Okay, deci am încercat să mă gândesc bine la "Mike & Nick & Nick & Alice" și sincer, am avut senzația că filmul nu știe ce vrea să fie. Pe de o parte, e o comedie de gangsterii care pare să se ia în serios, pe de alta-o încurcătură cu mașina timpului care nu servește la mult. Ideea e chiar haioasă pe hârtie, nu mă-ntelegem greșit. Doi tipi care se-ndrăgostesc de aceeași fată, o noapte nebunească, și apoi apare și mașina timpului? Putea fi ceva fain. Dar execuția... nu prea a funcționat. Jocul actorilor nu m-a salvat-o, chiar dacă-au dat totul. E prea de-a-ntâmplatu, prea des pauzele nu-și găsesc ritmul bun. E tipul ala de film pe care-l urmărești și realizezi că preferai ceva mai liniar, mai ușor de digerat. Nu-mi pare rău că l-am văzut, dar nici nu mă gândesc să mă-ntorrc la el. Dacă ți se-ntâmplă să-l dai peste cap, e okay pentru o seară plictisitoare, dar sigur nu-i în topul comediilor recente.

Am ieșit din cinema cu o zâmbire melancolică pe față. "Juste une illusion" e aia care te face să râzi, apoi brusc să te întorci cu gândul la propriile ilusii, propriile compromisuri. Nakache știe cum să amestece umorul cu realitate tare, iar aici a reușit mai bine decât așteptam. Personajele sunt vii, pline de contradicții, exact cum suntem și noi în realitate. Nici nu sunt eroi, nici dușmani, sunt doar oameni care se tot mințesc. Scenele de comedie funcționează pentru că nu sunt forțate, iar când filmul se întoarce spre partea dramatică, simți cu adevărat strânsura în piept. Singurul lucru care m-a deranjat puțin e că în al treilea act pare să piardă din ritm. Încă merge bine, dar asta mica șovăire m-a ținut să nu dau 5 stele. Totuși, e o noapte la cinema pe care o recomand cu plăcere. Pur și simplu apasă pe o coardă care stă cumva adânc în fiecare dintre noi.

Am venit la asta ca la orice comedie Farrelly, cu asteptari mici și gata-fu pe ride. Și uite, nu m-a dezamagit complet, dar nici nu m-a socat. Brad și Elijah sunt charismatici și-și joaca bine partea de doi idioți care se-au gândit că mingile în sus pe mingile de fotbal e ideea celei de-a zecea generație. Comedia e acolo, chiar am râs la câteva scene cu fani furioși și situații absurde în Brazilia. Scenele de acțiune sunt decente, nu-i zic nu, dar simt că s-a ras prea mult pe-aceeași coarda. Problema e că între bromuri și explozii, scenariu efectiv nu prea e. Parcă-ți dai seama de la kilometrul unu că se-ntâmplă ce trebuie să se-ntâmple, fără prea mult twist. Peter Farrelly face ce știe, dar fără ceva mai mult de jus. Filmul e vesel, e agitator, dar după o jumătate de oră ti se-ntinde puțin. De privit e ok o sâmbătă seara, dar nu-i unu pe care să-l ții minte prea mult.

Dacă te gândești că e o comedie obișnuită despre dresaj, gândești greșit. "Mănâncă, roagă-te, latră" e mai mult o carte de filozofie de viață mascată în haos canin și propriile noastre neurotic. Marco Petry face ceva greu de făcut: te face să razi de oamenii cu probleme fără să-i judeci. Conceptul asta de a vedea cum cinci oameni complet pierduți încearcă să-și duca cățeii la un profesor din munți e genial. Filmul stie exact că nu ciocanelul e problema, ci proprietarii lui. E ca și cum ai urmări pe cineva care merge la psiholog, dar convinge toți prietenii să mergă și cu ele. Actoria e pe fir, dialogurile sunt pline de mici momente amuzante care cresc organic, nu cad din senin. Și da, cățeii sunt absolut adorabili și complet infernali. Nota puțin mai mică decât cinci pentru că ultima treime se mai târâie ușor, dar până atunci e pură plăcere.

Hopperi pornește de la o premisă interesantă, ideea de a comunica cu animalele prin roboți este dinainte plină de potențial comic și aventuros. Daniel Chong aduce o abordare vizuală solidă, iar animația e la nivelul așteptat de la Pixar. Problema e că execuția nu ridică conceptul la nivelul promis. Mabel e un personaj ok, dar dezvoltarea ei pare superficială pe alocuri. Scenele cu descoperirile din lumea animală au momente chiar amuzante, dar multe dintre ele se simțin repetitive. Mesajul ecologic e clar și susținut, poate prea insistent la momente, ceea ce afectează fluxul narativ. Sunt acte care merg bine, alte acte în care poveștile secundare nu converg organic. Nu-i un dezastru, filmul e ok pentru o vizionare în familie, dar nu m-a marcat. Nici măcar Pixar nu mai surprinde cum obișnuia. Prea sigur pe formula veche, prea puțin periculos artistic.

