Agentul Zeta promite o poveste de spionaj cu potențial, dar nu reușește să se ridice la nivelul așteptărilor. De la Torre construiește o premisă interesantă cu operațiunea „Ciénaga" și urmărirea supraviețuitorului, iar acțiunea pe teren funcționează bine. Problema e că scenariul se rătăcește prin prea multă informație expusă frontal și prea puțin drama caracterizată. Dinamica dintre Zeta și Alfa ar putea fi firul conductor al filmului, dar actorizația rămâne plată în momentele care ar trebui să fie tensionate. Reglajul poveștii istorice cu misiunea prezentă simte forțat, parcă două filme diferite lipite cap la coadă. Se vede că echipa a vrut ceva ambițios, dar piesele nu se potrivesc bine. Pentru fani ai thrillerelor de spionaj cu context iberian ar mai merita o încercare, dar nu te astepta la ceva exceptional. E o producție competentă care rămâne la jumătatea drumului.

Aia, mă așteptam să mă ia cu gândul în spațiu și să mă lase acolo vreo două ore, dar sincer, m-am cam plictisit pe jumătate. "Proiectul Hail Mary" are ideea, efectele sunt frumoase și Ryan Gosling face ce poate, dar parcă îi lipsește ceva. Povestea cu profesorul care se trezește pe o navă și nu-și amintește nimic suna promițător, dar dezvoltarea ei e cam palidă. Scena după scena simți cum îți cade ploaia, nu prea crește tensiunea cum trebuie. Umorul e presente, da, dar nicidecum nu e suficient să compenseze un plot care se târâie. Cinematografia e okay, nu te miri prea tare de efectele vizuale la un film de genul ăsta. Doar că toată chestia asta nu se întinde bine, rămâi pe loc în loc să te cari mai departe. E genul de film pe care-l urmărești, dar după ce se termină, nu prea te-a marcat. Dacă ți-e dor de spațiu și aventuri, sigur gasești ceva mai ok.

Omule, ce film! Am stat cu inima-n gură toată durata asta de 90 de minute. Bekmamaetov a făcut ceva ce se întâmplă rar, o tensiune psihologică pură care te ține ghemuit în scaun. Chris Pratt într-un rol serios și vulnerabil, aruncat în fața unui AI judecător, e genial. Rebecca Ferguson ca vocea care-ți controlează soarta transmite o autoritate rece care îți crează disconfort real. Premisa e doar starting point pentru o aventură emoțională grea. Nu e actiune pentru actiune, ci o urmărire psihologică a unui om care trebuie să se apere cu cuvintele și amintirile. Fiecare minut contează, fiecare detaliu se-ntoarce asupra ta. M-a surprins cum film SF poate fi atât de intim, atât de personal. Nu cred că am respirat normal prea mult timp. Răsucit, plin de suspans, exact ceea ce aveam nevoie. Recomand cu insistență!

Zootropolis 2 se bazează pe formula care a funcționat la primul film, dar de data asta senzația de noutate lipsește. Judy și Nick sunt mai plictisitori decât oricând în rolurile lor de detectivi, iar chimia lor pe care o iubisem inițial pare forțată acum. Periplia cu reptila misterioasă nu-și propune să surprindă prea mult; misterul se rezolvă oarecum previzibil. Ce îmi place e atenția la detaliile világului Zootropolis. Designul urbei e plin de texturi și reîntâlniri cu personaje secundare care aduc puțin mai multă viață decât script-ul. Jared Bush nu reușește totuși să infuzeze suficientă energie în secvențele de acțiune. Sentimentul e că urmează o rețetă mai mult decât că creează o poveste care are ceva de spus. Nu e dezastru, dar nici nu justifică prea mult enthuziasmul. Daca ai iubit originalul, vei găsi momente ok, dar vei observa și absența acelui magic care făcea prima parte special.

Mă, ce film mișto! "GOAT" e exact genul de animație care te face să zâmbești involuntar pe tot parcursul. Povestea cu echipa de Roarball care-și găsește salvarea în Will, o capră mică dar cu coloană vertebrală de fier, e chiar inspiratoare fără să fie plictisitoare. Vizualurile sunt de-a dreptul frumoase, personajele sunt desenate cu grijă, iar vorbitorii români fac treabă bună cu dublajul. Dar ce m-a cucerit cu adevărat e energia filmului. Nu se simte greu, nu e forțat, glume-urile sună natural și apreciez cum au echilibrat partea de comedie cu momentele emoționale. E un film de familie care nu e insultor pentru oamenii mari. Personajele au profunzime reală, nu sunt doar niște carton. Will nu e doar un eroul mic care rezolvă totul, ci o capră cu probleme, cu dorințe, cu o personalitate care-ți place imediat. Sincer, nu am la ce mă gândi rău. E divertisment pur și simplu bine făcut, cu o lecție fără să predice. Nici măcar nu m-a plictisit o secundă. Recomand cald, o luăm și pe Netflix cu popcorn.

