benonescu

Filmul asta, cu tot dialogul din el mi-a amintit de mai multe filme care se vor nonconformiste, lovesc in tabuuri etc. Bun. Si ce treba are asta cu un film bun? Sau de ce ,,Carnage" a lui Polanski care e peste chestia asta cel putin pe ideea de ,,film teatru" nu a fost nominalizat la vremea lui? Poate ca patologia bolnavilor lui Polanski e mai subtila sau povestea mai putin comerciala, dar nominalizarile nu le face nea Ion de la Poplaca. In afara de faptul ca realizezi cum se termina filmul in momentul in care apare tipa bruneta si stii ca te uiti la o ,,comedie romantica" cel mai mare fault mi se pare jocul actorului principal, care nativ nu are pic de expresivitate pentru rolul asta si pentru boala de care sufera. De fapt scenaristul a mers pe ideea ca toate personajele sa sufere de o boala de cap, lucru care ii iese perfect lui DeNiro (desi nu-mi palce actorul, recunosc), nevestei lui DeNiro si vecinului insurat cu blonda. Mai putin celor doi protagonisti si sub-mediocru celui care il face pe negrul ala, coleg de ospiciu si instructor de dans. Pe scurt, sunt curios daca mai vrea cineva sa il revada, pentru ca asta poate fi o calitatea irefutabila a unui film. Sa vrei sa il mai vezi odata.

Atractia pentru circ reprezinta pentru mine o admiratie falsa a abilitatilor si putintelor fizice ale unora fata de care in mod sigur esti constient ca sunt intangibile. De ce spun asta? Pentru ca observ ca, in ultimul timp, filmele primesc admiratie pentru efectele speciale, pentru realizarile grafice si mai putin pentru poveste. E ca si cum ar putea fi editat Hegel sau Dostoievski in editii ilustrate si m-as uita numai la poze. Cu toate ca vorbim de o arta vizuala, stau si ma gandesc ca deliciul mamei si tatalui artei vizuale care este pictura, pe care nu poate sa o execute oricine cumparandu-si un set de acuarele si un sevalet de la Altex, cum multi si-au cumparat camere video, il reprezinta tocmai biografiile piperate ale artistilor, ale artistilor veritabili. In cinematografie povestea sta altfel. Exista inflatie de artisti, scenaristi si restul de meseriasi ca te inrebi daca intradevar mai poate fi considerata o arta. Cat despre film, sa te superi pe parinti, sa vrei altii, sa primesti altii si sa se dovedeasca ca erau mai buni primii, e o poveste demult spusa dar mai putin pusa in imagini semi-grotesti ca aici. Dar nici efect educational sau terapeutic nu ar putea sa aiba. Si stau si ma intreb care e rostul in afara de un impact vizual thanatofil.

Ma gandeam la vreo capodopera sociopatologica dar m-am decapodoperesisat la genericul episodului 2 cand mi-am dat seama ca atuurile baietilor sunt jumatatea de vaca, avionul si camionul. Dar fix jumatatea de vaca, fara coada insa. Sau cu coada? Daca privesti din partea cealalta. Ca sa ajunga la un rahat (google traduce din turca ,,confortabil") plin de clisee sau la o diaree (vine de la diurna din latina) de stereotipii si stupididati. Sa-ti fie rusine, Benon..., Dinu ..., BĂ!

Mi-a lasat un gust vag de telenovela "de arta" dupa care am incercat sa-i gasesc ceva intelesuri. Intelesurile sunt putine cred si se refera la vina ca origine a dramei personale a unui om care fortat de imprejurari alege sa-si rezolve pe cont propriu problemele, alegere care declansaza drama personala oarecum neobisnuita. Sau poate se refera la vreo pedeapsa divina atrasa de abandonul pruncului, cine stie. Si daca e asa inseamna ca Dumnezeu depaseste masura pedepsind-o. Ce e bun la filmul asta e ca nu incearca sa acuze ceva sau pe cineva, tragedia fiind mai mult rezultatul alegerii personajului si mai putin determinata din exterior, poate doar favorizata. In rest dezvaluirea adevarului a sters poate tot ce fusese bun in filmul asta pana atunci, creierul ramanand agatat la ideea de ,,incest productiv" si de aici prima tara serioasa a filmului. Dozarea proasta care a a eliminat orice sansa sa mai vrei sa-l vezi odata intrind in categoria de film ,,E cu una care .... si dup'aia descopera ca ..." Si atat.

Daca filmul asta vi se pare socant, realitatea ne spune altceva: http://www.youtube.com/watch?v=X9Au-weiiPA http://real-bosnian-genocide.blogspot.com/ http://www.youtube.com/watch?v=YhJ_f0uVAMw&feature=related http://www.youtube.com/watch?v=KgEETG9oowo http://www.youtube.com/watch?v=Z9P2AkGFxds&feature=related Si ultimul cu trimitere directa catre subiectul filmului http://www.srpska-mreza.com/Bosnia/rapes/raped-serbs.html Nu cred ca filmul asta e doar o scarbosenie inutila (care da clasa la tot ce am vazut pana acum) si poate are un mesaj, mesaj la care m-a facut sa ma gandesc discursul personajului interpretat de regizorul porno: ,,Aceasta tara este un ansamblu un mare rahat de gradinita.Un buchet de copii aruncati de parintii lor...aceasta frumoasa familie, din care esti atât de nerabdator sa pleci este unicul garant al supravietuirii acestei natii...Nu pornografie, asta e viata reala!Asta e viata unei victime.Noi suntem victime, Milos.Tu, eu, aceasta natie este o victima.

,,Noi, asociatia de proprietari. Nu merge. Asociatia de locatari." Bunele maniere nu se uita de catre comunisti si mai ales cea de baza: sa nu iesi din cuvantul sefului. In sfarsit un film romanesc cu aroma de drama ruseasca de calitate, dupa mine cel mai bun film romanesc. Asta pentru ca iese din tipar prin natural, calm si o foarte buna constructie dramatica, fiind primul film romanesc in care nu se injura birjareste sau care nu mizeaza strident pe tarele patologice/etnice ale unora. Filmul asta e bun pentru ca nu-ti lasa nicio memorie, nicio prejudecata, centrul nefiind plasat in interiorul mostenirii comuniste prin acuyatii mai mult sau mai putin subtile ci ma degraba pe drama interioara a unui om care a pierdut tot.

