Bună, cinefili! Am văzut "Răzbunare" și, să fiu sincer, e filmul ăla care te ține în scaun dar nu te face să ajungi acasă și să spui "mă, ce film a fost!". Carlos Estrada e din categoria eroilor care par scoși din același tipar cu John Wick, doar că mai puțin stilat. Istoria e simplă, chiar foarte simplă: mogul devine militar de revanșă. Acțiunea e decentă, explozii și focuri de armă cam peste tot, genul ăla de film în care pierzi o ureche dacă nu ai volumul bun. Problema e că predictibilitatea mă-n... mă-nec. Știi din minutul 5 ce se va întâmpla la minutul 90. Nici măcar transformarea în milionar nu surprinde cu nimic. Regizorul Valdes face treabă competentă, dar parcă lipsește ceva, nu-i vârf și coadă. Actoria-i solidă, dar personajele secundare-s mai plictisitoare decât vopsirea unui gard. E entertainment decent pentru o seară de odihnă, dar nu revoluționează genul. 3 din 5 e nota care se cuvine, pentru că nu-i prost, dar nici nu-i ceva de urmărit de două ori.

"Eroii cerului" promite mult pe hârtie, dar în execuție rămâne într-o zonă gri. Tony Bill reușește să captureze spectacolul zborurilor și coregrafia luptelor aeriene e chiar competentă din punct de vedere tehnic. Scenele de acțiune din cer au ritm și tensiune reală, iar cinematografia face dreptate unui theaters of war pe care puțini regizori l-au mai abordatcu seriozitate. Problema e că drama dintre aceste secvențe nu merge la fel de bine. Personajele sunt mai mult schițe decât oameni credibili, iar James Franco și ceilalți actori nu au suficient material bun pentru a lucra cu el. Povestea de dragoste simte obligatorie, iar dezvoltarea personajelor de pilot e superficială. Filmul nu e rău, doar... incomplet. E ca o aeronavă bună cu un motor care nu zboară la plin capacitate. Bun pentru o dată dacă vrei spectacol, dar nu te va marca prea mult.

Bun, o să zic sincer, filmul asta m-a ținut pe marginea scaunului în primele 45 de minute. Dhurandhar e o sfoară bună de acțiune și vendetă, tipul ala de film care te apucă de gât și nu te mai lasă. Protagonistul are o motivație care se cumpănește, iar scenele de bătaie sunt făcute cu grijă, nu aiurea. Problema e că după jumătatea filmului simți că ia-n jos puțin. Twisturile se vad de departe, iar povestea devine destul de previzibilă. Nu m-a urâțit, dar nici nu m-a suflat pe spate cum sperau regizorul și oamenii de la producție. Actoria-i în regulă, cinematografia e decent făcută, dar scenariul ar fi meritat mai mult de lucru. E ca și cum au pus laolaltă o idee bună cu execuție mediocră. Totul e curat, tecnic vorbind, dar le lipsește acea scânteie care face din thriller ceva cu adevărat memorabil. Mi-a plăcut, nu zic nu, dar nu-l voi revăzut prea curând. E filmul ăla pe care-l uiți în două săptămâni.

Zhao ia cel mai intim moment din viața lui Shakespeare și îl transformă într-o meditație asupra durerului și creației. Filmul nu este o biografie convențională, ci o explorare psihologică a unui cuplu lovit de tragedie. Agnes nu e doar personajul secundar din manuale de istorie, ci o femeie cu glas și vulnerabilitate pură. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult e modul în care Zhao construiește emoția prin gesturi mici, prin lungi plani fără dialog în care doar privirea unui personaj spune tot. Fotografia e sobră, pal ă, aproape sumbră, dar curge cu o fluiditate care nu te plictisește niciodată. E greu la momente, da, filmul refuză catharsis instant, dar tocmai asta e genialul lui. Actorii stau bine, dar e filmul lui Agnes și el merită fiecare cadru. Zhang și Firth se mioveaza prin decor cu o intimitate care te face complice la durere lor. E o pledoarie tăcută că din suferință adevărată se nace arta, și asta justifică orice pauză, orice moment greu. Pur și simplu perfect.

