Braveheart

Filmul lui Eran Creevy nu şi-a propus nici o clipă să impresioneze. El e unul cât se poate de comercial, de consum şi se construieşte pe o reţetă deja exersată a filmelor thriller, de suspans şi acţiune. Singurul element inedit al scenariului e alianţa conjuncturală dintre el, justiţiarul, Max Lewinsky (James MacAvoy), şi el, hoţul briliant, Jacob Sternwood (David Morrissey), în rezolvarea unei fărădelegi care îi afectează şi influenţează pe ambii. Chiar dacă relativ liniară şi fără prea mare profunzime, interpretarea actoricească e meritorie. Una peste alta, avem o producţie agreabilă ce merită o vizionare la capătul căreia nu vom avea sentimentul că am vizionat o capodoperă a genului, ci că ne-am delectat preţ de două ore. Până la urmă, cinematografia nu e doar artă, ci şi entertainement.

"Gambit" este o comedie de-a dreptul delicioasă datorată deopotrivă scenariului inspirat al fraţilor Coen (oarecum, o realizare inedită faţă de ceea ce ne-au obişnuit până acum), regiei debordante a lui Michael Hoffman (un regizor nu prea prolific, ce a strălucit cu intermitenţe în producţii precum "The Emperor's Club" sau mai recentul "The Last Station"), precum şi prestaţiei actoriceşti cuceritoare a tripletei Colin Firth-Cameron Diaz-Alan Rickman. Îmbinând cu tact şi savoare umorul tipic englezesc cu gagul hollywoodian, filmul ne aminteşte cu generozitate de vârsta clasică a cinematografiei, ancorându-se cu personalitate şi dezinvoltură în linia descrisă, de pildă, de "How to Steal a Million". Una peste alta, o vizionare pe deplin deconectantă şi revigorantă care va captiva şi satisface toate generaţiile de cinefili. Personal, îi acord cu plăcere un 8, menţionând încă o dată, dacă mai e nevoie, că notele de pe imdb (acolo unde filmul este apreciat cu 5,5) au devenit o ruşine, o infamie.

Filmul e o desfătare cu vârf şi îndesat pentru bunadispoziţie! Noroc că, în noianul de filme prea lungi, prea simandicoase, prea întortocheate şi prea speciale în (d)efecte, mai există însă şi scenarişti inspiraţi precum Rock Reuben şi Allan Loeb, regizori debordanţi precum Frank Coraci şi actori generoşi şi dăruiţi precum Kevin James (care e şi co-scenarist şi co-producător). Deşi desfăşurarea acţiunii nu are cum să evite o serie de clişee, acestea sunt asumate de o manieră simpatică şi reconfortantă, iar comicul e autentic. Un binemeritat 7+!

În linia lui "Silver Linings Playbook" mai sunt câteva duzine de filme care au trecut, precum era firesc, neobservate în cursa pentru Oscar. Chiar nu înţeleg obstinaţia Academiei americane de film în a include această producţie, dincolo de nominalizările de interpretare, până şi la categoria "Cel mai bun film". Pot înţelege, în vremurile actuale, necesitatea de a promova un film care pledează pentru valorile familiei în mijlocul căreia pot fi rezolvate orice probleme, până şi cele mai sensibile şi mai grave. Dar de aici şi până la a ridica la rang de virtuozitate cinematografică periplul printre nevrozele acute şi psihozele sociopate specifice Americii contemporane e o cale destul de lungă pentru care nomializarea la Oscar nu are nici o noimă.

Producţia co-scenaristului şi regizorului Benh Zeitlin s-a vrut a fi o parabolă, doar că n-a ieşit în sens alegoric, ci în cel matematic potrivit căruia acţiunea filmului este o curbă plană (din moment ce e turnat 2D, nu 3D) care reprezintă locul geometric al personajelor din plan egal depărtate de un punct fix, numit Dumnezeu, și de o dreaptă fixă, numită viaţă. Asta e partea de dramă. Restul e fantezie. Aşa că, păzea, vin aurochii! Sau aurolacii, n-am desluşit prea bine!

