Am intrat în sală cu mari așteptări după primul film și, sincer, nu m-am dezamăgit. "Scapă cine poate 2" reușește să păstreze acel echilibru greu între horror și comedie care te face să râzi și să țipi în același timp. Samara Weaving e absolut extraordinară în rolul Grace, iar chimia ei cu Kathryn Newton aduce o dinamică fresă și emoționantă în povestea asta nebună. Ce mi-a plăcut cel mai mult e că nu s-a dus pe ușor cu aceleași trucuri. Scenele de acțiune sunt mai intense, iar tensiunea crește constant. Poate nu are același impact ca acel twist final din primul film, și da, uneori se încurcă puțin în complexitatea noilor familii și a jocului, dar asta nu diminuează cu nimic plăcerea de a urmări cum Grace și Faith navighez prin haos. E filmul ăsta perfect? Nu, dar e distracție pură și brută, exact ce ai nevoie de la o continuare. Îi dau 4.5 pentru că știu că putea fi și mai strălucitor, dar tot nu am regrete că l-am văzut.

Mă, ce film! Răzbunătorii e exact ceea ce trebuia să fie un lungmetraj Marvel pe vremea aia. Joss Whedon a făcut treabă bună aducând toți eroii ăștia în același univers fără ca lucrurile să devină prea haotice, ceea ce nu e deloc ușor. Ce m-a impresionat cel mai mult e chimia între personaje. Iron Man cu al lui sarcasm, Hulk cu criza de identitate, Thor cu atitudinea de zeu, totiPauluții funcționează în același film și nu se simt forțați. Scenele de acțiune sunt spectaculoase, efectele speciale chiar te țin în scaun, iar finalul de la New York e de-a dreptul nebun. Nu zic că e perfect. Uneori senzația e că urmărești trei filme în timp ce ar trebui să fie doar unul, și dezvoltarea unor personaje e cam superficială. Loki ca antagonist nu e cel mai profund rău din istorie, dar totuși, face treaba sa. E filmul ala care ți-a arătat că ideea asta nebună cu universul cinematografic Marvel poate merge. După atâția ani, încă o reiau cu plăcere.

Am intrat în cinema cu așteptări mari, dar "Natură prădătoare" m-a dezamăgit pe jumătate. E filmul ăla care promite adrenalină și ți-o dă, dar doar în portii mici și destul de previzibile. Ideea de bază e bună, nu mă înțelegi greșit. Uragan plus rechini înfometați sună promițător. Problema e că Tommy Wirkola nu reușește să construiască vraista tensiune. Scene care trebuiau să-mi crească ritmul cardiac m-au lăsat rece, iar personajele sunt pur și simplu anemice. Nu prea mă interesa dacă supraviețuiesc sau nu. Efectele CGI pe apele furioase sunt decente, asta trebuie să recunosc. Dar când vine vorba de rechini, cad din nou într-o nori de clișee. M-au întristată mai mult decât m-au speriat. E watchable într-o seară când nu am nimic mai bun de văzut, dar cu siguranță nu e filmul ăla de care vorbești luni la rând. Între "Crawl" și asta e diferență mare.

Trachtenberg reușește ceva care părea imposibil: să reinventeze franciza Predator prin ochii unui outsider. Dek, prezentând ca fiind renegatul clanului, nu este eroului tradițional pe care îl așteptam. Pelicula construiește o relație între el și Thia, androidul Weyland-Yutani, care funcționează surprinzător de bine pe plan emoțional. Cinematografia e solidă, peisajele planetei îndepărtate sunt bogate vizual, iar secvențele de acțiune au ritm și claritate. Unde simți filmul e mai slab este în dezvoltarea unor antagoniști secundari care ar fi meritat mai multă profunzime. Acting-ul principal e solid, deși unele dialogue se resimțesc puțin grele în anumite momente. Ceea ce apreciez e că nu se doar copiază formula din filmele anterioare, ci explorează o narație centrata pe învingerea limitărilor proprii. Nu e perfect, dar e suficient de curajos pentru a merita vizionatul.

"180" promite o explorare profundă a furiei patarnale și consecințelor răzbunării, dar se lovește de o execuție confuză care risipește potențialul acestui premise solid. Yazbek construiește scenele inițiale cu o anumită tensiune, însă tranziția spre obsesia tatălui simte forțată și superficială. Psihodrama emoțională pe care o așteptam nu se materializează, în schimb primim un film ce oscilează nehotărât între thriller criminal și dramă familiară, fără a excela în niciuna. Actoria serviciului pe parchetul general nici nu salvează nici nu agravează situația, ca și cum toată lumea merge prin scenarii fără să creadă cu adevărat în ceea ce se întâmplă. Sunt momente care ar putea funcționa, dar ritm prea lent și o schemă naivă de conflicte interne fac din "180" un film ușor de uitat. Nu e dezastru total, dar nici măcar nu se apropie de ce ar putea fi.

