Bun, deci al doilea act al acestei francieze a ajuns și el. După 20 de ani, Hollywood a decis că moda merită mai mult conținut, iar noi, melomanii fashion, suntem obligați să dăm verdictul. Meryl Streep e încă magistrală în rolul de Miranda, firește, dar senzația e că și personajul ei s-a obosit. Andy și Emily se înfruntă în mod surprinzător de bland pentru o rivalitate care promitea zgardă și unghii. Filmul se folosește de nostalgia ca pe o păturică de siguranță. Da, e amuzant pe alocuri și revizionezi scene din original cu ochi ștergători, dar asta nu înlocuiește o poveste cu coloană vertebrală. E ca și cum cineva ți-ar servi reuită la microunde după ce ai mâncat una gustoasă în an, în loc să pregătească ceva nou. Dialogurile sunt OK, filmografia muncă, dar lipsește scânteia care făcea originalul atât de satanic și adorabil. Nu e dezastru, dar nici nu merit bilet la cinema. E mai mult un remake leneș al unei formule care funcționa atunci când era nouă.

Okay, deci "Obsesia" e un horror care te ia pe nepregătit și nu te mai eliberează ușor. Ideea de bază e simpl, dar efectiv, gen aia cu senzația că ești urmărit chiar și în propriul pat. Creepy af, nu mă pot minti. Curry Barker a reușit ceva destul de solid cu un buget mic, iar asta se vede în fiecare cadru. Actorii joacă bine, mai ales în scenele alea tensionate unde atmosfera e grea. Însă, să zic sincer, filmul nu e perfect. Sunt momente în care sare peste ceva logic, iar pacing-ul se-ntinde cam mult pe la mijloc. Așteptam mai mult de la twist-ul final, dar ce primesc nu m-a suflat. E okay, dar nu era nimic revolutionary. Cu toate astea, e mult mai bun decât alte horroruri generice care-ți sar în față cu muzică tare și zero substanță. Dacă îți place genul și nu ești prea pretenție, merită vreo seară. Eu m-am distrat, dar nici nu mă-ntorceam în timp să-l reiau.

"Showbiz Kids" e un documentar care-ți deschide ochii asupra unei realități pe care puțini vor s-o vadă. Alex Winter construiește o portretizare sobră a industriei cinematografice și televizive din perspective copiilor care au crescut sub reflectoarele de studio. Ceea ce funcționează cel mai bine e abordarea intimă. Winter permite marilor și micilor actori să-și spună poveștile fără filtru prea gros, iar asta creează o vulnerabilitate rară în gen. Structura alternează între povești personale și analize mai largi despre exploatare și sistem, lucru care mențin interesul constant. Totuși, documentarul nu-și îndeplinește integral potențialul. Unele secvențe par de coajă, neaprofundând suficient chestiuni economice sau juridice. E și puțin repetitiv în mesaj către final. Pentru cine vrea să înțeleagă costul ascuns al succesului din copilărie, merită văzut. Nu e perfect, dar e onest și te-apasă pe dupa ce-l termini.

Am ieșit din cinema cu inima grea și zâmbetul pe buze, ceea ce e o combinație rară și frumoasă. "La Vénus électrique" e o surpriză plăcută din partea lui Salvadori, care reușește să amestece umorismul cu sentimentul fără să cadă în capcana sentimentalismului prost. Povestea unei femei care descopă energia electrică în Parisul Belle Époque e mai mult decât o simplă lecție de istorie. E o ode la curajul tău, la cum rupturile din viață se transformă în ceva extraordinar. Actrița principală poartă filmul pe umerii ei cu o ușurință care te face să o iubești aproape instant. Acțiunea e bine ritmată, iar dialogurile te fac să râzi cu adevărat, nu doar să zâmbești politic. Singurul minus e că pe alocuri sare prea repede între scene și piezi din povestea personală a eroului. Dar e o mică problemă într-un film care m-a emoționat sincer. Nu-i filmul perfect, dar e genul care rămâne cu tine după ce se-ntinde cortina.

Coppola se întoarce după mulți ani cu o viziune ambițioasă, dar care se prăbușește sub propriul său greutate. Megalopolis are o premisă interesantă, alegoria Romei antice în Manhattan, cu mesaje despre idealism versus corupție, dar execuția e dezordonată și plictisitoare. Adam Driver și Giancarlo Giannini fac ce pot cu scenariul, dar dialogurile sună ciudate, cinematicul și fără energia pe care și-o imaginezi. Regia pare pierdută în propriile sale idei, cu tranziții și efecte vizuale care nu servesc narațiunea. Filmul e prea lung, prea încropit, și nu conectează emotional cu spectatorii. E frustrând pentru că simți potențialul aici, doar că nu e exploatat cum trebuia. Coppola nu mai are mâna fermă pe care o avea odinioară. O lecție dureroasă că ambițiile grandiose nu garantează rezultate bune.