Nu ştiu dacă "Lincoln" s-a vrut a fi un film monografic, dar cert e c-a ieşit extrem de monoton. Ceea ce îl face de-a dreptul somnolent e lipsa oricărei umbre de suspans. Să fim serioşi, orice individ cu un minim bagaj de informaţie ştie că Lincoln a determinat abolirea sclaviei şi că pentru asta a murit asasinat. Prin urmare, finalul era cunoscut dinainte de genericul filmului. Nu ştiu ce şi-au propus scenariştii Doris Kearns Goodwin şi Tony Kushner, dar cert e că Steven Spielberg a dezamăgit contrazicându-se pe sine ca regizor. Singurele scene memorabile se consumă în primele 5-10 minute ale filmului, după care dacă e ceva care să poată fi reţinut, atunci poate fi vorba cel mult despre prestaţiile de excepţie, de şcoală veche, ale lui Daniel Day-Lewis, Sally Field şi Tommy Lee Jones. De altfel, acestea sunt cu prisosinţă singurele elemente ce-şi merită nominalizarea la Oscar. Celelalte nouă nominalizări sunt o ruşine pentru Academie.

Nu degeaba a ajuns să se spună în folclorul cinefililor că atunci când nu ai o poveste, faci un film 3D.

Un film foarte românesc. Adică ieftin. Nu ştiu cât de la propriu, dar la figurat cu vârf şi îndesat. Diapozitivic. Scenariu fad, fără sare şi piper, cu un final de-a dreptul dramatic de neaoş. Un subiect despre imoralitate conjugală lipsit de orice morală. O producţie în care naturaleţea rostirii replicilor altfel de un banal pitoresc ucide inteligibilitatea lor. Prin urmare, nu e posibilă nici măcar contemplarea vizuală a peliculei deoarece ochii se concentrează orbeşte asupra buzelor actorilor în efortul de a descifra ceva din vorbirea lor. În felul acesta, chiar şi puseele de nuditate trec aproape neobservate. Nu ştiu cui îi este adresată pelicula, dar pentru cinefilii căliţi de Woody Allen, lungile cadre cu tăceri instrumentate de regizorul şi coscenaristul Radu Munteanu sunt o jignire. Una peste alta, până la urmă, nu doar car kit-ul a fost de căcat.

Filmul în sine nu este decât o alternativă palidă a lui "American Beauty". Fiind o peliculă cu buget scăzut, pe afişul căreia captivează atenţia doar prezenţa lui Alec Baldwin în distribuţie, aşteptările nu pot fi prea mari. Totuşi, povestea are nerv. Din păcate, personajele nu sunt caracteriale, ci doar şablon. Proliferarea maladiei "Lyme" nu e decât pretextul potrivit pentru o nouă (a câta?) incursiune cinematografică hollywood-iană în intestinele vieţii de familie americane, cu toate stereotipiile ei. Filmul lui Derick Martini (regizor şi co-scenarist) consascră (dacă mi-e permis termenul) "septimania" unei societăţi conjugale americane care se protejează excesiv faţă de ameninţările terţelor maladii, dar se dovedeşte incapabilă să prevină afecţiunile sentimentale din cuplu...

Mă surprinde de-a dreptul notarea relativ bună a acestui film, atât pe site, cât şi, mai ales, pe imdb. O dovadă, poate, alături de alte filme, că mult mai degrabă consumismul specific american e mai apreciat decât alte genuri de filme. Sincer, nu am avut răbdarea necesară de urmări filmul altfel decât episodic. Am simţit nevoia de a-l întrerupe din când şi de a-mi găsi alte preocupări de moment pentru a putea duce apoi vizionarea până la capăt. Despre ce face vorbire acest film? Despre infantilismul amoros al adolescenţilor americani? Despre ridicolul unor purtători ai uniformei de poliţist? Dacă ar fi fost vorba de vreo satiră, aş fi înţeles că scenariul îşi propune programatic să ilustreze toate acestea. Finalul are anumite valenţe emoţionale despre valoarea şi perenitatea prieteniei, dar asta nu-l mai face să fie comedie! Nu ştiu dacă filmul mi-a smuls, pe parcurs, mai mult de câteva zâmbete pe alocuri, iar dacă risc să fiu acuzat de lipsa simţului umorului, atunci e un lucru pe care mi-l asum o dată în plus notând cu 4 această producţie!

