alionascu

Filmul n-are cum sa se compare cu cartea. Pluseaza pe partea de actiune si mai deloc pe implicatiile filosofico-istorice ale primului roman scris de Eco. Cum cartea e una postmodernista prin excelenta, abunda in aluzii la alte scrieri si autori. Principala e data de prezenta calugarului orb Jorge de Burgos si biblioteca-labirint: aluzii la o povestire numita Biblioteca Babel si al ei autor Jorge Luis Borges, de asemenea un ascet de biblioteca si aproape orb in ultimii treizeci de ani de viata.

Unforgiven se prezinta ca ultima evolutie a genului, un gen ce a experimentat cam tot ce se putea experimenta, de la scenarii si eroi clasici ca Alan Ladd in Shane ori Gary Cooper in High Noon, pana la revizionismul prefigurat de un Kurosawa si regizorii italieni, un revizionism mai cunoscut si ca western-spaghetti in care protagonistul nu mai are nimic altruist sau moral in el si de multe ori violenta=cantitatea de sange-vopsea socheaza. Povestea este destul de tipica pentru acest tip de filme, nu si personajele: pe de o parte avem un serif ce isi construieste singur o casa si pare a se ghida dupa solide principii morale dar, incercand sa pastreze ordinea prin masuri ferme si sa se impuna in fata unor indivizi de teapa lui English Bob intr-un orasel unde prostitutia este legala, ajunge exact ca ei si, de cealalta, un fost asasin acum vaduv ce, pentru a-si intretine cei doi copii, accepta o ultima recompensa impreuna cu vechiul sau partener si cu un pistolar amator ce mai e si miop pe deasupra. Acel Vest Salbatic este complet demitizat, protagonistul Will Munny nu mai are nimic din omologii sai clasici, tot ceea ce intreprinde este in scopul sau si nu pentru a-i ajuta pe altii, linia dintre adevar si legenda este cu totul stearsa- dialogul Little Bill-Beauchamp fiind destul de graitor in aceasta privinta- si accentul cade nu pe actiune ci pe evolutia personajelor: pe dezumanizarea lui Little Bill, pe redesteptarea asasinului din Munny sau pe spaimele si mustrarile de constiinta traite de Scofield Kid. Acesta este ultimul western de valoare, fapt evident si prin cele patru Oscaruri primite si toate productiile similare ce au urmat si vor urma (desi genul este demult obosit si muribund) vor fi obligate sa se raporteze la aceleasi teme deoarece toate celelalte au fost deja folosite.

Nu prea se stie, de fapt nu se stie mai de loc de cat de mult spirit national(ist) era ghidat Mihai Viteazul. Cert e ca fiul lui Patrascu detinea cam toata Muntenia si, dupa Selimbar, ar fi dorit sa imbunatateasca pozitia ortodocsilor de peste munti, adica sa anuleze acel unio trium nationum. Cert este ca in acele vremi, sfarsit de sec.16, mai nimeni nu avea in minte notiuni ca natiune, etnie, patriotism sau libertate; toate astea care ne misca pe noi si ne fac mandri ca suntem romani erau complet straine pentru un contemporan de-al lui Ureche, ce se ruga cu infrigurare sa scape cu viata de navalesc turcii ori tatarii. Pur si simplu erau prea ocupati cu tatarii, turcii, lesii, ciuma ori muntenii/moldovenii ca sa mai reflecteze la urmasi sau la ce va fi aici, peste veacuri, la raspantiile Orient-Occident. Mai toate filmele istorice, nu numai cele autohtone, pacatuiesc prin faptul ca expun o mentalitate moderna, trecuta prin traumele unui sec. 20 si nu una de sfarsit de ev mediu. Un ev mediu in care moartea era omniprezenta si un nobil/boier isi privea supusii ca pe niste gandaci: doar nu socializezi cu gandacii, nu? O imagine a lui Mihai Viteazul pare a fi asta: nu dorinta de afirmare nationala, ci dorinta de dominatie, de putere, de altfel moartea sa e datorata mercenarilor platiti pentru ai sustine campaniile militare si deranjati de planurile munteanului. Lui Mihai Viteazul i se aplica cel mai bine sintagma anglo-saxona de ''warlord''.

