Alexandru D.

M-a surprins plăcut filmul ăsta! James Gunn aduce cu adevărat o privire fresh asupra unui personaj pe care credeam că l-am văzut deja în o mie de feluri. David Corenswet e perfect în rol, reușind să fie în același timp vulnerabil și puternic, ceea ce e greu de echilibrat. Tonul filmului e ciudat de bine găsit, amestecul ăla dintre umor și scene emoționale funcționează mai bine decât mă așteptam. E ceva gânditor în modul în care Gunn explorează optimismul Superman, fără să fie ingenu sau prea citat din cărți de colorat. Nicholas Hoult ca Lex e fantastic, pare cu adevărat periculos și nu doar un nebun tipic. Da, poveștile se-ntrepătrund, iar ritmul cade puțin prin mijloc. Unele scene par că-și caută locul și nu-și găsesc. Dar când filmul e bun, e chiar grozav. Acțiunea e spectaculoasă, cu o greutate fizică pe care o simt efectiv. N-e perfect, dar e departe mai bun decât trebuia să fie. Îmi pare rău că am așteptat atât să mă gândesc că merita.

Am stat să mă gândesc mult după ce am terminat "Simpsley". E unul din acele filme care încearcă ceva diferit, dar nu reușește pe deplin să găsească ritmul potrivit. Povestea e amuzantă, chiar e. Conceptul unui personaj caught between two worlds, între crimă și viață normală, avea potențial imens. Animația e plăcută la ochi, colorată, cu o estetică care te ține agăţat pe scaun. Dar undeva pe drum, poveștii i s-a pierdut firul. Partea cu comedy vine prea forțat uneori, iar tensiunea din secvenţele de crimă se pierde în glume care nu sempre funcţionează. E ca și cum regizorii nu s-au putut hotărî ce film vor să facă. M-am simţit mai mult amuzat decât cu adevărat emoţionat sau în șoc. Nu e rău, dar nici nu e ceva ce mă va obsidia. E filmul pe care îl uiţi după o săptămână, deși în momentul în care-l vezi ai o experiență okay. Recomand dacă ești pe Netflix într-o duminică plictisitoare, dar nu îl cauta anume.

Am iubit cum Jon Watts a găsit un echilibru perfect între acțiune și humor, făcând din Peter Parker un personaj care e cu adevărat adolescent, nu doar un super-erou. Tom Holland e fantastic în rolul ăsta, ceva ce nu credeam că voi spune înainte de a vedea filmul. Vulturul e un antagonist solid, periculos și apropiat de realitate, nu unul dintre ăia cu planuri de domniție mondială. Michael Keaton aduce multă gravitate personajului, iar tensiunea dintre el și Peter e reală. Ceea ce m-a ușor dezamăgit e că uneori filmul se simte mai degrabă ca o comedă adolescentă cu scene de acțiune decât ca un adevărat film de erou. Scenele cu Stark sunt ok, dar cred că ar fi putut să exploreze mai mult relația asta. Și anumite momente par puțin prea ușoare pentru drama pe care o construiești. Totuși, e clar cea mai bună interpretare a lui Spider-Man până acum. M-a făcut să râd, m-a ținut pe margine cu acțiunea și chiar m-a surprins cu răsturnări. Merită văzut, nu e perfect, dar e aproape.

Sincer, m-am gândit că "Descendenții: Țara Minunilor Malefice" o să fie mai mult decât ce a oferit. Ideea cu Jocurile Cupei Regatului suna promițătoare și m-a intrigat la început. Red și Chloe sunt personaje cu potențial și m-a plăcut dinamica lor. Problema e că filmul se simte destul de răstit. Se grăbește prin momente care ar fi meritat mai multă dezvoltare, iar aventura nu te ține cu sufletul la gură cum ai vrea. Vizualurile sunt okay, dar nu sunt ceva extraordinary care să te lipească de ecran. Mai degrabă e un film ușor de urmărit pe care-l lași să curgă în fundal. Nu e rău complet, dar nici nu e ceva care să te marcjeze. Dacă ești fan al seriei, probabil o să-l urmărești și chiar vei găsi momente care ți-o plac. Pentru ceilalți, e acceptabil dar nimic spectaculos. M-am simțit mai mult obligat să-l termin decât incitant să văd ce se întâmplă mai departe.

