Alexandru D.

Sincer, mă așteptam la mai mult de la Feig. "Menajera" pleacă cu o premisă interesantă, o femeie care vrea să se reinventeze lucrând pentru o familie bogată, dar filmul se pierde pe drum. Amanda Seyfried e bună în rolul lui Nina, are o energie ciudată care funcționează, dar povestea devine predictabilă destul de repede. M-a frustrat faptul că se simte ca un thriller de viață care nici nu se decide dacă vrea să fie dark sau doar o poveste cu morală. Ceva lipsește în tensiune, în acel ceva care să te țină pe scaun. Am văzut concepte similare lucrate mult mai bine în alte filme. Tehnic e decent făcut, cinematografia e plăcută, dar asta e. Nu-mi pare rău că l-am urmărit, dar nici nu mă-ngălează să mă reiau. E o produșă de weekend, ceva de vizionat și uitat repede. Trei pe cinci pentru că măcar încearcă să spună ceva, dar nu reușește cu convingere.

Mă gândesc că "Fetele Kpop la vânătoare de demoni" e un film care te surprinde mai mult decât te impresionează. Ideea e fresh, combina muzica cu action și comedie, dar execuția lasă lucruri pe tablă. Partea cu acțiune și designul demonilor e solid, iar energia filmului e zaparțe în anumite momente. Dar povestea simte că se grăbește pe alocuri, iar background-ul personajelor principale nu e dezvoltat cum merită. Sunt momente unde lumea K-pop și universul supranatural se ciocnesc ciudat, nu mereu în modul intenționat. Ce m-a deranjat e că filmul se uită prea mult la glamour și prea puțin la emoțiile reale ale fetelor. Erau șanse mari să creezi ceva mai adânc aici. Totuși, nu e o pierdere de timp. E distracție ușoară cu momente care chiar funcționează. Recomand să intri fără așteptări mari. Daca iubești K-pop, deschide-te la ideea. Și pentru restul, e o seară okayă de film.

Ăsta-i genul de film care te prinde din primele secunde și nu mai te lasă! Am fost surprins cât de bine a reușit regizorul să creadă această lume pe insula aia aparent pierdută. Povestea unei foste pirați care trebuie să se întoarcă la vânzările ei pentru a-și proteja familia mi s-a părut atât de emoționantă pe cât e intensă din punct de vedere al acțiunii. Ce m-a fascinat cel mai mult e caracterul principal. Nu-i pur și simplu o eroină de acțiune generică, ci o femeie cu conflicte interne reale, cu frica și cu momente de vulnerabilitate care te ating în suflet. Duelurile și scenele de lupte sunt spectaculoase, fără să devină greoi sau artificial. Frank E. Flowers a știut să echilibreze perfect acțiunea cu narațiunea personală. Fiecare scară spre cloux pare justificată, fiecare decizie are greutate. Am ieșit din cinematograf complet drenaț emotional, dar în cel mai bun mod posibil. Asta-i cinema adevărat, asta-i ce merităm!

Am intrat în "Frăția fricii" cu mari așteptări, dar filmul ăsta m'a lăsat cu sentimente mixte. Pedro Morelli construiește o São Paulo înăbușită de violență, iar tensiunea e cu adevărat sufocantă în unele scene. Actul avocatei e solid, iar când filmul apasă pe accelerator în a doua jumătate, chiar te ține în scaun. Problema e că povestea se simte cam prea știută, prea multe elemente de thriller convențional pe care le-ai mai văzut. Negocierea cu poliția avea potențial mare, dar s-a transformat într-o aventură tipică de acțiune. Mi-au plăcut momentele de dramă intimă, când vezi cât de mult risipă oamenii pentru cei dragi, dar au fost prea puține și prea scurte. Tehnic e bine făcut, cinematografia surprinde duritatea városului, dar îmi doream mai multă originalitate. Nu e rău, e doar... incomplet. Merită încercat dacă iți plac filmele asiatice de crimă, dar nu aștept miracole.

Mă gândesc că "Iron Lung" e filmul ăla care te lasă cu o senzație ciudată în piept mult timp după ce se termină. Mark Fischbach face o treabă bună cu tensiunea asta care se-ntinde pe toată durata, chiar dacă uneori simți că lipsește puțin din climă. Conceptul e fascinant, sincer. Un ocean de sânge, o lună pustie, un deținut într-un submarin și misterul ăsta constant cu "Quiet Rapture" te țin pe poziții. Vizualurile sunt nasoale, atmosfera e apăsătoare și majoritatea timpului te gândești ce prostie s-a întâmplat oamenilor. Problema e că efectele ăstea groaznice, făpturile ciudate, halucina țiile nu-și fac tot efectul pentru că apar prea puțin. Simți potențialul imens, dar nu se dezvoltă pe cât ai vrea. Oricum, recomand să-l vezi. E horror SF care nu cade în clișeele obișnuite și asta pe liniște îmi place.