Jiri Menzel face parte din asa-numitul Nou Val ceh al anilor '60 (la noi se discuta despre asa ceva doar dupa 2000!) alaturi de o pleiada de regizori talentati gen Forman, un Nou Val ce include si importante manifestari suprarealiste (la noi suprimate cu totul de fostul regim!). Savoarea si umorul acestui film sunt irezistibile si de o asa prospetime incat fiecare secventa uimeste prin ingeniozitatea (un festin etiopian ce n-are nimic grobian in el) si modul cum este construita si perfect integrata in intreg, fie ca este vorba de o secventa color sau alb-negru. Toate personajele sunt vazute cu caldura si duiosie, chiar si protagonistul arivist Dite sau sotia sa membra SS (lucru de neconceput pentru un Hollywood politically-corect). Toata acea parte a istoriei, o istorie funesta ce a dus la tradare, dezmembrare si ocupatie nazista a Cehoslovaciei, este privita cu nostalgie-ipostaza varstnica a lui Dite- si o blanda detasare cum rar se pot gasi in filmele de gen: un profund umanism impartasit atat de scriitor cat si de regizor.

Film ce se remarca numai prin coloana sonora, in rest...Un personaj are un puternic conflict interior: sa-i spuna mamei ca-i trebuie ochelari, dar in acest caz poate n-o mai lasa la turneul de sah, give me a break.Inteleg reprezentarea idilei adolescentine ca plina de naturalete si ingenuitate, dar totusi, pe acei liceeni nu-i diferentiaza mai nimic, actioneaza ca niste roboti exceptand, poate, pe Mihai Constantin- greul de cap. Comunism sau nu, adolescenti de 16-17 ani nu sunt la pubertate? De ce adolescentii filmelor noastre sunt atat de desexualizati, atat de inocenti si plati fata de omologii lor din filmele straine, n-au acelasi numar de hormoni, n-au aceleasi dorinte, aceleasi porniri?

Se vede clar intentia lui Nicolaescu de a reedita ''Nea Marin Miliardar'', un fel de nea Marin din Romania de inceput de secol 21... numai ca e facut in bascalia si nepotismele marca MediaPro. Un film abject, ce adreseaza romanilor apatici teme precum coruptia politicienilor-ce socant!- si trimiteri la celelalte filme ale regizorului, niste prestatii sub orice critica si pline de clisee, un Bendeac repetitiv ca de obicei, parca venit in pauza haznalei sale de la Antena si atacuri la adresa regizorilor tineri. Desi e mai mult decat evident ca ProTv, din postura sa de latrina comerciala, n-are nicio legatura cu arta filmica, de ce atata tevatura cu ''productiile'' si ''actorii'' de acolo? Concluzia: acest film trebuie luat ca atare, o incercare total esuata de satira si evitat.

Kieslowski extinde a sasea parte din miniseria Dekalog, miniserie bazata pe cele 10 porunci biblice, ridicand probleme existentiale in loc sa moralizeze sau sa dea concluzii multumitoare ori relaxante pentru privitor. Aici este vorba de obsesie si dragoste, de acea obsesie ce, in termeni de specialitate, din lumea anglo-saxona de fapt, duce la asa-numitul peeping si respectivul se numeste Peeping Tom (in franceza ar fi voyeurism-voyeur). Insa aici nu este vorba doar de componenta sexuala, devianta, a personajului (dovada in acest sens inversarea rolurilor din final) ci de...iubire, de iubire in adevaratul sens al cuvantului. Kieslowski ne arata ca a iubi pe cineva inseamna mult mai mult decat suntem pregatiti sau dispusi majoritatea dintre noi sa acceptam. Aici iubirea inseamna obsesie si sexualitate si ambele, mai ales a doua, sunt mai mult decat evidente dar esenta filmului consta in mistuirea traita de Tomek datorita acestui sentiment, mistuire traita si de catre privitor care se gaseste tintuit in fata ecranului, fara nicio posibilitate de a se elibera, de a-si intoarce privirea. Tentativa de suicid a lui Tomek fixeaza accentul pe suferinta intensa resimtita de acesta; o viziune similara si la fel de unitara asupra iubirii se mai gaseste si in ''Trenuri atent supravegheate'' al lui Menzel, insa in filmul cehului, in principal comedie, finalul este mult mai sumbru, protagonistul-adolescent, desi supravietuieste taierii venelor, moare la final. Aici moartea unuia dintre parteneri e inlocuita de fictiva lor apropiere gratie telescopului, gratie obsesiei. Mai are rost sa spun ca tocmai acest mod de a vedea iubirea in toate fatetele ei il face pe polonezul Kieslowski sa fie cunoscut in toata lumea si premiat la Cannes si pe cehul Menzel sa aiba un Oscar, in timp ce mediocrul "Liceenii" e stiut doar de noi, niste liceeni ce traiesc o iubire total conformista, fara nimic carnal, insa total nerealista?

