Antigona

mult prea ancorat in realitate si de aceea poate parea usor tras de par in unele locuri, cand vrei sa fii prea real poti sa pari chiar exagerat, ma alatur turmei care vrea si altceva, nu sf-uri sau istorice, dar filme ceva mai indraznete ca viziune, mai experimentale...bineinteles realitatea e mult mai comfortabila :) http://cinefillebookeeper.blogspot.com/

Stay (2005) este dovada vie că Lynch este cât se poate de fertil şi are urmaşi dintre cei mai neaşteptaţi. Spun asta căci regizorul peliculei avute în vedere a transpirat într-un scaun pescăresc imprimat cât se poate de eterogen (nu ştiu exact dacă în lumea lor ubercivilizată se obişnuieşte o astfel de imprimare, dar logic aşa ar fi) după cum urmează: Quantum of Solace, The Kite Runner sau Stranger than fiction, iar la fiction mă opresc căci ea e dama serii în jurul căreia fălfâie evantaiele (analogie izvorâtă eminamente dintr-un subconştient suprasaturat de căldura). Ideea principală, regina balului, lumea ca visare, pare să depăşească posibilităţile de realizare şi susţinere, dar nu ne rămâne decât să ne înclinăm la zidul încercării şi să-i strecurăm printre crăpături bileţele de doamne ajută. Acţiune nebunească pe alocuri prea puţin inteligibilă, suntem literalmente împinşi dintr-un cadru în altul, părerea mea e că s-a cam exagerat cu elementul de trecere (cam ca obolul visului lui yourcenar) care trebuia musai să emane muncă brainstormingiană şi să avem senzaţia că cineva rânjeşte dintr-un colţisor scrâşnind: ia uite bă nene până unde vă duc io cu simbolistica şi semiotica. Te bagă în ceaţă şi te cam lasă acolo o bună bucată de vreme, iar aceeaşi voce scrâşnitoare îţi şopteşte: aha, ia bă să vedem cum mai ieşi . De ieşit din spiralele lynciene, din jocul diagonalelor (care dau senzaţia de...corăbieresc), parcă ieşi la un moment dat, dar rămâi cu o lacună pe care nu-o poţi umple decât cu ficţiune. Dizzy. PS: Ewan McGregor şi Naomi Watts fac un cuplu frumos...da' ce zic eu aici, superb, iar pe Gosling parcă să zic că îl prinde look-ul de lucifer în picaj aka weirdo kid cu păr slinos.

Parcă de multişor n-am mai vazut o poveste aşa bine gândită, ingenios închegată, un melanj genial de close-up-uri şi panorame superbe. O mamă se luptă din răsputeri să îl scoată pe fiul retard din inchisoare (nota bene pe de-antregul vinovat de crimă), răsputeri ce converg tot către crimă (patologicul facandu-si bine meseria). Am observat că prin părţile astea ale lumii se practică reconstituirea publică a unei fapte ilicite, actorul principal fiind chiar suspectul, astfel legislativul şi judecătorescul interferează cu...catharsisul, deci oamenii astia cam traiesc simbiotic cu tot ce-nseamna teatralogie. Personajul mamei-absolut fabulos http://cinefillebookeeper.blogspot.com/

Youth in revolt parcă să zic că nu este doar another teenage movie. Cadrul rămâne acelaşi, totul se desfăşoară pe magma permafrostului hormonal (ma scuzaţi pentru momentul de plecăciune romantică) însă pe ici pe colo apar cratere de sclipire artistică care-mi justifică prima afirmaţie. Printre iţele jocului de paintball al dramelor virginului de faţă îşi fac loc momente inteligente, hazoase, cartoon moments chiar, un indian cu un accent fenomenal când british când hindi sorgintic, mult monolog şi dialog deştept, iar pe fundal ne fac gingaş cu mânuţa momente-umbre pe care le-am cam trăit-bonus coloană sonoră bună. Dâra pelegrinică a personajului emană un puternic iz de basm cult aka încercări de trecut pentru câştigarea fetei, motivul dedublării-vorbesc ca profa de română-stop :D. Nu e de lepădat, descotorosiţi-vă de background-ul stereotipizat îmbâcsit de postere cu teenageri şi da-ţii o şansă.

În plină eră vampirică, persan-nisipoasă sau pur şi simplu tridimensională iată că cineva se încumetă să facă un film despre Tolstoi (interpretat foarte convingător de Plummer), mai precis despre ultimele zile ale acestuia. Avem de-a face cu un adevărat Dalai lama (paranteză stereotipă: probabil crescut cu vodka în loc de ceai) întrupat în persoana lui Tolstoi care şi-ar da tunica de pe el în folosul comunităţii, cu o soţie-antipod (Helen Mirren), vulcanică, probabil bulbul inspiraţional al Kareninei, o armată de biografi înconjurându-i printre ei numărându-se Bulgakov (altul decât Mihail) interpretat superb de James McAvoy care s-a născut parcă pentru astfel de roluri (astfel=puşti neiniţiat de secol 19). Destul de liniar ca acţiune, însă concentrându-se pe aura personajelor, The last station este o gură bine venită de aer curat, o gură plină de vorbe de duh despre simplitatea vieţii, dragoste (şi alţi demoni), altruism...

