Andrei N.

Uite, "Bāhubali: The Epic" e filmul ala cu buget mare și ambițe mari, dar parcă nu m-a atins la inimă cum mă așteptam. Rajamouli știe cum să construiască scene spectaculoase, asta e clar, și efectele vizuale sunt chiar impressionante. Doar că spre jumătatea filmului am simțit că se-ntinde poveștile în lungime și pierzi o parte din dinamică. Actoria e ok, nimic deosebit. Caracterele principale au potențial, dar pe alocuri pare că dialogurile sunt prea melodramatice, știi cum e cu aceste epopeie. Lupta finală e cinematică și agilă, dar te aștepți la ceva mai mult după atâta setup. Nu zic că-i rău, dar nici nu m-a fermecat. E genul de film pe care-l urmărești o dată, îți place spectacolul, dar nu te-ntorci la el. Îl recomand dacă ți plac filmele de acțiune pe fantastică, dar nu mă-ncumeta să zic că-i o capodoperă.

Mie îmi place mult seria asta, și Zootropolis 2 nu m-a dezamăgit, deși nu e exact la nivelul primului film. Judy și Nick sunt la fel de fun ca întotdeauna, iar chimia dintre ei rămâne punctul forte. Misterul cu reptila aia ciudată e suficient de intrigant ca să te ții agățat, și scenele de deghizare sunt hilare. Partea cu zonele ascunse din Zootropolis e super creativă, reveals niște colțuri ciudate ale orașului care-ți fac plăcere. Dar sincer, am simțit că lipsește puțin din magia originalului. Unele glume se lungesc prea mult, iar plot-ul e puțin mai generic decât m-aș fi așteptat. Pe de altă parte, detailurile mici ale animației sunt incredibile, ca și-n primul film. Ăsta e filmul perfect pentru o ședință în familie, sigur o să râdeți cu toții. Dacă ți-a plăcut Zootropolis 1, merită să-l dai și pe asta, doar nu te aștepta să te sufle complet pe gânduri. Solid, distractiv, merita 4 din 5.

Uite, "Pe sub piele" e chiar o experiență ciudată, dar în bun sens. Jonathan Glazer a făcut ceva cu-adevărat diferit, un film care nu prea se încadrează nicăieri și tocmai aia îl face interesant. Scarlett Johansson e absolut fascinantă în rolul ăsta, joacă cu o liniște și o sensualitate care te ține în loc, chiar și când știi ce-i în capul personajului ei. Povestea e despre o extraterestră care vine pe Pământ să vadă oamenii ca hrană, dar pă cărări, începe să simtă lucruri, să se întrebe, să se schimbe. E o perspectivă interesantă asupra umanității, privit din afară. Filmul e lent, deliberat, nu-ți dă răspunsuri ușor, ceea ce poate să-i obosească pe unii. Mie mi-a plăcut exact din asta. Nu e ceva care să te țină pe scaun de la povestea în sine, dar atmosfera și modul în care Glazer filmează e destul de hipnotic. Cinematografia e frumoasă, rara, ceva peste care nu poți ignora. Singurul lucru e că-și cam trage în lungime spre final, dar oricum merita văzut.

Uite, "Călătoria lui Joe" e chiar o plăcere să-ți vezi. Tyler Perry reușește din nou cu personajele lui, iar Joe e orice altceva decât plictisitor. Ala care-l joacă pe nepot (trebuie să recunosc, nu-i mereu ușor cu actorii tineri) de data asta surprinde plăcut. Povestea e aia clasică: unchiul rău și nepotul turbat pe căruți, drumuri haioase, lecții de viață. Nu-i ceva revoluționar, dar merge solid. Au momente cu adevărat amuzante, nu doar glume forțate gen comedii fără simț. Unele scene m-au făcut să râd ca un nebun, sincer. Poate că a doua jumătate pică ușor din ritm și sentimentalismul din final e puțin prea servit pe tavă. Dar pe-ansamblu, filmul ține bine ceasul, nu te plictisește și-ți faci bine de ziua ta acolo la cinema. Pentru o comedie obișnuită, e mai sus de medie. 4.5 e justa.

