cath.rine

Un film simplu si usor emotionant, ca toate filmele despre cancer. Poti face un film pe care publicul sa il adore chiar si repetand aceeasi poveste de 'n' ori: doi tineri/adolescenti se intalnesc, se plac, se indragostesc intr-un asa fel incat te fac sa crezi ca tu inca nu ai descoperit dragostea adevarata, apoi minunata lor poveste este sfasiata de tragedia unuia dintre ei (aici adaugam cancer, iar lacrimile sunt garantate). As putea spune ca "The Fault in Our Stars" are, totusi, ceva diferit. In primul rand, desi este un film despre cancer, acesta nu este tratat ca personaj principal, ci exact ca ceea ce reprezinta - boala cu care protagonistii au invatat sa traiasca. Povestea se desfasoara incet si este presarata cu unele momente atat de simpatice incat te fac sa uiti de faptul ca la sfarsit sigur moare cineva. Replicile usor ironice si incarcate de simtul al umorului sunt si ele prezente, completand distributia simpatica. Mi-a placut sa il vad pe Elgort intr-un rol ceva mai lung, iar Woodley a fost, ca de obicei, o adevarata incantare. "The Fault in Our Stars" nu este o capodopera, insa cred ca nici nu se vrea a fi. Eu l-am urmarit ca pe o adaptare a unui roman YA si am fost multumita, asa ca il recomand celor care nu isi fac mari asteptari si categoriei de varsta specifice.

Nu l-as numi film bun, insa "Daydream Nation" reuseste cu siguranta sa spuna o poveste deja cunoscuta (adolescenta care face o serie de greseli in urma unei tragedii) intr-un mod ceva mai diferit. Povestea este antrenanta si se desfasoara rapid, fiind relatata de un personaj savuros, tanara Caroline. Kat Dennings portretizeaza genul de adolescenta care este constienta de greselile ei, pe care le face din dorinta de sfidare a societatii in care traieste. "Daydream Nation" este un film perfect pentru adolescenti datorita povestii si a seriei de greseli si consecinte expuse, insa unul modest pentru publicul mai matur.

"The Spectacular Now" mi-a lasat impresia de film prea lung pentru povestea relatata. Este adevarat ca reuseste sa creeze o atmosfera relaxata si foarte romantica, insa are numeroase momente in care nu faci decat sa te gandesti la cu totul altceva - ori pentru ca nu sunt foarte bine regizate, ori pentru ca pur si simplu nu fac decat sa mai traga putin de firul narativ. Poate si absenta aproape in intregime a soundtrack-ului a facut ca filmul sa se desfasoare greoi (muzica se aude doar in momente cheie, in rest lasand dialogul neacompaniat). Cu toate acestea, am ales filmul datorita distributiei si, din acest punct de vedere, nu am fost dezamagita. Shailene Woodley a fost, ca de obicei, remarcabila, reusind sa se confunde cu personajul si chiar si Miles Teller a fost o aparitie placuta. Una peste alta, "The Spectacular Now" este un film usor si simpatic, cu momente dragute, dar si cu unele pasaje nereusite.

Ideea ar fi fost una interesanta si ofertanta daca ar fi fost abordata cum trebuie, insa cliseele au navalit unul dupa altul si astfel "The Purge" s-a transformat din ceea ce putea fi unul din cele mai bune filme thriller de anul asta intr-o incercare de horror cu prea putine momente tensionate. Ce te astepti sa se intample, se intampla. "The Purge" trebuia sa fie un film infiorator despre stapanirea si dezlantuirea impulsurilor primitive care zac in fiecare om, insa a reusit sa ajunga un film supraevaluat. La inceput pare ca James DeMonaco are ceva de spus despre diferentele de clasa sociala si despre cele rasiale, insa aceste teme sunt lasate de-o parte in favoarea impuscaturilor la intamplare. Actorii isi fac treaba cum trebuie, in special Rhys Wakefield cu ale sale zambete malitioase si priviri obsedante in care se citeau setea de a ucide si nevoia de dezlantuire. Il recomand doar pentru idee; oricum nu veti simti nevoia de a-l viziona si a doua oara.