Ni se comunică ceva solid despre viaţă, dragoste, artă, timp şi...hipermarket, mai puţin despre ultimul care ţine loc de ramă tabloului de faţă căci nu pot să îl numesc altfel la cât de multe time warp-uri îl compun. Elogiu adus relativităţii, frumosului naiv (ex: o punga de mazăre împrăştiată pe podea cam ca punga balerină din American Beauty), visurilor pe cale de implinire şi a multor chestii pe care trebuie să le descoperiţi şi voi urmărind filmul ăsta, are de toate pentru toţi...cam ca la supermarket :P...

Un chinez, un coreean şi un japonez (ştiu...intro de banc ceauşist, elogiu partidului pe cale să ia formă :))) şi-au întins guma de mestecat a imaginarului şi au concatenat 3 mediu-metraje (să le zic) cum rar ai ocazia să digeri. Fiecare pare să decupeze ceva semnificativ şi tabuu din propria cultură. Fie că e vorba de obiceiuri culinare scandaloase pentru vest (ingurgitarea de fetuşi mai precis, nota bene minuţios şi cabalistic preparaţi), de limita fluidă dintre regie şi realitate sau de remuşcările trecutului (naruto cu ceva suflu dostoievskian) filmul/filmele astea nu intră nicidecum la categoria horror aşa cum umblă vorba în târg...Tarele personajelor aproape că ies din ecran...recunosc mi-am tras pătura până sub ochi...dar de, aşa e natura umană, înfiorătoare. Fabulos nene.

Iacătă îi apucară pe ăştia mici şi drăgălaşi al treilea episod de relaţie şi nu îşi "fructificară mărul pasiunii" (ăla care apare mereu pe coperţi, n-am înţeles de ce) ba mai degrabă mărul discordiei sau...mărul lui adam (că parcă prea se înghite în sec în şi la filmul ăsta). Da' ce zic eu aci...că atâta pasiune şi struggling nu mai văzui de la Laguna albastră încoace (bleah). Replici jenibile, scene cu repetiţie şi lipsite de sens, personaje noi cam prea multe ca să le mai ţii socoteala, fatalism cât încape, prim planuri salvatoare menite să eclipseze un fir narativ scurt şi fragil, ros de molii...gata m-am săturat, n-am să mă mai duc la următorul nici măcar pentru amuzament.

Sincer, m-au cam luat prin surprindere cele 500 de zile cu Summer. Mă aşteptam să văd o comedioară romantică stereotipă până la lacrimi însă am dat peste un film inteligent construit, supurând de fluide realiste, vitaliste, nonconformiste, aş îndrăzni să spun, pe alocuri, beauvoriste. Suntem anunţaţi dintr-un început de către vocea narativă cum că nu am avea de a face cu un love story, însă el există cel puţin unilateral. Personaje descartiene ce răstoarnă aşteptările societale, raţiunea făcându-şi cuib în sânul feminităţii cocoloşită fiind sub aripa sentimentalist-conservatoare de această dată a masculinuilui. Scene de o frumuseţe tangibilă (spre exmplul ecranul split-uit în expectation-reality), elemente simbolice precum redarea materială a unui tablou de Magritte (vezi pălăria şi mărul verde din camera lui Summer, o tranfigurare a picturii The Son of Man), mesaje dicton (bon chat, bon rat), sketch-uri vii şi muzică excelentă, omogenizată (Regina Spektor, The Smiths sau Feist). Pentru cei care cred în dragostea veşnică şi infailibilul jumătăţii...în cinstea îngenuncherii acestei credinţe pe altarul randomizării!

Kick ass mă aşteptam să fie comic şi atât, însă are o latură sadică, tarantinică, uimitoare, mă mir cum de nu are ataşată o bulină mare inchizitorială pentru că sângele ţăşneşte în draci în prezenţa şi din cauza minorilor cvasieroi care încasează pumni maturi (avis ONG-urilor inchinătoare la altarul protecţiei puberilor). Motorul existenţial şi retoric al acţiunii este unul ce cu siguranţă ne-a scurtcircuitat măcar ocazional şi nouă încregătura neuronală: într-o lume ce fantazează la eroi pansalvatori, de ce pare atât de imposibilă veridicitatea metamorfozei unuia dintre muritori în cevaman? În pelicula de faţă acest imposibil se materializează dând naştere unei comedii sarcastice pe mai multe planuri până la parodierea altor roluri de către proprii interpreţi, astfel că personajul jucat de Cage seamănă izbitor de mult cu cel din Matchstick Man, iar Mark Strong este parcă acelaşi din Rocknrolla. Încă un plus îl bifez în dreptul coloanei sonore.

