Egrig

Într-adevar, semnalarea făcută de Juristul se confirmă. Descriere copiată cuvânt cu cuvânt de pe Cinemagia., de fapt un singur cuvânt este schimbat. Dacă pe Cinemagia apare cum este corect „Este un film cu o distributie internationala” aici vedeţi ca i-a spus "serial cu o distributie internationala”, complet incorect asa că…. dacă se poate… vă rugăm… dragi admini… citiţi vă rugăm în partea din dreapta jos a paginii: "Regulament pareri 1. Atentie: parerile copiate de la alti utilizatori, de pe alte site-uri sau din alte surse vor fi sterse, iar utilizatorul va fi depunctat, avertizat si banat in cazul repetarii!" Perfect de acord, dar… de ce să nu se aplice şi la descrieri?

Nu mi sa întâmplat de mult să fiu mai confuz după ce am citit comentariile la adresa vreunui film ca acum (după ce am citit o parte din comentariile făcute la adresa acestui film). Hotărât lucru, trebuie să văd acest film chiar dacă Salierican are 100% dreptate, fie şi numai pentru a vedea cum arată „Cel mai prost film din istoria filmelor” în accepţiunea cinefilului susmenţionat. Pe de altă parte din comentariul Juristului (un cinefil pe care-l respect foarte mult) reiese că filmul acesta are ceva de spus (este drept că Juristul are darul de a vedea doar lucrurile bune dintr-un film, fiind extrem de îngăduitor în ceea ce priveşte critica). Ceea ce mă mai nedumereşte este nota mai mare pe care o are pe IMDb 7,9/10 – 929 voturi – Up 194% in popularity this week, faţă de 7,2/10 – 240 Voturi pe Cinemarx, iar 7,9 pe IMDb nu cred că-i o notă mică. Cum spuneam, trebuie să văd acest film (sorry pentru off topic).

Am văzut acest film aseară pe Comedy Star. La sfârşit, mă întrebam… ce wtf (cei care mă ştiu, se vor mira, pentru că nu folosesc şi nici nu am mai folosit această expresie…. de data asta însă n-am găsit alta care să descrie mai bine stare pe care ţi-o lasă această vizionare) de film a fost ăsta omule? Mai trist şi mai demoralizator, decât o dramă, Că a fost trist, n-ar fi nimic… şi “Love Affair” e un film trist dar l-aş revedea oricând, şi în orice variantă fie 1939 (cu Irene Dunne şi Charles Boyer) sau 1994 (cu Annette Bening şi Warren Beatty). Partea proastă e că s-a vrut o comedie ??? parodie??? şi e mai depresiv ca o dramă. Sharon Stone… de un penibil cutremurător (o tortură să o urmăreşti), dar dintr-un sadomasochism pe care acum nu mi-l mai înţeleg, am continuat să urmăresc filmul, să văd… până unde merge şi cât se poate face de râs. Chiar nu ştiu de ce a exagerat atât ??? S-a vrut interpretarea personajului Gloria Fremont o parodie a ciudaţilor din această profesie? Chiar şi aşa …. (cum spunea un politician interbelic paremi-se) “Ca să fie bună, o glumă trebuie să flirteze, nu să-şi pună poalele-n cap”. Mult exagerată în penibil, interpretarea. Sharon - lasă-te de comedie! Un film care amestecă comedie, parodie de proastă calitate, realism şi dramă, face un sandwich cu ele şi ţi-l serveşte cu un zâmbet tamp “uite ce minune făcui”. Nu… merci, mai bine mă intoxic cu un Hamburgher tradiţional.

Penibilul e cuvântul de ordine în această “comedie” despre care aş spune că ar fi mai curând tragedie dacă pesonajele (cu cateva excepţii Rachel – Marsha Thomason, Laura – Katherine Heigl şi Vanesa Mena Suvari care e doar iresponsabilă, dar într-un mod credibil) n-ar fi atât de jenante unii prin complexele, altele prin nesimţirea sau/şi idioţenia lor. Pe lângă aceasta soarta contribuie şi ea îngrămădind (ca în comediile proaste), o sumă de situaţii neverosimile tocmai atunci când era mai mult ca niciodată nevoie ca lucrurile să funcţioneze perfect. Dacă vă plac filmele penibile, cu cu situaţii penibile, cu personaje penibile, atunci…. enjoy-it, pentru că penibilul e cuvântul care-ţi vine în minte primul dacă ar fi să-ţi ceră cineva să caracterizezi într-un cuvânt acest film.