"The Mummy" e genul de film care n-ar trebui să funcționeze, dar funcționează ca o mașină bine unsă. Brendan Fraser joacă Rick O'Connel ca și cum ar fi Indiana Jones după ce s-ar fi trezit cu o cămașă prea strâmtă și simțul umorului ascuțit. Filmul amestecă acțiune, comedie, romance și o mumie mânioasă într-o ciorba surprinzător de digerabilă. Rachel Weisz e adorabilă ca Evelyn, chiar dacă rolul de femeie tânără dată peste cap nu e revelator. Ceea ce mă irită e că povestea e destul de predicibilă - fumezi tutun și anticipezi jumătate din scene, iar cealaltă jumătate e salvată de charm-ul actorilor și de efecte speciale care nu s-au îmbătrânit rău. E prea vesel pentru a fi groaznic, prea ușor de urmărit pentru a fi prea serios. Perfect pentru când vrei ceva distracție fără efort mental. Nu e nici geniu, nici dezastru, ci acea ușurință rară în cinema care te ține ocupat 125 de minute. Merită vizionat cu așteptări modeste și o șansă de a te amuza pur și simplu.

Am intrat în sală cu așteptări mari și... meh, am ieșit cu sentimente amestecate. "Dhurandhar: The Revenge" are momente tare, nu mă înțelege greșit. Acele scene de acțiune sunt brutal și pline de energie, te țin lipit de scaun. Protagonistul transmite frustrarea și dorința de răzbunare într-un mod care te atinge, măcar pentru prima jumătate. Problema e că filmul pierde ritm. Povestea cu trădarea și pierderea care ar trebui să mă zgândăre pe de-a-ntregul mă lasă cam rece în final. Scenariul se repetă, dialog-uri predictibile și tot ce urmează parcă se vede de-a lungul mile. Nu-i rău, dar nici măcar măciucă atât cât aș vrea. Dhar știe să filmeze acțiune, asta-i sigur. Dar aici simte că și-a bătut pasul într-o formulă pe care am mai văzut-o. Pare un thriller solid la prima vedere, dar se destramă din cărămizi prea cunoscute. Nu o să-l uit mâine, dar nici nu-l voi recomanda cu entuziasm.

Okay, deci am urmărit "Dragul meu asasin" și sincer, a fost o mică montană rusă. Pe o parte, filmul merge bine cu toată povestea aia cu grupa sanguină rară și prizoniera care trebuie să se apere. Acțiunea e solid făcută și scenele de luptă nu-ți fac pleoapele grele, ceea ce e un plus. Problema e că balanța între acțiune și dragoste se simte puțin forțată. Relația dintre eroina și asasin are potențial, dar nici nu-i dezvoltată destul de bine, nici nu-i atât de toxică încât să fie interesantă. E cumva în mijloc, și asta te lasă cu un sentiment de incomplet. Revenirea celui vechi inamic? Meh, cam previzibil. Am simțit-o venind de departe. Partea bună e că regizorul Taweewat Wantha știe cum să filmeze o scenă, iar actorii se descurcă bine cu ceea ce au de lucru. Nu-i rău, dar nici nu-i wow. E o pelicula pe care o uiți ușor după ce termini, dar în timp ce o urmărești, nu te plictisești. Recomand dacă ai chef de ceva ușor, fără prea mult efort mental.

Îl urmăresc pe Din Djarin și pe Grogu de ani buni, iar tranziția pe marele ecran mi-a trezit speranțe mari. Din păcate, filmul nu a fost ceea ce așteptam. E un film solid, nu mă înțelege greșit, dar simte ca o lungire forțată a unui serial care funcționa perfect în format scurt. Acțiunile sunt OK, peisajele galactice sunt frumoase, dar tensiunea și misterul care făceau serialul atât de captivant s-au pierdut undeva. Grogu e drăguț ca-ntotdeauna, dar nu e destul. Poveștile par liniare, previsibile, și după două ore m-am găsit uitând se când se termină. Jon Favreau a făcut treabă, dar senzația aia de magie din primele sezoane nu-i aici. Sunt fan, dar trebuie să spun adevărul: ar fi fost mai bun ca serial, mai bun ca miniserie. Ca film se-ntinde prea mult și nu zdruncină suficient.

"Schimbați" pornește de la o premisă cu potențial comedie, dar execuția rămâne plană și previzibilă. Greno nu reușește să exploateze pe deplin tensiunea dramatică a swap-ului de corpuri, reliegând pe glume vizuale care amuză pe jumătate și dialoguri generice. Animația e tehnică solid, dar lipsit de personalitate, totul arată drept o producție din mold. Ce m-a dezamăgit cel mai mult e lipsa unei dezvoltări autentice a relației dintre cei doi eroi. Transformarea lor e mecanică, aproape obligatorie după punctul de mijloc, fără momente cu adevărat emoționante. Am văzut zeci de filme de animație cu concepte similare care exploatează mai bine dinamica asta. E okay pentru copii mici, dar chiar și pentru familia medie devine plictisitor repede.