Prea putin din toate: drama, coloana sonora, joc, idee, umor. Am ramas totusi cu gandul la dramele provocate de comunism, la vietile pierdute ale unor oameni care incercau ,,rezistenta prin cultura". principala problema a filmului e ca personajele nu prea se potrivesc cu ele insele. Nu-mi imaginez un artist de talia lui Filipov care sa apara atat de sters si care pentru a-si realiza visul apeleaza la fostul calau. Filmul se vrea socant, ca multe alte productii de genul asta cu specific romanesc bazate pe inducerea milei fata de lumea civilizate prin prezentarea , uneori grotesca, a unor realitatii care se vor perfect veritabile. Nu ma pot abtine sa nu fac o legatura intre fostul calau din film, cel care se dadea directorul teatrului, cu unii dintre pensionarii militari care si-au cerut recent banii pe la tv dupa reducere. Este totusi posibil ca in realitate un fost calau care a distrus viata unor oameni cu coloana vertebrala sa primeasca o pensie bunicica tocmai pentru chestia asta, cu scuza penibila ca serveau interesele statului comunist. Asta poate fi totusi un subiect care merita luat in calcul pentru o urmatoare productie romaneasca, chit ca s-ar putea sa ma contrazica unii de veridicitatea lui.

Agnotology (formerly agnatology) is the study of culturally-induced ignorance or doubt, particularly the publication of inaccurate or misleading scientific data. The neologism was coined by Robert N. Proctor,[1][2] a Stanford University professor specializing in the history of science and technology.[] Its name derives from the Neoclassical Greek word ἄγνωσις, agnōsis, "not knowing" (confer Attic Greek ἄγνωτος "unknown"), and -λογία, -logia.[5] More generally, the term also highlights the increasingly common condition where more knowledge of a subject leaves one more uncertain than before. A prime example of the deliberate production of ignorance cited by Proctor is the tobacco industry's conspiracy to manufacture doubt about the cancer risks of tobacco use. Under the banner of science, the industry produced research about everything except tobacco hazards to exploit public uncertainty.[5][6] Some of the root causes for culturally-induced ignorance are media neglect, corporate or governmental secrecy and suppression, document destruction, and myriad forms of inherent or avoidable culturopolitical selectivity, inattention, and forgetfulness. Agnotology also focuses on how and why diverse forms of knowledge do not "come to be," or are ignored or delayed. For example, knowledge about plate tectonics was delayed for at least a decade because key evidence was classified military information related to underseas warfare. The availability of such large amounts of knowledge in this information age may not necessarily be producing a knowledgeable citizenry. Instead it may be allowing many people to cherry-pick information in blogs or news that reinforces their existing beliefs. and to be distracted from new knowledge by repetitive or base entertainments. There is conflicting evidence on how television viewing affects intelligence as well as values formation. An emerging new scientific discipline that has connections to agnotology is cognitronics. Cognitronics aims (a) at explicating the distortions in the perception of the world caused by the information society and globalization and (b) at coping with these distortions in different fields... Cognitronics is studying and looking for the ways of improving cognitive mechanisms of processing information and developing emotional sphere of the personality - the ways aiming at compensating three mentioned shifts in the systems of values and, as an indirect consequence, for the ways of developing symbolic information processing skills of the learners, linguistic mechanisms, associative and reasoning abilities, broad mental outlook being important preconditions of successful work practically in every sphere of professional activity in information society.

Uimitor e ca intr-o lume corupta cum era Brazilia acum 13 ani cineva isi punea problema unui cod de onoare maximal si nu putea sa se retraga pana nu gasea un inlocuitor care sa poata duca steagul mai departe. O asa cantitate de constiinta si inteligenta la un soldat care apare drept un rambo e destul neobisnuita. Dar neobisnuita este si reputatia BOPE, aceasta fiind de fapt lucrul care trebuie aparat, cea mai puternica arma pe care o poate detine o organizatie. Iar reputatia este facuta de membrii organizatiei, si de aceea alegerea este atat de grea. Pana la urma viata alege in povestea asta, sacrificiul celui mai putin inteligent dar fara remuscari inlaturand ultima piedica celui inteligent: mila. In povestea asta legea talionului pare inofensiva, pagubele produse fiind inzecite constienti ca daca nu fac asta o sa piarda cea mai puternica arma a lor: teama. Impresionat jocul actoricesc in special al lui Wagner Moura care are una dintre cele mai expresive fete pe care le-am vazut. Cea mai mare calitate a filmului astuia este pacifismul, reusind sa nu ma agaseze si oboseasca cu clisee, nevorosimil infantil si exagerari ,,destepte" precum majoritatea filmelor produse de Hollywood cel putin anul asta. Cel ma mare neajuns este finalul prea sec si destul de teatral dar pacatul asta este de iertat.