Am ieșit din cinema cu inima grea și mintea plină de întrebări, exact cum trebuie să te lase un film așa. Interstellar e o călătorie emoționantă care merge mult mai departe decât o simplă poveste de SF. McConaughey joacă o dragoste de tată care se sacrifică pentru viitorul umanității, și scenele cu fiica lui m-au afectat profund. Efectele vizuale sunt spectaculoase, iar muzica Hans Zimmer te cuprinde din primele momente. Găurile negre și peisajele din spațiu arată extraordinar. Singurul lucru e că filmul e ușor prea lung și unele scene științifice devin dense, trebuie să-ți concentrezi atentia. Dar asta nu-l face mai puțin special. Nolan a reușit ceva greu aici, a făcut un blockbuster care nu e doar spectacolă goală. Transmite în fiecare cadru ceva despre familie, sacrificiu și speranță. N-am putut nu-mi imagina cum ar fi să-ți lași copiii în spate pentru a salva lumea. Rar revin cu gânduri la un film zile la rând, dar asta se-ntâmplă cu Interstellar. Merită fiecare minut.

Am urmărit "Începutul" de trei ori și de fiecare dată mă gândesc altfel la film. Nolan a făcut ceva rareori întâlnit, o producție SF care nu doar impresionează vizual, ci te pune și să gândești. Într-adevăr, există momente în care construcția narativă pare complexă, chiar confuză, dar asta e exact punctul fort al filmului. Leonardo DiCaprio duce povești frustrante cu o intensitate pe care nu ai cum să nu o simți. Personajul lui Cobb e rupt de înăuntru, călcat de propria conștiință, și asta se vede în fiecare cadru. Și apoi sunt acei doi ore și jumătate în care tu însuți te simți într-un vis, nehotărât ce-i real și ce nu. Nu e filmul perfect, recunosc. Poate că unele scene de acțiune-n vis au prea multă greutate, poate că expunerea dialogurilor e uneori prea directă. Dar sentimentul ăsta de nesiguranță, de neacceptare, pe care-l radiază Cobb, m-a marcat tare. Asta e ceea ce-mi dă filmul, emoție și mister.

Am revăzut Povestea Jucăriilor după ani și sincer, mi-a dat emoții din nou. Nu mă așteptam să-mi facă atâta impresie o animație din '95, dar trebuie să recunosc că filmul asta are ceva magic în el. Relația dintre Woody și Buzz m-a fascinat de data asta, nu doar pentru poveste, ci pentru cum sunt construiți personajii. Conflictul lor inițial pare superficial, dar devine rapid o chestie de insecuritate și mândrie, și asta e cu adevărat frumos. Animația e solid realizată pentru epoca aia, iar voiceover-ul îți intră sub piele. Scena în care se prind în mrejele lui Sid de vecini e memorabilă, iar tensiunea din partea finală funcționează chiar și acum. Singurul lucru care m-a zgândărit puțin e ritmul în unele momente, dar e mic lucru. E filmul ala care merge la copii și adulți deopotrivă. Ai destule glume care nu-ți trec pe lângă urechi și mesaje care îți rămân în minte. O recomand cu plăcere, chiar dacă nu-i perfect.

"Hungry" e filmul ăsta care te ține în suspans din primele scene și nu te mai lasă nici până la final. James Nunn știe cum să construiască tensiune într-un mediu care pare nevinovat la prima vedere, iar mlaștinile din Louisiana devin imediat un personaj în sine. Scenele cu hipopotamul sunt de-a dreptul terifiante, cu momente în care îți ții respirația fără să-ți dai seama. Ce m-a impresionat cel mai mult e că filmul nu se bazează doar pe efecte CGI spectaculoase. Atmosfera e sufocantă, palpitantă. Totuși, nu e perfect. Unii dintre turiști au reacții nerealist de liniștite în situații în care ar trebui să fie complet panicați, iar anumite twist-uri par cam forțate. Recomand să-l vezi dacă îți plac thrillere de supraviețuire care nu se iau prea în serios. E mai mult entertainment decât artă, dar face exact ce promite. O scapă ușor de 5 stele, dar e cu siguranță o experiență cinematică solidă.

