Cameron se întoarce în Pandora cu aceeași fascinație pentru spectacol vizual, dar de data asta senzația de novitate e mai ștearsă. "Avatar: Foc și cenușă" arată impecabil, fiindcă știu deja cum să construiască lumi pe ecran, iar tribu Cenușii cu peisajul arid e o idee interesantă de contrast. Problema e că narația pare să marcheaze pasul, repetând teme de colonialism și dominație fără a le împinge mai departe în teritoriu nou. Actingul e solid, personajele feminine au o forță apreciabilă și cinematografia 3D e într-adevăr de invidiat. Totuși, după cinci ore de Avatar, sentimentul e de deja-vu artistic. Cameron face ce știe să facă bine, dar filmul nu explorează cu adevărat ce vrea să spună despre război și diferență. E tehnic excelent, vizual intoxicant, doar că creativ platos. Merită văzut pe ecran mare, dar nu-ți lasă cu mult de meditație după plecarea din sală.

Am urmărit Povestea Jucăriilor 2 și sincer, m-am gândit toată vremea la originalul. E o continuare decentă, nu mă înțelegi greșit, dar lipsește o parte din magia pe care am simțit-o atunci cu primatul film. Ceea ce mi-a plăcut: Jessie și povestea ei m-au emoționat rău de tot. Scenele cu Woody în apartamentul colecționarului sunt inventive și pline de umor. Animația e frumoasă, mai ales pentru epoca aia. Buzz e amuzant și acțiunile din cameră îți zâmbesc la gură. Dar... ceva lipsea. Parcă filmul era prea aglomerat, prea multe personaje noi, prea multe scene care se-ntârzie. Mi-a fost greu să mă atașez la noile jucării cum m-am atașat la Woody și Buzz în primul film. Și finalul, deși are momente frumoase, nu m-a pus pe gânduri cum a făcut originalul. E un film bun pentru copii și pentru fani ai francizei, dar ca film de sine stătător, m-a dezamăgit puțin. Nu e rău, doar că putea fi mai bun.

Am ieșit din cinema cu un zâmbet care nu-mi dispărea și o convingere nouă: comediile romantice nu au terminat jocul. "Iubire la birou" e exact ce-ți trebuie când plouă afară și sufletul tău cere o pauză de la dramatismul sumbru din alte filme. Jennifer Lopez și Brett Goldstein au o chimie care te face să uiți că sunt și alte lucruri mai importante în viață decât să-i urmărești pe amândoi cum se găsesc unul pe altul între mailuri și deadline-uri. Brett Goldstein mai ales e o descoperire, joacă cu o ușurință care-ți amintește de comediile din 2000, iar Lopez doar confirmă că stie ce face pe platoul de filmare. Istoria în sine nu-ți schimbă perspectiva asupra universului, dar nu e nevoie. Haosul profesional din care decurg situații hilare, dialogurile pline de replici tăioase și momentele în care cei doi protagoniști înțeleg că munca nu-i tot ce e în viață formează o combinație care merge prea bine pentru a fi coincidență. Ol Parker a făcut ce trebuia, fără mă-n gât, fără forțări. Perfect pentru o seară în care vrei ceva ușor, funny și pur adorabil.

Baudry ne duce în ultimii ani ai lui De Gaulle cu o abordare surprinzător intimă pentru un film istoric. "L'âge de fer" este mai puțin spectacol politic și mai mult portret psihologic al unui om în declin, ceea ce funcționează de obicei, dar uneori cade într-o melancolie plictisitoare. Avem momente de forță reală, mai ales când filmul explorează tensiunea dintre legatul de-a lifetimului și fragilitatea fizică crescândă. Actorii livrează interpretări solide, iar cinematografia captează bine atmosfera claustrofobă a unui lider izolat. Problema? Ritmul e destul de lent, iar unele scene se întinde fără să adauge prea mult. Ți-ai dori mai multă claritate în ce anume e "batalia" din titlu. E un film pentru cinefili care apreciază subtilitatea asupra dramatismului, dar nici nu e pe departe perfect. Merita văzut, totuși.

Bun, deci am încercat "Soți în acțiune" și, să zic sincer, e un film care merge pe jumătate. Ideea e mișto, un detectiv care trebuie să coopereze cu noul soț al fostei soții, ar putea fi hilară. Și sunt momente când chiar funcționează, scenele de acțiune sunt Ok, nimic special dar decente. Problema e că glumele se repetă și dintr-un moment asta cade puțin într-o formă. Dinamica între cei doi personaje ar fi putut fi mai sharp, mai colorată. E cam generic, adică ai impresia că ai mai văzut asta la alte comedii de acțiune. Scena cu mașina furie e bună, da și cam atât rămâne cu tine după ce iei sfârșitul. Nu-i rău să-l vezi, dar nici nu te-ai grăbi. E potrivit pentru o seară liniștit pe canapea, nu ceva de care ai zice "uite, trebuie să-ți arăt asta". Recomand doar dacă te saturi de alte opțiuni.