Am regasit ce scria dl. Andrei Plesu in Dilema in urma cu aproape 6 ani. Cu speranta ca nu o sa fie asa tare suparat ca folosesc celebra tehnica de creatie ,,copy-paste" va reamintesc mai jos vorbele domniei sale. Eu cred ca merita. Patimile cu acordul parintilor Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte. Transcendenţa nu se manifestă decît vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau în variantă demonică. Din cînd în cînd, un vampir palid se strecoară printre protagonişti pentru a semnala nelămuriţilor de unde vine răul. În rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, dacă vrei să provoci oroare. Însuşi chipul lui Iisus e scos din scenă cam după zece minute de la începutul filmului: un ochi, umflat de bătaie, se închide, celălalt e înecat de sînge. Portretul e înlocuit cu o fleică descompusă care, la răstimpuri, geme. Biciuiri prelungi, în care pielea explodează spectaculos, dezvăluind, în secţiune, întreaga anatomie subepidermică, lovituri îndesate, cu scule ingenioase sau cu pumnul, detalii de crucificare duse pînă la pedanterie, totul înghesuit într-un prim-plan obscen, totul "documentat" cu exactitate. Sîngele ţîşneşte gros, tendoanele crapă sub piroane prost ascuţite, asistenţa - evreiască şi romană - jubilează grotesc, cu rînjete ştirbe şi priviri cleioase. Iisus nu e "victima" misiunii Lui, nu suferă din cauza păcatelor omeneşti. E pur şi simplu un om cumsecade care are ghinionul de a încăpea pe mîna unor sadici. "Strategia" regizorală e transparentă: se face o reconstituire riguroasă şi amănunţită a faptelor, aşa încît spectatorul să priceapă cît de mult a suferit Iisus şi să se umple de o milă infinită, respectiv de o credinţă reîmprospătată. Ideea subiacentă este că ne-am pierdut credinţa pentru că am încetat să ne mai reprezentăm durerea teribilă pe care o provoacă un cui bătut în palmă (sau la încheietura ei). În această logică, orice nefericit care face faţă unei torturi fizice trebuie să devină obiect de cult. Iar relaţia cu Dumnezeu este de tipul compasiunii oripilate pe care o stîrneşte contemplarea, la morgă, a unui trup sfîrtecat sălbatic. Ambiţia exactităţii este, de la bun început, un mod de a suspenda problema credinţei. Adevărul celui care crede nu este o ecuaţie, iar Evangheliile nu sînt reportaje. Refuzul sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcendenţa la dimensiunile demonstrabilului. Religia este, prin definiţie, relaţia omului cu inevidenţa, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi ştiinţific. Evangheliile - şi cărţile sacre, în general - practică nu întîmplător minimalismul, expresia laconică, elipsa. Revelaţia nu e locvace, drept pentru care "adevărul" ei nu poate fi documentat gazetăreşte. A fi exact în acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, . cînd e vorba de răstignire, e sec pînă la abstracţiune: "după ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat să fie răstignit". Se aminteşte scurt de bătaie şi batjocură, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe sminteală şi pe ordinea pre-scrisă a evenimentelor. În versiunea Ioan, se povesteşte că lui Iisus nu i s-au zdrobit, după obicei, fluierele picioarelor "ca să se plinească Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi". Decizia de a muta istoria sacră din registrul Realului semnificativ în acela al realităţilor anecdotice sfîrşeşte, inevitabil, în derizoriu şi trivial. Las la o parte capcanele, groteşti, în care cade exigenţa preciziei. În filmul lui Gibson se vorbesc aramaica şi latina. Dincolo de obiecţiile pe care le pot face (şi le-au făcut) filologii, e imposibil să nu te amuzi cînd Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etalează o latină cu un delicios accent slav. Nici minunata noastră Maia Morgenstern n-a fost bine sfătuită. I s-a spus, probabil, că fiind sfîntă şi avînd pre-ştiinţa sau intuiţia trans-umanităţii lui Iisus, ea nu trebuie să perceapă atrocele Lui suferinţe cu un banal patos lumesc. În consecinţă, o vedem afişînd mereu un soi de indispoziţie sobră, pendulînd între stupoare şi insensibilitate. Mel Gibson pare să creadă că principala ispravă a lui Iisus e capacitatea de a încasa. Faptul că El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seamă din uriaşa Lui, supraomenească, rezistenţă la durere. Se poate spune că filmul ilustrează felul de a se raporta la transcendenţă al unui ins (şi al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer accesibil. E o opţiune riscantă. Răstignirea era o procedură greu de suportat, dar nu e sigur că nu s-au inventat, "în zbuciumata noastră istorie", proceduri de tortură cel puţin la fel de sinistre. Sînt oameni, oameni oarecare, a căror "Golgotă" a fost inimaginabilă. Nu în ascuţimea durerii stau sensul şi unicitatea răstignirii lui Iisus, ci în identitatea amuţitoare a Celui răstignit. Cel răstignit e Dumnezeu însuşi şi El o face din prima zi a întrupării Sale pînă astăzi. Nu trupul şi sîngele, ci trupul devenit pîine şi sîngele devenit vinul vieţii, acesta e misterul crucificării. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. Băiat isteţ (şi prostuţ), el a eşuat rapid în eficacitate comercială. Aud că adună bani serioşi vînzînd cópii (exacte) după piroanele răstignirii, montate pe un lanţ de pus la gît. Dacă e să rezum enormitatea demersului său regizoral într-o frază, aş observa că, în multe ţări, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai păcătoasă drăcovenie, decît să faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie să-l vadă. Andrei PLEŞU

Cineva spunea ca cel mai teribil moment din viata unui om e cand realizeaza ca parintii lui sunt barbat si femeie. Ce rost are filmul asta caracterizat de cativa drept ,,apogeul misoginismului"? Niciunul. Daca Trier vrea sa ne spuna ca natura femeii este una rea si ca placerea ei trupeasca depaseste instinctul matern poate ca omul incearca sa caute o explicatie a unor eventuale esecuri amoroase personale. In realitate misoginismul, in varianta patologica nu e decat un complex de inferioritate, o manifestare a sterilitatii afective, neputinta de a obtine placere din coitum si eventual o forma de gelozie indreptata impotriva celor normali. In realitate, misoginismul presupune inteligenta, luciditate, simtul umorului si amaraciune. Misoginul este cel care cauta, intelege si accepta cel mai bine defectele unei femei, un barbat care experimenteaza sentimente si are cele mai mari sanse sa faca o alegere buna. Eu am totusi impresia ca ce a vrut Trier sa puna pe pelicula nu e decat o lipsa de sens, care incearca sa salveze aparentele prin adaugiri pretentios stiintifice, secvente usor terifiante privin maltratarea copiilor si fenomene paranormale ridicole (o vulpe care vorbeste). Poate ca filmul m-ar fi lasat indiferent daca la finalui lui nu as fi observat scriptul cu ,,Dedicated to Andrei Tarkovski", care de fapt este marea blasfemie a filmului si nu scenele de coitum si autocastrare. Verdeata din ,,Calauza", ceata din ,,Nostalgia", caprioara si rafalele de vant din ,,Oglinda", chiar daca sunt puse la un loc in stilul regizoral al lui Tarkovski au mai degraba un efect parodiator, eufemistic vorbind. Pacatul mamei care isi sacrifica fiul in contul unui orgasm sexual nu au nimic de a face cu morala lui Tarkovski. Tarkovski era in primul rand un optimist, un artist al normalului al naturaletii si, sa fim seriosi, nu avea nevoie sa puna in filmele sale o scena in care cineva isi da chilotii jos ca sa devina celebru.. Gestul lui Trier de a dedica un film lui Tarkovski este laudabila dar nu cred ca Anticristul era cel mai potrivit, eu ma gandeam poate la ,,Europa". Pacat.

