Fascinant la cei doi "personaji" principali e ca repeta aceleasi greseli pe care le-au facut in urma cu 7 ani si nici macar nu-si dau seama. In plus, jocul cald-rece din relatia lor ii conduce incet, dar sigur catre final. De data asta, am descoperit un Antonioni digerabil si mai putin fotografic, dar si o gagica misto (Lucia Bosé), din cauza careia am si sarit pe "Cela s'appelle l'aurore" al lui Bunuel.

