Okay, deci am văzut "Citizen Vigilante" și nu știu exact ce să zic. Pe de o parte, filmul are ideea asta interesantă despre justiția pe cont propriu și cum rețelele sociale amplifică orice poți face. Acțiunea e brută, efectele violenței sunt arate fără apă de gură, și asta mă aprecia. Dar pe de alta parte, Uwe Boll reușește iar să facă lucruri care te scot din film. Scenele de acțiune sunt prea încordate, dialogurile simt că au fost scrise de o mașină, și personajul principal nu prea evoluează cum ar trebui. Mă așteptam la mai multă profunzime, la întrebări serioase despre justiție și moralitate, dar am ajuns cu o poveste destul de superficială. Armie Hammer fă ce poate cu scenariul, dar nici el nu reușește să salveze totul. Filmul e mai mult o succesiune de scene violente decât o explorare reală a temei. Nu e rău complet, ia un karma din interpretări și dinamica cu șeful poliției, dar lipsesc multe ca să fie ceva cu adevărat bun. Trei și jumătate par juste.

Sincer, m-am simțit puțin dezamăgit de filmul ăsta. Era atâta potențial cu Ultron ca antagonist, conceptul e solid, dar cumva s-a pierdut pe parcurs. Prea multă acțiune și prea puțini momente care să mă lege emoțional de poveste. Scena cu Vision era interesantă, dar restul? Părea că filmul aleargă dintr-un loc în altul doar ca să aibă explozii și bătăi spectaculoase. Efectele sunt bune, nu mă-nțeleg, și actorii se descurcă decent cu rolurile lor. Dau bine pe ecran, dar senzația asta că o toată treaba-i doar o mașinărie uriașă de divertisment fără ceva cu adevărat la inimă m-a ținut departe. Parcă lipsește aia, poftă de viață, improvizație. Toți factorii sunt acolo, dar nu se conectează bine. Nu zic că e rău, doar că mi-a lipsit ceva. Nu m-a marcat cum ar fi trebuit. Raport calitate-divertisment, e ok, dar rămâi cu senzația asta că ai urmărit o mașină bine oleiată care merge, dar nu prea te emoționează.

Am ieșit din cinema cu sentimentul ăsta ciudat, știi? Supergirl mă luase de mână de la început, dar apoi ceva se-ntâmplă pe parcurs. Vizualurile sunt absolut spectaculoase, iar Kara are o forță și o determinare care te cucerește. Scene de acțiune intergalactice care chiar te lasă fără aer. Dar... daar e o diferență între a fi impresionat și a te simți conectat emoțional. Tovarășul neașteptat aduce un element interesant, chemistria dintre ei are momente bune, dar relația lor se dezvoltă puțin prea repede. Mi-ar fi plăcut să simt mai mult din agonia lui Kara, din răzbunarea asta pe care o caută. Gillespie știe cum să filmeze scenele cu impact, asta nu se discută. Problema e că undeva în mijloc, filmul uită să-ți povestească de ce ar trebui să-ți pese cu adevărat. E spectacol pur, și asta e okayish, dar nu wow. 4.5 din 5 pentru că mă-ntristează că ar fi putut fi mai mult. E solid, e divertisment garantat, dar nu-ți rămâne în suflet.

Am ieșit din cinema cu sentimente mixte, și asta e cea mai sinceră recenzie pe care o pot da. "Avatar: Foc și cenușă" e o producție colosală, nu se poate nega. Vizualurile sunt pur și simplu uimitoare, Pandora arată mai vie ca niciodată, iar scenele de acțiune în 3D te lasă gura căscată. Cameron știe cum să-ți vândă o lume. Dar... la un moment dat simți că poveștile lui Jake și Neytiri repetă aceleași note. Conflict cu un nou inamic, salvare a copiilor, același ritual al războiului. E prea previzibil pentru un film de trei ore și jumătate. Ceea ce m-a ținut agățat e modul în care sunt tratate personajele feminine. Varang nu e doar vrăjitoare răului, e cu adevărat amenințătoare, iar asta conteaza. Tehnicamente e o bijuterie. Din punct de vedere emoțional? M-a mișcat pe alocuri, dar nu m-a șocat. Filmul merge pe sigur, nu pe risipă. Și asta e bine, dar și puțin dezamăgitor dintr-un regizor ca el.