Doi băieţi dubioşi şi carismatici, în cârca cărora ghicim încă de la început zvorcoliri psihotice, se strecoară în casa unei familii despre care nu avem prea multe informaţii cu excepţia bunăstării şi a pasiunii pentru muzica clasică. Membrii familiei, 3 la număr sunt torturaţi şi ucişi pe rând, la întrebarea de ce, raspunsul este unul care nu lasă loc coatelor deontologice: de ce nu? Uluitor este faptul că atunci când nu te aştepţi personajele ţi se adreseză, punându-te în postura de jurat. Un alt film vazut de curând, ieşit tot din tolba lui Haneke este Das weisse band, nominalizat anul asta la Oscar(surprinzator, nu l-a luat), ceva mai puţin tăios, care mi-a adus aminte de Moromeţii, Mara sau Ion, la aura dramatico-sătească adăugându-se o dâră de abordare sociologică a la Golding (Imparatul musştelor) si ceva mister, exagerez comparaţia şi merg până la The village. Haneke ştie foarte bine să contureze individualităţi, sa dea exemple memorabile, chiar dacă pentru asta e nevoie sa taie în carne vie ;))

Nu ştiu cum se face dar pare să existe o legătură simbiotică între rolurile bune ale lui kidman si culoarea părului...şatenul aduce cu sine personaje mai aparte (exagerez bineînţeles...dogville e cel mai bun exemplu că n-am dreptate); aşa e şi personajul de faţă: o soţie de fotograf, cam limitată de societate şi incisivii coercitivi ai gurii lumii principala activitate fiindu-i încununarea muncii soţului fotograf, dar, inevitabil, apare elementul perturbator menit să scoată la lumină fiara creativă şi dornică de excentricism din rochia şi alura de Alice in Wonderland. Multe indicii carolliene: pardoseala hipnotică, motivul cheii, iepurele plus evidenta asemănare cu frumoasa şi bestia sau barbă albastră. Foarte plăcut la vedere (filmul, nu Robert), cateva scene cam nelalocul lor, salvate însă de de o filosofie naivă.

N-am reusit sa depistez "genialitatea" acestui film...jucat chiar foarte neglijent in unele scene, filmul scoate la inaintare o doza de violenta psihopata complet inautentica, se vrea a fi dramatic dar se clatina bine pe marginea prapastiei penibilului, iar structura lui nu este tocmai inteligibila, desi se vrea a fi...

Nu mi-as fi imaginat k James va juk intr-un film indian, sau ma rog semi-indian, dar ce pot zice in viatza trebuie sa le incerci pe toate...

Gregory Peck castigator al oscarului in 1963 reuseste sa dea viatza unui personaj al carui destin se oglindeste in viatza multor barbati ai zilelor noastre. Nevoit sa creasca singur doi copiii dornici sa descopere enigma vecinului de alaturi despre care se spune ca ar avea o infatisare si un comportament frankestenian si nevoit sa apere in instanta un negru intr-o perioada in care negrii erau stigmatizati si pusi la zidul infamiei, Atticus reuseste sa aiba o personalitate demna si o stabilitate morala greu de imaginat. Filmul contine numeroase elemente de clarobscur care pe alocuri ar putea aduce aminte ca o umbra rupestra platoniciana de Psycho...desi este un film ceva mai vechi reuseste totusi sa-ti transmita o doza de suspans pe care filmele de azi cu greu mai reusesc sa o faca.

filmul e un moku-bildung-story gândit evident nu în paradigma anilor 1600 ci într-una actual-mercantilă, cu elemente evidente de blockbuster, de potriviri epice, de intrigi curtenești sățioase burților hămesite după romance, vindicativ, decrete, excomunicări, interdicții, budoare, secrete, scrisori. Restul la buticul cu filme :D http://cinefillebookeeper.blogspot.com/2011/10/anonymous.html

sunt cateva incadraturi ca duc la suprarealismul lui Dali :D http://cinefillebookeeper.blogspot.com/2012/01/puss-in-boots-salvador-dali.html

Filmul ăsta are efectul unei pietre ponce hârjâită pe un fund bucălat de prunc :) http://cinefillebookeeper.blogspot.com/2011/04/confessions.html

o fasaiala si o inutilitate de film :D http://cinefillebookeeper.blogspot.com/2011/03/london-boulevard.html

Cât de tare te poate enerva un câine? Pe omuleţii ăştia din film îi enervează până la stadiul de...fagie sau atrocitate. Un îngrijitor de bloc, priceput într-ale gătitului, un homeless care vrea să îi fure meseria cu tot cu "instrumentele şi ingredientele de bază" şi un chiriaş cu o viaţă patetică, sărăcăcioasă, dominată de o soţie cicălitoare...omuleţii menţionaţi împart pe lângă acelaşi areal locuibil o anumită obsesie pentru patrupede, distinctă de la un personaj la altul în funcţie de "necesităţi" (şi nu văd gândiţi că vreunul dintre ei ar fi zoofil-filmul se bălăceşte între niste maluri bine definite). Nu avem de-a face cu felia de existenţialism al lui Amores peros, dar nici dumicatul corean (poate greu de înghiţit pentru unii) nu e de lepădat.