Un film simplu, liniar, epic şi plin de substanţă a cărui acţiune trenează uşor în prima oră de rulare, dar care câştigă în dramatism şi emoţionalitate în ultima sa parte lăsându-ţi în urmă un gust precum buchetul unui vin demisec, tare, parfumat şi vag dulceag. Una peste alta, o producţie care readuce cinematograful în lumea artei din (permiteţi-mi să-i spun) plexul solar al condiţiei umane. Într-adevăr, admirabilă prestaţia lui Carey Mulligan în rolul lui Jenny, una care îşi merită cu prisosinţă nominalizarea la Oscar (şi m-ar bucura să obţină chiar râvnita statuetă), înfăţişând "avatarul", traseul iniţiatic (botezul vieţii) al unei adolescente spre postura de femeie. Povestea e universală, morala ei asemenea, atemporală, caracterele sunt vii şi credibile chiar şi fără tridimensionalitate şi alte efecte cyberscopice. Un neîndoielnic şi absolut meritoriu 9+!

Una dintre cele mai delicate, emoţionale şi impresionante producţii cinematografice din istorie. Filmul nu se încadrează în şablonul deschis de "To sir, wiht love" şi continuat de "Dangerous minds", "Freedom writers", "Take the lead" etc., ci are un discurs propriu, inovativ. Pelicula lui Peter Weir, după un scenariu excelent al lui Tom Schulman, în care excelează interpretările lui Robin Williams şi Robert Sean Leonard, dar în care îl veţi putea vedea şi pe un Ethan Hawkwe adolescentin, nu este o meditaţie despre sistemul de educaţie, aşa cum pare la prima vedere, ci, mult mai degrabă, o invitaţie spre patima lecturii şi asumarea acelui hybris existenţial propus de orice text ficţional. Astfel, filmul ar trebui să fie material de studiu deopotrivă pentru cadrele didactice şi pentru elevi, dar şi pentru părinţi sau orice adult întrucât însumează două coordonate: una aprehensivă şi cealaltă, în secundar, didactică. Prima dintre ele face referire la exerciţiul lecturii, la asumarea literaturii ca un tip de "culturism al minţii". Pentru cei mai mulţi dintre noi, o carte este dacă nu obiect decorativ în peisajul domestic al propriei locuinţe, atunci unul de consum. Dacă nu o citim ca formă de divertisment, atunci o facem mai mult în scop informaţional, încercând prea puţin să ne însuşim conţinutul ei ca experienţă de viaţă. John Keating, personajul lui Robin Williams, ce-şi merită pe deplin titulatura de "PROFESOR" (e o altă discuţie de ce ne-am obişnuit, eronat, să-i numim "doctori" pe medici şi "profesori" pe TOATE cadrele didactice, chit că multe dintre ele nu au de-a face nici măcar cu didactica, darmite cu pedagogia!), nu-i învaţă pe elevi DESPRE literatură, ci îi îndrumă să descopere, să trăiască literatura, determinându-i, astfel, să se descopere şi să se cunoască în mod profund şi sincer pe sine, să se reveleze atât lor înşişi, cât şi celorlalţi la modul lăuntric nud, dezbărat de convenţionalismele în care ne îmbrăcăm constrâns sau nu viaţa, traseul existenţial. Altfel spus, lecţia pe care ne-o predă John Keating nu e despre "bine" şi "rău", "frumos" şi "urât", "corect" sau "greşit" etc., ci despre străduinţa de a deveni mai flexibili, de a reuşi să privim şi înţelegem o persoană, o situaţie dintr-o multitudine de perspective, evadând prin urmare din capcana, din prizonieratul propriilor valori şi reguli ridicate la rang de adevăr absolut. A doua coordonată se vrea a fi o propunere. Mult timp, sistemul educaţional a considerat că reţeta succesului în viaţă o constituie un mediu restrictiv, disciplinant până la anihilarea expresiei individuale prin impunenerea orbească a unor norme stricte. Pe cu totul alte principii, conservatorismul din "Dead poets society" este proferat şi în învăţământul românesc. Degeaba avem manuale "alternative", dacă lipsesc alternativele, dacă predarea şi înţelegerea disciplinelor şcolare a rămas tributară aceleiaşi maniere închistate de abordare. Dacă e să ne referim, de pildă, prin analogie cu filmul, la disciplina Limba şi literatura română, vom descoperi că, şi în prezent, deşi s-a renunţat la principiul textelor obligatoriu de studiat, a rămas reflexul necesităţii studierii unor autori consideraţi indispensabili. Prin urmare, chipurile, un elev nu va putea păşi demn şi pregătit în viaţă dacă nu-i va fi studiat în mod necesar pe un alde Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici (asta ca să-i pomenesc doar pe "marii clasici" a căror valoare e incontestabilă). Imensa eroare a unei asemenea perspective e aceea că a preda literatură NU înseamnă SĂ SPUI, SĂ IMPUI elevului că aceşti autori sunt geniali, ci să-i oferi, să-i inoculezi acele instrumente de percepţie, analiză şi interpretare care să-l facă SĂ DESCOPERE, SĂ ÎNŢELEAGĂ SINGUR acest lucru! De asemenea, asta nu înseamnă să-l "umfli" pe elev cu elemente de teoria literaturii, asuprindu-l să diferenţieze epitetul de metaforă, personificarea de hiperbolă, povestirea de nuvelă etc., ci înseamnă să-i influenţezi percepţiile, să-i încurajezi libera exprimare, să-i dezvolţi sistemul de argumentare ş.a.m.d. Şi, mai ales, înseamnă că nu toţi elevii sunt la fel, că nu toţi pot înţelege, performa la acelaşi nivel şi că trebuie să-ţi adecvezi obiectivele pe nivelul fiecăruia. Pentru că nu există elevi proşti, ci doar un sistem de educaţie prost! Pentru că acele "perle" din lucrările de la examene de capacitate sau bacalaureat nu sunt "meritul" elevilor, ci al "profesorilor" care nu avut abilitatea, interesul, aplecarea necesară de a le corija!