Cea mai buna satira politica all-time, tripla interpretare a lui Peter Sellers merita tot atatea premii Oscar. Pe langa actiune, personajele, mai bine zis numele lor, suscita cel mai mult interes si sunt o sursa inepuizabila de umor si mai toate contin nuante sexuale, intraductibile: Turgidson este o referinta la erectia masculina, virilitate, Mandrake la matraguna ca afrodiziac, presedintele Muffley este o trimitere prin ''muff'' la organul sexual feminin, ambasadorul sovietic SADEsky, maior King Kong ce cauta ''target of oportunity'', colonelul Bat ''Guano''-excrement de liliac, generalul Jack .D. Ripper-ucigas de prostituate in Anglia victoriana- aici un ucigas psihopat ingrijorat ca-si pierde ''esenta'' si eponimul dr. Strange-love adica iubire perversa. Multe imagini prezinta trabucuri falice, avioane in plina acuplare prin procesul de alimentare sau orgasmul atomic avut de Kong calare pe bomba pentru a lovi ''target of oportunity'' de pe insula Laputa (sintagma ii apartine lui Swift in Calatoriile lui Gulliver si oricine cu minime cunostinte de spaniola stie ce inseamna) si au rolul de a pune semnul egal intre pornirea sexuala si razboi sau notiunile de putere si control in lumea militara. O asemenea idee va fi reluata de Kubrick in Full Metal Jacket prin insultele cu caracter sexual proferate de Ermey si obligarea recrutilor de a-si trata arma din dotare ca si cum ar fi o femeie; insultele si demasculinizarea, castrarea psihica, au ca scop sa-i transforme pe tinerii recruti in niste psihopati sexuali care sa simta placere atat in actul sexual cat si in uciderea unei persoane; sa le distruga orice bariera morala, sa fie capabili de a asimila sexul cu uciderea, arma fiind o prelungire a organului masculin. In satira de fata, o ultima manifestare a acestor conotatii este finalul, cand Strangelove apeleaza la notiuni naziste, atunci cand propune solutii pentru supravietuirea si perpetuarea rasei umane intr-o lume post-apocaliptica, imbiindu-i pe masculii din sala de razboi cu un raport de zece femei la un barbat.

Filmarile se pare ca ar fi avut loc in Iugoslavia lui Tito, mai exact in Banatul sarbesc, fiind folositi romani din zona pe post de figuranti la filmarea dansurilor de la inceput. Prima oara am vizionat acest film pe TCM si am fost frapat pe loc de cata putere de adevar se gaseste intr-un scenariu, desi bazat pe scrierea unui roman, totusi adus pe ecran de altii. Un taran sas etichetat evreu si internat intr-un lagar de munca, evadat in Ungaria, trecut in SS si denazificat; toate fara ca el sa nu aiba nicio putere asupra destinului sau, impins inainte de o forta implacabila si de neinteles. Simplitate extraordinara atingand esenta prin raporturile romani-evrei, suspiciunea maghiarilor fata de romani si invers si inversarea socanta a relatiei victima-calau prin trecerea lui Moritz de la potential untermensch destinat pieirii, la ubermensch arian si stapan al Europei. Sa mai spun de actualitatea tulburatoare, de eternul prezent evidentiat prin scena in care ministrul mazgaleste pe o ciorna fara a-i pasa de jalba sotiei protagonistului? Reconciliere prin acceptarea unui copil nascut in urma unui viol fara urma de melodrama. Finalul este memorabil si exprima destinul natiunii noastre de a fi o eterna victima a istoriei, si nu participant constient. Autoritati corupte si nepasatoare, neincrederi etnice, obscuritate si taranul roman, naiv si prietenos, dar o jucarie a timpului ce refuza sa-l menajeze. Oare cate filme istorice autohtone au surprins aceste aspecte?

