EduardR

Daca nu e corect sa spun ca filmul de fata e o pastisa dupa filmul " Ladri di Biciclette", cel putin obtinem un contrast puternic daca le punem unul langa altul. Primul, filmul lui de Sica, daca e intaiul film pe care-l vezi poti crede ca filmul e arta doar prin exceptie, avand, axiologic, valoarea unei opere de arta desavarsite. Drama e real posibila, real prezentata, e descoperita de obiectivul camerei asemeni ochiului celui omniprezent si omniscient. In schimb, "A better life" e subtil manipulator, emigratul e un om cu o privire neaderthaliana care sugereaza un cuget neprihanit, asemeni aceluias tip uman si e inecat in sentimente paterne, fapt ce-l aureoleaza mai ceva ca pe un sfant. Nimic nu sta in calea lui, viciul nu-l patrunde, nici macar ura care l-ar face pe un semit criminal, e un Hrist rastignit de o civilizatie cu ONG-uri si cu guverne malefice. Si asa, cosmetizand portretul uman al personajelor, se obtine efectul puternic dar facil care-i face pe spectatori sa se interpuna vehement intre guvern si emigrantul rastignit pe altarul civilizatiei, luand partea celui din urma si iertandu-i, fara zabava, orice si reinviind mesajul scris pe Statuia Libertatii: "Give me your tired, your poor, your huddled masses yearning to breathe free, the wretched refuse of your teeming shore. Send these, the homeless, tempest-tost to me, I lift my lamp beside the golden door." Si totusi e un perfect acrod in toata mascarada asta, toata natiunea-i o butaforie cu personaje cat se poate de pestrite, mai ceva ca pe platoruile Hollywoodului.

Un film-noir întârziat. Inteligent, deosebit, memorabil, cam cum sunt multe dintre filmele lor. Problema e că memorabilă-i dojana adusă modului de a trăi în America, deosebită e ideea de a turna un film-noir cu mult după ce s-a stins curentul, iar intelingența reiese din spatele fiecărei replici, dar devine previzibil din propria inerție, se luminează apropiindu-se de zilele noastre și arată că-i prea mult Hitchcock pentru anii '90.

Cui îi este frică de Virginia Woolf? reloaded. Nu prea. E adevărat, se joacă tot cu patru actori, tot după o piesă de teatru, lucru ce-l face pe Mike Nichols nici măcar un semidemiurg. Performanța lui constă în felul în care și-a coordonat actorii. Atât.

Nu este vorba de filmul lui Ridley Scott, ci de o producție mai veche, cu James Marshall și Cuba Gooding Jr. în rolurile principale. Distribuirea lui James Marshall în rolul principal fiind probabil datorată apariției sale în serialul „Twin Peaks” care l-a făcut sex symbol al acelor ani. Filmul prezintă lumea ileagală a boxului din Chicago, care-și recrutează entertainerii dintre puștii duri de la periferie proveniți din familii sărace și disfucționale care sunt dispusi să intre-n ring și să lupte fără un arbitraj corect, fapt ce le poate pune viața în pericol doar pentru câteva sute de dolari. Printre cei recrutați de oamenii interlopului care organizează meciurile ilegale, se află și un individ integrul, Tommy Riley(James Marshall), licean cu valori morale seriose, alegând să lupte doar pentru a plăti datoriile acumulate de tatăl său la jocurile de noroc. Problema este că acest Tommy Riley, care prezintă și aptitudini intelectuale deosebite pentru un pugilist talentat este puternic și neverosimil idealizat, ca mai apoi să fie martirizat de dragul melodramei tipică filmelor americane de categorie B a anilor '90. Lumea subterană a boxului este și ea prost conturată, pentru că există structuri ilogice, lucru ce nu face decât să încadreze complet pelicula în categoria filmelor de categorie B, unde scenariu are șanse cu atât mai mari să devină materialul unui regizor mediocru, cu cât are un subiect popular și o acțiune cât mai simplă.

Un alt film dedicat marelui public consumator de spectacole create de tehnicieni, nu de cineaști. Pac-pac! Buuum! „I'm just gettin' warmed up”, spunea personajul interpretat de Butler, măscăriciul din „300”. Yeaaa! Un scenariu de o imbecilitatea monumentală încearcă, probabil, să denunțe sistemul judiciar din SUA, dar n-are nici pe departe farmecul pe care l-a avut clasicul „...And Justice for All”. Tot filmu-i o l___reală care-i face să saliveze pe puștii de 12 ani sau pe cei cu intelect de 12 ani. Dar devin eu penibil dacă spun mai mult despre filmul ăsta inept.

E greu și chiar inutil să vorbești despre filmul de față, dar se pot spune câte ceva despre maestrul Lynch. N-am îndoieli că cineastul a fost prea puțin atent la partea comercială de dragul artei, că dacă era cu adevărat preocupat, se făcea vinovat de aceleași nelegiuiri ca și Cameron. E de necontestat faptul că ai nevoie de mult curaj pentru a face un asemenea film nu din cauza riscului încasărilor scăzute, ci pentru izbânda în chinurile creației unei opere care sondează atât de adânc în pshihicul ființei umane. Recent, am aflat că asociația criticilor din L.A. a întocmit un top cu cele mai bune filme ale primului deceniu din secolul XXI, top în care primul loc este ocupat de filmul de față. Nici eu n-aș fi putut face o altă alegere!

