Alexandru D.

Am intrat în sală cu așteptări mari și... meh, am ieșit cu sentimente amestecate. "Dhurandhar: The Revenge" are momente tare, nu mă înțelege greșit. Acele scene de acțiune sunt brutal și pline de energie, te țin lipit de scaun. Protagonistul transmite frustrarea și dorința de răzbunare într-un mod care te atinge, măcar pentru prima jumătate. Problema e că filmul pierde ritm. Povestea cu trădarea și pierderea care ar trebui să mă zgândăre pe de-a-ntregul mă lasă cam rece în final. Scenariul se repetă, dialog-uri predictibile și tot ce urmează parcă se vede de-a lungul mile. Nu-i rău, dar nici măcar măciucă atât cât aș vrea. Dhar știe să filmeze acțiune, asta-i sigur. Dar aici simte că și-a bătut pasul într-o formulă pe care am mai văzut-o. Pare un thriller solid la prima vedere, dar se destramă din cărămizi prea cunoscute. Nu o să-l uit mâine, dar nici nu-l voi recomanda cu entuziasm.

Îl urmăresc pe Din Djarin și pe Grogu de ani buni, iar tranziția pe marele ecran mi-a trezit speranțe mari. Din păcate, filmul nu a fost ceea ce așteptam. E un film solid, nu mă înțelege greșit, dar simte ca o lungire forțată a unui serial care funcționa perfect în format scurt. Acțiunile sunt OK, peisajele galactice sunt frumoase, dar tensiunea și misterul care făceau serialul atât de captivant s-au pierdut undeva. Grogu e drăguț ca-ntotdeauna, dar nu e destul. Poveștile par liniare, previsibile, și după două ore m-am găsit uitând se când se termină. Jon Favreau a făcut treabă, dar senzația aia de magie din primele sezoane nu-i aici. Sunt fan, dar trebuie să spun adevărul: ar fi fost mai bun ca serial, mai bun ca miniserie. Ca film se-ntinde prea mult și nu zdruncină suficient.

Am ieșit din cinema cu sentimente foarte mixte, dar în cea mai bună cărări. "Mireasa!" e filmul ăla care te zgudui, te confundă și te făcut să te gândești zile la rând la ce-ai văzut pe ecran. Maggie Gyllenhaal își dorește clar să spună ceva mai mare decât o simplă adaptare a unei legende, și partea asta mă fascinează. Romantismul dintre Frankenstein și noua lui creatură are o intensitate cumva înfiorătoare, iar actorii joacă cu o pasiune rară. Bale are momente în care pur și simplu te-ncântă cu vulnerabilitatea lui. Dar și asta e adevărul: filmul e haotic. E parcă prea mult să mânânci la o masă, iei la toți și nu te mulțumești cu niciunul. Crimele, posesia, mesajele sociale radicale se bătjocoresc una pe cealaltă. Uneori pierzi din vedere ce-i cu adevărat important. Cu toate asta, nu regret o secundă că l-am văzut. E riscant, e neobișnuit, și asta îi place în piață a filmelor astea de ziua. Merită efortul, chiar dacă nu-i perfect.

Am fost cucerit de premisa asta de schimb de corpuri, nu o mințesc. Când am intrat în cinema, mă așteptam la ceva standard de animație pentru copii, dar "Schimbați" surprinde cu o chimie nemaivăzută între cei doi protagoniști. Micuța vietate a pădurii și pasărea aia de mință sunt o pereche pe care vrei să o urmărești oricum ar fi. Animația e vibrantă și plin de culori care îți sar în ochi. Scene de acțiune cu o viteză nebună, dialoguri care te fac să râzi pur și simplu. Emoțional, filmul lovește în puncte neașteptate, mai ales în a doua jumătate când personajele chiar cresc și se înțeleg una pe alta. Singura chestie care mă țintui puțin este că uitatul acasă e prea prezent în unele momente, puțin fad în comparație cu tensiunea aventurii principale. Dar serios, asta nu stinge entuziasmul. E un film care te face să zâmbești, să râzi și, da, poate să te emoționeze ușor. Recomand oricui vrea să se simtă tânăr iar pentru o oră și jumătate.

