Carmen B.

Nolan reușește din nou cu ambițe cosmice, dar nu fără compromisuri. McConaughey e foarte bun în rolul unui tată astronaut — are o naturaleșe rară în scenele emoționale, care sunt de fapt nucleul filmului. Cinematografia e spectaculoasă, iar muzica Hans Zimmer te poartă prin galaxii. Problema? Lungimea și complexitatea narativă devin contra-productive. După 2 ore și jumătate, încep să mă gândesc mai mult la ceasul din perete decât la dialogi. Unele explicații despre fizică par prea expozitive, prea des. Și chiar dacă efectele vizuale sunt impresionante, senzația de uimire se dilueaza în monologuri prea lungi. E un film gânditor, asta e clar. Dar Nolan pare obsedat să se dovedească că-i inteligent, mai degrabă decât să lase povestea să respire. Nu-mi pare rău că l-am văzut, dar nici nu mă apasă să-l reiau curând.