Film mediocru si insipid si cu niste replici plictisitoare ce nu spun nimic, in afara faptului de a evidentia acel gap intre generatii. Pe langa binecunoscuta prapastie intre generatii, mai suntem delectati si cu neintelegeri dintre sedentari si emigranti, neintelegeri din motive absolut puerile, dar care dovedesc inca o data mentalitatea de perdanti ce-si plang de mila a majoritatii romanasilor. Deocamdata, cinematografia noastra scormoneste prin nisip ca un copilas.

Printre cele mai bune filme de razboi romanesti. Spre deosebire de altele de gen, aici patriotismului i se alatura si accente de psihologie iar linearitatea concureaza cu alternanta trecut-prezent de la inceput. Metehnele perioadei sunt si aici: imaginea slaba aduce mari deservicii scenelor de lupta si erotismul e suprimat, desi la un moment dat Dobrita e practic singur cu unguroaica...ma asteptam la un sarut. Oricum, la partea erotica, filmele pre-decembriste sunt inchistate intr-o pudoare de-a dreptul monstruoasa, ca si cum omul socialist nu se mai reproduce deloc, ci munceste ca un robot, singura urma de intimitate fiind niste saruturi mecanice si drastic cronometrate de cenzor.

Sayat Nova sau poetul armean poliglot Sayatyan, de fapt un trubadur din Caucaz de secol 18 este prezentat nu prin traditionala naratiune, ci prin alegorie si simbolism. Fiecare cadru din creatiile lui Parajanov pare a fi o opera plastica, panza unui pictor si nu imaginea captata de obiectivul camerei, actiunea este inlocuita de metafora, dialog uneori repetitiv, alteori inexistent, visul este atotputernic. Parajanov este incomprehensibil, pare a recrea viata si cultura cu caramizile ei: cantece, carti, arhitectura, vestimentatie, dansuri, pictura si religie; aici pare suprarealism, insa este mult mai mult decat atat, este sufletul unui popor, este unicitate si orice comparatie cu alti regizori sau suprarealismul in genere e de prisos.

Filmarile au avut loc la un adevarat bal al pompierilor, motiv pentru care majoritatea actorilor nu sunt profesionisti. Cu toate ca Forman a sustinut ca pelicula sa nu are camuflat nimic politic, cenzorii cehi au opinat ca-i o alegorie politica si dupa interventia sovietica au interzis-o pentru intotdeauna, fiind si ultima regizata de Forman in tara sa natala. Avand in vedere perioada respectiva, voi da dreptate ultimilor; absurdul situatiilor si umorul negru tin de comedie, insa penibilul si incapacitatea pompierilor de a face fata problemelor ivite e o trimitere clara la incompetenta conducerii comuniste. Balul poate fi privit ca un microcosm socialist si brigada de pompieri, un simbol pentru nomenclatura de partid, in timp ce ''crize'' ca furtul premiilor, nepasarea fetelor pentru concurs si incendiul dovedesc lipsa de idei si impotenta comitetului de pompieri de a gasi solutii. Cum solutiile sunt inexistente, se opteaza pentru o cosmetizare de ochii lumii, ca incercarea de stingere a incendiului cu zapada sau premierea cu o tombola fictiva, ca sa nu mai zic de impiedicarea batranului de a-si vedea casa-n flacari. Finalul, cu dialoguri despre lipsa vinovatiei si-n acelasi timp vinovatie colectiva, renumele brigazii deasupra cinstei si elogierea conducerii in timp ce sinistratul doarme sub cerul liber, este graitor pentru falimentul sistemului trecut si releva viziunea alegorica. Sau totul este doar un exces de zel izvorat dintr-o pasiune cinefila si pelicula-i doar o comedie bine reusita, pe deplin apolitica?

Ceea ce este socant este monstruoasa normalitate a lui Adolf ce se desprinde din fiecare cadru, din fiecare scena a copodoperei semnate de Hirschbiegel. Intr-adevar, un Hitler nebun, scelerat sau dezaxat si lipsit de orice fel de simtire este cea mai simpla, folosita si rasfolosita pana la pulverizare explicatie pe care cineva o accepta din start cand se gandeste la barbarismele ultimei conflagratii mondiale. Problema-i ca aceasta explicatie e prea simpla si serveste perfidului scop de disociere si dezvinovatire colectiva. Adolf a fost un om ca oricare, desi unul complet dezumanizat si denaturat, cu toate acestea un om cu spaimele si obsesiile oricarui om insa, ca orice dictator cu puteri nelimitate, augmentate pana la refuz, lucru evident in interpretarea lui Ganz pentru care s-a pregatit timp de patru luni de zile studiind toate conversatiile lui Hitler, inclusiv cele private, mimica fiind perfecta si rolul reprezinta cea mai covarsitoare imagine de pana acum a Fuhrer-ului; lipsa unui premiu Oscar se explica prin dorinta de a nu darama si ultimele tabuuri istorico-morale.