Omule, ce experiență! Am intrat în cinema cu mari așteptări și "Răzbunătorii" a reușit să le depășească pe jumătate. Whedon a făcut ceva greu de realizat, să pună laolaltă toți acești eroi fără ca filmul să devină o colecție de camee egoiste. Iron Man, Captain America, Thor, Black Widow și restul au chimie reală, nu doar se aruncă glume și lovituri. Ceea ce m-a fericit pe deplin e energia din fiecare scenă de acțiune. Nu e doar spectacol gol, are și greutate. Scena finală din New York e de-a dreptul epic, chiar dacă am simțit pe alocuri că lucrurile se grăbesc un pic. Îmi place cum personajele respective păstrează identitatea, iar conflictele dintre ei sunt ceva ce vrei să urmărești. Singura care m-a dezamăgit e povestea cu Loki, e puțin plată comparativ cu cât de mult îi știu de acasă din alte filme. E filmul pe care vrei să-l revezi, clar merită. Nu e perfect, dar e divertisment de calitate, asta e sigur. Marvel a pus bazele unui univers care funcționează și asta spune totul.

Am intrat în Dhurandhar cu așteptări moderate și sincer, filmul m-a surprins pozitiv. Nu e o capodoperă, dar e clar că știe exact ce vrea să transmită. Acțiunea e directă, fără prea mult zbârnâit, iar tensiunea se simte în fiecare scenă. Povestea cu infiltrarea în Karachi și distrugerea de la interior are potențial și regizorul Aditya Dhar o exploatează destul de bine. Cea mai tare parte? Precisiunea cu care se desfășoară totul. Nu e haotic, e calculat. Mi-a plăcut și faptul că nu se întinde în gol, merge treptat și logical. Bineînțeles, nu e nimic revoluționar și-ți dai seama din start cum se va termina, dar asta nu diminuează experiența în cinemax. Singura greutate e că-și mai dorește o perspectivă mai adâncă asupra personajelor principale. Sentimentul lipsă undeva. Totuși, pentru o sesiune de adrenalină pură, Dhurandhar reușește. E exact genul de film pe care-l revezi pentru acțiune și nimic mai mult.

M-a luat complet prin surprindere, sincer. "Tuner" e filmul ăsta care te apasă pe scaun și nu te mai lasă să respiri până se termină. Leo Goodall în rol de Niki, pictor tuner de piane cu hiperauditie, e absolut convingător, iar prezența lui Dustin Hoffman adaugă o gravitate pe care o simți în fiecare scenă. Ce m-a emoționat cel mai mult e cum filmul transformă o dizabilitate într-o putere, dar nu într-un mod naiv. Niki nu e aici ca să salveze ziua cu urechi magice. E vulnerabil, confuz uneori, și tocmai asta îl face real. Când lucrurile se-ntâmplă, ți se strânge inima pentru tipul ăsta care doar voia să câștige o viață onestă. Daniel Roher știe să costruiască tensiune. Thrillerul ăsta nu se bazează pe vreo scenă spectaculoasă. E psihologic, retras, periculos. Fiecare decizie slabă are consecințe grave. M-a marcat cu adevărat, mai ales finalul. Iți rămâne în cap zile întregi. Perfect.

Am intrat în sală cu așteptări mici, sincer. Filmele romantice de comedie din ziua de azi mă dezamăgesc des, dar asta m-a surprins plăcut. Jennifer Lopez și Brett Goldstein au o chimie care te face să crezi în ei, chiar dacă premisa inițială e puțin forțată. Scenele de flirt la birou mi-au amintit de clima din "Notoriously Charming", dar cu mai multă mișto și spontaneitate. Partea cu haosul din jurul relației secrete e ce mi-a plăcut cel mai mult. Riscurile pe care și le iau sunt reale și tensiunea asta face filmul mai interesant decât o simplă poveste de dragoste. Au fost momente în care m-am simțit cu adevărat pentru ei, nu doar să mă gândesc "păi, normal că se întâmplă asta". Nu-i perfect, desigur. Unele glume nu mi-au intrat și finalul e cam previzibil. Dar pentru o seară chill la cinema, te distrează și te face să te gândești puțin la risc și pasiune. Merită văzut, nu-l regret.

