Apolodor

Nu pot să cred că n-am auzit de filmul ăsta până când n-am dat întâmplător peste trailer! Kristin Scott Thomas şi Colin Firth sunt suficienţi pentru a garanta succesul, iar din ce se poate vedea în trailer, Jessica Biel face un rol foarte reuşit. Musai de văzut!

De 12 ani vreau să văd filmul ăsta, fir-ar să fie! Poate anul ăsta şi reuşesc. Nu rataţi o Liv Tyler la început de carieră dar cu întreg talentul la ea, şi un Jeremy Irons şarmant ca întotdeauna.

Un proiect suedez cu şanse mari, sper, de a ne arăta ceva subtilitate europeană, că parcă aş lua o mică pauză de Hollywood şi eroi americani. Animaţia e impresionantă în ciuda lipsei culorilor (sau poate trailerul s-a axat doar pe scenele alb-negru?), distribuţia cel puţin interesantă (Skarsgård tatăl şi Skarsgård fiul, plus Juliette Lewis cea născută asasină), iar povestea, atât cât se înţelege din trailer, bate uşor spre Matrix. Să vedem, să vedem, ce-o să iasă...

Un serial care m-a fascinat în copilărie, în ciuda dublajului rusesc (deh, l-am văzut la televiziunea rusă). O viziune mai sumbră, cu elemente magice, şi pe care chiar cu mintea mea de copil am înregistrat-o ca anti-hollywoodiană. Ceea pentru mine a fost şi a rămas un plus.

Veste proastă pentru toţi cei care aşteptau cu sufletul la gură filmul: a fost anulat. Iată aici ştirea, de-amu veche, dar la noi se pare că n-a ajuns: http://www.telegraph.co.uk/news/newstopics/celebritynews/4807598/Planned-Keira-Knightley-version-of-King-Lear-cancelled.html Păcat...

Wow! Robert Downey Jr. + Jude Law? Dacă pun în loc de afişele obişnuite ale filmului or să pună postere albe cu numele celor doi şi ora difuzării, lumea tot o să se bată pe bilete. Păcat că mai e atât de mult până în noiembrie.

Cartea lui Alessandro Baricco, „Mătase”, care stă la baza filmului, este cu adevărat tulburătoare. Sper ca filmul să se ridice la valoarea ei, deşi scenele din trailer par să sugereze o poveste uşor (?) modificată în stil hollywoodian. Detalii despre carte găsiţi la: http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3844 Indiferent dacă v-a plăcut filmul sau nu, cartea merită citită.

L-am văzut la sală, la Mall, în format digital. Aceleaşi personaje simpatice (sau antipatice, după caz), ceva umor, ceva amor, ceva horror. Efectele speciale sunt grandioase, ce-i drept, dar doar la nivel macro (nori, explozii, caverne, cameră mobilă zburând prin Londra), pentru că la nivel micro sunt mult mai simpluţe: n-am mai văzut nici un tablou mişcându-se în vreun interior Hogwarts, şi doar un singur ziar cu o poză animată. Asta dacă mă gândesc la mulţimea de detalii finuţe din primul film. Pe de altă parte, povestea poate fi caracterizată printr-un singur cuvânt: fugărită, deşi filmul ţine 2 ore şi 20 de minute. Poate nici nu e de mirare: prima carte cu Harry Potter avea cam 8 mm grosime, iar cea cu Prinţul Semipur vreo 5 cm. Cum să înghesui atâta poveste (frumoasă de altfel) în atât de puţin timp? Uite că se poate, dar doar schematizând şi insistând pe momentele cheie, care, fără să beneficieze de trecerile elegante din carte, se înşiră într-un drum cu denivelări care cam strică plăcerea filmului. Ce să zic? Merită văzut, mai ales pe ecran mare. Musai pentru fanii Hogwarts. Dar scădeţi-vă puţin pragul critic, ca să nu plecaţi dezamăgiţi. 8 (deh, sunt fan).