Un film ametitor, plin de culoare, extravagant, care impresioneaza inca de la prima scena. Abordarea lui Baz Luhrmann, care de multi a fost condamnata, este una cat se poate de originala, reusind sa plaseze aceasta varianta a "Marelui Gatsby" in randul filmelor mele preferate. Desi mi-ar fi placut sa aud ceva mai mult jazz care sa ma introduca in atmosfera anilor '20, muzica aleasa nu mi-a dat senzatia ca ar fi nepotrivita, din contra ea aduce un mare plus intregului film (vocea Lanei este de-a dreptul hipnotizanta). Decorurile si costumele merita cu siguranta un Oscar - stralucitoare, desprinse exact din acea perioada. Petrecerile (putin cam exagerate si vulgare), oamenii, intreaga atmosfera, fac privitorul sa empatizeze cu Nick si sa deguste odata cu el visul american si magia New York-ului si a anilor '20. Prestatia actorilor este in mare parte ireprosabila (exceptie facand poate Tobey Maguire pe care eu il vad total nepotrivit pentru rol). DiCaprio isi face intrarea simplu ("You see... I'm Gatsby"), insa rolul sau este departe de a fi unul simplu. "The Great Gatsby" mi-a lasat o impresie placuta, desi nu ma asteptam. Este un film frumos, impresionant datorita decorurilor extravagante, original prin abordare, neaparat de vazut o data.

Nu stiu de ce m-am dus sa-l vad la cinema cand, dupa vizionarea primei parti, mi-am zis ca imi este de ajuns. Insa nu mi-am ascultat instinctul si am facut o greseala, reusind astfel sa imi omor cativa neuroni; "Grown Ups 2" mi s-a parut mai slab decat cel aparut in 2010. Este plin de clisee, de scene fortate si fara sens (batalia de la final, o batalie intre generatii... la propriu) si de prezente stupide (ca cea a cerbului) care nu pot fi justificate nici macar de faptul ca urmaream o comedie. Pe la jumatatea filmului incepeam deja sa numar minutele pana la final si ma mir cum am reusit sa raman pe scaun pe tot parcursul filmului. Nu am ramas nici macar cu o stare de bine pentru ca tot timpul aveam senzatia ba ca am mai vazut undeva faza, ba ca e mult prea exagerata pentru a ma face sa rad. "Grown Ups 2" te taraste de la o scena dezgustatoare la alta si, parca pentru a mai salva ceva din prezentul fiasco, mai apare din cand in cand si decolteul Salmei Hayek. Singurele scene care au reusit sa-mi mai descreteasca fruntea au fost cele cu prietena din clasa a sasea a lui Lenny sau cele cu soferul de autobuz in magazinul de mobila. Un film slab care ma face sa ma rog sa nu le dea producatorilor prin cap sa mai faca o continuare.

Aveam asteptari destul de mari de la "The Host", insa se pare ca regizorul a facut tot posibilul sa scoata un film slab, sacadat si plictisitor dintr-o poveste interesanta, cu o distributie promitatoare. Citind si apreciind cartea inainte, nu am putut decat observa scenele taiate, replicile aplatizate si exagerarile care incercau sa dinamizeze povestea. Am simtit ca romanul a fost rupt in bucati mici si apoi reasamblat intr-un mod stangaci si superficial. Sunt scene care se petrec prea repede, nepermitand privitorului sa patrunda cu adevarat in poveste, sa inteleaga, in primul rand, relatia care se formeaza intre sufletul Wanderer si omul Melanie; sunt si scene lungite fara rost care tind sa plictiseasca. Absenta unor personaje si schimbarea altora, pentru mine cel putin, a fost suparatoare. Personajele care nu au fost "taiate” din film nu au avut destul timp sa se dezvolte, relatiile au aparut si au crescut brusc... pacat de actori! Chiar si asa, Saoirse Ronan a facut o treaba buna, si-a facut personajul cat se poate de expresiv, in limitele scenariului. Nu stiu cum este acest film pentru cei care nu au citit cartea, insa pentru mine, "The Host” a fost o dezamagire.