Un film din categoria Western, cu un ritm destul de bun, deloc plictisitor, din păcate însă destul puţin ofertant (să mă ierte fanii lui Charles Bronson) atât din punct de vedere intelectual cât şi afectiv. Tipologiile caracterelor se împart în 3 categorii: I. Indieni (sau mexicani) – „băieţii buni”, care nu răspund cu violenţă decât atunci când sunt provocaţi, după acel moment însă fiind mai greu de oprit. II. Fermieri albi săraci şi urdoşi din sud (aşa zişii „rednecks”) care spun lucruri de genul "As merge oriunde pentru a vedea un indian mort" sau „Ei nu sunt oameni sunt animale”; III Nehotărâţii, care n-ar vrea să se implice în blestemăţiile pe care le fac ceilalţi dar, care se fac vinovaţi de lipsă de reacţie şi chiar de asociere, deci... într-o judecată simplista în ton cu filmul – merită să moară oricum. Singura excepţie este Quincey Whitmore, portretizat astfel încât personajul să se situeze la egală distanţă de rednecks cât şi de nehotărâţi. Stranietatea personajului interpretat de Jack Palance îl face însă, să pară mai curând dezechilibrat decât profund. Acesta reprezintă unul din clişeele westernurilor – soldatul confederat întors traumatizat din război, care nu poate face faţă ideii înfrângerii. Descrierea unor episoade din război „sticle goale şi ÿankey morţi”, consideraţiile despre inevitabilitate înfrângerii, şi concluzia... formulată în timp ce mesteca pipă zâmbind unui motiv de el ştiut „Drace... a fost un război bun”, nu dau mai mult sens personajului. Imaginile sunt frumoase, (n-am înţeles de ce foloseşte însă numai Zoom static), finalul filmului e însă cam în coadă de peşte şi pentru a nu face spoiler, spun doar că fie n-au avut altă idee de final din care să se desprindă o concluzie/o morală mai evidente, fie s-a vrut un comentariu asupra violenţei inutile... de ce? Vedeţi filmul... Nota potrivită pentru fim cred că ar fi cam 6,8 în opinia mea (pentru că totuşi nu m-am plictisit), aşa că-i dau 7.

„Pocketful of Miracles (1961)” O superbitate de film realizat după toate canoanele celei de a VII – a arte, care te ţine lipit de scaun toate cele 136 de minute. Umor de cea mai bună calitate, în contrast cu hăhăiala groasă care începe să ţină locul umorului, din păcate din ce mai des în filmele mai recente (de exemplu: „America's Sweethearts” – pentru referinţă). Scenariu complex , dar făra divagaţii inutile sau complicaţii redundante pentru poveste, spumos ca o şampanie proaspăt turnată în pahar. Un acting strălucit: Peter Falk – genial în rol (pur şi simplu de un umor demenţial cu replicile lui), Glenn Ford face un rol care-i vine mănuşă, frumoasa Hope Lange – perfectă în rol şi ea, Thomas Mitchell – sarea şi piperul filmului dar nu numai. Toţi ceilalţi actori se vede că pun suflet şi dau tot ce pot spre deosebire de filmele de comedie actuale, unde parcă iau totul în joacă. Face bine şi asta (de exemplu în filme ca Mamma mia) dar acolo unde este nevoie de dedicaţie pentru rol… această manieră dă o notă de superficialitate, sau mai rău chiar de „luare-n balon” a cinefilului. Iar