Am intrat în "Obsesia" cu emoții mixte și iubesc când un film mă surprinde. Curry Barker a reușit ceva greu de făcut, mai ales cu buget mic. Povestea dintre Bear și Nikki e dureroasă, sinceră. Acel sentiment al dragostei nespuse, al fricii de respingere, m-a atingat personal. Ce m-a fascinat cel mai mult e cum regizorul construiește tensiunea din această obsesie. Nu e doar un thriller cu efecte spectaculoase. E psiologic, meschin, plin de momente care te fac să simți disconfortul personajelor. Michael Johnston și Inde Navarrette au o chimie care te face să suferi împreună cu ei. Uneori ritmul scade ușor în partea a doua și aș fi vrut mai multă profunzime în anumite scene. Dar nu pot nega că filmul te ține concentrat și lasă urme. E diferit de ce vezi de obicei la horror-urile comerciale. Merită văzut, mai ales dacă te atrage psihologia personajelor. 4 din 5 pentru că e bun, dar nu perfect.

Backrooms are weird territory. Intri într-un film care pare simplu la prima vedere, doar coridoare infinite și neliniștea de a fi pierdut, dar Kane Parsons aduce o profunzime pe care nu am așteptat-o. Filmul asta chiar mă gândesc la el și după visione, iar asta conteaza pentru mine. Partea vizuală e bună, acele holuri geometrice creeaza o atmosfera claustrofobică care te ține în loc. Dar sincer, mi s-a părut că la un moment dat repeta puțin aceeași imagine, iar tensiunea scade. Jocul de acting e solid, personajele reacționează cum ar fi normal dacă ar fi într-o situație absolut absurdă. Ceea ce m-a surprins e amestecul asta între horror psihologic și sci-fi. Nu e doar o fişă de frică, e ceva mai ciudat, mai dezorientat. Simți anxietate, dar și confuzie, și nu mereu filmul explică lucrurile. Nu e perfecțiune, clar. Unele momente se-ntinde prea mult, iar ending-ul nu-mi da prea multă satisfacție. Dar e un film care nu-l vei uita imediat. Merită șansă dacă îți plac horrorurile mai psihologice.

Filmul asta m-a lăsat între două aprecieri, sincer. Pe de o parte, Sally Field e absolut magnetică în rolul viduei, reușește să transpună o anumită melancolie și rezistență care te trage în povestea ei. Relația cu caracatița e ciudată, dar în felul ei... funcționează? Plouă cu o sensibilitate pe care nu o așteptai. Pe de altă parte, poveștile cu misterul s-au întins prea mult pentru mine. Simțeam cum ritmul cade undeva la jumătate și nici apariția lui Lewis Pullman nu putea salva cu totul impresia asta. Nu-i rău, dar nici nu te lasă marcat cum ar trebui o dramă bună. E filmul ăla pe care îl iei ca eveniment, dar de care nu prea mai vorbești peste o săptămână. Meritabil pentru performanța lui Field și pentru conceptul original, dar ar fi putut fi mai mult. 3.5 din 5 pare pe bună dreptate.

Omule, ce experiență! Am revăzut Războiul stelelor și mi-a adus aminte exact de ce e filmul ăsta atât de special. E ceva magic în modul ăla de a povestit o aventură care te ia de mână și nu te mai lasă până la final. Luke, Han și Leia m-au făcut să cred din nou în puterea unei povești simple dar incredibil de bine construite. Darth Vader apare și atmosfera se schimbă complet, simți răceala și amenințarea lui în fiecare scenă. Efectele speciale, muzica lui John Williams care îți răsună în cap zile întregi după ce termini filmul, designul acestui univers care arată atât de coeziv și convingător. Dar ce m-a lovit cel mai tare e emoția pură din spatele fiecărui moment. Nu e doar acțiune pentru acțiune. E speranță, e dor de acasă, e rebeliune împotriva opresiunii. Simți că acești oameni luptă pentru ceva cu adevărat. Am dat 5/5 pentru că e filmul care a deschis ușa unei galaxii și care încă nu și-a pierdut din farmec. E pur și simplu perfecție cinematografică.