Am intrat în cinema cu inima bătând repede, nu pot să mint. Filmul ăsta mi-a adus aminte cum e să simți fluturi în stomac pentru prima dată, doar că de data asta pe ecran. Nick și Charlie au o chimie care te lovește în plex, naturalețea cu care se iubesc e atât de rară să o vezi așa bine filmată. Ce m-a marcat cel mai mult e modul în care pelicula nu evită realitatea. Nu e doar un "trăiesc fericiți până la sfârșitul vieții", ci o explorare sinceră a fricilor, incertitudinilor și speranțelor unui cuplu tânăr. Scenele cu familia, cu prietenii, cum reacționează lumea la jurul lor, sînt puse cu atenție și sensibilitate. Wash Westmoreland a lucrat cu pricepere să transpună magia din universul Heartstopper fără să o dilueze. Poate nu e perfect pe toate planurile, dar intența e pură, iar emoția e autentică. Îți rămâne în piept după ce se-ntinde capetele de titlu. Filmul ăsta trebuia făcut și mă bucur că există.

"Strung" e un thriller care nu te lasă indiferent, chiar dacă nu e fără cusuri. Malcolm D. Lee construiește o tensiune solida, cu o progresie narativă care te ține cu ochii pe ecran până la final. Ceea ce funcționează cel mai bine e atmosfera sufocantă a filmului și modul în care reușește să te facă să-ți pui întrebări despre motivele personajelor. Acting-ul e convingător, iar relațiile dintre protagoniști au o complexitate care salvează scenele mai previzibile. Ritmul e bun, deși în actul doi simți o mica cădere de energie. Sunt câteva momente de logică scenaristica care te scoate din imersiune, dar nu-ți strica plăcerea generală. E genul de film pe care-l urmărești cu grijă și pe care nu-l uiți imediat după, dar nici nu-l recomandi cu pasiune incredibila. Solid și entertaining, nimic mai mult.

Eh, "Păcatul tău: Londra" mă-a dezamăgit mai mult decât mă așteptam, sincer. Ideea e classică, știi, doi oameni separați de distanță și presiuni externe, dar execuția... nu prea a mers la mine. Nick și Noah au potențial ca personaje, dar relația lor nu m-a emoționat cum trebuia. Filmul se complică din prea multe direcții, cu gelozie și ambiție care plutesc în aer fără să aibă cu adevărat impact. E ca și cum ai vrea să spui foarte multe lucruri despre iubire și sacrificiu, dar nu stii exact cum să le pui laolaltă. Ce mi-a plăcut e setarea în Londra și Oxford, arată bine vizual. Dar ceilalți actori nu m-au convins prea tare, iar dialogurile par forțate în unele scene. Îți dai seama rapid încotro merge totul și nu mai sunt surprize. E un film pentru weekend-uri liniștite, dacă îți plac dramele romantice générice. Dar nu-ți va rămâne în minte prea mult după ce se termină. Am mai văzut versiuni mai bune ale acestei povești.

Okay, deci Vaiana a venit în live-action și trebuie să spun că e ca atunci când încerc să-mi recreez filmul preferat acasă cu actorii locali. Ideea era bună pe hârtie, Catherine Laga'aia chiar are prezență și gesturile sunt ok, dar ceva lipsește din magia animației originale. Oceanul arată spectaculos, nu mă înțelegeți greșit, dar actorii par să trăiască într-un vlog turistic în loc să fie într-o mică apocalipsă. Dialogurile sunt prea ușor digerite, iar Maui (Dwayne Johnson, cum să nu) revine în postura de tipu' care face o glumă la fiecare 30 de secunde. Uneori merge, alteori e forțat. Filmul funcționează cel mai bine în scene de acțiune și aventură. Creșturile marine sunt decente, iar aia cu descoperirea identității personajului titular nu e nici prea melodramatică, nici prea ușor de urmărit. Just right, atunci. Pentru copii? Perfect. Pentru adulți care au iubit originalul? Vei fi dezamăgit. Nu-i prost, dar nici nu-ți va rămâne în minte săptămâni în șir.

Nolan se întoarce la literatura clasică cu o adaptare ambițioasă a Odiseei, și rezultatul e dezechilibrat dar fascinant. Tehnichea e impecabilă, cum e și de obicei la el, iar peisajele cinematografice fac din fiecare peripetie un spectacol vizual solid. Actoria e credibilă, iar conversiile dintre momentele intimate și pasajele de acțiune funcționează de obicei. Problema e în ritm. La 172 de minute, senzația de lungime se simte, mai ales în a doua jumătate. Unele întâlniri mitologice par dilatate pentru a umple runtime-ul, iar asta sabotează tensiunea pe care ar putea-o construi. Penelope merita mai mult ecran în loc să ajungă doar finală. Pe de altă parte, Nolan aduce o abordare semi-realista la material fantastic care funcționează mai des decât nu. Nu e perfect, dar e suficient de inteligent și suficient de ambițios ca să-ți rămână în minte după ce ies din cinema. E o adaptare care nu se tem să-și asume viziunea proprie.