cireaşa de pe tort este desigur Bette Davis – o adevărată regină a acting-ului, unul din puţinii şi adevăraţii monştrii sacri ai cinematografiei, în faţa cărora chiar dacă mi-aş scoate pălăria şi de 100 de ori şi tot n-aş putea să arăt decât o mică parte a aprecierii şi respectului pe care li-l port. Iar pentru a-mi justifica aprecierea de mai sus, nu-i nevoie să rememorăm sau să revedem decat câteva zeci de secunde din film. În scena în care încep să apară invitaţii la recepţie, vedem o întreagă poveste spusă, numai prin acting şi mimică, fără nici un cuvânt, în care ni se transmite: Durerea unei femei care era pe cale să piardă cel mai imporatnt lucru din viaţă (fericirea şi dragostea fiicei ei); Speranţa înnecatului care se agaţă de un fir de pai când aude invitaţii sosind; Confuzia când vede cine sunt invitaţii; Stupoare apoi jenă trecătoare urmată de mobilizare atunci când este salutată de primar; Mimica celui pus într-o situaţie neaşteptată şi încercarea de a-şi găsi cuvintele atunci când este salutată se soţia primarului; Din nou stupoare, urmată de un colaps aproape de leşin contracarat printr-o mobilizare exemplară atunci când este salutată de guvernator. Şi acestea, pe lângă faptul că ne sunt transmise într-un timp mai scurt decât v-a luat dumneavoastră citirea descrierii lor, mai sunt completate de o mare varietate de nuanţe subtile, imposibil (pentru mine cel puţin) de descris fără a mă întinde pe pagini întregi. Şi ca o paranteză, ce spuneţi… putem spera să vedem în timpul vieţii lor pe unele din cele mai apreciate (de domni) atriţe ca de exemplu Demi Lovato sau Megan Fox sau din cei mai apreciaţi (de doamne şi domnişoare) actori ca de exemplu Leonardo DiCaprio sau Ashton Kutcher făcând un astfel de rol? Eu nu cred… nici matusalem n-a trăit chiar atât de mult. Şi acum, dacă revenim la filmul nostru, mai putem spune că este un film făcut „ca la carte” şi spun asta deoarece, conform unui manual de cinematografie structura unui scenariu ar trebui să arate cam aşa: 1) Pregătirea – starea iniţială (prezentarea eroilor şi a cadrului poveştii) 2) Întrebarea principală (tema fimului) 3) Noua oportunitate 4) Alegerea drumului 5) Punctul de răscruce/Schimbarea planurilor (funcţie de caz) 6) Progresul 7) Punctul de unde nu mai există întoarcere 8) Complicaţii şi provocări şi mai mari 9) Toate speranţele sunt pierdute/Piedica majoră/Marea deprimare (funcţie de caz) 10) Încercarea finală 11) Punctul culminant 12) Deznodămantul 13) Sfârşitul Cinefilii care au văzut filmul, vor observa că toate elementele de mai sus pot fi identificate în film. Este adevărat că mai există o regulă în cinematografie care spune: „Orice regulă poate fi încălcată atâta timp cât ştii de ce o încalci şi ce rezultat vrei să obţii”. Din păcate, în disperare după „originalitate” cu orice preţ, tot mai mulţi scenarişti se abat de la aceste reguli la nimereală, poate-poate o ieşi ceva, fără să ştie dacă vor obţine ce vor, şi de multe ori fără să ştie ce vor să obţină. Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac!