Ceea ce am scris mai sus nu este in niciun caz o jignire adusa acestui film, ci doar esenta acestui proiect de cinematografie post-decembrista. Oricat de indulgent ar fi cineva, asa este pur si simplu incalificabil, iar cine a si-a putut bate joc de o scriere in asa hal ar trebui sa se lase de meserie. Actorii (nume mari, dealtfel) care au acceptat sa apara in aceasta productie, au facut niste compromisuri incalificabile comercialului si prostului-gust, au fost pur si simplu inselati de un regizor mediocru si de un scenariu la fel de mediocru. Intamplari ce in roman sunt destul de reduse ca intindere si personaje fara prea mare importanta, aici se insista asupra lor intr-un mod de-a dreptul patologic numai in ideea de a expune cat mai plastic si mai senzational abuzurile regimului trecut. Erotismul este fortat, cu totul repugnant, avand proasta calitate de a intrerupe si fragmenta cursul lin al actiunii; ca sa nu mai zic de faptul ca unele secvente sunt de o scabrozitate rar intalnita chiar si-n alte cinematografii (obscenitate si nuditate vomitive). Orice comentarii sunt de prisos: ar trebui sa multumim sublimei cinematografii autohtone ca a reusit sa tarasca prin noroi unul dintre romanele postbelice de referinta. Multumim cinematografie romaneasca, speram ca vei proceda la fel si cu alte creatii literare!

De regula emisiunile gen reality-show prezinta doar o portiune, doar anumite felii din acest complex tort care este viata, insa regia lui Weir merge mai departe de atat: prin expunerea intregii vieti a lui Truman, incepand cu nasterea-Weir ofera intreg tortul. Intr-adevar, ceea ce ni se ofera este un tort de plastic si nu unul real, cu frisca, blat sau ciocolata deoarece viata protagonistului este artificiala; acel orasel cu toti locuitorii sai este plasat undeva prin anii '50 si pare a imita un fel de asezare utopica. Anul de aparitie il prezinta ca printre cele mai profetice filme ale anilor '90, cu un decor controlat de cativa oameni in spatele monitoarelor si camere plasate in fiecare colt al sau, chiar si clima depinde de un singur buton. Jim Carrey este perfect pentru rol, marturie fiind talentul sau de a improviza si usurinta cu care trece de la comedie la drama, iar imprevizibilul este maxim...toate acestea fiind ingredientele unui reality-show TOTAL.

Mel Gibson a facut un pariu imens cand s-a hotarat, continuand linia filmelor istorice ca Bravehart si Passions of the Christ, s-a transpuna pe micul o civilizatie atat de sofisticata si-n acelasi timp atat de misterioasa pentru intregul establishment stiintific. In primul rand se impun cateva clarificari: civilizatia maya, despre aceasta e vorba in film, dateaza de aproape 3 milenii si jumatate, avand trei varste sau perioade istorice, este singura din lumea pre-columbiana cu un complex sistem de scriere si singura ce ocupa imense regiuni, fara a fi vorba de vreo centralizare; un fel de orase-stat comparabile cu cele grecesti. Ca sa nu mai spun despre remarcabilele lor cunostiinte de matematica(cunosteau cifra 0), astronomie(calendare mai precise decat cel gregorian), agricultura, urbanistica, inginerie etc. Prin urmare, Gibson si orice regizor ce ar vrea sa faca un film bazat pe acest imperiu mesoamerican se vor confrunta cu obstacole aproape insurmontabile, insa australianul s-a achitat onorabil de ele, in primul rand prin decizia de a distribui actori necunoscuti si indigeni si prin apetenta sa de a folosi in dialog limbile vechi ori disparute, asigurand astfel un plus de realism povestii. Coloana sonora este remarcabila, iar peisajele central-americane pe masura, printre plusuri numarandu-se si "garderoba" numerosilor actori si figuranti, ca sa nu mai spun de recrearea monumentelor aferente. Printre minusuri se pot numara confuziile istorice, probabil involuntare, din partea scenariului: spaniolii nou-veniti au gasit orase abandonate si inghitite de jungla, nu prospere precum in acest film si sacrificii umane la asemenea scara erau apanajul aztecilor. Prin scoaterea in evidenta a partii sangeroase a culturii maya, transformandu-i in niste salbatici si,astfel, ocultandu-le in mod insidios, datorita simplificarii unor lucruri complexe, imposibil de simplificat, natura lor aparte si fiinta lor unica, Gibson se inscrie intr-o viziune specific europocentrista, intr-un mod de gandire tipic european. Cu toate acestea demersul sau reprezinta un adevarat tur de forta cinematografic, ce-i dovedeste calitatea sa de mare regizor si abil povestitor.