Îmi aduc aminte de „Heat” și de alte două simboluri aduse față în față pentru o scenă memorabilă - pentru un thriller - și cum Michael Mann face performanță în scenele de acține, unde acuitatea sunetului te face să-ți ferești capul de cartușele descăracte frenetic. Și acum, în „Public Enemies”, are două talente distribuite în rolurile principale, dar nu mai are ocazia să le folosească ca în precedentul, pentru că este un film biografic, al cărui final îmi era cunoscut și descărcat de tensiunea pe care înceacă Mann să le-o ofere celor care n-au auzit de Dillinger, care le-a adus cea mai mare belea macaronarilor, dându-i pretext lui Hoover să-și câștige pentru agenții lui rași și cu studii juristicție pe întreg teritoriul S.U.A. Mai adaug doar că mi-a plăcut Dillingerul creat de Depp și că Marion rămâne o tânără actriță extrem de talentată.

Două lucruri sunt omiprezente în filmul de față: clișeele și efectele speciale. Mai este și umor, dar au avut grijă scenariștii să-l ducă peste limită de nenumărate ori. Totuși, cinefililor(ăia care ați mai văzut și Odiseea 2001 sau alte spectacole care s-au creat în fața cameri de filmat și nu într-un computer), ăsta-i cinemaul pe care-l vreți? Eu am remuscări pentru că am cumpărat bilet la filmul ăsta nu neapărat slab dar care se întinde prea mult și fără sfială într-o direcție greșită.

Film deloc pretențios despre un viitor distopic, sumbru, unde pompierii dau foc până și revistei preferate a regizorului(Cahiers du cinéma), nelesând nimic care să-i dea omului idei care să-l nefericească sau să-l facă superior. Iar atmosfera este excelentă!

În filmul lui Spielberg, apar pentru prima oară imagini nevăzute de ochiul camerei. E bine totuși că acest jump-starting al imaginilor generate pe calculator din filme a fost unul reușit.

Cred că filmul atinge punctul culminant cu aberant de banalul aforism: „We've been fighting a long time. We are out numbered by machines. Working around the clock,without quit. Humans have a strength that cannot be measured. This is John Connor. If you are listening to this,you are the resistance.”. Cred că asta-i tot ce poți primi de la ultimul episod în care s-au băgat 200 de mil. $ pentru efecte și alte tâmpenii dedicate unui public...

Film foarte pueril, cu Michael Richards, care e întotdeauna atât de pueril încât nu poate fi criticat. Iar pe lângă Charlize Theron, care-și face rolul doar lasându-se filmată în toată splendoarea ei, toți se prostesc și se strâmbă, încât ai impresia că te uiți la un film produs și regizat de copii de grădiniță.

Exelent thriller despre evenimentele petrecute la începutul anilor '60, în Franța, când s-a atentat la viața președintelui Charles De Gaulle. Mobilizarea incredibilă a servicilor secrete franceze, dar și capacitatea nemaipomenită a Șacalului de a „dispărea de pe fața pământului” atunci când era descoperit, sunt toate redate cu măiestrie de talentatul regizor Zinnemann, care creează o atmosferă plină de tensiune acumulată încet, pe durata a peste 100 de minute de joc de-a soarecele și pisica.

Spectacol demențial în care toți fug după mirajul Visului American. Miile de ore de dans, cursele până la epuizare, zâmbetul fals pe care-l purtau concurenții pentru a plăcea audienței... totul devine ritmul vieții oamenilor care nu găsesc liniște și caută succesul orbecăind buimăciți de zumzetul perpetuu al societății bolnave, unde mizeria umană este practic exploatată!

La un moment dat, Luke îi spune prietenului său Drag că nu și-a făcut planuri niciodată... deci a făcut ce i-a dictat inima. Nemaipomenit spirit liber, care viețuiește cu adevărat și care nu se împacă cu regulile societății rigide și absurde. Iar regretatul Paul Newman, face într-adevăr un rol memorabil, poate chiar cel mai bun rol al său!

În ultimii ani s-au tot făcut filme depre lumea oamenilor cu insigne din marile metropole americane, dar nu știu dacă pot nominaliza unul care să se rididice la valoarea clasicului „Serpico”. Unele au o distribuție excelentă, altele au un scenariu bun, dar niciuna nu pot spune că aduce mai mult decât clasicul menționat mai sus. Au început chiar să apară anual câte unul sau două și nu sunt întotdeauna filme proaste, ci doar prezintă alt scenariu mai puțin fidel sau mai mult fidel realității.

Frescă sobră și lipsită de clișee a vremii în care inchiziția trimitea nevinovați în locuri inimginabile. Dar cam atât de la multstimatul Forman, care făcea o dată spectacole sublime cu marile talente din cinematografie.

O pastișă de doi bani care folosește nuditatea și distribuția prost. Totuși, se mai văd câteva interpretări interesante, dar rămâne o aiureală regizată de o femeie.

Fellini spunea despre filmul lui Kurosawa că este magie și ritual. Avea dreptate! Dar de magia despre care vorbea Fellini te poți bucura numai într-un cinematograf, unde totul este la superlativ, unde personajele au o strălucire deosebită pe pânza ecranului, unde spectacolulul este prezentat în mediul pentru care a fost creat! Deși nu se cuvine să amintesc de o nulitate ca și „300” a lui Snyder, vreau doar să menționez că aici se poate vedea difernța enormă dintre sectacolul creat de tehnicienii lui Snyder și cel făcut de însuși Kurosawa!

Un alt film neconvențional, cu umor neconvențional, cu situații care mai de care mai ciudate, dar fără peretenții. E chiar sincer prin pledoaria personajului principal inerpretat ireproșabil de Downey Jr., care a demonstrat și recent că poate să facă dintr-un rol pe care nu multe talente l-ar lua în serios un rol premiat și chiar oscarizat. Film plăcut pentru peripețiile și tărășenile personjului principal, dar care nu aduce nimic special, notabil.