un charm real, plin de umor neașteptat și vulnerabilitate. Actrița principală dă o performanță credibilă pentru ce ar putea fi ușor ridicol în alte mâini. Regizorul nu se teme să se opreași asupra momentelor melancolice entre scene de comedie ușoară. Chiar dacă clicheurile romantice apar aici și colo, nu te-ți apasă prea mult. Ceea ce mă deranjează puțin e că poveștile secunare nu beneficiază de aceeași atenție, iar in final îți rămân câteva întrebări nerezolvate. E filmul tipul care ți se place dacă accepți premisa și lași un pic din logică la ușă. Distractiv și emoționant fără să fie prea pretențios, dar nici nu-ți va rămâne în minte săptămâni în șir.