În ultimele decenii, interesul pentru artiştii foamei a scăzut mult. In timp ce odinioară era foarte rentabil să organizezi asemenea spectacole în regie proprie, astăzi lucrul acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci întreg oraşul se preocupa de artistul foamei ; cu fiece nouă zi de flămînzire, participarea publicului creştea ; toţi voiau să-l vadă măcar o dată zi ; către sfîrşitul perioadei de flămînzire existau abonaţi care şedeau zile întregi în faţa cuştii mici cu gratii ; se organizau vizite pînă şi noaptea, la lumina făcliilor, pentru a spori efectul ; în zilele cu vreme frumoasă cuşca era scoasă în aer liber şi atunci artistul foamei era arătat mai cu seamă copiilor ; în timp ce pentru adulţi era doar o distracţie la care participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiţi, cu gura căscată şi ţinîndu-se de mînă pentru mai multă siguranţă ; ei voiau să vadă cum, dispreţuind pînă şi scaunul, artistul sta lungit pe paie, livid, într-un tricou negru, cu coastele ieşite prin piele, răspunzînd uneori cu eforturi la întrebări, dînd din cap politicos, ba chiar scoţînd braţul printre gratii pentru ca lumea să pipăie cît e de slab. apoi cum se cufunda din nou în sine, fără să se mai sinchisească de nimeni, nici măcar de bă¬tăile, atît de importante pentru el, ale ceasului — singura mobilă din cuşcă — şi cum nu fă¬cea altceva decît să privească fix înainte, cu ochii aproape închişi, sorbind din cînd în cînd cîte un pic de apă dintr-un păhărel, pentru a-şi umezi buzele. In afară de spectatorii pasageri, existau acolo şi paznici permanenţi, aleşi de public, în mod ciudat, de obicei dintre măcelari ; aceşti paznici, făcînd de gardă cîte trei deodată, aveau mi¬siunea să-l supravegheze zi şi noapte pe artistul foamei, pentru ca nu cumva să îmbuce cîte ceva pe-ascuns. Dar asta nu era decît o simplă for¬malitate, introdusă pentru liniştirea mulţimii, întrucît iniţiaţii ştiau bine că, în timpul flămînzirii, artistul foamei n-ar fi luat ceva în gură cu nici un preţ, nici chiar silit ; onoarea meseriei sale îi interzicea asemenea lucru. Fireşte că nu toţi paznicii erau în stare să priceapă asta ; erau uneori grupuri de paznici nocturni care făceau paza foarte superficial, aşezîndu-se intenţionat în vreun colţ îndepărtat şi adîncindu-se acolo în jocul de cărţi, cu intenţia vădită de-ai permite artistului foamei să ia o mică gustare, pe are — după părerea lor — ar fi putut-o scoate din vreo ascunzătoare plină de provizii. Nimic nu era mai chinuitor pentru artistul foamei decît asemenea paznici ; din cauza lor se posomora ; îl făceau să suporte flămînzirea îngrozitor de greu ; uneori îşi învingea slăbiciunea şi, în timpul acestor gărzi, cînta cît îl ţineau puterile, pentru a le arăta oamenilor cît de nedreaptă era bănuiala lor. Dar nu-i ajuta prea mult ; oamenii nu făceau altceva decît să se mire de îndemînarea lui de-a mînca pînă şi în timp ce cînta. Mai curînd prefera paznicii care se aşezau chiar lîngă gratii şi care nu se mulţumeau cu leşietica iluminăţie de noapte a sălii, ci îl scăldau în lumina lanternelor electrice pe care le punea la dispoziţie impresarul. Lumina vie nu-l stingherea de loc, de dormit tot nu putea dormi, dar putea în schimb să moţăie puţin pe orice lumină şi la orice oră, chiar cînd sala era supraaglome¬rată şi zgomotoasă. Cu asemenea paznici era dis¬pus oricînd să petreacă o noapte complet albă ; era gata să glumească mereu cu ei, să le istorisească poveşti din viaţa lui de peregrinări, apoi să asculte povestirile lor, totul numai pentru a-i ţine treji şi a le putea dovedi necontenit că nu avea nimic de mîncare în cuşcă şi că răbda de foame cum n-ar fi fost în stare s-o facă nici unul dintre ei. Dar cel mai fericit moment era apoi dimineaţa, cînd li se aducea pe socoteala lui un mic dejun mai mult decît copios, asupra căruia se aruncau, după o noapte de veghe anevoioasă, cu pofta de mîncare a oamenilor sănătoşi. De fapt erau unii care voiau să vadă în acest mic dejun o încercare neîngăduită de influenţare a paznicilor, dar asta mergea totuşi prea departe şi cînd erau întrebaţi dacă voiau să preia paza de noapte fără mic dejun, numai de dragul artei, dădeau îndărăt, dar persistau totuşi în bănu¬ielile lor. Fireşte că asta făcea parte din suspi¬ciunile inevitabile ce însoţesc asemenea demon¬straţii de flămînzire, că doar nimeni nu era în stare să stea toate zilele şi nopţile, neîntrerupt, ca paznic, lîngă artistul foamei, deci nimeni uu putea şti din proprie experienţă dacă nemîncarea era respectată fără întrerupere, fără greş; doar artistul foamei, singur, putea şti acest lucru, deci numai el putea fi în acelaşi timp şi spec¬tator pe deplin satisfăcut al flămînzirii sale. La rîndul lui, el nu era niciodată mulţumit, dar din alte motive ; poate că nu din cauza nemîncării era atît de slab — astfel încît unii oameni trebuiau, spre regretul lor, să evite spectacolul, neputînd suporta să-l vadă — ci poate că mai curînd slăbea atît de mult din cauză că era nemulţumit de el însuşi. Pentru ca, de fapt doar el singur ştia cît de uşor era să îndure foamea, nici unul dintre iniţiaţi nu-şi dădea seama. Era lucrul cel mai uşor din lume. De altfel nici nu-l ascundea, dar oamenii nu voiau să-l creadă ; cel mai bun caz îl considerau modest, dar mai adesea îl învinuiau că-şi făcea reclamă sau chiar era un şarlatan, căruia îi era uşor să rabde de foame întrucît ştia cum să procedeze pentru a-i fi cît mai uşor, şi că, pe deasupra, mai avea şi tupeul s-o recunoască pe jumătate. Toate as¬tea era nevoit să le îndure, ba chiar se obişnuise cu ele în decursul anilor şi — trebuie să-i recunoaştem acest lucru — nu părăsise încă nicio¬dată de bunăvoie cuşca, după o perioadă de nemîncare. Durata maximă a flămînzirii o fixase impresarul la patruzeci de zile, niciodată nu-l lăsa să stea nemîncat mai mult, nici chiar în metropole, şi asta dintr-un motiv bine întemeiat. Din experienţă ştia că, printr-o reclamă intensificată treptat, interesul publicului putea fi sti¬lat vreme de patruzeci de zile, apoi scădea, se putea constata o reducere a afluenţei spectatorilor ; fireşte că, în privinţa asta, erau mici deosebiri între diferitele oraşe şi ţări, dar regula generală rămînea valabilă, patruzeci de zile era limita maximă de timp. Aşa că, în a patruzecea zi se deschidea uşa cuştii împodobite cu ghirlande de flori, amfiteatrul era umplut pînă la refuz de un public entuziast, o fanfară militară cînta, doi medici intrau în cuşcă pentru a face măsurătorile de rigoare pe trupul artistului foa¬mei, se anunţau rezultatele în sală printr-un megafon şi în cele din urmă veneau două tinere doamne, fericite de a fi fost desemnate prin tra¬gere la sorţi, şi-l ajutau pe artistul foamei să iasă din cuşcă şi să urce cîteva trepte, pînă la o mică măsuţă pe care era servit un prînz de regim, alcătuit cu grijă. în clipa asta, însă, ar¬tistul foamei opunea rezistenţă. De fapt, îşi lăsa încă de bunăvoie braţele numai oase în mîinile doamnelor aplecate spre el şi gata să-l ajute, dar de sculat nu voia să se scoale. De ce să în¬ceteze tocmai acum, după patruzeci de zile ? Ar mai fi rezistat încă mult, nelimitat ; de ce să în¬ceteze tocmai acum cînd era în plină, ba încă nici măcar în plină flămînzire ? De ce voiau să-l lipsească de gloria nu de-a deveni cel mai mare artist al foamei din toate timpurile, căci asta era probabil de mult, ci de-a se depăşi pe sine însuşi pînă dincolo de marginile înţelegerii, întrucît nu simţea nici o limită a capacităţii sale de flămînzire. De ce mulţimea aceea, care pretindea că-l admiră atît de mult, avea doar atît de puţină răbdare ; dacă el putea să rabde de mai departe, de ce nu voiau să-l lase să flămînzească ? De altfel era şi obosit, se simţea atît de bine pe paie, iar acum trebuia să se scoale cît era de lung şi să meargă la masă, doar simpla idee de a mînca îi producea o greaţă pe care numai consideraţia faţă de doamne îl împiedica, cu greu, să şi-o manifeste, Şi privea în sus, în ochii doamnelor aparent atît de prietenoase, dar în realitate atît de crude, şi-şi clătina capul nespus de greu, pe care gîtul slab abia izbutea să-l mai susţină. Apoi se petrecea, ceea ce se petrecea totdeauna. Venea impresarul, ridica braţele mut — căci muzica împiedica orice vorba — deasupra artistului foamei de parcă ar fi invocat cerul să-şi privească opera acolo pe paie, acel martir demn de toată compătimirea care era bineînţeles artistul foamei, dar martir într-un cu totul alt sens ; îl prindea pe artistul foamei de talia subţire, încercînd, prin precauţii exagerate, să acrediteze impresia că avea de-a face cu o făptură nespus de fragilă, şi-l preda doamnelor ce se făcuseră între timp ca de ceară — bineînţeles nu fără a-l scutura puţin într-ascuns, astfel încît artistului foamei să i se bălăbănească bustul şi picioarele într-o parte şi-n alta, căci nu şi le mai putea stăpîni. Acum, artistul foamei accepta orice ; capul îi atîrna în jos, de parcă se rostogolise pînă pe piept şi se mai ţinea încă acolo în mod inexplicabil; trupul părea complet golit pe dinăuntru ; mînate de instinctul de conser¬vare, picioarele se sprijineau reciproc cu ge¬nunchii lipiţi, dar rîcîiau podeaua de parcă n-ar fi crezut-o reală, ci ar fi căutat-o sub ea pe cea adevărată ; şi toată greutatea, fireşte foarte mică a trupului se lăsa pe una din doamne care, căutînd ajutor în jur — că doar nu aşa îşi ima¬ginase această funcţie de onoare — întindea mai întîi gîtul cît putea de mult, gîfîind, pentru ca să-şi ferească măcar faţa de atingerea artistului foamei, apoi, întrucît nu izbutea — iar tovarăşa ei mai fericită nu-i venea în ajutor, ci se mul¬ţumea doar să poarte tremurînd mîna cealaltă a artistului foamei, acel mănunchi de oase — amintita doamnă începea să plîngă, în hohotele de rîs amuzat ale celor din sală, şi trebuia să fie înlocuită de vreun servitor pregătit din vreme. Apoi urma mîncarea, din care impresarul îi băga cîte puţin în gură artistului foamei, ce părea cu¬prins de-o somnolenţă vecină cu leşinul; între timp impresarul ducea o conversaţie veselă pentru a distrage atenţia celor din jur de la starea lui; apoi mai rostea în cinstea publicului un toast, pe care lăsa impresia că i-l suflase artistul foamei; orchestra încununa totul cu un mare acord final, lumea se împrăştia şi nimeni nu avea dreptul să fie nemulţumit de ceea ce văzuse, nimeni fără de artistul foamei, veşnic singurul nemulţumit. Astfel a trăit mulţi ani, cu mici răgazuri de odihnă, într-o aparentă strălucire, cinstit de toată lumea, dar, cu toate astea, de cele mai multe ori stăpînit de o dispoziţie melancolică, ce se accentua tot mai mult din cauză că nimeni nu înţelegea să-l ia în serios. Cum să-l consolezi ? Ce-i mai rămînea să-şi dorească ? Şi dacă se găsea uneori cîte un binevoitor care îl compătimea şi voia să-i explice că melancolia lui se datora probabil foamei, atunci se putea întîmpla — mai ales dacă era mai către sfîrşitul perioadei de flămînzire — ca artistul foamei să răspundă printr-un acces de furie şi să înceapă să scuture gratiile ca o fiară, spre spaima tuturor. Totuşi, impresarul avea pentru asemenea stări un mijloc de pedepsire, pe care-l folosea cu plăcere. Îl scuza pe artistul foamei faţă de publicul adunat şi recunoştea că purtarea lui nu putea găsi