Sincer, am intrat în cinematograf cu mari așteptări, dar "Trăind printre demoni: Ultima spovedanie" m-a dezamăgit mai mult decât mă așteptam. Intro-ul e frumos făcut, asta trebuie să recunosc. Scenele cu Judy după confirmare m-au emoționat și am simțit cu adevărat drama familiei Warren. Filmul se concentrează mai mult pe traumele familiale decât pe efectele horror în sine, ceea ce avea potențial să fie ceva special. Problema e că restul filmului nu reușește să mențină această intensitate emoțională. Jump scare-urile sunt bine cronometrate, dar după al treilea-patrulea, devii imun la ele. Trăiești pe pilot automat prin scenariu prea predictibil. Cred că seria Warren și-a consumat ideile bune la filmele anterioare. Asta simte mai mult ca o obligație comercială decât ceva făcut cu inimă. Nu-i rău complet, dar nici nu merită să îți faci timp pentru el. Dacă ești fan hardcore, o să-l vizionezi oricum. Pentru ceilalți, sunt alegeri mai bune.

M-a emoționat mai mult decât m-am așteptat! "Juste une illusion" e filmul ăla care te face să razi, apoi brusc te-ntinde pe spate cu o secvență care-ți ia suflul. Nakache știe cum să amestece comedia cu dramă, chiar dacă uneori balanța se-nclinează prea mult spre emoție și pierde din ușurință. Povestea nu-i chiar originală, dar felul în care e spusă o face să simți fiecare moment. Personajele sunt vii, autentice, nu par scoase din cartea unui screenwriter rece. Mi-a plăcut vrajeala lor, modul în care se chinuie cu propriile lor iluzii și speranțe. Poate ar fi putut să taie 15-20 de minute din mijloc, pentru că-i o toacă prea lungă în a doua jumătate. Dar nu mă-nfuria, pur și simplu puteai simți cum îți scade energia în scaunul de la cinema. Oricum, recomand! E filmul ăla pe care-l urmărești complet absorbit, iar după ce iese din sală ceva din el rămâne în tine.

Am intrat în sală cu mari așteptări după primul film și, sincer, nu m-am dezamăgit. "Scapă cine poate 2" reușește să păstreze acel echilibru greu între horror și comedie care te face să râzi și să țipi în același timp. Samara Weaving e absolut extraordinară în rolul Grace, iar chimia ei cu Kathryn Newton aduce o dinamică fresă și emoționantă în povestea asta nebună. Ce mi-a plăcut cel mai mult e că nu s-a dus pe ușor cu aceleași trucuri. Scenele de acțiune sunt mai intense, iar tensiunea crește constant. Poate nu are același impact ca acel twist final din primul film, și da, uneori se încurcă puțin în complexitatea noilor familii și a jocului, dar asta nu diminuează cu nimic plăcerea de a urmări cum Grace și Faith navighez prin haos. E filmul ăsta perfect? Nu, dar e distracție pură și brută, exact ce ai nevoie de la o continuare. Îi dau 4.5 pentru că știu că putea fi și mai strălucitor, dar tot nu am regrete că l-am văzut.

Am intrat în cinema cu așteptări mari, dar "Natură prădătoare" m-a dezamăgit pe jumătate. E filmul ăla care promite adrenalină și ți-o dă, dar doar în portii mici și destul de previzibile. Ideea de bază e bună, nu mă înțelegi greșit. Uragan plus rechini înfometați sună promițător. Problema e că Tommy Wirkola nu reușește să construiască vraista tensiune. Scene care trebuiau să-mi crească ritmul cardiac m-au lăsat rece, iar personajele sunt pur și simplu anemice. Nu prea mă interesa dacă supraviețuiesc sau nu. Efectele CGI pe apele furioase sunt decente, asta trebuie să recunosc. Dar când vine vorba de rechini, cad din nou într-o nori de clișee. M-au întristată mai mult decât m-au speriat. E watchable într-o seară când nu am nimic mai bun de văzut, dar cu siguranță nu e filmul ăla de care vorbești luni la rând. Între "Crawl" și asta e diferență mare.