Am iubit cum Jon Watts a găsit un echilibru perfect între acțiune și humor, făcând din Peter Parker un personaj care e cu adevărat adolescent, nu doar un super-erou. Tom Holland e fantastic în rolul ăsta, ceva ce nu credeam că voi spune înainte de a vedea filmul. Vulturul e un antagonist solid, periculos și apropiat de realitate, nu unul dintre ăia cu planuri de domniție mondială. Michael Keaton aduce multă gravitate personajului, iar tensiunea dintre el și Peter e reală. Ceea ce m-a ușor dezamăgit e că uneori filmul se simte mai degrabă ca o comedă adolescentă cu scene de acțiune decât ca un adevărat film de erou. Scenele cu Stark sunt ok, dar cred că ar fi putut să exploreze mai mult relația asta. Și anumite momente par puțin prea ușoare pentru drama pe care o construiești. Totuși, e clar cea mai bună interpretare a lui Spider-Man până acum. M-a făcut să râd, m-a ținut pe margine cu acțiunea și chiar m-a surprins cu răsturnări. Merită văzut, nu e perfect, dar e aproape.

Am vazut "Simpsley" ieri seara si sincer, am avut sentimente mixte. E o parodie asupra filmelor de crimă, dar cu personaje animate care sunt desenate intr-un stil cam... simplist? De aici probabil si numele. Partea buna e ca filmul nu se ia prea in serios. Umorul e destul de direct, chiar prost uneori, dar asta functioneaza. Mi s-a intamplat sa rad la cateva scene, mai ales cand personajele fac chestii absurde. Vocea în dub românesc e ok, nu deranjanta. Dar am avut probleme cu pacing-ul. Sunt cateva scene care se intinde prea mult, iar povestea e destul de plata. Asteptam mai multe plot twisturi, mai mult dinamism. Comparat cu ceva gen "Zootopia" sau chiar "The Bad Guys", aici scurteaza pe profundime. Animatia e necesara pentru ce incearca sa faca filmul. Nu e wow-ul, dar merge. Personajele principale au anumit charm, insa secundarii sunt neinteresanti. Mi-a placut experienta, dar nu e filmul pe care il recomand cu pasiune. E ok sa il vezi o data, mai ales daca vrei ceva ușor, fara prea mult effort mental.

Am urmărit "Mesaje pentru Isabelle" și nu pot spune decât că m-a distrus complet în cel mai bun fel posibil. Premisa sună ciudată pe hârtie, dar Leah McKendrick a reușit să transforme ideea într-o poveste care te lovește drept în inimă. Personajul principal îmi a fost incredibil de apropiat. Mesajele vocale către sora ei sunt atât de crude, pline de umor negru și vulnerabilitate, că mi s-a rupt ceva în piept. Recunosc în asta oamenii reali, modul în care vorbim când nu ne vede nimeni. Chemistryul dintre ea și străinul care interceptează mesajele e magic, construit cu subtilitate și autenticitate rară în comediile romantice. Ce m-a impresionat cel mai mult e cum filmul echilibrează perfect comedia cu emoția brută. Nu e doar o poveste de dragoste ușoară. E o explorare a cum ne legam de oameni, a pierderii, a modului în care comunicarea poate pune oameni în legătură într-un mod pe care nu l-ar fi crezut posibil. Iți recomand cu toată inima. Ia-ți și șervete, o să le ai nevoie.

Bine, am văzut "Jim Queen" și trebuie să spun, Marco Nguyen a reușit să facă ceva la care mulți ani de zile se gândesc, dar puțini riscă să facă. Un film de animație care nu e nici pentru copii, nici prea creepy, ci pur și simplu hilară și fresh. Povestea pare simplă pe hârtie, dar executarea e ceea ce te ține lipit de scaun. Sunt momente în care râd pe degete, altele în care stai să te gândești. Animația e stylishă, culori care nu îți sparg ochii și personaje care chiar au personalitate, nu doar să fie acolo. Jim e un personaj complicat și asta e minunat, mai ales pentru o comedie. Singurul lucru care mă-ntinde puțin e că pe ici-pe colo cade într-o anumită inerție comedică, niște glume care se vede de departe. Nu-i tragic, dar ai ceva senzația că regizorul era sigur pe ele și le-a lăsat cum sunt. În orice caz, e ceva altfel de la Hollywood și asta merită aplauze. Mi-a plăcut copios.

Oooof, nu știu ce să zic, sincer. Enola Holmes 3 e un film okay, dar simți că seria asta și-a pierdut un pic din magia pe parcurs. Millie Bobby Brown e în continuare ok în rolul ei, și Malta ca decor e frumoasă, dar povestea cu dispariția lui Sherlock și mysteru-ul din jurul nunții mi s-a părut cam forțat. Problema e că după primele două filme care aveau un charm natural, ăsta se simte mai greu, mai forțat. Actul doi e destul de plictisitor sincer, și twist-urile nu te loveș în piept cum te așteptai. Nu zic că e rău, e doar că merge pe drum bătut și nu inovează prea mult. E un film pe care-l poți vedea dacă ai nimic mai bun să faci într-o duminică, dar nu te vei gândi la el peste o săptămână. Cam asta e cu Enola Holmes 3.