Bă, am stat să mă gândesc bine la asta. Del Toro are o privire unica asupra lucrurilor, dar "Frankenstein" e mai mult o jumătate de reușită. Oscar Isaac e extraordinar, serios, chiar obsesiv în rolul ăsta de doctor nebun. Vede un monstru și parcă se varsă toată energia lui în a-l prinde și a continua ce a lăsat Frankenstein neînchis. Atmosfera filmului e densa, aproape asfixiantă la momente, și asta e exact ce-și propunea probabil regizorul. Problemă e că nu prea se întâmplă ceva consistent. Plutești prin decor frumos, dar povestea se târâie, iar tensiunea pe care o construiesc se prăbușește cam repede. Am așteptat mai mult, sincer. Scena la scena, se-ntinde prea mult fără să spună mare lucru. Nu-i rău, dar nici nu-i că de apă-n vin. E tare pentru cine iubesc horror-ul artistic și del Toro, dar dacă vrei o aventură mai linistita, te-ai putea plictisi.

Bă, "Frăția fricii" e o surpriză pe care nu-mi-o așteptam. Pedro Morelli face un thriller care-ți ține nervii la cotituri pe toată durata, cu São Paulo ca backdrop perfect pentru toată nebunia asta. Povestea cu avocata aia care trebuie să se descurce între clanuri și poliție e solidă, chiar dacă nu e ceva revolutionary. Ce-mi place e că filmul nu se lasă prea mult pe sentimentalizări, merge direct la treabă. Tensiunea o simți din scena unu și n-o mai eliberează. Actorilor le vine bine în piele, în special în scenele alea de negociere unde simți cum se-ntinde coarda până-n punctul de rupere. Singurul lucru e că pe-alocuri detaliile plot se-ntâmplă prea ușor, ca și cum ar vrea filmul să avanseze orice-ar fi. Mai aveam nevoie de o pic mai multă develop la relația dintre avocată și nepoata aia. Oricum, e un film solid de weekend. Dacă ți-o plac thrillerele urbane cu mușchi, n-o să-ți pară rău.

Promontoriul e genul de film care te agață de la început și nu te mai lasă până la final. Am să-ți spun cinstit, nu e nimic revolucionar, dar nici nu era nevoie să fie. Frank E. Flowers a făcut un thriller solid, cu o eroină care chiar te captează. Scenele de acțiune sunt bine coreografiate, iar tensiunea creşte constant pe măsură ce ex-căpitanul răzbunător face haos pe insulă. Ce m-a nemulțumit? Povestea e cam previzibilă pe alocuri și dialogurile nu-s mereu la fel de bune ca și secvențele de luptă. Tipicul "trecutul care se-ntoarce să-ți bântuie" pe care l-am văzut și la alți actori. Dar mă rog, asta nu-nseamnă că nu merită vizionat. Actrița principală se descurcă bine, iar cinematografia e frumoasă cu-aia noastră de insulă. Recomand dacă ești în vibe pentru ceva la categoria action rapid, fără a te gândi prea mult. 4 din 5 pentru că merita o scrie mai profundă, dar cum stă lucrurile, e o plăcere culpă.

Bă, sincer cu tine, nu a fost ce mă așteptam. "F Valentine's Day" încearcă să fie o comedie romantică modernă, dar se simte că le-a scăpat undeva în procesul de realizare. Ideea de bază nu e rea, dar execuția... pfff, m-am gândit la "Zăpada și Bătrânul" mai mult decât ar trebui. Glume care cred că sunt mai mișto decât sunt în realitate, și cuplurile principale nu prea au chimie. Mark Gantt a avut la dispoziție un potențial decent, dar se pare că s-a pierdut pe drumul asta. Ce m-a iritat cel mai mult e că filmul e prea previsibil. Nu prea ai nicio sorpriză, scene de dans ciudate în care personajele par să se gândească doar cum arată. Sunt și momente ok, să nu zic că e total un dezastru, dar nici nu-ți tii gura după. Recomand doar dacă ești în mood de ceva ușor la weekend și nu ai nimic mai bun de urmărit. Nu e rău, dar nici nu merită efortul special.