Am ieșit din cinema cu sentimentul ăsta ciudat, știi? Supergirl mă luase de mână de la început, dar apoi ceva se-ntâmplă pe parcurs. Vizualurile sunt absolut spectaculoase, iar Kara are o forță și o determinare care te cucerește. Scene de acțiune intergalactice care chiar te lasă fără aer. Dar... daar e o diferență între a fi impresionat și a te simți conectat emoțional. Tovarășul neașteptat aduce un element interesant, chemistria dintre ei are momente bune, dar relația lor se dezvoltă puțin prea repede. Mi-ar fi plăcut să simt mai mult din agonia lui Kara, din răzbunarea asta pe care o caută. Gillespie știe cum să filmeze scenele cu impact, asta nu se discută. Problema e că undeva în mijloc, filmul uită să-ți povestească de ce ar trebui să-ți pese cu adevărat. E spectacol pur, și asta e okayish, dar nu wow. 4.5 din 5 pentru că mă-ntristează că ar fi putut fi mai mult. E solid, e divertisment garantat, dar nu-ți rămâne în suflet.

Mă-ntreb dacă oamenii care au pus mâna pe universul Masters of the Universe au avut vreo idee că vor face ceva care să nu fie un dezastru total. Surpriză, au reușit! „Stăpânii universului" e genul de film care îți amintește de ce îți plăceau desenele animate când aveai 8 ani, dar fără să te faci de rușine la 30 că te uiți la el. Nicholas Galitzine face o treabă solid în rolul lui Adam/He-Man, parcă ușor confuz dar în felul lui cuvenit. Iar scenele cu transformarea și drumul lui spre putere sunt tare mișto, nu vreun nonsens CGI în stil Marvel care te-apasă. Jared Leto face pe Skeletor cu o nonșalanță care pare desprinsă din manierele lui Alan Rickman, și în context funcționează surprinzător de bine. Da, e o poveste simplă fără mari surprize, dar asta nu-i neapărat un defect. Travis Knight a găsit echilibrul perfect între nostalgie și acțiune solidă. Teela și Duncan nu sunt doar comparsă, iar dinamica lor cu Adam merita toată atenția. Nota 4.5 din cinci, pentru că e mai mult decât ok și cu siguranță e filmul cu superputeri pe care nu te-ai așteptat să-l iubești.

"Schimbații" e one of those feel-good animations care nu te lasă indiferent, chiar dacă nu e neapărat ceva revolutionary. Povestea e simplă dar mișto, cu doi personaje complet diferiți care trebuie să-și dea seama cum se înțeleg în pielea celuilalt. Literal. Animația e pe bune frumoasă, iar vorbitorii dau viață personajelor în felul lor. Unde se cam poticnește filmul e că, na, plot-ul e destul de predictibil. Știi deja cum o să se termine și care-i morala, fără prea multa surpriză. Unele scene de comedie par forțate și nu toate glume-urile iau, dar copiii se vor distra de sigur. Nathan Greno a făcut ceva solid din perspectiva unei producții de familie, dar nu ceva care să-ți rămână în minte săptămâni întregi. E genul de film pe care-l urmărești o dată, te simți bine după, și gata. Nu-i rău, dar nici nu-l recomand cu patimă. Merită văzut dacă ești în vibe pentru ceva ușor și colorat, dar nu te aștepta la o capodoperă.

Russo frații au reușit să transforme o poveste despre colecționarea unor pietre în ceva cu adevărat nemaiîntâlnit. Thanos nu e doar un nebun în costum, ci un antagonist convins de propria logică, iar asta face diferența. Filmul se mișcă cu o energie greu de controlat între zeci de personaje și scene pe diferite planete, ceea ce e o realizare tehnică impresionantă, dar și o neajuns ocazional. Unii eroi ajung mai ușor uitați în zarvă, iar ritmul din mijloc simte cum că se întinde prea mult. Totuși, Russo-iii nu-și pierd niciun moment compasul. Acțiunea e clară chiar și când e haotică, iar finalul pe care l-au ales arată o îndrăzneală pe care o apreciez profund. Nu e perfectă, filmul asta are greutăți structurale și unele scene de expunere care simți cum că-ți explică prea mult, dar ambele lucru nu-ți omoară plăcerea. E un spectacol care știe exact ce vrea să fie.

Priyadarshan încearcă să amestece horrorul cu comedia, dar rezultatul e mai confuz decât divertisant. "Bhooth Bangla" merge pe firul unei premise interesante, un palat cu trecut mysterious și o nuntă ca pânză de fundal, doar că execuția cade plat în multe momente. Partea de comedie e forțată. Dialogurile și situațiile care ar trebui să te facă să râzi se simțin repetitive, iar timing-ul e greșit prea des. Ritmul filmului e neregulat, trecând brusc de la scene care strivesc tensiune la alte care-ți scad considerabil interesul. Ce merită remarcat e tentativa de a construi o lume rurală cu particularități locale și oameni cu superstiții. E clar că scenariul voia să exploreze mai mult acest contrast între protagonist și comunitate, dar nu ajunge suficient de adânc. Acting-ul variază destul de mult, iar scenele cu evenimente supranaturale sunt mai degrabă iritante decât înfricosatoare. Nu e un film pe care îl uram, dar nici nu mă-a implicat. E genul pe care-l uiți rapid după ce se termină.