cri.

E mai ales un film delicat. Iar perspectiva regizorului surprinde cu bunavointa defecte tipice si greseli inevitabile, le da farmec si finete. Si nu este neaparat un film despre dragoste, e doar un film despre singuratate si intalniri - accidentale, profunde, fragmentate. Ironic, nimeni nu este singur si totusi ”people die alone”.

Fara personaje iesite din comune, fara situatii exceptionale, fara intelesuri profunde ascunse, Cheers reda cumva fascinatia simplitatii, frumusetea acelor oameni comuni si a acelor intamplari simple si uneori de-a dreptul stupide, dar care au farmecul si rostul lor. Si, intr-un fel, a reusi sa-si faca spectatorii sa rada relaxat este la fel de greu si de important pentru un film ca si a uimi sau a pune intrebari existentiale.

La finalul filmului mi-am amintit de Sfantul Augustin si de credinta sa ca ”in noi e ceva mai adanc decat noi insine”. Himmel uber Berlin reuseste sa sugereze, subtil si imaginativ, ca frumusetea e cumva incorporata in mediocritatea umana mai degraba decat in perfectiunea ingerilor. Neajunsurile umanitatii, cele care sunt de obicei privite cu scarba sau mila - batranetea, singuratatea, saracia, esecul, greseala de orice tip, sunt privite aici dintr-o cu totul alta perspectiva, iar Berlinul postbelic ofera contextul perfect. Noi toti suferim, gresim si, inevitabil, invatam sa invatam din greseli, dar totusi noi, oamenii, suntem cei care cream viata. Si poate intr-adevar va veni o vreme cand noi ii vom judeca pe ingeri.

Oscilez intre a spune ca mi s-a parut un film fara sau, din contra, cu prea multa imaginatie cinematografica. Si asta pentru ca desi este un film istoric simplu, clasic, ce nu se distinge prin vreo perspectiva speciala, el este in acelsi timp o sursa extrem de generoasa de inadvertente istorice care devin interesante prin cantiatea si imaginativitatea lor (de la portretizarea lui Iulius Cezar in dusman al Daciei pe care dorea sa o cucereasca la prezentarea in sine a obiceiurilor si a dacilor care par a fi de-a dreptul o societate civilizata). Desigur, asta nu inseamna ca nu exista o serie de actori cu o interpretare destul de buna, mai ales tinand cont de contextul in care filmul a fost facut, dar face din ”Dacii” un film de propaganda nu foarte reusit.

it's all about staying in the same room... Filmul aduce in atentie o idee extrem de simpla si probabil uitata de majoritatea: in orice angajament (inclusiv o casnicie sau o relatie), una din primele conditii este sa ramai acolo pentru a auzi, a vedea, a putea decide daca mai merita sau nu efortul...

Brutal, aiuritor si agonizant ca realitatea din care se inspira, filmul este incadrat in categoria ”comedie” insa el nu face decat sa starneasca un ras nervos, ca un mod de evadare dintr-o atmosfera sufocanta, dintr-o lume in care istoria a asaltat individul. Totusi, el nu reuseste sa scape de asa numita ”bascalie” romaneasca, iar personajele sale actioneaza mai mult ca simboluri - ele sunt poate prea mult personaje ale postcomunismului si prea putin personaje ale filmului. Dar asta face parte, intr-un fel, din farmecul unei creatii care deplange istoria in timp ce inca mai plange.

Filmul expune istoria personala a unui homosexual care a infruntat sistemul. Subiect abordat de o serie intreaga de filme, de la Philadelphia la Brokeback Mountain, si devenit poate prea putin insolit sau socant. Interesant este insa ca ”Milk” nu se consuma aici, nu se limiteaza la reprezentarea unei povesti de succes. El vorbeste despre viata si conditia homosexualilor in aceeasi masura in care surprinde momentul in care si modalitatile prin care mentalitatea societatii americane incepe sa se schimbe (de pacifismul general prin care vor fi acceptati homosexualii, pe care strict legala, si de violenta particulara cu care indivizii se confrunta), tratand in aceeasi masura aparentul esec al unei vieti care isi gaseste sensul abia la final. Dimensiunile sociala, politica si personala se intretaie si se imbina in mod reusit intr-o poveste trista si uimitor de optimista. Si, intr-adevar, filmul are un usor caracter maniheist, dar nu e mai putin adevarat ca istoria in sine are uneori astfel de tendinte. Nu in ultimul rand, interpretarea actorilor si mai ales a lui Sean Penn contureaza un film care, desi nu atinge perfectiunea, in mod cert merita vazut.

La nivelul stilului, mi se pare cumva la polul opus filmelor romanesti din ultima perioada, care se definesc mai mult prin anticalofilism: Nae yeojachingureul sogae habnida (Windstruck, in traducere occidentala) pare sa nici nu vrea sa frizeze realitatea in formularea ei cotidiana. Ceea ce nu inseamna insa ca este lipsit de semnificatii esentiale si inerente vietii oricarui om. Un film sensibil, imaginativ, desi foarte diferit de cultura dominanta in spatiul nostru.