justificarea decît într-o irascibilitate provocată de foame, pe care cu greu o poţi înţelege, cu una cu două, oamenii sătui ; apoi în legătură cu asta, aducea vorba despre afirmaţia tot atît de explicabilă a artistului foamei, cum că ar putea răbda de foame mult mai mult, decît rabdă ; lăuda înalta strădanie, buna intenţie, ma¬rea abnegaţie pe care le oglindea bineînţeles şi această afirmaţie, dar căuta apoi s-o infirme convingător prin exhibarea de fotografii, pe care le şi vindea şi în care putea fi văzut artistul foamei într-o a patruzecea zi de flămînzire, în pat, aproape stins de slăbiciune. Această răstăl¬măcire a adevărului, care-i era, de fapt, binecunoscută artistului foamei, dar care-l enerva de fiecare dată din nou, era prea mult pentru el. Consecinţa acestei încetări premature a flămînziiii era prezentată aici drept cauza ei. Era imposibil să lupte împotriva unei asemenea lipse de înţelegere, împotriva acestei lumi lipsită de înţelegere. De fiecare dată îl asculta pe impresar, de lîngă gratii, curios şi stăpînit de bună-credinţă, apoi, la prezentarea fotografiilor, dădea drumul gratiilor de fiecare dată, se trîntea din nou pe paie cu un oftat, iar publicul liniştit pu¬tea să se apropie iar şi să-l contemple. Cînd martorii unor asemenea scene se gîndeau din nou la ele, după ani şi ani, de multe ori nu se mai puteau înţelege pe ei înşişi. Căci între timp intervenise acea schimbare despre care am vorbit; intervenise aproape pe negîndite ; probabil că avea cauze mai adînci, dar cui îi mai ardea acum să caute a le afla ; în orice caz, Statul artist al foamei se văzu într-o bună zi părăsit de mulţimea dornică de distracţii, care era să se îndrepte în masă spre alte spectacole. Impresarul mai făcu în pripă un turneu prin jumătate Europa, pentru a vedea dacă nu renaşte pe ici, pe colo, vechiul interes al publicului ; totul în zadar ; ca printr-o conspiraţie generală, pretutindeni se trezise, tocmai atunci, o adevărată repulsie pentru flămînzirea exhibiţionistă. Fireşte că, în realitate, lucrurile nu se putuseră schimba chiar atît de brusc şi cei doi îşi aduceau aminte acum, postum, de anumite simptome prevestitoare cărora la vremea respectivă, îmbătaţi de succese, nu le acordaseră destulă atenţie şi pe care nu le jugulaseră suficient ; dar acum era prea tîrziu pentru a mai întreprinde ceva împotriva lor. De fapt, era lucru sigur -că odată şi odată va veni din nou vremea şi pentru flămînzire, dar asta nu era o mîngîiere pentru cei în viaţă. Ce putea să facă acum artistul foamei ? Cel pe care-l aclamaseră mii de oameni nu se putea arăta prin simple panorame, pe la bîlciuri mărunte, iar pentru a îmbrăţişa altă carieră artistul foamei era nu numai prea bătrîn, dar şi prea fanatic adept al Flămînzirii Astfel l-a concediat pe impresar, pe tovarăşul unei cariere fără seamăn, şi s-a angajat la un mare circ ; pentru a-şi cruţa susceptibilitatea, nici măcar nu s-a uitat la condiţiile contractului. Un circ mare, cu un număr imens de oameni de animale şi de aparate, care se compensează şi completează reciproc necontenit, poate folosi pe oricine oricînd, chiar şi pe un artist al foamei, fireşte în limitele unor pretenţii modeste ; şi, în plus, în acest caz special nu era angajat însuşi artistul foamei, ci vechiul său nume celebru ; ba chiar, dat fiind specificul acestei arte care nu scădea pe măsură ce omul înainta în vîrstă, nici măcar nu se putea pretinde că un artist în re¬tragere, care nu mai era în apogeul posibilităţilor sale, ar fi vrut să se refugieze într-o slujbă si¬gură la circ ; dimpotrivă, artistul foamei îi asi¬gură că flămînzeşte tot aşa de bine ca şi înainte, ceea ce părea întru totul verosimil, ba chiar pre¬tinse că, dacă va fi lăsat în voia sa — lucru ce i se făgădui fără nici o dificultate — abia acum va uimi lumea cu adevărat, o afirmaţie care trezi doar un zîimbet printre specialişti, dată fiind atmosfera epocii pe care artistul foamei o uitase cu prea mare uşurinţă în entuziasmul său. În fond, însă, nici artistul foamei nu pierduse simţul realităţii faţă de situaţia adevărată şi accep¬tă, ca foarte firesc, să nu fie pus cu cuşca sa în mijlocul manejului, ca un număr de mare succes, ci afară, în preajma grajdurilor, dar într-un loc, oricum, foarte uşor accesibil. Afişe mari, multicolore încadrau cuşca şi anunţau ce se putea vedea acolo. Cînd publicul se grămădea spre grajduri, în pauzele spectacolului, pentru a vizita animalele, era imposibil să nu treacă pe lingă artistul foamei şi să nu se oprească puţin ; poate că ar fi adăstat chiar mai mult în faţa lui, dacă presiunea celor care veneau din urmă pe culoarul îngust şi care nu înţelegeau această oprire în drumul spre multdoritele grajduri n-ar fi făcut imposibilă o mai lungă contemplare în linişte. Acesta era şi motivul pentru care artistul foamei tremura mereu înaintea acestor ore de vizită, pe care le dorea, fireşte, ca pe unicul ţel al vieţii sale. La început, abia, putea aştepta pauzele spectacolului; privea fascinat la oamenii care se apropiau îmbulzindu-se, pînă cînd se convinse mult prea curînd - nici autoiluzionarea cea mai îndîrjită şi aproape conştientă nu rezistă experienţei — că, judecînd după intenţiile lor, cei mai mulţi erau totdeauna, aproape fără excepţie, doar vizitatori ai grajdurilor. Iar acea privelişte din depărtare a mulţimii îmbulzindu-se rămînea, totuşi, cea mai frumoasă. Căci de-ndată ce se apropia, îl asurzea numaidecît vuietul strigătelor şi al invectivelor celor două tabere ce se formau necontenit din nou: a celor ce voiau să-l privească în linişte, nu cu comprehensiune, ci din capriciu şi încăpăţînare — tabără care îi deveni artistului foa¬mei, curînd, cea mai insuportabilă — şi cealaltă a celor care voiau să meargă mai întâi la graj¬duri. După ce trecea gloata cea mare, veneau apoi întîrziaţii ; dar aceştia, care nu mai erau împiedecaţi să se oprească locului cît ar fi pof¬tit, se grăbeau fireşte să treacă pe lîngă el cu paşi mari, aproape fără să privească măcar în lături, pentru a mai apuca să ajungă în timp util la animale. Şi era o întîmplare fericită, dar nu prea frecventă, cînd un tată de familie venea cu copiii săi, arăta cu degetul spre artistul foa¬mei, le explica pe larg despre ce era vorba, des¬pre anii de odinioară în care asistase la specta¬cole similare, însă incomparabil mai grandioase, apoi cînd copiii continuau să nu înţeleagă din cauza insuficientei lor pregătiri şcolare şi de viaţă — ce ştiau ei despre flămînzire ? — dar cînd strălucirea ochilor lor iscoditori trăda to¬tuşi ceva cu privire la alte vremuri viitoare, mai prielnice. Apoi, artistul foamei îşi spunea uneori că ar merge ceva mai bine dacă poate, cuşca lui n-ar fi atît de aproape de grajduri. Aşa, prea le era uşoară oamenilor alegerea, fără să mai vorbim de faptul că duhoarea grajdurilor, frămîntarea animalelor în timpul nopţii, căratul chiar pe la nasul lui al cărnii crude pentru fiare şi răgetele acestora cînd erau hrănite îl răneau adînc şi-l amărau necontenit. Dar de plîns la direcţie nu îndrăznea să se plîngă ; oricum, de fapt animalelor le datora mulţimea de vizitatori, printre care se găsea uneori şi cîte unul pentru el; cine ştie unde l-ar fi vîrît, dacă s-ar fi apucat să amintească de existenţa sa şi, prin asta, de faptul că, la urma urmei, nu era decît un obstacol în drumul spre grajduri. ; Un obstacol mic, fireşte, un obstacol ce devenea tot mai mic. Lumea se obişnuia cu ciudăţenia de-a mai încerca să i se solicite, în zilele noastre, atenţia pentru un artist al foamei şi, o dată cu obişnuinţa asta, rostea şi sentinţa referitoare la el. N-avea decît să flămînzească, atît cît o putea ; şi asta şi făcea ; dar nimic nu-l mai putea salva, lumea trecea pe lîngă el fără să-l mai ia în seamă. încearcă să-i explici cuiva arta răbdatului de foame ! Cine n-o simte nici nu poate fi făcut s-o înţeleagă. Frumoasele afişe se murdăriră şi deveniră ilizibile, fură smulse, nimănui nu-i trecu prin minte să le înlocuiască ; tăbliţele cu numărul zilelor de cînd începuse să flămînzească, care în prima epocă erau înlocuite zilnic cu grijă, rămaseră multă vreme neschim¬bate, întrucît după primele săptămîni personalul circului se săturase pînă şi de această muncă măruntă ; şi astfel artistul foamei continuă, de fapt, să flămînzească aşa cum visase odată, cîndva, şi izbuti fără nici un efort, exact aşa cum prorocise atunci ; dar nimeni nu mai nu¬măra zilele ; nimeni, nici chiar artistul foamei însuşi nu ştia cît de măreaţă devenise realizarea lui; şi asta îl seca la inimă. Iar dacă, între timp, cîte un gură-cască se oprea, amuzîndu-se pe seama numărului neschimbat de mult şi vorbea de înşelătorie, asta nu era decît cea mai neroadă minciună pe care o putea născoci indiferenţa şi răutatea înnăscută, căci nu artistul foamei în¬şela, el lucra cinstit, doar lumea îl înşela cu pri¬vire la răsplată. Totuşi, trecură iarăşi zile multe, dar luă şi asta sfîrşit. Într-o zi, un intendent se împiedică de cuşcă şi-i întrebă pe oamenii de serviciu de ce lasă acolo, nefolosită şi plină de paie putrezite, o cuşcă ce poate fi încă foarte bine utilizată ; nimeni nu ştia nimic, pînă cînd unul, vazînd tăbliţa cu numărul, îşi aminti de artistul foamei, Răscoliră paiele cu nişte prăjini şi-l găsiră sub ele. „Încă mai flămînzeşti ? întrebă intendentul, cînd ai de gînd să încetezi odată ?" „Iertaţi-mă toţii", şopti artistul foamei ; nu-l înţelese, însă, decît intendentul, care ţinea urechea lipită de gratii. „Fireşte, spuse acesta ducînd degetul la frunte, pentru a explica astfel personalului starea artistului foamei, te iertăm." „Tot timpul am vrut să admiraţi felul cum rabd de foame", spuse artistul foamei. „Chiar îl şi admirăm", răspunse intendentul prevenitor. „Dar n-ar trebui s-o faceţi", ripostă artistul foamei. „Ei, atunci nu-l admirăm, întoarse vorba intendentul , dar de ce să nu-l admirăm ?" „Fiindcă trebuie să rabd de foame, nu pot altfel", îngînă artistul foamei. „Ia te uită, spuse intendentul, da e ce nu poţi altfel ?" „Fiindcă, murmură artistul foamei săltînd capul şi vorbind, cu buzele ţuguiate ca pentru sărut, chiar la urechea intendentului, ca nu cumva să se piardă vreun cuvînt, fiindcă n-am putut găsi mîncarea care să-mi placă. Dacă aş fi găsit-o, crede-mă că n-aş fi făcut atîta vîlvă, ci aş fi mîncat pe săturate ca tine şi ca toţi ceilalţi." Astea au fost ultimele cuvinte, iar în ochii lui stinşi mai licărea convingerea fermă, deşi nu la fel de mîndră ca altădată, că tot continuă să flămînzească. „Ei, acum faceţi ordine !" spuse intendentul şi-l îngropară pe artistul foamei cu paie cu tot. În cuşcă puseră însă o panteră tînără. Era o ade¬vărată înviorare, chiar şi pentru cel mai insensi¬bil spirit, să vadă această fiară sălbatică agitîndu-se în cuşca pustie de atîta vreme. Nu-i lipsea nimic. Hrana care-i plăcea i-o aduceau paz¬nicii fără să stea prea mult pe gînduri; nu pă¬rea să simtă nici măcar lipsa libertăţii ; acest trup nobil, înzestrat cu tot ce-i trebuia chiar şi pentru a sfîşia, făcu impresia că poartă şi liber¬tatea în el ; aceasta părea să sălăşuiască un¬deva în dinţii puternici ; iar bucuria de-a trăi ţîşnea cu atît foc din gîtlejul ei, încît spectato¬rilor nu le era uşor să-i ţină piept. Dar se stăpineau, înconjurau cuşca şi nu voiau să se clin¬tească din loc.