Nevastă-mea era furioasă că, fără a fi fost înştiinţată explicit, s-a trezit cu asigurarea indexată. Nevastă-mea stătea să crape de nervi că, tot socotind şi iar resocotind, ajungea cu fiecare calcul în plus să-şi dea seama că n-o scoatem la capăt cu obligaţiile financiare luna asta, mai ales dacă nu se-aprobă bugetul şi nu vor fi virate salariile la timp. Drept care, agasat la rându-mi de problemele nesfârşite de la serviciu, am aşezat-o în fotoliu, am pornit televizorul şi DVD player-ul... "The proposal". Filmul Annei Fletcher nu şi-a propus nici o clipă să evadeze din clişeele şi locurile comune specific americane corespunzătoare unui asemenea tip de subiect cinematografic, dorindu-şi a fi doar o variaţiune pe aceeaşi temă. Una care a mizat, ca de fiecare dată, pe fascinaţia şi creativitatea protagoniştilor, în acest caz Sandra Bullock şi Ryan Reynolds, precum şi pe ineditul unor situaţii particulare aduse de scenariul lui Pete Chiarelli şi puse în valoare în mod sensibil prin regia de imagine. După mai bine de 100 de minute de amuzament pe alocuri chiar copios, de bun gust şi deloc strident, nevastă-mea şi-a revenit din draci şi s-a relaxat complet, iar pentru mine problemele de la serviciu rămăseseră la serviciu. Acesta e meritul unei pelicule de genul lui "The proposal": îţi drege moralul, îţi stârneşte coarda sensibilă şi te face să păşeşti prin viaţă cu umor şi detaşare serioasă. Chiar dacă nu spune nimic nou şi chiar dacă nu-ţi redimensionează existenţa. În faţa unor asemenea "efecte speciale", cele din "Avatar" ajung să pară simple baloane de săpun. Un 7+ binemeritat!

Citesc unele aşa-zise comentarii de aici şi nu mă mai mir deloc. Pelicula lui Bob Goldthwait NU e NICI comedie (cu atât mai puţin neagră), NICI dramă, ci e una dintre cele mai edulcorante SATIRE cinematografice turnate vreodată la adresa fariseismului generalizat care ne caracterizează existenţa în toate tipurile de relaţionare interumană! Construit cu migala specifică unui mileu ori goblen, filmul este croit milimetric pe ţinuta personalităţii actoriceşti a lui Robin Williams care a avut în sfârşit oportunitatea de a-şi manifesta plenar, cu măiestria-i incomparabilă, acele accente tragice ale propriei fiinţe, care au fost mai mereu surpate de cavalcada de comicăreli solicitate de partiturile rolurilor sale de până acum. Din această perspectivă, este memorabilă scena în care, aflat în studiourile emisiunii tv la care fusese invitat, Lance Clayton (personajul lui Robin Williams) disimulează cu greu în izbucniri de plâns criza de râs isteric ce stătea să-l năpădească ca expresie a ridicolului absolut incumbat de situaţia în care ajunsese să afle. Cei care spun că filmul este unul slab şi, mai ales, că s-au plictisit îngrozitor vizionându-l nu sunt alţii decât extaticii lui James Cameroon. Iată de ce producţia aceasta ne demonstrează o dată în plus (dacă mai era nevoie de aşa ceva) că "Avatar" nu e un film care să poată fi difuzat pe un altfel de post decât unul de gen "OTV"...

