Au filmele retro un parfum, o simplitate, puritate de care nu mă pot lipsi prea mult timp, fără a mai lua în considerare romantismul schiţat în esenţa lui. Înclin să cred că e asigurat şi de muţenia actorilor, de muzica ce trebuie să-i completeze când prin acorduri sfâşietoare, când prin sunete duioase. Şi parcă şi sărăcia e mai demnă în astfel de ilustrări. Alegerea titlului e perfectă, iar scenariul nu atât de previzibil pe cât s-ar crede.