Bă, trebuie să zic că Nia DaCosta a prins pe bune filmul ăsta. După ce am așteptat ani buni pentru o continuare care să merite, "Templul oaselor" vine și schimbă regulile jocului. Partea cu Kelson și relația lui șocantă e ciudată rău, dar exact genul de ciudat care te ține cu ochii deschişi. Ce mi-a plăcut cel mai tare e că focusul s-a mutat de pe infectați pe oamenii supraviețuitori. Inumanitatea lor e mai de-a dreptul înfricoșătoare decât virusul, și asta chiar funcționează. Scenele cu Spike și Jimmy Crystal sunt intensity pe purtabil, nu mă așteptam la atât de brutal. Dar bun, nu e perfect. Uneori poveștile se-ntind prea mult și pierzi firul, iar unele scene se simt repetitive. Și mai sunt detalii din plot care nu mi-au fost cristal clari. Tot și toate, e un sequel care respectă materialul original și adaugă ceva nou. Nu e o cădere în gol, cum s-a întâmplat cu alți horrori. Dacă îți plăceau filmele astea de la 28 de zile, asta sigur merită vizionat.

Mă așteptam la mai mult de la asta, sincer. "The Dreadful" are o atmosferă gotică mișto și relația dintre Anne și Morwen e ceva ce te agață, dar filmul nu prea știe ce vrea să facă cu toată povesta asta. Se târâie pe ici-colo cu întorsături care nu sunt nici pe departe la fel de șocante pe cât pare că intenționează Kermani. Dinamica dintre cele două femei e interesantă, chiar și pentru că sunt izolate, dar când tipul din trecut se întoarce, lucrurile devin cam confuze. Nu că nu-și făcut treaba, dar simți că filmul pierde putere pe parcurs. E un fel de horror care se crede mai inteligent decât e de fapt. Nu e rău, dar nici nu e ceva ce trebuie neapărat să vezi. Atmosfera e destul de decentă, doar că nu suficientă ca să compenseze o narație care cade în cărări.

Azi am revăzut "Viață după moarte" și, sincer, m-am gândit de ce nu l-am adorat. Ideea e super interesantă, nu zic nu, dar ceva nu se lipește bine. Johnny Depp nu prea face mult, stă mai mult în ecran ca o programa decât ca o prezență reală, iar asta strică tot suspansul. Scenario-ul e clar pe o linie, dar execuția e plictisitoare pe alocuri. Partea care chiar m-a deranjat e cum personajele explică lucruri evidente mereu. FBI-ul, cercetătorii, toti dau speechuri pentru noi, parcă nu înțelegem niciodată ceva singuri. Cillian Murphy și Morgan Freeman fac ce pot, dar pe moment ți-e clar că și lor le-e greu să dea consistență dialogurilor astora. Efectele speciale sunt ok, arhitectura filmului tehnologic e cool, dar nu-mi dă pielea de găină cum ar trebui. "Her" face cu mult mai multă subtilitate aceeași temă și-ți rămâne în cap. Ăsta e la nivel de thriller mediocru cu idei mari. Decepționant mai mult decât orice altceva.

