Oameni, chiar nu mă așteptam să mă ia atât de tare filmul ăsta! "Fetele K-pop la vânătoare de demoni" e o combinație atât de haioasă și fresh, încât e imposibil să nu te distrezi. Povestea e simplă dar funcționează perfect, iar dinamica între Rumi, Mira și Zoey e chiar genuină, nu forțată. Ce-mi place cel mai mult e că nu se ia prea în serios, dar nici nu cade în ridicol. Animația e colorată și vibrantă, iar muzica e într-adevăr ceva deosebit, nu doar fundal. Personajele sunt likeable și ai de fapt legătură cu ele, ceea ce surprinde la un film care ar putea fi ușor un cash grab. Umorul e spot on, iar acțiunile de luptă cu demonii sunt făcute cu stil. E genul de film pe care vrei să îl recomanzi și care te face să te gândești că filmul era chiar norocos să nu pice în mâini prost. Ieșit din standardele obișnuite și face ceea ce promite fără să dezamăgească.

The Infinite Man e o idee interesantă care putea fi realizată mult mai bine. Se vede de departe că e un film cu buget redus dar chiar dacă lăsăm la o parte locațiile de filmare, lipsa oricăror decoruri sau actori secundari (doar 3 protagoniști principali apar) rămân probleme. Personajele sunt superficiale și simpla idee a unei zile care se repetă permanent nu e destul ca să facă un film bun. Pentru fanii călătoriilor în timp și filmelor pe tema asta e ok, cei care nu sunt pasionați de subiect pot găsi ceva mai bun.

Băi, "The Rip" e exact filmul pe care îl vrem când suntem saturați de thrillere preț­abile. Joe Carnahan a găsit rețeta magică: ia o echipă de polițiști, aruncă milioane în fața lor și urmărești cum se dezintegra prietenia ca zăharul în apă caldă. Matt Damon și Ben Affleck sunt delicioși în rolurile lor. Damon se zbate prin morală și suspiciune cu o tensiune care ți se lipește pe piele, iar Affleck face exact ceea ce trebuie fără să forțeze nimic. Chimia dintre ei e plăcută, dar și grea, pline de priviri care spun mai mult decât cuvintele. Ceea ce m-a fascinat cel mai mult e cum filmul transformă banii în caracterul unui personaj. Nu-i doar MacGuffin, e catalizatorul perfect pentru a arăta cine sunt oamenii când cred că nimeni nu se uită. Plot-ul se răsucește ca un șarpe, dar nicicând nu se simte forțat. Cinematografia și pacing-ul sunt impecabile. E thriller vechi ca pălăria, dar făcut cu ata și apă rece. Zece din zece.

Ăsta e al doilea film din saga și chiar se vede că au învățat ceva din primul. Camera Secretelor e mai ambițios, mai dark, și mi-a plăcut cum au expandat universul. Scenele cu Basiliscul sunt de-a dreptul înspăimântătoare, iar misterul din jurul crimelor te ține atent. Totuși, n-am fost complet ghidat. Pacing-ul e puțin neregulat, iar unele scene se lungesc aiurea. Și sincer, Dolores Lockhart e atât de cringe că nu mai pot, chiar dacă asta e probabil intenționat. Daniel Radcliffe încă îmi pare nesigur pe scenă, deși Emma Watson și Ron Weasley au mai multă prezență. Ce m-a impresionat cu adevărat e cum au filmat Hogwarts. Atmosfera e mai spooky, mai misterioasă decât în primul film. Dar până la urmă, simți că urmezi cartea prea literal, fără suficient suc cinematic propriu. E un film solid de vacanță, nu te-a deranja cu nimic. Doar că așteptam ceva mai... multă magie în povestire.

Am urmărit "Les rayons et les ombres" și m-a surprins cum reușește filmul să transforme istoria într-o experiență emoțională autentică. Xavier Giannoli construiește o narațiune care nu se lasă în cuvinte goale, ci te pune direct în pielea personajelor. Ceea ce m-a atins cel mai mult e modul în care se explorează conflictele interioare, nu doar cele externe. Nu e doar un film de epocă care se complace în recuzite și decor. Actoriile sunt solide, iar scenele finale m-au lăsat cu o gândire care nu dispare imediat după ce se-ntinde creditul. Singurul lucru e că pe alocuri ritmul cam încetinește și pierzi ușor firul, mai ales în partea a doua. Nu-i ceva dramatic, dar nu era nevoie nici de aceste momente mai moale. Oricum, e un film care merită. Dacă iți plac dramele istorice cu adâncime emoțională, nu-l rata. Nu-ți va schimba viața, dar cu siguranță te va face să simți ceva.