Sincer, "Forbidden Fruits" m-a luat prin surprindere. Pe vremea când m-am gândit că o să fie o comedie horror obișnuită, filmul asta m-a avut agățat de scenă cu micile sale torsiuni și personaje care te enerveaza în felul cel mai seducător posibil. Meredith Alloway știe cum să construiască o atmosferă ciudată. Genul ăsta de amestec între groază și umor nu-i pentru toată lumea, dar mie mi-a funcționat. Da, e puțin superficial pe alocuri și personajele principale sunt exact tipul care îi faci să urli la ecran, dar asta pare intenționat. E ca și cum regizoarea se distrează pe seama propriei istorii. Tehnic e bine făcut, scenele sunt frumoase din punct de vedere vizual, iar actorii se joacă cu o energie contagioasă. Nu-i o capodoperă, e adevărat, dar m-a ținut captivat până la sfârșit și asta contează. Mi-ar fi plăcut mai multă profunzime în scenariu, dar pentru o 4 din 5, filmul merge. Recomand pentru cine vrea ceva ușor de privit, care nu ia prea serios pe sine.

Sinceri, m-am gândit că va fi o comedie superficială despre moda și luxu, dar m-a surprins plăcut. Meryl Streep ca Miranda Priestly e pură perfecțiune, reci și deva în același timp. Când spune ceva, simți cum se schimbă atmosfera în jurul ei. Anne Hathaway e și ea foarte bună în rolul acestei fete care încearcă să se potrivească într-o lume complet străină. Ce m-a emoționat de fapt e dilema din spatele tuturor acestor ținute de designer și lunciuri de revistă. Andy chiar sacrifică lucruri importante pentru a plăcea șefei ei și pentru carieră. E o luptă internă care ma întristă, dar și înțeleg cum se întâmplă. Povestea știu că nu e nimic spectaculos, e destul de previzibilă, dar execuția e solidă. Mi-a plăcut și energia filmului, cum fluiește totul. E stilat fără să fie greu de urmărit. Nu e un chef de d'opera, dar e o experiență agreabilă și chiar te face să reflectezi la compromisurile pe care le facem pentru succes. Merită văzut.

Apex mă lăsă cu sentimente împărțite, sincer. Pe de o parte, peisajul australian e cu adevărat spectaculos, iar Kormákur știe cum să filmeze asta. Tensiunea dintre protagonistă și ucigaș are potențial, mai ales în primele scene când simți că ceva rău se va întâmpla. Dar ajunge să se simtă previzibil. Știi prea devreme ce se va întâmpla și cum se va terminat, ceea ce omoară o mare parte din suspans. Dialogurile nu sunt pe înălțime și nici personajele nu au destul de multă adâncime ca să te conectezi cu ele pe deplin. Ce m-a dezamăgit cel mai mult e că filmul nu riscă nimic. E genul de peliculă care ar putea fi ceva special dacă ar fi avut mai mult de spus, dar se mulțumește să urmeze formula. Peisajele sunt într-adevăr cea mai interesantă parte, și asta nu e bun semn pentru un film de thriller. Nu e rău, dar nici ceva special. Ceva decent dacă vrei doar să petreci două ore, dar nu o să-ți rămână în minte.

Să fiu sincer, "Mumia" m-a luat prin surprindere. Lee Cronin reușește să transforme premisa simplă într-o poveste psihologică care te dezbracă de liniștea. Ideea că fiica dispărută se întoarce după opt ani, dar nu-i mai aceeași, asta-i sârmuitor și te ține în loc pe scaun. Totuși, filmul nu-și menține intensitatea pe toată durata. Sunt momente în care horror-ul se simte forțat, iar efectele speciale par de compromis. Actorii și-au făcut treaba decent, dar scenariul ar fi putut fi mai subtil. Uneori e prea mult, prea glas, prea dramatic. Ce mi-a plăcut cu adevărat e tensiunea familială. Știi cum e, ceva e greșit, toată lumea simte, dar nimeni nu vrea să spună cuvântul ăla. Asta chiar dă fiori. Nu-i filmul horror perfect pe care îl așteptam, dar nici o risipă de timp. Merită vizionat dacă ești în stare să accepți că nu-i o maistrie ci o experiență dezechilibrantă.