Printre cele mai profunde filme de la fratii Lumiere incoace, capodopera lui Abuladze (regizor gruzin cu o filmografie restransa datorita cenzurii sovietice) ramane cea mai fidela portretizare facuta vreodata totalitarismului, o sondare alegorica si, pe alocuri, suprarealista, ce patrunde direct in inima monstrului marxist/leninist/stalinist, expunandu-i tot ce are mai inuman in el. Desi filmarile s-au incheiat la sfarsitul anilor '70, pelicula a fost confiscata de autoritatile sovietice, aparand dupa liberalizarea gorbaciovista si primind Marele premiu al Juriului al festivalului de la Cannes. Filmul este o radiografie a terorii staliniste si se desfasoara sub forma unei alegorii destul de simple ca scenariu: intr-un orasel georgian, aparitia continua a cadavrului fostului primar duce la un proces in esenta politic. Varlam Aravidze este chintesenta dictatorului de secol XX, in el salasluiesc spiritele a patru personaje cu milioane de victime in spate, iar cel stalinist, dominant, continua sa se manifeste si dupa moartea trupului propriu-zis "Si atat timp cat il veti apara, va trai si va corupe societatea". Filmul, desi in ceea ce priveste cadrul tipic medieval(agenti NKVD in armuri medievale), se aseamana cu peliculele lui Parajanov, insa este mult mai concret si se desfasoara pe doua planuri reprezentand, de fapt, doua perioade istorice separate, insa unite prin manifestarea acelorlasi atavisme (rolul dublu facut de actorul principal), aceleasi particularitati conducator-supusi- respectiv tata-fiu. Finalul este memorabil prin simplitatea sa rar intalnita: ''Asta e strada Varlam si nu duce la biserica"-"Ce rost mai are un drum daca nu duce la biserica?'' incredibil cata esenta poate fi imprimata unei creatii filmice!... chiar daca cineva n-ar sti nimic despre totalitarism si toate capetele sale stanga/dreapta, dupa vizionarea acestei capodopere ar fi mai in cunostinta de cauza decat daca ar urma fara numar studii si ar lectura fara numar carti.

roluri superficiale si fara niciun fel de informatii despre originile si idealurile celor implicati (totul se rezuma la 'vin americanii') nimic despre contextul intern, social sau international (cine dracu e alimanescu ala, din slabele mele notiuni de istorie era un comisar ce lichida interlopi in capitala si nu partizani in munti) si, cel mai nasol dintre toate, o tehnica execrabila cu un sunet inexistent incat trebuie dat sonorul la maxim, iar acele credits pot fi vazute doar la microscop.

Casablanca apare la inceputul anilor '40 dar, spre deosebire de productiile propagandistice ale perioadei (America tocmai intrase in razboi), aici nu apare picior de puscas marin, iar locul luptelor este luat de relatia Rick-Ilsa. O relatie ce trebuia, conform scenariului original, sa aiba un happy-end, insa planul lui Curtiz (Kertesz) este oprit de Codul Hays- un bizar sistem de autocenzura instituit de marile studiouri in 1933, sub presiunea grupurilor catolice- pe scurt, conform acestei cenzuri, era interzis ca o femeie maritata sa-si paraseasca sotul, lucru considerat imoral pe atunci. Prin urmare solutia de compromis unde Rick isi suprima altruist sentimentele pentru Ilsa (Berman), ajutand-o sa plece impreuna cu sotul ei din Maroc in timp ce el este nevoit sa se consoleze cu maiorul frantuz Renault; un final ce a propulsat acest film, film ce initial se anunta a face parte din seria productiilor siropoase, spre Oscar si nemurire...