O idee intr-adevar neconventionala, indrazneata, care aduce o nota de prospetime filmului; cu toate acestea, in incercarea de a crea un spectacol pentru ochi, regizorul Joe Wright a uitat ca romanul ce sta la baza filmului sau este, in primul rand, un spectacol pentru suflet. Nu a exploatat cum se cuvine povestea, nu ne-a facut sa patrundem in sufletul Annei care se zbate intre chemarea lui de suflet de mama, iubirea pentru amantul ei si respectul ce i-l poarta prea cinstitului ei sot. Varianta 2012 a filmului "Anna Karenina" este o adevarata feerie, cu decor luxuriant ce se transforma sub ochiul privitorului, costume superbe, desi nu stiu cat de specifice Rusiei din acea perioada, si scenografie ce umple cadrul si dinamizeaza actiunea. Cat despre actori, mie intotdeauna mi-a placut Keira Knightley si, desi nu s-a ridicat la inaltimea personajului, mi-a placut si acum; probabil ca sunt subiectiva... Mi-a placut in mod special Domhnall Gleeson, care se pliaza perfect pe personajul sau, Levin. Daca nu este pus in balanta cu romanul, filmul "Anna Karenina" este unul destul de reusit, care sigur va surprinde, chiar daca nu prin profunzimea personajelor, ci prin imaginea pe care o creeaza.

Un film bun, insa poate nu destul de bun cat se vrea a fi cu toate nominalizarile pe care le-a obtinut. Este un film cald, cu o poveste previzibila si uneori usor plictisitoare, o drama romantica la care se adauga ceva accente comice. Povestea nu este una stralucita, scenariul destul de plat, insa actorii isi fac treaba foarte bine, incercand parca sa faca ceva din aproape nimic - anume, un film bun dintr-o poveste de atatea ori spusa, la care risti sa adormi. Filmul are unele scene bune, altele exagerate si chiar prea zgomotoase. Mi-a placut in mod deosebit mult laudata Jennifer Lawrence (care pana acum pot zice ca mi se parea o actrita mediocra); a facut un rol bun, depasindu-si limitele, ascunzandu-si cu maiestrie tanara varsta. Robert De Niro si Bradley Cooper au dovedit inca o data ca isi cunosc meseria si stiu sa o faca bine, chiar si in lipsa unui material pe masura. Una peste alta, un film de vazut o data.

Vad multe pareri negative aruncate asupra acestui film si nu pot sa nu ma intreb: la ce v-ati fi asteptat de la un musical? De la un roman, pe care cu siguranta multi dintre noi l-au citit si iubit, transpus intr-un film cantat? Eu am indragit povestea inca de mica, pe cand mi-a cazut in maini o banala varianta pentru copii, si pot spune ca imi place si aceasta viziune asupra ei. Desigur, romanul este imposibil de comparat cu orice adaptare a lui, e prea bun. Insa acest film isi face bine datoria de adaptare a celebrului musical. Stiam ca Russell Crowe canta, insa nu imi imaginam ca atat de bine, m-a impresionat. La fel si ceilalti actori - Hathaway a fost sensibila, iar momentul ei de glorie ("I Dreamed a Dream"), de-a dreptul sfasietor; partea Thenardierilor a fost de-a dreptul savuroasa, pata de culoare ce ii lipsea pana atunci filmului. Eu zic ca este un musical bun, care merita a fi vazut si judecat pentru ceea ce este el, nu in comparatie cu filmul din 1998 sau chiar cu romanul.