Filmul lui Justine Triet mă pune în fața unei dileme interesante: e o astfel de construcție inteligentă încât nu pot să nu apreciez mecanica ei, chiar dacă emoțional m-a ținut la distanță. Sandra este o poveste despre ambiguitate, iar Triet refuză să ne dea răspunsurile ușor. Investigația morții lui Samuel devine pe parcurs o disecție a unui mariaj disfuncțional, iar Sanda Hüller joacă cu o frivolitate subtilă care te întreabă constant dacă înclinezi spre vinovăție sau simplă indiferență. Asta e genul de rol care îți cere să reinterpretezi scene după scene. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e pacing-ul din al doilea act. Audiența din procesul juridic e cumva redundantă, camera revine prea des la aceeași mici revelații. Totodată, filmul pierde din tensiune exact atunci când ar trebui să o crescă. Dar marile scene de confrontare sunt magistrale, iar compoziția vizuală din Alpi e de-o frumusețe rece, potrivită pentru atmosfera de neclaritate morală. E un film care merită văzut și discutat, chiar dacă nu e perfectul thriller pe care promisiunea ar putea să-l sugereze.

Wow, ce film neașteptat! Am intrat în cinema gândind că e o comedie ușoară și am ieșit complet șocat de cât de bine a lucrat Clooney la debut ca regizor. Istoria lui Chuck Barris e complet nebună, dar genul ăla de nebunie care te ține lipit de scaun. Amestecul ăsta ciudat între thriller și comedie, între spectacolul TV și ucideri în serviciul CIA, nu ar trebui să funcționeze și totuși... funcționează perfect. Scena din "The Gong Show" cântând și zâmbind în timp ce omul ăla se prăbușește pe scenă m-a marcat rău de tot. Toată peliculă aia de melancholie și confuzie morală e atât de bine construită. Sam Rockwell e absolut grozav în rolul principal, atât de uman și fragil sub toată acea bravură. Clooney știe cum să-ți facă filmul să-ți curgă prin vene ca o infuzie de paură și absurd. Nu-mi pasă dacă alții cred că tonul e confuz. Cred că e exact punctul, viața lui Barris era confuză. 5/5 meritate.

Vaiana 2 e exact ceea ce ți-ai dori din continuarea unui film cu care ai crescut. Filmul reușește să nu cadă în capcanele clasice ale sequelurilor, adică să fie o repetare plictisitoare a primului. Aici avem o aventură pe bună dreptate nouă, cu mize mai mari și un univers mai bogat. Maui se întoarce cu același charm irezistibil, iar Vaiana a evoluat în felul ei firesc. Echipajul ăla de marinari dubioși introduce o doză de comedie care nu strica niciodată. Ceea ce m-a impresionat tare e cât de bine echilibrează filmul partea de spectacol vizual cu povestea. Oceaniile fantastice par vii, iar musicele sunt melodioase fără să mă facă să vreau să ies din sală. Desenul e impecabil, iar pasiunile personajelor te fac să îi apreciezi chiar când cazi în clișee predictibile. E filmul ăla pe care îl urmărești cu ochii pe ecran și pe coloană sonoră în urechi, și mergi acasă zâmbind. Rar se întâmplă la 5 din 5.

Mă gândesc la Spider-Man: Niciun drum spre casă și încă mi se încolăcește ceva în piept. Tom Holland reușește să-ți spargă inima cu interpretarea lui, mai ales în scenele finale unde personajul lui Peter se confruntă cu consecințele propriilor alegeri. E dur, e greu să vezi eroul asta tânăr suferind atât. Efectele speciale și acțiunile sunt spectaculoase, nu te-aș minți. Dar ceea ce m-a dezamăgit puțin e că poveștile secundare au ajuns să înnebunească totul. Aveam prea mulți villani pe ecran și pur și simplu nu a fost suficient timp pentru fiecare să brille. Sentimentul e de prea mult, prea repede. Partea emoțională a filmului m-a lovit brutal, dar ritmul și congestionarea scenariului m-au ținut să nu mă las complet în brațele acestei aventuri. E un film pe care trebuie să-l vezi, dar nu cred că e fără cusur. Merită vizionat pentru Tom Holland și pentru o anumită scenă pe care nu pot s-o uit, dar așteptări prea mari vor fi dezamăgite.

M-a luat cu asalt! Bahubali e genul de film care te ține lipit de scaun de la început și nu te mai lasă. Rajamouli știe exact cum să construiască o poveste epică, cu acțiune explozivă și momente care te lasă fără respirație. Vizual, e o sărbătoare. Coregrafia luptelor, peisajele, costumele, totul e amplu și plin de culoare. Simți că trăiești în acest univers grandios, nu doar îl privești. Și nu e vorba doar despre special effects costly, ci despre cum e orânduită fiecare cadru cu grijă. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e că povestea devine cumva pretext pentru spectacol. Personajele nu au prea multă adâncime, motivațiile lor sunt oarecum simple. Comparativ cu filme precum Asul din spate care echilibrează emoția cu acțiunea, aici prevaleaza spectacolul pur și simplu. Dar sincer, nu prea m-a deranjat. Filmul știe exact ce vrea să fie și o face cu convingere. E o experiență cinematografică care merită văzută pe ecran mare. Pur și simplu s-a pus bine în scenă și asta e ceea ce contează la un epic de genul ăsta.