Ideea nucleului e în fond simplă și are potențial, dar "Schimbați" nu reușește să o exploateze în mod consistent. Swap-ul de corpuri între o vietate mică și o pasăre mare putea fi o platformă excelentă pentru umor și dezvoltare de caracter, dar execuția simte că se zbate cu tonul. Animația e plăcută, nimic spectaculos. Greno direcționează scenele de acțiune cu o claritate decență, dar prea des se oprește în replici care ar trebui să fie comica și cad ușor. Actorii vocali fac ce pot, nu e vina lor că dialogurile nu au nici suficientă ascuțime pentru adulți, nici destul charm pentru copii. Ceea ce mă deranjează cel mai mult e pacing-ul. Prima jumătate șterge timp cu repetări ale aceleiași glume, iar a doua sare iresponsabil spre climax emoțional fără să fi construit suficient legaturi între personaje. Ușor de urmărit, ușor de uitat. Potrivit pentru o după-amiază cu copiii, dar nici măcar nu prea vor să se uite la el din nou.

Când am intrat în sală, mă așteptam la o comedie ușoară și distractivă. "Mănâncă, roagă-te, latră" are momente amuzante, sigur, în special când cățeii fac haos și oamenii încearcă să-i controleze. Ideea premisă e chiar drăguță: că oamenii au mai multă nevoie de disciplina decât animalele lor. Dar sincer, filmul se lungește cam mult. După jumătate, simți că povestea se tot repetă și nu mai aduce nimic nou. Caracterele sunt oarecum préfabricate, iar dialogurile nu m-au făcut să iau prea mult în serios. Marco Petry a încercat să amestece o lecție de viață cu gluma, dar mixul nu a ieșit perfect. Nu zic că e rău complet. Dacă vrei o peliculă de duminică cu care să-ți umpli timp fără prea multă concentrație, merge. Doar că nu m-a emoționat și nici nu m-a amuzit atât cât speraseși. E competent făcut, dar neinspirat.

Am intrat în sală cu speranța că o secvență de două decenii va aduce ceva nou la franciza asta, dar "Diavolul se îmbracă de la Prada 2" se simte mai mult ca o relicvă decât o continuare organică. Povestea dintre Miranda, Andy și Emily are potențial, dar regizorul Frankel nu reușește să o valorifice. Conflictul e construit foarte ușor, fără acele nuanțe care făceau filmul original să funcționeze. Meryl Streep e în stare de conservare, parcă joacă versiunea de parodie a propriului personaj. Emily Blunt și Emily Chastain par plictisitoare, fără chimie care să justeficeze o revanșă între rivale. Scenariul se agață prea des de nostalgia celui de-al doilea film, lăsând puțin spațiu pentru dezvoltare reală a ideilor. E o comedie care nu amuzează la fel, o dramă care nu te emoționează. E ok să-ți petreci vremea acolo, dar simți că filmul nu face nici el efortul care trebuia.

Am intrat în "Apex" cu mari așteptări și... partly delivered, să spun așa. Peisajul australian e cu adevărat spectaculos, dar asta e doar jumătate din ecuație. Ceea ce m-a ținut cu ochii pe ecran e duelul psihologic dintre protagonistă și ucigaș. Iniţial simți că totul merge pe cărări cunoscute, dar personajele sunt construite destul de bine ca să te faci să te gândești la cum ar reacționa tu în locul lor. Urmărind-o pe femeia asta luptând pentru supraviețuire, mi s-a stârnit o tensiune reală. Nu-i o explozie de adrenalină non-stop, e mai mult un joc macabru pe care ucigașul îl impune și asta e ceea ce funcționează. Kormákur știe cum să-ți apese butoanele la momente specifice. Mi-ar fi plăcut să fie mai bold cu unele virajuri narrative, să mă surprindă mai mult. E solid și merită urmărit, dar nu e ceva ce o să revin să-l revăd imediat. O notă 4 pentru că m-a ținut pe loc și m-a emoționat pe alocuri, chiar dacă nu e un masterpiece.

"Cel mai tare din parcare" e o poveste de underdog predictibilă, dar care se salva prin design vizual solid și o energie care funcționează bine pentru publicul mai mic. Caprele lui Dillihay sunt desenate cu gust, iar poveștile cu animale care sfidează limitele au o apel sigur pe copii. Problema e că nu are nimic nou de spus. Archie e prototipul complete al eroului mic care vrea să-și dovedească valoarea într-o echipă de profesioniști. Drumul pe care-l parcurge e atât de familiar încât aproape te poți gândi la scene înainte să se întâmple. Roarball-ul în sine e o idee de sport sci-fi interesantă, dar regizorul nu o exploatează cu suficientă creativitate. Acting-ul vocal e decent, nimic spectaculos. Animația merge bine în secvențele de acțiune, doar că narativul stagnează des. Filmul nu te frustrează, dar nici nu te surprinde. E ca un film de familie solid care-ți petrece plăcut o oră și jumătate, apoi uiți de el destul de repede. Pentru fani de animație de calitate sigur merită o vizionare, dar nu e ceva ce te-ar face să vrei să-l revezi imediat.