Cu poante copilaresti, cateva glume pe care pustii nu le vor intelege (cei doi purici deranjati chiar intr-una din serile lunii lor de miere), ironii la adresa 'maretului' "Twilight" si personaje atat de cunoscute in ipostaze ceva mai diferite decat pana acum, "Hotel Transylvania" este o animatie reusita care nu poate sa nu aduca un zambet chiar si celor mai morocanosi dintre noi. Dracula si Mavis sunt construiti dupa stereotipul american al relatiei dintre tatal singur, prea protectiv, si fiica rebela. Johnatan este si el tipicul adolescentului promovat de americani, preocupat de distractie si, la un moment dat, si de dragoste. Insa toate personajele sunt simpatice si usor de indragit, de la Frankenstein si sotia lui, Eunice, care calatoresc prin posta, la mumia grasuta, omul invizibil care se barbiereste dimineata si joaca mima si familia de varcolaci cu haita lor de odrasle.

Omagiu pentru inceputurile cinematografiei si in special pentru Melies, "Hugo" este un film greu de apreciat datorita profunzimii lui. Aparent, este povestea unui orfan a carui casa este gara, unde deseori este 'vanat' de paznicul invalid. Scorsese insa realizeaza ceva mai mult de atat, un film cu adevarat magic, plin de emotie despre ce inseamna cu adevarat cinematografia, despre pasiunea adevarata a unui artist pentru creatia sa. Cadrul in care se desfasoara povestea este impresionant si as fi spus si construit cu o mare atentie pentru detalii, daca nu as fi vazut greseala - mica, e drept, dar observabila - cu cheia care intr-un cadru este printre pietricele, ca in urmatorul sa apara pe sina. Distributia este una incantatoare; Asa Butterfield - pe care nu il pot uita de cand l-am vazut in "The Boy in the Striped Pyjamas" - are un chip plin de expresivitate si face un rol sensibil care in unele scene pare realizat de un veteran al actoriei si nu de un copil. Chloe Grace Moretz imi place din ce in ce mai mult si are sanse sa devina mare. "Hugo" este un film magic recomandat doar pentru cei care sunt dispusi sa il vada cu adevarat.

"The Others" este un thriller bun, cu ceva accente psihologice care reusesc sa te tina conectat pe tot parcursul povestii. Filmul curge lent, insa nu plictiseste niciun moment, scenele legandu-se perfect intre ele. Elementele de soft horror sunt la fel de savuroase ca si povestea in sine - acel album al mortilor este o idee atat de macabra incat nu poate sa nu iti trezeasca ceva fiori. Amenabar se joaca cu mintea privitorului si se descurca remarcabil. De apreciat este si cadrul in care se desfasoara intreaga poveste, de la casa mare si intunecata, la intreaga insula al carei singur locuitor permanent pare a fi ceata. Kidman in general nu imi place si mi se pare mediocra, insa in "The Others" se intrece pe sine si face un rol care nu poate trece neobservat. Grace Stewart, personajul ei, este portetizata exact asa cum trebuie, o femeie paranoica, bolnava, obsedata. "The Others" este genul de film care te lasa cu o intrebare - cine poate hotari care sunt adevaratii intrusi?

"The Perks of Being a Wallflower" este un film sincer, cu actiune placuta si usoara, care abordeaza tema adolescentei, asa cum este ea, cu populari si outsideri, cu reusite, esecuri, drame si rasete isterice. De aceasta data avem in fata un film cu liceeni lipsit de exagerari si clisee, care analizeaza lumea acestora din prisma unui boboc introvertit si depresiv ce pastreaza in suflet vina inchipuita pentru moartea matusii sale. Stephen Chbosky realizeaza o drama psihologica complexa, diferita de filmele cu adolescenti deja consacrate. Desigur ca si el se avanta in tema relatiilor de prietenie care se pot destrama imediat atunci cand intervin relatiile de dragoste, atat de efemere in aceasta perioada; se avanta in tema drogurilor, a petrecerilor, a batailor din cantina pentru apararea onoarei, toate acestea fiind pentru Charlie trairi necunoscute, noi, pline de efervescenta, care il hipnotizeaza si il salveaza intr-o oarecare masura din universul in care obisnuia sa se inchida. Actorii sunt tineri, frumosi, talentati; Logan Lerman face un rol cu adevarat bun, reusind sa redea aproape perfect imaginea adolescentului anxios, lipsit de prieteni. Emma Watson evolueaza frumos si incet, incet, reuseste sa se desparta de imaginea vrajitoarei Hermione, pe care multi nu credeau ca o va putea lasa in urma. Nina Dobrev, in putinele secvente in care apare, este aceeasi pe care o vad in serialul ce a facut-o atat de cunoscuta - poate insa e prea evreme sa judec. Un film ce merita vazut, care te va lasa cu un sentiment placut si cu un zambet pe buze.

