C.M.

Sezonul pescarusilor, scenariu, film realizat si interzis în 1984, premiat în 1990 cu Marele Premiu al Uniunii Cineastilor (regia Nicolae Opritescu). Pe 22 decembrie 1984, când a fost interzis filmul „Sezonul pescarusilor\", directorul Casei de Filme Trei m-a anuntat ca-mi mentine în plan scenariul „Urgenta\", care urma sa intre în productie în ianuarie 1985, cu conditia sa renunt la regizorul N. Opritescu si sa ma dezic de ceea ce-a facut el în „Sezonul…\" . Pâna în 1988, când N. Opritescu a plecat în Franta, au urmat chemari periodice la conducerea Consiliului Culturii, mai ales la Mihai Dulea, mai toate fiind furtunoase, terminate cu amenintari fatise. Casele de filme îmi primeau scenariile, dar nu mi le citeau iar doua romane stateau pe masa Cenzurii. Ba se dadeau si telefoane la Comitetul Judetean PCR - Neamt, iar de acolo, la Savinesti, unde lucram, dar, spre cinstea lor, cei de la Savinesti ma chemau si, pe un ton grav, ma informau de ceea ce li s-a spus, dar totodata îmi faceau cu ochiul si ma conduceau de brat pâna la iesirea din birou. Ba, Directorul General al C.F.S. Savinesti, Dr. Ing. Gheorghe Tepes-Greurus, care semnase si referatul de sustinere a scenariului „Sezonul pescarusilor\" în 1983, s-a exprimat odata catre cei de la judet: „Platim noi cele 3,3 milioane cât a costat filmul, numai lasati-l în pace si tineti filmul încuiat…\" (Sfatuit de D-na Iolanda Eminescu, regizorul N. Opritescu obtinuse deja o hotarâre judecatoreasca prin care se instituise sechestru asupra filmului, iar pelicula statea sigilata într-un seif la Buftea.) În aprilie-mai 1987, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, Nicolae Opritescu începe punerea în scena a piesei „Nimic despre sânziene\", cu Maia Morgenstern si Claudiu Istudor. Spectacolul, ajuns la repetitia în decor, se anunta o parabola a vietii de zi cu zi într-un sistem totalitar. O disputa cu conducerea TT-ului de atunci, îl face pe regizor sa plece la Bucuresti si, cu toate eforturile depuse de mine, de secretarul literar al teatrului sau de actori, n-a mai calcat prin Piatra Neamt. Între timp, N. Opritescu facuse memorii la cele mai înalte foruri din tara, memorii pe care nu le-au semnat decât foarte-foarte putini oameni de cultura (în nici un caz vreun regizor). Încet-încet, fiecare gasea un pretext, dar de fapt i se mai promisese ceva la Consiliul Culturii si ajunsesem sa semnam doar noi doi. Apoi, regizorul a obosit si el si a plecat în Franta în 1988. Eu trebuia sa deblochez romanele „Teona\" si „Sfârsitul înserari\", pentru ca, înainte de-a fi scenarist, eram romancier - întelesesem cam târziu... Stiam ca nimeni, decât Ceausescu, nu se mai putea atinge de pelicula filmului, fara sa-i pese de sechestru. Am mers în audienta la Mihai Dulea. M-a primit pentru 10 minute; am stat peste o ora. Un dialog între surzi. În final, am ajuns la concret: „Am cerut înca din \'85 sa dispara furtul tezei de doctorat în chimie…\" Eu am convenit sa fac modificari… Am luat de la Casa de Filme Patru scenariul dupa care s-a facut filmul, am taiat cu rosu „teza de doctorat\" si am scris deasupra „lucrare stiintifica\". A doua zi m-am dus la Mihai Dulea cu redactorul (D.V.) de la casa de filme. „A facut modificarile…\" - a spus timid redactorul. „Puteti pleca.\" „Si cu romanele mele cum ramâne?\" - am întrebat. „Am spus sa plecati; am de lucru. Puneti scenariul la loc, în seif\" - s-a adresat M. Dulea redactorului. Peste un timp, romanele mele au plecat de pe masa lui Mihai Dulea fara sa le fi deschis macar. Voise sa ma vada cedând. Si am cedat. Dar mi-au aparut romanele asa cum hotarâsem cu redactorii de carte - victoria era a cartilor scrise. Cât despre Mihai Dulea, dupa Revolutie, nu l-am mai întâlnit pe vreun fotoliu prin Casa Scânteii, ca pe altii…