Am văzut "Autostrada crimei" și sincer m-a surprins plăcut. Bart Layton știe să construiască tensiune și să te ții pe marginea scaunului, chiar dacă filmul nu e ceva revoluționar. Povestea cu hoțul, agenta de asigurări și detectivul e klasică, dar modo în care se întrepătrund destinele lor e bine gândită. Ce mi-a plăcut cel mai mult e dinamica între cei trei personaje. Încetul cu încetul, liniile dintre bun și rău se bălteau, și asta e exact genul de complexitate care mă atrage. Nu e vorba de eroi perfect albi sau negri, ci de oameni care fac alegeri și bagă și ei într-o situație din care nu mai pot ieși curați. Actoria e solid, fără să fie spectaculoasă. A fost ceva mai des întâlnit la crime-thrillers de calitate medie, dar filmul se ține bine de la un capăt la altul. Dacă stai să analizezi prea tare, găsești găuri în scenă, dar pe parcurs nu ai timp să te gândești la asta. Nu e filmul perfect, dar pentru o seară de thriller cu mâncare și popcorn, merge foarte bine. Îl recomand dacă îți plac filmele de genul ăsta, dar nu aștept ca mulți să spună că e ceva wow după ce îl văd.

Bun, deci Avatar 4 e cam pe la jumătate cu mine. Vizual e o nebunie, Cameron-ul știe ce face cu acele efecte speciale, 3D-ul te bagă direct în Pandora și chiar merită să-l vezi așa. Dar toată frumusețea asta tehnică nu salvează un scenariu care se simte puțin forțat, sincer. Ideea cu tribul din deșert e interesantă, Varang pare o antagonistă potrivnică, dar filmul tot nu-mi dă senzația că spune ceva nou despre imperialism și colonizare. Parcă tot aceleași lucruri se tot repetă din primele filme. Jake și Neytiri sunt buni în rolurile lor, actorii fac treaba, și da, personajele feminine sunt bine scrise și au putere, asta apreciez. Problema e că după 3 ore, ies din cinema și mă gândesc mai mult la cât de tare arăta decât la ce-am simțit. Filmul e solid din punct de vedere tehnic, dar creativ se-ntoarce în cerc. E divertisment de calitate, asta sigur, dar dacă mergi așteptând-te la o poveste cu adevărat profundă, pun pariu că vei fi puțin dezamăgit.

Bun, să vă spun drept, m-am dus la acest film cu o oarecare curiozitate. Emerald Fennell se-ntinde din nou peste o pânză clasică, iar ideea cu Margot Robbie și Jacob Elordi suna promițătoare. Doar că, în realitate, filmul ăsta se-ntinde gol peste doi ore și jumătate. E adevărat, vizualul e frumos, cinematografia e de nota zece. Dar uite, frumusețea nu-i suficientă când narațiunea se zbate în același loc. Poveștile astea de pasiune oarbă și răzbunări au nevoie de ceva mai mult decât doi actori frumoși care se privesc intens în echilibru pe marginea unei stânci. Robbie face ce poate cu rolul, iar Elordi are momentele lui, dar chimia dintre ei simte cumva... forțată? Nu e de vină lor neapărat, ci mai degrabă modul în care povestea asta a fost adaptată. Unele scene-ți rămân în minte, dar majoritatea? Se uită pur și simplu. Nu-i rău, nu-i nici bun. E undeva la mijloc, și asta-i problema.

Mă, asta-i filmul pe care-l așteptam! "The Rip" e tocmai ce trebuie când vrei ceva gros, cu suspans adevărat și o echipă care se-nfrânge din interior. Carnahan a făcut o treabă de nota 10 cu povestea asta — imagine milioane de dolari într-un depozit și totul se duce dracului în câteva ore. Ce mi-a plăcut cel mai tare e cum se destramă încrederea între oameni. Nu-i pur și simplu un thriller cu bani, e și o poveste despre paranoia și tradiție. Matt Damon și Ben Affleck sunt într-o formă de zici că au stat ani de-aia să aștepte rolurile astea. Damon face zig-zaguri psihologice care-ți rămân în cap, iar Affleck aduce gravitatea necesară. Da, e într-o vână clasică de 90's cop thrillers, dar asta nu-i contra — filmul știe ce vrea și nu se-apără pentru asta. Ritm alert, tensiune care nu te lasă, și scene de acțiune care-ți taie respirația. O recomandare fierbinte. Dacă-ți plac thrillerele serioase cu personaje complexe, "The Rip" e pentru tine.