Un film fara substanta, intr-adevar, insa trebuie sa recunosc ca mie mi-a placut. Nu stiu daca e corect sa-l numim film istoric - nu se regaseste nicio datare istorica relevanta - iar biografic ii spunem doar pentru ca are in prim plan un personaj celebru. Povestea este spusa uneori in graba, alteori prea inflorita, si cu siguranta, intotdeauna, prea putin documentata. Filmul este insa vivace, boem, roz. Kirsten Dunst este o Marie Antoinette frumoasa si copilaroasa, cu trasaturi dulci si gesturi ba timide, ba pline de curaj. Decorul e impunator si costumele extravagante, impreuna impresionand mai mult decat intreaga actiune. "Marie Antoinette" nu este un film istoric, este prea putin biografic, dar sigur este un film frumos ce incanta privirile.

Trebuie sa recunosc ca desi mediocru, "Twilight Saga: Breaking Dawn 2" este cel mai bun film al seriei - dar ramane un film mai putin prost decat alte 4 filme proaste, chiar foarte proaste. Ultima parte a seriei nu surprinde cu nimic: Stewart e la fel de plastica, deloc increzatoare (asa cum ar trebui sa apara ca vampir si asa cum sustine ca se simte, spunand mandra "M-am nascut ca sa fiu vampir"), Pattison e la fel de crispat, desi cica ar fi trebuit sa scape de asta acum ca Edward nu isi mai putea rani partenera, iar Lautner, ei, pe fata lui abia daca se pot citi emotiile. In schimb mi-a placut Facinelli mai mult ca oricand. Din grupul Volturilor de remarcat este Jane, jucata de Dakota Fannig, care face un rol frumos - desi destul de putin scos in evidenta. Alt minus al acestui film este efectiv felul in care se desfasoara povestea; inceputul e banal, lung si atat de incet incat risti sa adormi si sa pierzi actiunea propriu-zisa. Mi-a placut insa diversitatea de vampiri ce au aparut in film, fiecare cu nationalitatea sa, cu puterea sa, cu povestea sa, cu familie sau spirit solitar. Pacat insa ca asta a fost prea putin valorificat. Infruntarea Cullenilor si a amicilor lor vampiri cu Volturii si martorii lui Aro, cu finalul ei surprinzator, e de departe cel mai interesant fragment al filmului. Este un film mediocru, de urmarit fara asteptari, categoric mai bun decat celelalte din serie.

Mie personal mi-a placut si ma mira ca este atat de putin promovat - atunci cand am inceput sa ma uit la el nu stiam nimic altceva, spre rusinea mea, decat titlul sau care mi s-a parut destul de sugestiv si care m-a convins sa il vad; cu toate acestea, am observat pe parcurs o distributie impresionanta: o Zoe Saldana eleganta, un Bradley Cooper care se muleaza frumos pe personaj, un Jeremy Irons care m-a facut sa tremur de emotie atunci cand ii citeam povestea pe chip, si bonusurile Ben Barnes si Olivia Wilde care demonstreaza din nou ca pe langa frumosi sunt si destul de inzestrati cat sa faca roluri placute. Genul de poveste in rama (poveste in poveste) m-a fascinat intotdeauna, iar acestui film i-a adus acel ceva surprinzator care te tine conectat. Nu pot spune ca m-a emotionat pana la lacrimi, insa "The Words" este unul din acele filme care m-au lasat cu un sentiment placut, cu un oarecare regret ca s-a terminat si cu o intrebare: eu ce as fi facut? Il recomand nu ca pe un film de duminica dupa-amiaza, ci ca pe un film de privit cu inima deschisa, pentru ca povestea sa fie asimilata asa cum merita.