Poate ca m-a influentat foarte mult un prieten, calugar ,,de profesie" care mi-a spus ca e una dintre cele mai reusite comedii pe care le-a vazut, asta in conditiile in care cel mai apropiat film de simturile lui este ,,Brasil". Si cred ca avea dreptate. Primul vinovat si cel mai condamnabil este coloana sonora care nu sustine ci mai degraba dezamplifica mesajul vizual, te indeparteaza de poveste decat te pune in interiorul ei, psalmii perorati de calugar aparand neajutorati si devenind stridenti in cele din urma. A doua vina o gasesc tocmai zgomotului, dilogul venind fara tacere, zdranganitul roabei acoperind posibilul tipat al unui albatros. Si ultima vina o aflu tocmai la neputinta regizorului de a surprinde nemiscarea, de a fotografia sufletul de pe chipul lui Anatoli fara a-l dezintegra prin subexpunere printr-o miscare nesanatoasa a trepiedului. Pacat. Si nu ma gandesc ca e pacat de poveste. E pacat de poezia pe care ar fi putut sa o creeze un actor precum Mamonov, de tragicul simplu si purificator pe care ar fi putut sa-l aiba privirea lui lipita mai mult in nemiscare pe pelicula de muzica psalmilor rostiti in pustiu si de baletul tanguirii unui suflet care nu mai poate sa moara.