Băi, "The Rip" e exact filmul pe care îl vrem când suntem saturați de thrillere preț­abile. Joe Carnahan a găsit rețeta magică: ia o echipă de polițiști, aruncă milioane în fața lor și urmărești cum se dezintegra prietenia ca zăharul în apă caldă. Matt Damon și Ben Affleck sunt delicioși în rolurile lor. Damon se zbate prin morală și suspiciune cu o tensiune care ți se lipește pe piele, iar Affleck face exact ceea ce trebuie fără să forțeze nimic. Chimia dintre ei e plăcută, dar și grea, pline de priviri care spun mai mult decât cuvintele. Ceea ce m-a fascinat cel mai mult e cum filmul transformă banii în caracterul unui personaj. Nu-i doar MacGuffin, e catalizatorul perfect pentru a arăta cine sunt oamenii când cred că nimeni nu se uită. Plot-ul se răsucește ca un șarpe, dar nicicând nu se simte forțat. Cinematografia și pacing-ul sunt impecabile. E thriller vechi ca pălăria, dar făcut cu ata și apă rece. Zece din zece.

Brad Pitt e un pilot de Formula 1 retras din activitate care nu a avut succes în viață cu alte meserii. Conducătorul unei echipe mai mici în prag de faliment decide să îi propună să concureze un sezon în speranța că experiența lui va salva echipa. Filmul nu are prea multe în plus fașă de alte filme despre curse de mașini dar motivul pentru care merită văzut, poate chiar la cinema, sunt filmările de pe circuitele de Formula 1 din toată lumea. Filmările sunt făcute la fața locului (În UAE, Japonia, Ungaria,...), inițial mă așteptam să fie făcute pe o pistă de antrenament și adăugate efecte speciale. Filmările din curse fac filmul să fie interesant și spectaculos. Mergeți la el pentru efecte speciale, imagini și distracție.

Am revăzut filmul asta după ani de zile și sincer, e ca o pereche de pantofi de cowboy care nu îți cade niciodată prea strâmt. Povestea Jucăriilor e genul ala de film care îți poate da crize de nostalgie chiar dacă nu ai urmărit-o de când erai mic, și e perfect acceptabil să plângi la o scenă cu două jucării care se autocurață pe o grilă de grătar. Chemia dintre Woody și Buzz e genială, sincer. Au reușit să creeze doi caractere care se urăsc cu stilul unei vechi comedii de pereche, dar cu suficient ciment emoțional sub suprafață. Animația e decent revolutionară pentru 1995, chiar dacă acum oamenii critică CGI-ul ca și cum ar fi creat cu pixeli din epoca pietrei. Partea cu Sid, vecinul psihopat care-și torturează jucăriile, e probabil cea mai întunecoasă parte a unei filme pentru copii din perioada aia. Lucrează perfect ca sursă de tensiune. Singurul lucru care mă ține de la un 5 plin e că unele momente se simt ușor datate din perspectiva modernă. Dar na, asta e o observație mică. Filmul asta e o bijuterie.

„Peaky Blinders: The Immortal Man“ te lasă să speri până în ultima clipă că binele va triumfa – fie că vorbim despre sfârșitul războiului, despre împăcarea cu trecutul, reînnodarea legăturilor de familie sau găsirea unei căi de a ușura povara sufletului. Însă nu ni se oferă un final de Hollywood, ci unul shakespearian, iar tot ce rămâne este replica rostită de Red (Morgan Freeman) în „Închisoarea Îngerilor“: „Speranța este un lucru periculos“.

The Infinite Man e o idee interesantă care putea fi realizată mult mai bine. Se vede de departe că e un film cu buget redus dar chiar dacă lăsăm la o parte locațiile de filmare, lipsa oricăror decoruri sau actori secundari (doar 3 protagoniști principali apar) rămân probleme. Personajele sunt superficiale și simpla idee a unei zile care se repetă permanent nu e destul ca să facă un film bun. Pentru fanii călătoriilor în timp și filmelor pe tema asta e ok, cei care nu sunt pasionați de subiect pot găsi ceva mai bun.

Oameni, chiar nu mă așteptam să mă ia atât de tare filmul ăsta! "Fetele K-pop la vânătoare de demoni" e o combinație atât de haioasă și fresh, încât e imposibil să nu te distrezi. Povestea e simplă dar funcționează perfect, iar dinamica între Rumi, Mira și Zoey e chiar genuină, nu forțată. Ce-mi place cel mai mult e că nu se ia prea în serios, dar nici nu cade în ridicol. Animația e colorată și vibrantă, iar muzica e într-adevăr ceva deosebit, nu doar fundal. Personajele sunt likeable și ai de fapt legătură cu ele, ceea ce surprinde la un film care ar putea fi ușor un cash grab. Umorul e spot on, iar acțiunile de luptă cu demonii sunt făcute cu stil. E genul de film pe care vrei să îl recomanzi și care te face să te gândești că filmul era chiar norocos să nu pice în mâini prost. Ieșit din standardele obișnuite și face ceea ce promite fără să dezamăgească.