O poveste ce merita o ecranizare, insa o ecranizare pe masura. Inca de cand am vazut ca Lindsay Lohan o va juca pe fata cu ochi violeti a Hollywood-ului am zis ca o alegere mai proasta nu se putea. Lohan nu e actrita, chiar daca se chinuie sa arate contrariul; s-a lansat de mica drept o roscata simpatica, apoi a mai realizat cateva comedioare si acolo ar fi trebuit sa se opreasca. Vrand insa, probabil, sa se relanseze, si-a asumat un rol mult prea mare pentru ea si reuseste performanta de a o transforma pe Elizabeth Taylor intr-o frumoasa papusa de plastic, coafata, machiata si imbracata de gala, cu crize ocazionale si aproape complet lipsita de farmecul ei aparte, nimic mai mult. Nici acel Grant Bowler nu a facut un rol acceptabil, si cu siguranta nu merita sansa de a reprezenta un nume ca Richard Burton, pe care in "Liz & Dick" il face sa apara ca un personaj modest si stangaci. Daca insa nu se tine cont de povestea din spatele filmului, de personalitatile care ar trebui sa apara in fata privitorului, filmul poate fi luat drept o drama usoara care incanta privirile prin machiajul specific acelor ani, tinutele pline de eleganta vremurilor si bijuteriile extravagante. Il recomand doar celor care nu asteapta prea mult, celor care nu spera sa o vada pe Liz debordand de emotie pura sau pe Dick cazand in mrejele ei.

Cred sincer ca, atunci cand in spatele unui film sta o carte cu un asemenea renume, e destul de greu, daca nu imposibil, ca acesta sa fie la fel de apreciat. Daca as fi sa ma gandesc la cele doua - film si carte - ca la doua entitati diferite, as spune ca amandoua mi-au lasat o impresie placuta. Spre deosebire de carte, care este mult mai poetica si eleganta, filmul pare putin cam grabit. Insa, cu tot cu acest ritm alert, filmul este hipnotic, are momente bune, iar scenele cu tenta erotica sunt bine asezate in cursul actiunii si chiar foarte bine realizate. Lui Ben Barnes ii vine rolul bine, Colin Firth e un adevarat lord, insa eu am remarcat-o, din nou (pentru ca prima data am vazut-o in "Perfume: The Story of a Murderer"), si pe Rachel Hurd-Wood, care poate nu e o actrita talentata, dar cu siguranta e o prezenta incantatoare in film. De vazut si apreciat, facand abstractie - pe cat posibil - de carte!

O comedie romantica relativ slabuta. "The Five Year Engagement" este un film la care m-am chinuit sa raman atenta; este prea lung [ceea ce poti deduce oarecum si din titlu], cu un scenariu previzibil, cu multe glumite pe care le-am mai vazut si in alte productii, din care putine momente cu adevarat comice, care insa nu reusesc sa te faca sa nu regreti banii dati pe bilet si chiar si timpul pierdut. In general astfel de filme au niste fete dragute si cunoscute care defileaza prin fata privitorului, in speranta de a-i mai ridica nota. Emily Blunt este, intr-adevar, simpatica si face un rol dulce, dar nu bun. Jason Segel nu este insa nici macar la nivelul ei. Este un film de evitat; daca ar fi fost ceva mai scurt, ar fi mers ca film de weekend, insa la doua ore devine doar un film lungit cu prea putine momente comice pentru a purta numele de comedie.