Am inceput sa-l vad intr-o seara si l-am terminat de vazut intr-o alta seara, la o diferenta de vreo doua saptamani. Ma gandesc cum s-au gandit scenaristii cand au pus pe tapet povestea asta. Punem mai mult veveritoiul si ghinda, adaugam cateva bancuri fumate, bagam in cadru niste t-rex si mergem pe povestea cu prietenia. Sa faci umor din umanizarea unor personaje animalute este o poveste veche, prea veche, chiar daca de data asta animalutele, chiar daca traiesc in epoca aia folosesc limbaj si idei contemporane, si asta e alta poveste fumata de mult. Sa practici tot felul de sadisme umoristice cu lovituri si cazaturi si strivituri este tot de domeniul banalului. Si atunci unde e noutatea. Tocmai, ca dupa parerea mea filmul asta nu are nicio noutate, povestea e banala, realizarea e aiurea si ceea ce trebuia sa fie umor mi-a lasat un gust acru. Daca cineva ar spune ca e un film pentru copii, nici macar aceasta calitate nu o are. Nu cunosc nicun pusti care sa guste glume derivate din hormoni, conflicte de familie si in genere spuse de animalute desenate care se comporta sau vorbesc fals ironic. Cred doar ca epoca asta e doar un brand care a prins si trebuie vandut, sub orice forma dar trebuie vandut, exemplele sunt destule, inclusiv Mos Craciun.