Am urmărit "Frânturi din el" așteptând poate prea mult, dar nu regret. Filmul mi-a lăsat o senzație de melancolie care ți se-nfigeaza în piept, ceea ce nu e neapărat rău. Povestea unei femei care încearcă să se reinventeze după închisoare e cât se poate de grea, iar asta se simte în fiecare cadru. Ceea ce m-a ținut pe scaun e chimia dintre protagonistă și tipul ăla din bar. E stropul de speranță în toată mizeria asta, dar filmul nu cade în sentimentalism facil. Vanessa Caswill e sobră în regie, ceea ce apreciez, dar uneori mi-ar fi plăcut mai multă gândire din partea personajelor. Nu-i un film care te-ntinde pe jos emoțional cum ar fi ceva cu mai mult impact, dar te zgudui ușor. E decent, cu momente adevărate, doar că nu reușește să depășească o anumită ușoară senzație de incompletitudine. Merita încercat dacă ești în dispoziție de drame sincere, dar nu-ți schimbă viața. 3.5 e nota perfectă pentru asta.

Zendaya și Robert Pattinson sunt o pereche stranie, dar tocmai asta face filmul ăsta să funcționeze. "Drama" este o comedie romantică care nu se lua prea în serios, și sincer, asta mi-a plăcut enorm. Povestea e simplă la suprafață, dar secretul care apare în preajma nupțialelor deschide o cutie Pandorei plină de absurditate și umor. Ceea ce m-a surprins e cum reușesc actorii să facă personajele astea credibile în ciuda situațiilor ridicole. Scenele în care Emma și Charlie încearcă să rezolve conflictul sunt hilare, dar în același timp triste. Filmul rămâne echilibrat între comedie și dramă, fără să se arunce prea mult în nici o parte. Îmi place cum Borgli explorează ideea că poate nu ne cunoaștem cu adevărat pe cei alături de care dorim să petrec o viață. Nu e perfect, unele momente se simt ușor forțate, dar impactul emoțional e real. M-a făcut să râd, apoi să mă gândesc la propria relație. Asta e ceea ce ar trebui să facă o comedie romantică.

Omg, nu mă așteptam să mă emoționez atât cu această continuare! Am intrat în cinematograf gândind că e doar o poveste de dragoste tipică, dar Zori de Zi m-a surprins complet. Sarcina lui Bella și consecințele ei m-au ținut cu gura căscată, iar tensiunea dintre emoție și horror a fost absolut genială. Bill Condon a făcut o treabă extraordinară adaptând romanul. Scenele intime și dramatice nu sunt niciodată cringeworthy, chiar inspiră respect pentru cuplul ăsta care se luptă cu imposibilul. Kristen Stewart și Robert Pattinson au fost atât de vulnerabili, de autentici. Am plâns la mai multe momente și asta e rareori pentru mine. Filmul are o greutate emoțională pe care nu o așteptam. Dacă ți-a plăcut universul Amurg, asta trebuie să o vezi neapărat. Perfect din toate punctele de vedere!

Am urmărit concertul BTS de pe Arirang și sincer, m'a luat pe neașteptate emoția. Știu că nu sunt fan super dedicat, dar ce au livrat acești băieți pe scenă e de-a dreptul infectious. Energie, sincronizare perfectă, iar Hamish Hamilton a reușit să capteze magia momentului fără să forțeze prea mult cu efectele cinematice. Ceea ce m'a deranjat puțin e că unele secvențe sunt prea repetitive din punct de vedere al cadrării, iar la momente simte că lipsește intimitate. Nu e la nivelul unor documentare muzicale mai inteligente pe care le-am văzut, dar nici nu cade în capcana de a deveni prea comercial și gol. Piesa finală m'a emoționat, trebuie să recunosc. Asta e concertul pe care îl merită fanii lor. Pentru mine, funcționează ca experiență, chiar dacă nu-mi schimbă perspectiva asupra trupei.