Poveste inspirată din fapte reale şi romanţată tipic hollywood-ian, cu personaje Barbie-nizate, cu accente emoţionante şi uşor amuzant pe alocuri... Mă întreb dacă "story"-ul mai devenea "movie" în varianta în care Big Mike (personajul în jurul căruia gravitează întreaga aşa-zisă acţiune) nu devenea un ilustru jucător de fotbal şi ar fi optat pentru a fi doar un (vorba lui) simplu "hamburger maker". Câte alte zeci, sute sau poate mii de astfel de cazuri asemănătoare celui al lui Big Mike vor mai fi fost pe mapamond şi vor fi rămas anonime, fără a fi ecranizate, DOAR pentru că eroii lor vor fi fost nişte muritori de rând oarecare?! Oricum, vizionând filmul, singura morală pe care am deprins-o a fost următoarea: săptămâna viitoare merg şi eu să înfiez un negru! Una peste alta, per ansamblu, nici măcar şarmul lui Sandra Bullock nu mă poate determina să acord peliculei mai mult de un 6+.

Am văzut filmul abia acum, dar impresia sa a fost deconcertantă, iar prestaţia lui Antonio Banderas una tonică, un rol care l-a prins excepţional şi pe care l-a jucat cu charm, inteligenţă şi naturaleţe, lipsit de excesele de personalitate cu care ne-a obişnuit în prestaţiile anterioare. Subiectul filmului nu are, ca intenţie, nimic original în el comparativ cu alte producţii de gen. Dacă "Dangerous minds" ori "Freedom writers" ne-au familiarizat cu ipostaza profesorului dedicat care sparge barierele convenţionalului didactic pentru a-şi scoate elevii la liman, iar "Coach Carter" ne-a înfăţişat sportul ca alternativă pentru disciplina care aduce împlinire, "Take the lead" are ca inedit soluţia dansului, iar provocarea stă în deprinderea unor virtuţi aristocratice specifice dansului de salon în habitudinile unor tineri captivi eternelor arhetipuri de periferie. Inspirat după un caz real (ca mai toate producţiile hollywood-iene de acest gen), pelicula lui Liz Friedlander înfăţişează pionieratul pe această linie al lui Pierre Dulaine, unul care se va dovedi de succes. Morala acestui film şi a tuturor celorlalte asemenea lui se vrea a fi aceea că renunţarea la rigiditatea unui sistem de educaţie şi concentrarea asupra unor formule care inoculează subiecţilor atitudinile pozitive reuşitei în viaţă este calea cea mai rapidă către succes. Din păcate, dacă societatea americană are tăria de a ridica astfel de cazuri izolate la rang de model, societatea românească preferă să rămână captivă unor tipare fade în care, pe mai departe, interesul copilului este subjugat malefic interesului imediat al cadrului didactic, al funcţionarului, populând în continuare învăţământul cu exemplare indiferente la vocaţia şi aspiraţiile elevului, preocupate doar de propria subzistenţă şi de perpetuarea unui discurs lamentativ...

Un film interesant, un film-meditaţie. Chiar dacă nu are nimic din profunzimea pe care o clădeşte "Călăuza" lui Tarkovski, producţia lui Alfonso Cuaron îşi are propria traiectorie pe care îşi înscrie discursul, unul finalmente robust, consistent şi încărcat de sens. Într-un decor ce frizează apocalipticul, intriga se ţese de o manieră oarecum iniţiatică, în sensul că spectatorul e trecut treptat prin elementele ce compun povestea până la a dobândi sensul întregii poveşti. Vizionat în high definition, filmul captivează prin dramatismul imaginii ce transmite o stare de încordare şi nelinişte continuă. Desfăşurarea acţiunii e relativ imprevizibilă, însă finalul vine să valideze acea teorie a vieţii ce se regenerează chiar sau mai ales atunci când acest lucru părea să devină de-a dreptul imposibil. Singura scenă cu adevărat memorabilă e aceea când eroii principali traversează cu copilul nou-născut în braţe decorul anarhic de luptă, veneraţia cu care sunt înconjurate de beligeranţi scâncetele bebeluşului fiind realmente emoţionantă. Per ansamblu, un film aş zice uşor supralicitat ca aprecieri, dar care merită văzut. Personal, totuşi, nu pot să-i acord nota 8.