Filmul lui Moore nu este si nici nu vrea sa fie un documentar, in masura in care ”documentarea” asupra realitatii americane se face intr-un mod partizan, fapt evident de la inceput dealtfel, si folosind metode specifice comunicarii politice sau ale publicitatii. Ironia sta insa in faptul ca, desi filmul incearca sa demonstreze calitatea scazuta a democratiei americane (care ar fi, de fapt, dominata de o oligarhie orientata exclusiv catre propriile interese economice), el se concretizeaza intr-un excelent exercitiu al puterii democratice. Subiectul filmului, problemele privind difuzarea lui in America si disputele pe care le-a provocat nu fac decat sa puna in evidenta dimensiunea autocritica a sistemului american si opinia publica autonoma si puternica din punct de vedere politic, ambele fiind elemente esentiale ale unei democratii functionale. In fond, filme ca acesta diferentiaza lumea (si politica) americana de alte tari, mult mai consensuale si, de fapt, incomparabil mai oligarhice.

Mai mult decat un musical, Jesus Christ Superstar este o opera rock (este cantat de la inceput pana la sfarsit, nu exista nicio parte in care se vorbeste) care impresioneaza (placut sau neplacut, depinde de privitor) prin orginalitate si profunzime in primul rand. Filmul din 1973 mi se pare cea mai buna varianta, desi din punct de vedere muzical, il gasesc considerabil inferior interpretarilor de pe album (mai ales Ted Neeley care nu a putut face fata precedentului creat de Ian Gillan, solistul de la Deep Purple, care il interpreteaza pe Jesus pe album). E trist insa ca Jesus Christ Superstar nu se joaca si la Bucuresti. Acum cativa ani, o serie de studenti de la UNATC (condusi de Adrian Pintea, dupa cate imi amintesc) au demostrat ca sunt capabili sa interpreteze mai mult decat onorabil o piesa atat de dificila. Si de fiecare data sala a fost plina pana la refuz. E intr-adevar trist si inexplicabil faptul ca niciun teatru nu a fost interesat sa o preia.

Un film care nici macar nu are intentia de a relaxa: el necesita rabdare, atentie, inteligenta. El pune numai sub forma de pretext problema relatiilor de cuplu si a provocarilor pe care o familie le are de infruntat, pentru a sugera, mai ales prin final, problematica sacrificiului. Cine mai poate intelege azi sacrificiul? Cine il mai apreciaza? Si, in fond, cine il mai observa?

Sangele, violenta, ariditatea sufocanta a Australiei nu sunt neaparat componentele unui western simplu, cat elementele unei metafore atat de recurente in creatiile lui Nick Cave (de la muzica la literatura sau film), aceea a moralitatii si a absurdului ei, a intrepatrunderii, dincolo de orice delimitare, a binelui cu raul. Astfel, un cadru aparte, acela al Australiei din anii 1880, aflata in plin proces de colonizare, este contextul care da nastere la ciocnirea dintre 2 lumi diferite, e pretextul confruntarii dintre lumea occidentala erijata in impartitor al dreptatii si Australia salbatica, cea care trebuie civilizata, domesticita. ”This land will be civilized!”, mesajul e clar, profund ironic si profund trist. Desigur, actiunea e simpla, lineara, personajele, sunt si ele bine conturate si bine delimitate in evolutia lor (si foarte bine interpretate), dar exista si o alta dimensiune a filmului... aceea a imaginilor, a simbolurilor, a reflectarii absurdului si lipsei de sens... biciurirea lui Mikey asemenea unui Christ decazut, perfectiunea artificiala a casei, a gradinii, a sotiei capitanului Stanley in acel cadru australian profund masculin si aproape animalic, imaginea de final sintetizand intreaga problematica a filmului... The propostion prezinta nasterea unei natiuni si sugereaza, in fond, un mod de a citi lumea in care traim.

Din perspectiva mea, filmul este in buna masura un esec din moment ce el poate fi inteles cu greu fara a fi citit anterior Eliade, ori se presupune ca ecranizarile au o existenta proprie, o individualitate strans legata de operele care le-au stat la baza, dar independente de acestea. Desigur, subiect interesant, actori buni... si totusi... lipsa de coeziune a sensurile, chiar o anumita lipsa de coerenta. Pentru mine ramane filmul unei carti bune.

Mai mult decat un film ”sweet” sau amuzant, MASH vorbeste despre conflicte calde in timpul Razboiului Rece. Asa reuseste MASH sa coaguleze opiniile societatii americane in timpul razboiului din Vietnam, vorbind insa despre razboiul din Coreea. Fascinatia serialului sta tocmai in faptul ca el alege sa trateze un subiect problematic intr-o perioada intens problematica, si o face cu mult umor, ironie subtila si imaginatie. Atunci cand nu mai exista scapare, salvarea prin absurd devine singura solutie reala. Un serial american care, spre deosebire de multe altele, poate fi inteles in mai multe note, la diferite nivele si cu diferite nuante, MASH merita vazut chiar si la 20 de ani de la sfarsitul Razboiului Rece.

Razboiul se defineste prin numarul de morti pe care il presupune. Si mortii nu sunt doar o statistica sau doar un instrument teoretic. Gallipoli aminteste ca si istoria sangereaza.

Pentru ca ne raportam mereu, inevitabil, la Celalalt. Pentru ca independenta e o iluzie, iar o viata poate fi strivita sub greutatea comunitatii. Si pentru ca, in mod ironic, salvarea nu se creeaza decat in spatiul dintre oameni.