- Ideea excelenta, originala cu enorme resurse, putea sta la baza unui scenariu copleşitor. - Finalul – genial prin eleganta si simplitatea cu care în câteva cadre din final schimbă complet perspectiva asupra întregului film. Aici este nevoie să mă explic puţin şi ca sa pot face acest lucru, este necesar să rememorăm câteva aspecte din scenariu, astfel: - Fiecare membru din echipa are câte un totem căruia trebuiau sa-i memoreze toate detaliile şi imperfecţiunile, acesta fiind şi elementul de control, (în cazul în care totemul există atunci sunt în visul lor – în caz contrar se găsesc fie în visul altcuiva, fie în realitate). Aceasta este o regulă care ni se dezvăluie când intră ultimul membru in echipă – Ariadne. - Singurul care face exceptie de la regula este Dom Cobb. Totemul sau este preluat din „seiful memoriei” sotiei sale (Mal) in timpul visului lor comun şi nu are reprezentare în plan fizic (nu există în realitate) fiind doar o imagine mentala a totemului soţiei sale, pe care o preia după moartea acesteia făcând-o propriul sau totem. În ultimele cadre, în locul aşteptatei transfocări pe scena întâlnirii lui Dom Cobb cu copii (dacă finalul ar fi fost unul clişeistic), această scenă, dimpotrivă este părăsită de obiectiv, care, printr-un travling lateral explorează o scenă aparent fără importanţă în care apare masa din respectiva cameră, parcă avertizând cinefilul de dezvăluirea unui element surpriză. Şi într-adevăr… spre finalul mişcării de travling, intră în cadru totemul lui Dom – titirezul învartindu-se, dupa care… blackout – prin această închidere bruscă, regizorul parcă întrebând cinefilul: „Eeei… şi acum spune tu cum s-a ajuns aici, ştiind că totemul lui John nu poate să apară decât în visul său (acesta fiind şi elementul de control care diferenţiază visul de realitate)?” – lăsând finalul deschis unei largi palete de scenarii posibile pe care cinefilul este invitat să şi le imagineze. Mie mi s-a părut genial finalul, dar desigur aceasta este o părere strict personală. ŞI TOTUŞI… - Scenariul este mai mult complicat decât complex. Dacă am exclude scenele de acţiune, şi încurcăturile care apar în timpul acestora, nu am mai rămâne cu mare lucru. - Un film făcut parcă doar pentru emisfera stângă a creierului, păcătuind printr-un mare dezechilibru dintre raţiune şi afect, resursele intelectului raţional fiind mult mai intens solicitate decât resursele afective. Chiar dacă ideea scenariului oferea posibilităţi vaste de introducere şi a unor scene în care personajele ar fi putut exprima o mare varietate de emoţii, acestea sunt relativ puţine iar emoţiile sunt destul de inexpresiv şi de plat exprimate. Şi cum pe baza emoţiilor se formează predispoziţiile (sau cum îi spunem noi starea de spirit), lipsa acestora ne dă un sentiment de „lipsă de culoare” a filmului, de tern, de cenuşiu. - Un alt element de lipsă de echilibru a structurii filmului o constituie numărul şi lungimea scenelor de acţiune, mult mai multe şi mult mai lungi decât o cerea ideea de bază. În final, putem spune ca este un film care trebuie văzut, chiar un film bun (cu toate aceste minusuri) dar cum atât de frumos şi sintetic concluziona pictorul Italian Carlotti „Frumuseţea este suma părţilor care, conlucrând împreună, nu necesită a fi nimic modificat, nimic adăugat, nimic îndepărtat” – dacă s-ar fi ţinut cont de această regulă, filmul ar fi putut fi o capodoperă – mare păcat.

S-a vrut un film contemplativ şi a rezultat doar unul lent, s-a vrut un film înţelept şi a ieşit doar sucit, s-a vrut inedit dar... când cauţi cu disperare originalitatea, de obicei asa se întâmplă... un mare Fâs.

Unul din filmele de gen reusite. O comedie romantica fara penibilitati, inteligenta, relaxanta, exact ceea ce se doreste de la un astfel de film.