Am intrat în sala de cinema obosit de o lume prea grea și am ieșit cu zâmbetul pe față. "Proiectul Hail Mary" e exact genul de film care ți trebuie atunci când îți pierzi puțin încrederea în oameni. Ryan Gosling interpretează Ryland Grace cu o vulnerabilitate care te-a lovit undeva la inimă. Nu e doar un geniu care rezolvă probleme, e un om speriat, singur pe o navă spațială, luptând cu amnesia și cu răspunderea unei întregi planete pe umeri. Scenele cu redobândirea memoriei sunt atât de dureroase în mod frumos. Partea care m-a surprins e că filmul reușește să fie uimitor de plin de umor fără să cadă în ridicol. Acțiunea e acolo, cosmosul e minunat filmat, dar ceea ce ți rămâne în suflet e sensul de speranță. Nu-i perfect, unii vor găsi că poveștile secundare nu dezvoltă destul, dar mie nu mi-a pasă prea mult. E o atingere de ușurare în vremuri apocaliptice. Un film care te face să crezi din nou că o singură persoană, cu suficient curaj și inteligență, poate schimba totul.

Am urmărit "Les rayons et les ombres" și m-a surprins cum reușește filmul să transforme istoria într-o experiență emoțională autentică. Xavier Giannoli construiește o narațiune care nu se lasă în cuvinte goale, ci te pune direct în pielea personajelor. Ceea ce m-a atins cel mai mult e modul în care se explorează conflictele interioare, nu doar cele externe. Nu e doar un film de epocă care se complace în recuzite și decor. Actoriile sunt solide, iar scenele finale m-au lăsat cu o gândire care nu dispare imediat după ce se-ntinde creditul. Singurul lucru e că pe alocuri ritmul cam încetinește și pierzi ușor firul, mai ales în partea a doua. Nu-i ceva dramatic, dar nu era nevoie nici de aceste momente mai moale. Oricum, e un film care merită. Dacă iți plac dramele istorice cu adâncime emoțională, nu-l rata. Nu-ți va schimba viața, dar cu siguranță te va face să simți ceva.

Uite, am ieșit din cinema cu sentimente mixte, trebuie să-ți spun. Pe de o parte, Mario Galaxy 2 e o petrecere vizuală absolută, graficele sunt incredibile și unele secvențe m-au luat-o cu adevărat cu sufletul sus. Dar pe de alta, simți că li s-a scăpat ceva din magia primului film. Povestea e mai moale, mai simplă și pe alocuri chiar plictisitoare. Asta m-a dezamăgit pentru că știam că pot face mai bine. Totuși, pentru copii funcționează perfect, iar actorii de voce aduc o energie care salvează scene care altfel ar fi fost forgotable. Actiunea e pe faze, scenele în spațiu sunt wow-uri garantate, iar coloanele sonore îți rămân în cap. N-e filmul perfect pe care îl așteptam, dar nici nu-i pierdere de vreme. E solid, face treaba și te face fericit pentru vreo 90 de minute. Se vede că s-a pus inimă în el, chiar dacă nu-i lovitură de knockout.

Okay, așa, am intrat în cinema cu așteptări gigantice și filmul ăsta m-a luat de-a purul. Vizual e într-adevăr spectaculos, iar energia din primele acte te ține cu sufletul la gură. Dar sincer, după jumătatea filmului am simțit că lucrurile devin puțin neordonate. Cu atâția personaje și linii de poveste care se intersectează, parcă se pierde undeva impactul emoțional pe care l-aș fi vrut. Thanos e bun ca antagonist, intimidant și complex, dar nu mi-a suflecat cumva respirația cum speraseam. A fost solid, nu exceptional. Și da, eșecul final al Răzbunătorilor e o mișcare curajoasă pentru MCU, asta trebuie recunoscut. M-a surprins și mi-a lăsat gândul pe după, ceea ce-i bine. Totuși, ceva lipsea. Probabil focusul cinematic, claritatea emoțională. E o peliculă ambițioasă și reușită parțial, dar nu e filmul ăla care ți-a zdruncinat temeiul din temelii. Merită văzut, pe asta e sigur.