Oare asta e o remake? Mă rog, nu prea mă întereseaza, pentru că ce am văzut mi-a placut teribil. Scott Derrickson a făcut ceva prea mișto cu povestea asta despre extraterestrul Klaatu care vine pe Pământ cu o misiune destul de înspăimântătoare. Ideea că o specie avansată ne evaluează pentru a ne salva planeta e genială, sincer. Keanu Reeves joacă perfect acest personaj rece și misterios, și tensiunea crește constant. Filmul nu e doar science-fiction obișnuit, e și o avertizare ecologică care se simte relevantă chiar și acum. Vizualurile sunt spectaculoase, iar acele scene cu roboții care distrug tot sunt de-a dreptul intense. Cel mai fain e că nu-ți dai seama ce o să se întâmple. Sfarsitul e puternic și te face să reflectezi la felul în care tratăm planeta. Un film care îți rămâne în minte, care te pune pe gânduri. Recomand oricui îi place SF-ul cu sens, nu doar bombele și explozii.

Sincer, am intrat în sală cu gânduri împărțite. Știu că oamenii iau în serios versiunea din '97, dar această nouă variantă m-a surprins plăcut. E mai degrabă o aventură haioasă decât horror clasic, și nu mă pot plânge pentru asta. Ideea cu circul pus în fața unei anaconde urâte e genială. Veți râde de cum încearcă acești artiști să se descurce, iar asta e exactamente punctul tare al filmului. Scenele de supraviețuire sunt creative, iar personajul braconierei aduce o tensiune bună fără să devină ridicol. Da, sunt momente în care filmul se apucă prea mult de comedie și pierde puțin din suspans, dar chiar aia funcționează pentru el. Tom Gormican știe cum să construiască o scenă în care râzi și tremuri în același timp. Nu e o capodoperă, dar e o experiență pe care merită s-o trăiești la cinema. Dacă aștepți să te săngeteze de frică, nu e filmul ăsta. Dar dacă vrei o seară cu acțiune, umor și un șarpe beșmetean, mergi cu încredere.

Humint e una din acele filme care te-n uimește și te dezamăgește aproape în același timp. Ryu Seung-wan construiește o poveste de spionaj cu ambițiuni serioase, iar primele și ultimele scene sunt într-adevăr explozive. Tensiunea geopolitică dintre agenții sud și nord-coreeni funcționează bine pe hârtie, doar că pe parcurs filmul cade într-o stare de somnoență narativă. Actoria e solidă, dar prea des personajele par să stea și să vorbească despre ce s-ar putea întâmpla, în loc să lase acțiunea să vorbească. Ritmul inconsistent e problemă reală, parcă Seung-wan nu s-a hotărât dacă face un thriller politic sau un action movie. Scena de criză există, dar se-ntinde nervos între secvențe talentate și momente care te fac să te-ntrebi cât mai e până în sfârșit. Cinematografia și design-ul sonor salvează situația de mai multe ori. Merită vizionat pentru cine iubesc filmele de spionaj, dar nu e experiența care rămâne cu tine mult timp după titlurile de final.

Okay, deci am încercat să mă gândesc bine la "Mike & Nick & Nick & Alice" și sincer, am avut senzația că filmul nu știe ce vrea să fie. Pe de o parte, e o comedie de gangsterii care pare să se ia în serios, pe de alta-o încurcătură cu mașina timpului care nu servește la mult. Ideea e chiar haioasă pe hârtie, nu mă-ntelegem greșit. Doi tipi care se-ndrăgostesc de aceeași fată, o noapte nebunească, și apoi apare și mașina timpului? Putea fi ceva fain. Dar execuția... nu prea a funcționat. Jocul actorilor nu m-a salvat-o, chiar dacă-au dat totul. E prea de-a-ntâmplatu, prea des pauzele nu-și găsesc ritmul bun. E tipul ala de film pe care-l urmărești și realizezi că preferai ceva mai liniar, mai ușor de digerat. Nu-mi pare rău că l-am văzut, dar nici nu mă gândesc să mă-ntorrc la el. Dacă ți se-ntâmplă să-l dai peste cap, e okay pentru o seară plictisitoare, dar sigur nu-i în topul comediilor recente.

Am ieșit din cinema cu o zâmbire melancolică pe față. "Juste une illusion" e aia care te face să râzi, apoi brusc să te întorci cu gândul la propriile ilusii, propriile compromisuri. Nakache știe cum să amestece umorul cu realitate tare, iar aici a reușit mai bine decât așteptam. Personajele sunt vii, pline de contradicții, exact cum suntem și noi în realitate. Nici nu sunt eroi, nici dușmani, sunt doar oameni care se tot mințesc. Scenele de comedie funcționează pentru că nu sunt forțate, iar când filmul se întoarce spre partea dramatică, simți cu adevărat strânsura în piept. Singurul lucru care m-a deranjat puțin e că în al treilea act pare să piardă din ritm. Încă merge bine, dar asta mica șovăire m-a ținut să nu dau 5 stele. Totuși, e o noapte la cinema pe care o recomand cu plăcere. Pur și simplu apasă pe o coardă care stă cumva adânc în fiecare dintre noi.