Chiar daca a aparut la vreo 5 ani dupa ,,Galagia Mieilor" are ceva din scheletul lui. Presupun ca il consider un film bun doar comparativ cu imbecilitatile care se fac acum in 2009 sau din cauza ca incerc un tratament de ,,detoxifiere cinematografica". Oricum un filma mai mult decat OK numai daca ma gandesc la coerenta povestii si la interpretarea lui Hackman.

Nu stiu cine e Leonard Elmore asta care a scris cartea dar pot sa spun, dupa ce am vazut filmul, ca scrie prost. Killeri profesionisti care devin sentimentali am mai vazut, dar sa-ti risti pielea ,,la pensie'' facand echipa cu un imbecil care seamana cu fratele tau mort e o chestie de andropauza. Pana la urma de ce devine atat de important sa-i omoare pe oamenii aia de la tara? Pentru faptul ca i-au vazut fata!? Sau de ce au fost bagati in programul de protectie a martorilor? Martori la ce? La tabloul killerului? O groaza de pretexte pentru a insaila un scenariu de gradinita si a face un film ,,de familie".

Ma uimeste ideea de a place un film pentru ca are efecte speciale marfa. Ma gandesc la ce o sa fie peste vreo 10 ani cand orice pustan o sa aiba acasa un calculator la fel de performant ca ale meseriasilor care fac efectele speciale. Presupun ca o sa se inventeze o noua arta atunci, pentru ca de cinematografie nu mai poate fi vorba. Devine redundant sa comentezi filme de genul asta asa ca o sa fac referire la jocul Vin Diesel adica ,,Wheelman" pe care l-am incercat de curand si care e facut dupa film sau invers. Pot sa spun ca ideea jocului (care e de fapt una banala si mizerabila) bate ideea filmului. Adica tu, Vin Diesel, esti un fel de birjar care incerca sa stranga informatii despre ceva ca sa poata continua altceva. Partea inteligenta din punct de vedere romanesc e ca faci diverse joburi pentru gasti de interlopi din Barcelona, printre care si una romaneasca condusa de unu' Radu Negrea care se bate cu o gasca de portoricani. Impresionante sunt apelativele portoricanilor fata de romanasi, nu tocmai academice. Nu-i asa?

Varianta teen ager: O poveste de dragoste fenomenala si absoluta, mai ales daca ma gandesc ce frumos e vampirul si ce ochi are. Cel mai bun film pe care l-am vazut, cu toate ca nu am inteles de ce vampirul conduce un Volvo si nu un BMW. Varianta cocalar : Misto de tot. Gacica nu e asa de buna si nu arata nimic iar tipul asculta muzica clasica. Putea sa bage si el un Guta s-o abureasca pe fata cand a dus-o acasa ca sa fie si o scena fierbinte. Varianta absolvent de particulara : Nu credeam ca o sa-mi placa dar ideea este originala si interpretarea actorilor e de exceptie. Coloana sonora, sau cel putin momentul in care ei descopera ca le place amandorura Debussy completeaza dramatismul povestii de dragoste. Varianta absolvent de facultate cu pretentii (exclus ingineri): Nu am inteles de ce au incercat sa faca un film cu vampiri vegetarieni. Ar mai trebui sa faca un Alien cu extraterestrii care mananca spanac si se indragostesc de Sigourney Weaver si ar fi totul complet. Varianta intelectual rasat: Nota 3. Varianta mea: Mult zgomot pentru nimic.

Pacat de poveste. Baietii astia au facut-o varza. Mai bine vorbeau cu R. Benigni sau cu meseriasii din Coreea de Nord, aia cu dolarii. Sau mai bine ramaneau la un documentar. Mi-a placut comentariul cu tabloul lui Munch si ala cu ,,jocul ielelor", foarte bune trimiteri. Trebuie totusi sa ne gandim ca personajul principal nu era decat un ,,plagiator", care daca era asa de bun de ce nu falsifica si el un Rembrandt. Puteau sa actualizeze tema si sa faca filmul despre niste falsificatori de carduri in puscaria de la Rahova, efectul artistic ar fi ramas neschimbat, dar vanzarile filmului ar fi crescut.

Am ramas efectiv cu degetul in nas dupa ce l-am vazut, iar in timp ce nu puteam sa imi imaginez ce rost are filmul asta. Nici acum nu inteleg cum au reusit producatorii sa dea banii pe asa ceva. Nu mai bine faceau un film cu un taran oltean care vine in cetatea norvegiana plin de purici si paduchi si se chinuiau toata ziua sa scape de ei, pana isi aducea aminte taranul ca are antidotul in caruta? Era cam acelasi lucru si devenea mult mai spectaculos cand ar fi incercat sa ii arda cu untura de balena, sau cel putin mai migalos, mai misterios. Are si partea lui buna in sensul ca mi-a contrazis ideea ca Beowolf (ala cu A Jolie) este cel mai prost film cu vikingi sau rude apropiate ale lor. Penibil.