Brendan Fraser dă o prestație sinceră și plină de căldură în rolul acestui actor pierdut care găsește sens jucând în familii închiriate. E genul de film care te face să zâmbești cu inima, mai ales în scenele unde personajul lui începe să se conecteze cu oamenii din jurul lui. Totuși, filmul nu reușește să aprofundeze atât cât ar fi putut. Premisa e fascinantă, dar uneori se mulțumește cu sentimentalitate superficială în loc să exploreze cu adevărat complexitatea acestor relații temporare. Reglajul japonezo-american e interesant și Tokyo e filmat cu gust, dar poveștile individuale ale familiilor care apelează la serviciul ăsta meritau mai mult timp și empatie. Nu e rău, deloc. E pur și simplu bun, fără să fie ireal de emoționant. Potrivit pentru o după-amiază relaxantă cu o cafea caldă, dar nu mi-a rămas în minte ca o revelație.

Omule, abia am ieșit din sală și sunt în stare de șoc! "Predator: Ținuturi sălbatice" e filmul pe care îl așteptam fără să știu că îl aștept. Dan Trachtenberg a făcut ceva cu adevărat special aici. Povestea cu Dek, Predatorul izgonit care se alege cu Thia, androidul ăla incredibil, m-a luat complet pe nepregătit. Nu mă așteptam la atâta empatie pentru un personaj care ar trebui să fie doar un ucigaș extraterestru rece. Dar vezi tu, tocmai asta e genialul filmului, că reușește să-ți pese de soarta acestui clovn de Predator care nu se potrivește nicăieri. Acțiunile sunt absolut nebune, cinematografia e senzațională, iar dinamica dintre Dek și Thia crește organic și firesc. Filmul nu se uită la tine întrebător dacă ți-a plăcut, te pune la pământ și gata. E o reîmprospătare mult necesară pentru franciză. Dacă ai fost dezamăgit de alte filme Predator, asta e ala pe care trebuie neapărat să-l vezi. Merită fiecare minut.

Zootropolis m-a surprins plăcut, sincer. Ia-te-n seamă, intrai cu gândul că e doar o animație pentru copii obișnuită, și iți ies cu o poveste care vorbește cu glas tare despre prejudecăți și stereotipuri. Judy e personaj care-ți intră sub piele cu determinarea ei, iar relația cu Nick evolueaza perfect, plin de umor și mișto adevărate. Animația e absolut frumoasă, fiecare ecosistem din oraș are personalitate proprie. Dar ce m-a uimit cel mai mult e cât de inteligent e scenariu, cum reușesc să faci comedie pentru copii fără să sacrifici mesajul pentru adulți. Singurul lucru e că ending-ul mi s-a părut puțin forțat, revelația cu culpabilul nu-mi dădea bătături tare inima. De-aia i-am dat 4 și nu 5. Oricum, e filmul ăla care te-ar face bine să-l revezi, pentru că observi detalii noi de fiecare dată. Cu siguranță merită!

Nia DaCosta a făcut treabă bună cu această continuare, trebuie să zic. "28 Years Later: The Bone Temple" nu e perfectul la care m-am gândit, dar nici nu e dezamăgitor. Filmul are momente de groază care chiar îți stârnesc ceva, iar Ralph Fiennes aduce o intensitate ciudată în rolul lui. Ce m-a marcat cel mai mult e atmosfera. Există o tensiune care se construiește bine pe parcurs, deși în unele momente simți că regizoarea ar putea să meargă mai departe cu ideile. Unele scene aproape că mă au, dar apoi filmul se retrage într-o siguranță care mă dezamăgește puțin. Scenariul nu e perfect. Sunt momente în care personajele fac alegeri care nu au prea mult sens, și asta mă-a scos din film de mai multe ori. Totuși, vizualul e solid și există ceva interesant în modul în care abordează infecția și evoluția ei. Nu e "28 Days Later", dar nici nu pretinde asta. E un film horror decent, care te ține treaz și care îți lasă ceva în urmă, chiar dacă nu-i rămân efectele ceva timp. Merita vizionat, mai ales dacă ești fan al seriei.