Comentariu dedicat lui LBoggy93. Înteleg că tu vrei o poveste care să redea minut cu minut „adevărul istoric”. Ei bine, nu acesta este scopul filmului, dar fanaticii care trăiesc cu convingerea că Budha şi Ghandi vor merge în iad pentru că nu erau creştini, în schimb inchizitorul Torquemada va merge în rai, pentru că a ars pe rug mii de „eretici” care nu aveau altă vină decât că aveau alte convingeri religioase, braţ la braţ cu Hernando Cortez care a decimat cultura păgânilor Azteci convertindu-i la creştinism cu sabia, nu vor înţelege niciodată mesajul acestui film. Dacă vrei adevărul istoric citeşte ce scrie Socrates Scholasticus - secolul V sau Ioan de Nikiu – secolul VII despre Hypatia (gasesti pe Wikipedia traducerile in engleza) şi vei afla un adevăr istoric care nu a fost prezentat în film, deoarece o astfel de atrocitate nu ar fi putut fi difuzată. În realitate, Hypatia a fost târâtă într-o biserică numită Caesareum, dezbrăcată complet, jupuită de vie cu cioburi şi bucăţi de gresie, târâtă însângerată pe străzile oraşului până a murit, tăiată în bucăţi, iar rămăşiţele ei arse în piaţa publică. Şi care a fost cumplita ei vină? Că nu a vrut să renunţe la convingerile ei religioase, făcând public acest lucru. Şi ce minunat spirit s-a pierdut pe nedrept în nişte chinuri cumplite! Poftim adevărul istoric pe care-l căutai – ţi-ar fi plăcut un film făcut astfel încât să fie redat fidel? Imaginea creştinismului crezi că ar fi fost favorizată de o astfel de variantă? Şi acum să-ţi spun cum văd eu adevărul istoric. Biserica creştină, printr-un fanatism religios complet rupt de învăţăturile lui Iisus Hristos, a aruncat umanitatea într-o noapte de 1000 de ani. Toate progresele gândirii libere au fost oprite, raţionamentul a fost înlocuit cu dogma, iar argumentul a devenit „erezie”. Când în sfârşit, după 1000 de ani de beznă, un spirit liber (Giordano Bruno) încearcă să ducă cunoaşterea universului mai departe de punctul unde o lăsase Ptolemeu în urmă cu 14 secole, ce s-a întâmplat? L-au ars pe rug bineînţeles – tratamentul comun pentru delictul de gândire. Dar de ce să ne culpabilizăm noi creştinii, ce s-a întâmplat s-a întâmplat şi poate că lucrurile nu au stat chiar aşa de rău, mai bine considerăm că civilizaţiile din „lumea nouă” nu au dispărut pentru că au fost decimate şi convertite cu sabia ci au murit de ruşine atunci când blânzii inchizitori le-au arătat cât de greşită era religia strămoşilor lor. De ce să se culpabilizeze Germanii – holocaustul nu s-a petrecut, de fapt evreii au fost îngrijiţi exemplar în nişte parcuri de distracţie care se chemau Auschwitz şi Dachau, unde au murit de obezitate şi lipsă de mişcare, şi nici Americanii n-ar trebui să se culpabilizeze. Amerindienii nu au fost exterminaţi ci au murit de plictiseală pentru că nu aveau Hollywood şi McDonald's, nu-i mai comod aşa? Umanitatea a săvârşit cumplite atrocităţi în istoria ei din cauza intoleranţei, a bigotismului, a rasismului sau pur şi simplu a lăcomiei, nu mai putem îndrepta lucrurile astăzi, dar putem cel puţin din când în când (de exemplu când vedem un astfel de film) să reflectăm la cât de toxice sunt intoleranţa, ignoranţa, prostia, fanatismul, ura şi suprimarea dreptului la exprimare (aşa cum a făcut statul Italian intrezicând acest film). Acesta cred că este mesajul filmului. Şi mai cred că cei mai buni şi cu adevărat creştini (în spirit, nu în manifestări) dintre noi, care au văzut acest film, găsesc în sufletul lor o lacrimă pentru frumoasa înţeleapta şi nobila Hypatia. Şi ca să nu fie confuzii, eu sunt creştin ortodox, heterosexual şi nu sunt membru al vreunei loje masonice, (văd că în orice discuţie care are cât de cât tangenţă cu religia, bigoţii sunt interesaţi de aceste atribute, aşa că le-am uşurat cercetările) – nu că mi-ar fi ruşine dacă lucrurile ar sta altfel.