Bună, cinefili! Am văzut "Răzbunare" și, să fiu sincer, e filmul ăla care te ține în scaun dar nu te face să ajungi acasă și să spui "mă, ce film a fost!". Carlos Estrada e din categoria eroilor care par scoși din același tipar cu John Wick, doar că mai puțin stilat. Istoria e simplă, chiar foarte simplă: mogul devine militar de revanșă. Acțiunea e decentă, explozii și focuri de armă cam peste tot, genul ăla de film în care pierzi o ureche dacă nu ai volumul bun. Problema e că predictibilitatea mă-n... mă-nec. Știi din minutul 5 ce se va întâmpla la minutul 90. Nici măcar transformarea în milionar nu surprinde cu nimic. Regizorul Valdes face treabă competentă, dar parcă lipsește ceva, nu-i vârf și coadă. Actoria-i solidă, dar personajele secundare-s mai plictisitoare decât vopsirea unui gard. E entertainment decent pentru o seară de odihnă, dar nu revoluționează genul. 3 din 5 e nota care se cuvine, pentru că nu-i prost, dar nici nu-i ceva de urmărit de două ori.

Să fiu sincer, "Mumia" m-a luat prin surprindere. Lee Cronin reușește să transforme premisa simplă într-o poveste psihologică care te dezbracă de liniștea. Ideea că fiica dispărută se întoarce după opt ani, dar nu-i mai aceeași, asta-i sârmuitor și te ține în loc pe scaun. Totuși, filmul nu-și menține intensitatea pe toată durata. Sunt momente în care horror-ul se simte forțat, iar efectele speciale par de compromis. Actorii și-au făcut treaba decent, dar scenariul ar fi putut fi mai subtil. Uneori e prea mult, prea glas, prea dramatic. Ce mi-a plăcut cu adevărat e tensiunea familială. Știi cum e, ceva e greșit, toată lumea simte, dar nimeni nu vrea să spună cuvântul ăla. Asta chiar dă fiori. Nu-i filmul horror perfect pe care îl așteptam, dar nici o risipă de timp. Merită vizionat dacă ești în stare să accepți că nu-i o maistrie ci o experiență dezechilibrantă.

Păi, iată-ne din nou la masa cu dinozauri. "Jurassic World: Renașterea" e genul de film care te ține pe scaun din cauza unor căderi drame și câteva scene bune, dar nu te face să te-ntoarci acasă cu inima-n gură. Gareth Edwards a reușit să facă măcar o insulă amenințătoare să pară... interesantă, ceea ce e ceva. Vizualurile sunt solide, scenele de acțiune au moment când nu-ți cade gura pe tăblie. Problema? Povestea simte cum că-i xerox după xerox. Corporații rele, dinozauri release, echipă care descoperă ceva oribil. L-am mai văzut filmul ăsta de vreo patru-cinci ori, doar că-n variante diferite. Ideea cu "secretul ascuns decenii" sună dramatic, dar execuția e joasă, cam plată. Nici nu m-am atașat de vreun personaj să-mi pese ce se-ntâmplă cu ei. E vizionabil, 100%. Dacă vrei să vezi dinozauri și explozii într-o sâmbătă seară, nu-i rău. Dar din punct de vedere al creativității, franchiseul ăsta e mai îngheț decât un strat geologic. Merită o șansă, dar nu te-nva așteptă cinemagia de-altădată.

Am intrat în filmul asta cu așteptări mici, dar m-am lăsat surprinsă de cât de bine funcționează totul. Meryl Streep e pur și simplu fenomenală ca Miranda Priestly, rece și impunătoare în fiecare cadru. Nu pot decât să mă gândesc cum ar fi arătat filmul fără ea. Povestea în sine e destul de predictabilă, știi, tânăra idealistă care se compromiță pentru carieră. L-am mai văzut pe écran de zece ori. Dar ceea ce mi-a plăcut pe bune e chimia dintre personaje și modul în care crește presiunea treptat. Andy evoluează, și chiar dacă finala nu e surprinzătoare, emoțional m-a atins puțin. Stilul e impecabil, nu-mi place s-o admit, dar se vede banii ăia pe ecran. Scene de modă, New York-ul ăsta strălucitor, tot e frumos de privit. Doar că la momente filmul pare mai preocupat să strălucească decât să spună ceva adânc. Nu e rău, e doar... bine. Meryl Streep și echipa de actori salvează un scenariu care ar fi putut fi mult mai gol. Asta e merita nota mea.

Am urmărit filmul cu așteptări mari, sincer. Peaky Blinders pe mare ecran, Tommy Shelby înapoi în joc... suna promițător. Și într-un fel, Tom Harper a reușit să facă ceva solid, dar nu chiar genial. Ce mi-a plăcut e tensiunea din scenele finale. Cillian Murphy e în elementul lui, ăsta nu se discută. Când vede că familia e în pericol, simți cum se transformă din nou în acel Tommy periculos. Dar restul filmului se mișcă prea lent pentru gustul meu. Intriga nazistă nu m-a captivat atât cât mă așteptam și personajele secundare nu au prea multă substanță. Filmul se simte ca o lungă despărțire de serial, nu ca o poveste cu adevărat nouă. Da, revenim în Birmingham, da, e ceva pe care trebuie să-l rezolve, dar lipsește magia care făcea seria special. Scene bune, cinematografie frumoasă, dar emoțional m-a lăsat pe jumătate mulțumit. Nu-i rău, e doar că așteptam mai mult. Merita vizionat, dar nu e filmul care te obsedează după credit.