Menţiona richie79 asemănarea cu „Funny Games U.S.” al lui Michael Haneke. Nu l-am văzut, dar mi se pare mult mai izbitoare asemănarea cu un alt film, francez de această dată: Ils / Ei ataca! (2006). Povestea este identică, tot după caz real, dar cazul lor real s-a întâmplat în Cehia, unde un cuplu austriac a fost ucis de trei adolescenţi în casa lor de vacanţă. Probabil fiind mai ieftin, ei au filmat în România. Varianta franceză se achită destul de elegant de sarcină, cu o atmosferă care atinge terifiantul în unele locuri. Ceva îmi spune că filmul de faţă este pur şi simplu un remake, deşi nicăieri nu se precizează asta. Au început americanii să le fie ruşine să recunoască faptul că-şi fac tradiţionalele remake-uri după filmele europene de succes?

Vorba cântecului: nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, dacă aş încerca să mă pun în pielea lui Stephen King şi să-mi dau cu părerea apropo de acest film, cred că aş face fărâme zece seturi de veselă de porţelan. Şi nu pentru că filmul ar fi cumva prost! Nicidecum! Ci pentru simplul fapt că filmul nu este o ecranizare după Stephen King, ci un recital actoricesc Jack Nicholson pe regie (era să spun pe muzică) de Stanley Kubrick. Un recital absolut excepţional, fără doar şi poate, dar a cărui legătură cu cartea este mirabolantă, lipsind în acelaşi timp aproape cu desăvârşire. Am putea spune că povestea lui King a fost sedusă şi abandonată de geniul lui Kubrick. În afară de firul general al acţiunii (care în carte e oricum secundar psihologiei personajelor, iar în film mai este şi subţiat până la schematic) totul a fost modificat sau lăsat la o parte pentru a permite cuplului Nicholson & Kubrick să se desfăşoare în voie. Vedem mimica celebră a lui Nicholson, care prefigurează prestaţia sa din Batman de peste câţiva ani, vedem prim-planurile insistente pe figurile încremenite ale personajelor (îşi aduce cineva aminte de 2001, O odisee spaţială?), auzim muzica apăsătoare şi obsedantă şi, desigur, ne regalăm cu inflexiunile de geniu ale vocii lui Nicholson. Ce ne mai rămâne din carte? Transformarea lui Jack Torrance este mult mai rapidă şi mai brutală decât la King, fără a avea o cauză exterioară aparentă (doar un ochi atent poate detecta în film, deschis pe biroul lui Jack, celebrul album cu fotografii şi tăieturi din ziare, atât de important în carte). De asemenea, umanitatea care îi rămâne în versiunea originală şi-i permite să-şi salveze fiul şi implicit propriul suflet, aici lipseşte cu desăvârşire. Jocul lui Shelley Duvall e deosebit de bun, dar personajul e atât de puternic modificat încât Wendy din film apare ca o caricatură a celei din carte, părând să existe numai pentru ca Jack să aibă o victimă (perfectă, la cât e de enervantă) la îndemână. O notă foarte bună primeşte şi puştiul, foarte expresiv şi convingător, dar iarăşi, personajul său este mult mai „subţire” decât Buddy Torrance, copilul profund şi mult prea matur pentru vârsta lui, pe care cititorii lui King îl ştiu şi-l îndrăgesc. Una peste alta, filmul de faţă poate fi înscris cu uşurinţă la categoria capodopere, dar e mai degrabă nerecomandat fanilor „înrăiţi” ai marelui scriitor american de horror. Să fim drepţi totuşi, King nu e uşor de ecranizat. Gândiţi-vă doar că miniseria din 1997, deşi mult mai fidelă cărţii, este categoric inferioară calitativ. Cel mai probabil pentru că nu ajunge să filmezi scenă cu scenă cu volumul în braţe, ci trebuie şi o sclipire de geniu pentru a exprima doar prin imagini şi sunete profunda dramă interioară a personajelor. Iar geniul are propriile sale căi şi nu se lasă uşor îngrădit.