Un film care pare că vrea să ne spună că în New Yorc trăiesc oameni. Trăiesc acolo şi hoţi, şi prostituate şi adulteri şi bătrâni şi soferi de taxi şi evrei ortodocşi, şi femei frustrate de lipsa de atenţie a soţilor şi pictori şi chinezi… şi mulţi alţii. Eeeei… şi acum că v-am relevat această adevărată „piatră filozofală”, nu aşa că vă simţiţi mai înţelepţi decât Solomon, mai spirituali decât Budha şi mai altruişti decât Ghandi??? Nu? Păi cred şi eu că nu, dar din păcate cam cu atât veţi rămâne după vizionare pentru că alt mesaj nu prea pare să aibă filmul. Singurul episod oarecum emoţionant este (în opinia mea), episodul celor doi bătrânei care se tachinează de-o viaţa, dar se vede se iubesc, au grijă unul de altul iar atunci când unul din ei va dispare celuilalt îi va fi extrem de greu să treacă peste această pierdere. În concluzie, este un film făcut pentru a-şi putea prezenta regizorii diverse propuneri regizorale episodice şi nu un film care să aibă în centrul atenţiei spectatorul, un film cu mesaj nul, cu încărcătură emoţională sărăcuţă, nu te îmbogăţeşte vreo frumuseţe artistică, nu te înţelepţeşte prin vreo revelaţie, nu te încălzeşte nici nu te enervează decât că pierzi timpul, diferenţa faţă de începutul filmului este că te întrebi „bine… şi eu la ce m-am uitat ?”. Păi nu te-ai uitat la nimic şi nu pierdeai nimic dacă nu te uitai. Concluzia concluziei - Un film de fiţe.

Citind câte comentarii s-au scris, câte păreri s-au emis privind diverse aspecte ale acestui film şi pentru ca suntem pe site-ul CinemaRx, m-am decis să încerc o radiografie a acestui film, în care să elimin pe cât posibil subiectivismul aşa încât… să revedem manualul de LOGICA! Titlu: „The Hurt Locker” Targhet: Contribuabilul American, familist, de vârstă medie. Mesaj: Băştinaşii sunt o populaţie cinică, fanatică, violentă, nutrind o ură viscerală faţă de trupele de invazie (Americanii), din acest motiv soldaţii Americani sunt supuşi unui stres continuu şi unor riscuri enorme. Concluzia mesajului – Eliptică (Indusă fără a fi formulată explicit): Trebuie să urgentăm retragerea băieţilor noştri din Irak Tipul mesajului: Sofism de tipul „Apel la Clemenţă (ad misericordiam)” Clasa – Sofisme de relevanţă Acest tip de sofism este unul din cele mai parşive, demontarea acestuia este o „victorie a la Pirus” adică chiar dacă câştigi în plan logic pierzi oricum fiind catalogat ca un cinic de a cărui păreri nu ar trebui să se ţină seama. Din acest motiv (demontarea acestuia deşi simplă, atrage simpatii care pun în umbră adevărul logic) nici măcar nu se încearcă demontarea acestora, în manuale se precizează sec că această argumentaţie este irelevantă din punct de vedere logic. Premisa 1: Băştinaşii sunt o populaţie cinică, fanatică, violentă, nutrind o ură viscerală faţă de trupele de invazie (Americanii) = Adevărat Premisa 2: Soldaţii Americani sunt supuşi unui stres continuu şi unor riscuri enorme ¬= Adevărat Concluzia mesajului – Eliptică (Indusă fără a fi formulată explicit): Trebuie să urgentăm retragerea băieţilor noştri din Irak = Fals Pentru a evita pe cât posibil alunecarea în subiectiv şi a exemplifica sumar printr-un exerciţiu logic demontarea unui sofism vă invit într-un prim pas la demontarea unui alt tip de sofism de tipul „Falsa concluzie” care face parte din aceeaşi clasă (Sofisme de relevanţă). Pentru o mai mare similitudine am ales tot un sofism cu concluzie eliptică, extrem de cunoscut: „Fiinţele perfecte ar putea vieţui in absenta instituţiilor juridice dar, din păcate oamenii nu sunt fiinţe perfecte” Premisa 1: Fiinţele perfecte ar putea vieţui in absenta instituţiilor juridice ¬= Adevărat (Finţele perfecte nu comit crime, infracţiuni nici măcar răutăţi deci ar putea vieţui in absenta instituţiilor juridice) Premisa 2: Oamenii nu sunt fiinţe perfecte = Adevărat (nu mai este necesară nici o explicaţie) Concluzia – Eliptică (Indusă fără