Am venit la asta ca la orice comedie Farrelly, cu asteptari mici și gata-fu pe ride. Și uite, nu m-a dezamagit complet, dar nici nu m-a socat. Brad și Elijah sunt charismatici și-și joaca bine partea de doi idioți care se-au gândit că mingile în sus pe mingile de fotbal e ideea celei de-a zecea generație. Comedia e acolo, chiar am râs la câteva scene cu fani furioși și situații absurde în Brazilia. Scenele de acțiune sunt decente, nu-i zic nu, dar simt că s-a ras prea mult pe-aceeași coarda. Problema e că între bromuri și explozii, scenariu efectiv nu prea e. Parcă-ți dai seama de la kilometrul unu că se-ntâmplă ce trebuie să se-ntâmple, fără prea mult twist. Peter Farrelly face ce știe, dar fără ceva mai mult de jus. Filmul e vesel, e agitator, dar după o jumătate de oră ti se-ntinde puțin. De privit e ok o sâmbătă seara, dar nu-i unu pe care să-l ții minte prea mult.

Dacă te gândești că e o comedie obișnuită despre dresaj, gândești greșit. "Mănâncă, roagă-te, latră" e mai mult o carte de filozofie de viață mascată în haos canin și propriile noastre neurotic. Marco Petry face ceva greu de făcut: te face să razi de oamenii cu probleme fără să-i judeci. Conceptul asta de a vedea cum cinci oameni complet pierduți încearcă să-și duca cățeii la un profesor din munți e genial. Filmul stie exact că nu ciocanelul e problema, ci proprietarii lui. E ca și cum ai urmări pe cineva care merge la psiholog, dar convinge toți prietenii să mergă și cu ele. Actoria e pe fir, dialogurile sunt pline de mici momente amuzante care cresc organic, nu cad din senin. Și da, cățeii sunt absolut adorabili și complet infernali. Nota puțin mai mică decât cinci pentru că ultima treime se mai târâie ușor, dar până atunci e pură plăcere.

Hopperi pornește de la o premisă interesantă, ideea de a comunica cu animalele prin roboți este dinainte plină de potențial comic și aventuros. Daniel Chong aduce o abordare vizuală solidă, iar animația e la nivelul așteptat de la Pixar. Problema e că execuția nu ridică conceptul la nivelul promis. Mabel e un personaj ok, dar dezvoltarea ei pare superficială pe alocuri. Scenele cu descoperirile din lumea animală au momente chiar amuzante, dar multe dintre ele se simțin repetitive. Mesajul ecologic e clar și susținut, poate prea insistent la momente, ceea ce afectează fluxul narativ. Sunt acte care merg bine, alte acte în care poveștile secundare nu converg organic. Nu-i un dezastru, filmul e ok pentru o vizionare în familie, dar nu m-a marcat. Nici măcar Pixar nu mai surprinde cum obișnuia. Prea sigur pe formula veche, prea puțin periculos artistic.

Bună, cinefili! Am văzut "Răzbunare" și, să fiu sincer, e filmul ăla care te ține în scaun dar nu te face să ajungi acasă și să spui "mă, ce film a fost!". Carlos Estrada e din categoria eroilor care par scoși din același tipar cu John Wick, doar că mai puțin stilat. Istoria e simplă, chiar foarte simplă: mogul devine militar de revanșă. Acțiunea e decentă, explozii și focuri de armă cam peste tot, genul ăla de film în care pierzi o ureche dacă nu ai volumul bun. Problema e că predictibilitatea mă-n... mă-nec. Știi din minutul 5 ce se va întâmpla la minutul 90. Nici măcar transformarea în milionar nu surprinde cu nimic. Regizorul Valdes face treabă competentă, dar parcă lipsește ceva, nu-i vârf și coadă. Actoria-i solidă, dar personajele secundare-s mai plictisitoare decât vopsirea unui gard. E entertainment decent pentru o seară de odihnă, dar nu revoluționează genul. 3 din 5 e nota care se cuvine, pentru că nu-i prost, dar nici nu-i ceva de urmărit de două ori.

Să fiu sincer, "Mumia" m-a luat prin surprindere. Lee Cronin reușește să transforme premisa simplă într-o poveste psihologică care te dezbracă de liniștea. Ideea că fiica dispărută se întoarce după opt ani, dar nu-i mai aceeași, asta-i sârmuitor și te ține în loc pe scaun. Totuși, filmul nu-și menține intensitatea pe toată durata. Sunt momente în care horror-ul se simte forțat, iar efectele speciale par de compromis. Actorii și-au făcut treaba decent, dar scenariul ar fi putut fi mai subtil. Uneori e prea mult, prea glas, prea dramatic. Ce mi-a plăcut cu adevărat e tensiunea familială. Știi cum e, ceva e greșit, toată lumea simte, dar nimeni nu vrea să spună cuvântul ăla. Asta chiar dă fiori. Nu-i filmul horror perfect pe care îl așteptam, dar nici o risipă de timp. Merită vizionat dacă ești în stare să accepți că nu-i o maistrie ci o experiență dezechilibrantă.