Filmul pe care a încercat să-l copie Flubber şi a eşuat remarcabil. Un profesor pe cât de simpatic pe atât de distrat ratează (pentru a n-a oară) propria nuntă, pentru că, ocupat de lucrul în laborator, uită ce oră e. Viaţa personală se duce pe apa Sâmbetei, dar măcar are fericirea de a descoperi un material sintetic asemănător cauciucului care la impact cedează mai multă energie decât primeşte (visul oricărui amator de teorii ale conspiraţiei şi coşmarul oricărui fizician). Aplicaţiile sunt nenumărate, de la tălpi de pantofi sport care transformă echipa locală de baschet (o adunătură clasică de neisprăviţi) în supermani săritori, până la motorul minune care permite maşinii (pardon, rablei) personale să zboare. Şi, desigur, nu lipsesc personajele negative care de-abia aşteaptă să pună mâna pe invenţie. Dar binele învinge răul, răii sunt pedepsiţi, iar guvernul Statelor Unite e acolo pentru ca poporul să aibă de cine face haz. Una peste alta, o comedie clasică pentru copiii de toate vârstele, dar mai ales pentru cei pe care nu-i deranjează să vadă un film fantastic bun cu efecte speciale la nivelul anilor '60. Asta aşa, ca să nu uităm ce a spus Joseph L. Mankiewicz: "The death of Hollywood is Mel Brooks and special effects." În ce-l priveşte pe Mel Brooks se pare că s-a înşelat, dar apropo de efectele speciale nu sunt aşa sigur.

Un film realizat excepţional într-o perioadă când animaţia se făcea manual, nu cu ajutorul calculatorului. Personaje sunt perfect conturate: Bob Hoskins vorbeşte cu iepurele desenat de parcă chiar ar fi de faţă (spre deosebire de Liam Neeson în Ameninţarea Fantomei, care vorbeşte cu aerul) , Christopher Lloyd este înspăimântător în rol de bad guy, iar de personajele desenate nu am ce spune. Eventual că Dolores a aprins imaginaţia multor generaţii :)

Un film excepţional, de o rară sensibilitate, care prezintă prin imagini simple şi frumoase prietenia dintre un băiat şi un balon roşu, care, deşi lăsat liber să zboare, îl urmează pe băiat peste tot. Am avut norocul să-l văd la TVR, puţin după revoluţie, şi am fost fermecat. Este considerat unul dintre filmele artistice clasice ale cinematografiei franceze. Constat cu surprindere că a luat un Oscar pentru scenariu original, deşi probabil scenariul este cea mai puţin importantă componentă a filmului. Sau poate tocmai simplitatea lui (vă daţi seama că dialogul dintre un băiat de circa 6 ani şi un balon nevorbitor nu poate fi prea complex) e ceea ce dă farmec. Dacă v-am convins că merită văzut, vă anunţ că este disponibil integral pe Google Video: http://video.google.com/videoplay?docid=-7665453088682164854 Sunt 34 de minute pe care nu o să le regretaţi!

Trebuie să recunosc că nu aveam aşteptări prea mari de la film. Cele câteva imagini pe care le văzusem mi se păruseră cam ciudate, iar povestea nu părea prea deosebită. Cu atât mai mult am fost plăcut impresionat după ce l-am văzut. Tocmai stranietatea poveştii e cea care a rezonat cel mai tare cu simţul meu estetic. N-o să vedeţi prea des în animaţiile sau filmele de tip Disney un băieţel care să culeagă cu grijă un păianjen mare şi urât, să-l numească prietenul lui şi să-l apere de oamenii care vor să-l stâlcească. Povestea e frumoasă, deşi întunecată, trimiţând cu gândul la Lemony Snicket, inclusiv prin decorurile voit teatrale. Descoperim că putem găsi prieteni acolo unde ne aşteptăm mai puţin, iar oamenii (sau gângăniile) îşi arată adevărata calitate de-abia în momente de criză. Totul condimentat cu muzică bună (nominalizată la Oscar) şi voci celebre bine alese. Pentru copiii de toate vârstele.