Omule, această capră mică m-a furat inima! "Cel mai tare din parcare" e exact genul de film care te face să realizezi că nu trebuie să fii cel mai mare ca să fii cel mai bun. Archie e atât de chipeș și determinat încât oricine ar vrea să-l urmeze până la capătul lumii, chiar și pe terenuri care se schimbă mai des decât schimbă de părere politicienii. Povestea e clasică (da, am și eu observația asta), dar cumva chiar funcționează. Echipa lui are chimie extraordinară, dialogurile sunt hilare fără să fie forțate, și vizualele... vai, sunt splendide. Designurile animalelor sunt mișto, iar roarball-ul e atât de nebun încât nu-ți vine să crezi că nu exista mai devreme. Coechipierii lui Archie au personajele care se dezvoltă frumos, nu-ți cad din cer. E filmul ala perfect pentru toată familia, dar nicio clipă nu se vede că se gândesc doar la copii. Totul e curat realizat, plin de energie și, sincer, dacă îți place genul, îți garantez că vei iubi asta. Neapărat!

Am privit "Pretty Lethal" cu o mixtură de entuziasm și scepticism, și filmul m-a surprins în feluri pe care nu le așteptam. Da, scenele de acțiune sunt spectaculoase, iar modul în care regizoarea Vicky Jewson transformă baletul într-o armă letal e cu adevărat grozav. Fiecare salt, fiecare mișcare are o precisie care te pune pe scaun. Problema? Povestea în sine e destul de subțire. Scenaristul cam se folosește de premisa "balerine într-un han periculos" și nu face prea mult cu ea. Personajele ar trebui să fie mai dezvoltate, mai pline de viață. Devora Kasimer e o prezență intimidantă, dar dialogurile ei nu au acea adâncime pe care o cautes. Cu toate astea, nu m-am plictisit niciodată. Energia filmului, tensiunea pe care o menține, plus acele coreografii de luptă care-ți răpesc respirația, compensează slăbiciunile din script. E un film care știe exact ce vrea să fie și asta merită respect. Nu e o capodoperă, dar e divertisment de calitate.

Sam Raimi se întoarce la rădăcinile sale cu o mișcare îndrăzneață, iar rezultatul e destul de solid. "Ajutor!" e acea poveste de supraviețuire care funcționează pentru că alege să nu se ia prea în serios, iar asta îi stă bine. McAdams și O'Brien au chimie reală, mișundu-se prin dialog dens și tensiune fizică cu o ușurință care ar fi putut fi forțată în mâini mai puțin sigure. Ceea ce mă impresionează e controlul regizorului asupra tonului. Umorul nu sabotează horror-ul și invers, ci converg într-un mod care respiră pe ecran. Secvențele de acțiune și gore sunt cineaste, pline de inventivitate vizuală caracteristică. Asta spus, filmul nu ajunge să fiu complet memorabil, parcă lipsește un strat de complexitate emoțională care să-l ridice mai sus. E una din acele filme pe care le urmărești cu plăcere și pe care, probabil, nu le mai revezi. Dar pentru o seară de cinci sferturi de ceas bine investit? Merită total.

M-a luat cu asalt! Bahubali e genul de film care te ține lipit de scaun de la început și nu te mai lasă. Rajamouli știe exact cum să construiască o poveste epică, cu acțiune explozivă și momente care te lasă fără respirație. Vizual, e o sărbătoare. Coregrafia luptelor, peisajele, costumele, totul e amplu și plin de culoare. Simți că trăiești în acest univers grandios, nu doar îl privești. Și nu e vorba doar despre special effects costly, ci despre cum e orânduită fiecare cadru cu grijă. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e că povestea devine cumva pretext pentru spectacol. Personajele nu au prea multă adâncime, motivațiile lor sunt oarecum simple. Comparativ cu filme precum Asul din spate care echilibrează emoția cu acțiunea, aici prevaleaza spectacolul pur și simplu. Dar sincer, nu prea m-a deranjat. Filmul știe exact ce vrea să fie și o face cu convingere. E o experiență cinematografică care merită văzută pe ecran mare. Pur și simplu s-a pus bine în scenă și asta e ceea ce contează la un epic de genul ăsta.

„Peaky Blinders: The Immortal Man“ te lasă să speri până în ultima clipă că binele va triumfa – fie că vorbim despre sfârșitul războiului, despre împăcarea cu trecutul, reînnodarea legăturilor de familie sau găsirea unei căi de a ușura povara sufletului. Însă nu ni se oferă un final de Hollywood, ci unul shakespearian, iar tot ce rămâne este replica rostită de Red (Morgan Freeman) în „Închisoarea Îngerilor“: „Speranța este un lucru periculos“.