Un tribut suav adus de regizorul şi scenaristul Darnell Martin rădăcinilor muzicii... adevărate. Filmul ni-l înfăţişează pe Leonard Chess (Adrien Brody parcă nu mai reuşeşte aceeaşi performanţă actoricească precum în "The pianist", dar îi descoperim şi aici aceeaşi ardere internă extraordinară) ca pe un vizionar, un fel de guru al muzicii sufletului. Deşi oarecum plată, liniară, acţiunea filmului nu e salvată doar de interludiile muzicale de excepţie (vocea lui Beyonce încântând realmente), ci şi de tensiunea ce se ţese ca un păienjeniş între personaje reuşind să capteze şi să păstreze viu interesul prin impredictibilitate. O peliculă-document, rafinată, dar nu şi exclusivistă, ce se adresează tuturor celor ce doresc să facă o incursiune plină de savoare în istoria muzicii, nu doar nostalgicilor. Un mare 8 binemeritat!

Ecranizare a romanului omonim al lui Ken Kesey, pelicula lui Milos Forman transcrie relativ fidel constructul epic al romancierului, adăugând doar un plus de culoare şi emoţie. Un film-parabolă despre universurile concentraţionare şi teama individului de a-şi asuma libertatea şi existenţa în forma sa genuină, despre predispoziţia sa de a se lăsa pradă unei vieţi controlate, dictate. Admirabilă scena dintre sora-şefă Ratched (Louise Fletcher) şi Billy Bibbit (Brad Dourif) când, după noaptea orgiatică din sanatoriu, cea a descătuşării, dezvirginării sale, aceasta îl ameninţă că îi va spune mamei sale despre comportamentul său impropriu... Cu toţii avem cel puţin un motiv ce ne terorizează, ce ne încătuşează propriile aspiraţii şi le face să pară dacă nu antisociale, necanonice, măcar ridicole... nu-i aşa? Cu o economie extraordinară de recuzită şi mijloace, Milos Forman reuşeşte să imprime filmului său forţă şi tensiune, în special datorită unei distribuţii alese pe sprânceană, în care, alături de Jack Nicholson (R.P. McMurphy), excelează William Redfield (Dale Harding), Christopher Lloyd (Taber), Will Sampson (Chief Bromden) şi Danny DeVito (Martini). Metafora titlului se explică prin aceea că fiecare dintre personaje, în felul său, e un "cuc" (pasăre fără cuib, ce-şi depune ouăle în cuibul altor păsări) ce şi-a făcut "cuib" în sinistrul sanatoriu din cauza unei inapentenţe existenţiale recunoscute (majoritatea celor prezenţi acolo sunt instituţionalizaţi voluntar), fiind în aşteptarea iluzorie şi neconştientizată a momentului în care vor reuşi să-şi ia "zborul", adică să revină la o viaţă aşa-zis normală pe care, însă, nu o părăsiseră niciodată. Singurul care realizează acest lucru şi care are forţa necesară de a-şi asuma această libertate va fi, în final, Chief Bromden.

Filmul lui Şerban Marinescu ne arată că între asasinatul politic (ultima treaptă grotescă pe care mai pot păşi emanaţii postrevoluţionari ce constituie tagma Puterii în România) şi asasinatul cinematografic e o graniţă subtilă a cărei escaladare e salvată doar de o distribuţie "de aur" ce conţine majoritatea numelor "grele" ale peisajului actoricesc actual. Un film care nu epatează, dar care dezvăluie de o manieră tipic autohtonă câte ceva din mecanismele jocurilor de culise politice demonstrând (dacă mai era nevoie) că între interesul de faţadă (naţional, populist) şi cel de facto (pur personal, organic parşiv) stă doar o infinită demagogie. Taverna, vila opulentă şi, într-un final apocaliptic, cimitirul de la groapa de gunoi Glina sunt referinţele scenice ale unei pelicule ce-şi tese şi destramă intriga încă din titlu concluzionând că nu suntem decât victimele unui sistem lipsit de speranţă, cangrenizat iremediabil. Un film care nu poate gravita decât în jurul notei 7.