Din copilărie tot văd filmul ăsta de fiecare dată când am ocazia, şi de-abia acum aflu că în spatele măştii se afla Jean Marais. Ruşine să-mi fie! O îmbinare perfectă de comedie şi thriller, cum numai Louis de Funès putea face.

Drăguţ, dar mult mai slăbuţ decât primul. Schimbarea regizorului şi mai ales a echipei de scenarişti nu a fost de bun augur. Diferenţa e cu atât mai vizibilă cu cât primul film a fost excepţional, probabil unul dintre cel mai bune filme de animaţie din anii '90. Dar dacă l-aţi văzut, vedeţi-l şi pe acesta, măcar de plăcerea personajelor şi a animaţiei, care rămâne de calitate.

Poate mi-a scăzut mie pragul critic, dar filmul mi-a plăcut. Cel puţin din punct de vedere al părţii grafice. Împrumută mult din atmosfera şi stilul de filmare altor filme „întunecate” clasice, cum ar fi Dark City şi Sin City. Trebuia probabil să se numească Mutant City :) Ideea cu maşinăria care face mutanţi mi s-a părut interesantă, dacă nu e nouă cel puţin nu e foarte fumată. Iar aeronavele pe cărbuni, deşi absolut idioate din punct de vedere al principiilor fizice implicate, au fost foarte de efect. Dacă e să-i dau şi şuturi trebuie să pomenesc scenariul (execrabil spre inexistent) şi scăpările/gafele (prea multe pentru a fi enumerate, în condiţiile în care eram doar la prima vizionare şi n-am stat să le caut). Săracii actori, simpatici de altfel, oricât de buni ar fi fost n-au avut un text cu care să lucreze. Probabil de asta mi-a şi plăcut cel mai mult Anna Walton (călugăriţa cu săbii) - arăta bine, era expresivă, mişca bine, nu zicea nici pâs! Super! Thomas Jane iar îşi împuşcă prietenii în cap de la mică distanţă (remember The Mist?), dar aici măcar o face fără regrete ulterioare. Iar finalul normal că e deschis. Pentru cine n-a înţeles, gândiţi-vă unde erau evacuaţi oamenii şi uitaţi-vă la scena finală la ţinta (roşie!) a maşinăriei zburătoare. Mai mură-n-gură nu dau, că de-acum e spoiler şi poate vor şi alţii să vadă filmul.

Mult mai bun decât mă aşteptam. Zombii nu se mai târâie ca nişte melci, ci aleargă mai ceva ca la 100 de metri plat, iar infectarea este globală, nu limitată doar la vreun orăşel minuscul din SUA. Personajele sunt credibile şi bine individualizate, actorii buni dar nu extrem de cunoscuţi, astfel că nu ne fură ochii nicio vedetă. Gama sentimentelor şi tipologiilor umane prezentate este mult mai largă decât puteam spera la un film horror. O notă specială pentru prestaţia lui Sarah Polley, care confirmă talentul pe care i-l ştiam din alte filme într-un rol mai puţin obişnuit.

Partea a doua a primei părţi! Acum mai grotesc, mai exagerat, mai idiot, mai intens. Trebuie văzut măcar ca să te poţi întreba ce caută Jean Reno în astfel de comedii, iar apoi să alergi să cauţi Léon, ca să-ţi dregi gustul.

O comedie bufă cu actori mari. Oricât m-am străduit să NU mă uit la film (genul mă enervează, nu mă amuză), Jean Reno e Jean Reno orice i-ai face, iar în momentele atunci când trece de la rânjetul idiot la figura serioasă şi jocul dramatic intens, te impresionează chiar împotriva voinţei tale. Love it or hate it, alegerea vă aparţine.