a fi formulată explicit) Oamenii nu pot vieţui in absenta instituţiilor juridice = Fals Demontarea sofismului: Din cele două premise nu decurge concluzia. Premisa 1 se referă la mulţimea fiinţelor perfecte, iar premisa 2 la oameni care la rândul lor este o mulţime inclusă în mulţimea fiinţelor imperfecte. Doar că premisa 1 nu se referă la mulţimea fiinţelor imperfecte şi nici nu dă vreo indicaţie care să ne spună ce se întâmplă cu acestea – pot sau nu vieţui in absenta instituţiilor juridice De aici decurge falsul concluziei induse – fiecare din cele două premise caracterizează o altă mulţime. Şi de fapt mai şi ştim din istorie că oamenii au supravieţuit în epoca pietrei şi fără instituţii juridice, deci nu avea cum să fie corectă concluzia „Oamenii nu pot vieţui in absenta instituţiilor juridice”. Iar pentru a ne apropia, în pasul al doilea analizăm un alt sofism, de această dată tot un sofism de tipul „Apel la Clemenţă” şi tot cu concluzie eliptică. Domnule poliţist, dacă îmi ridicaţi permisul, nu voi mai putea conduce, deci nici lucra, în acest caz voi pierde locuinţa şi copiii mei vor ajunge în stradă. Concluzia (Eliptică) : „Deci trebuie să ţineţi cont de acest lucru şi să nu-mi ridicaţi permisul” Demontarea acestuia este cum spuneam extrem de simplă, şi se bazează pe evidenţa că nu poţi paria pe ambele feţe a aceleiaşi monede. Adică în momentul când ţi-ai asumat un risc (de a trece pe roşu, de a depăşi viteza legală, de a invada o ţară, etc) iar lucrurile evoluează astfel încât cea mai rea situaţie se transformă din probabilitate în certitudine nu poţi să te întorci şi să spui „bine dar chiar trebuie să-mi asum aceste consecinţe?”. Cum spuneam „O victorie a la Pirus”. Realizare artistica: Tocmai pentru că vreau să păstrez o notă obiectivă la ţin să precizez că precizez că cele de mai jos sun păreri strict personale şi nu au valoare de adevăr decât în măsura în care dumneavoastră cititorii acestui site sunteţi de acord cu acestea. Tehnic, filmul este bine, realizat (în sensul de profesionalism sau „meşteşug”), mesajul emoţional însă pe care-l transmite este sărăcuţ (pentru mine care nu-s American). Doar că… eu personal (ca om care a trecut prin armată), îmi simt insultată inteligenţa când văd cum aruncă detonatoarele peste umăr, sau cum un genist trage de fire ca un răcan neinstruit şi retardat ca să scoată bombele. Este adevărat că n-am făcut armata la Geniu, dar ştiu că în armată există proceduri, de la cele mai simple (demontarea unui AK47 de exemplu), până la cele mai complexe, formulate clar şi punctual, şi cu cât gradul de pericol este mai mare cu atât mai ferme sunt cerinţele privind aplicarea lor, aşa încât fazele astea de 2 lei mă jignesc în aşa hal încât nici nu mai ştiu cum să-mi exprim civilizat indignarea. Jocul actorilor: La acest capitol nu am mare lucru de remarcat decât că este profesional, dar neutru, fără nimic memorabil. Scopul filmului: Înainte de a-l descifra v-aş propune să ne reamintim ce puternică influenţă are cinematografia în cultura americană de masă. Vedem de în nenumărate filme cum personajele fac referire la diverse citate, să ne reamintim, câte din acestea sunt din literatură şi câte sunt replici ale diverselor personaje din filme (cred ca peste 95%). De asemenea vă invit să reflectăm cât de mare a fost contribuţia cinematografiei în schimbarea de exemplu mentalităţilor rasiale segregaţioniste (poliţistul negru şi poliţistul alb care sunt prieteni de familie, băiatul negru prieten cu băiatul alb din cartierele periferice care sunt prieteni, joacă baschet împreună, etc), sau alte filme care au condus la acceptarea comunităţilor de Gay într-o măsură mai mare decât oriunde în lume. Acestea au fost lucruri bune, au conştientizat societate Americană de nişte inechităţi şi cu timpul atitudinea societăţii s-a schimbat în direcţia bună. Numai că… diavolul stă în detalii, din păcate conştientizarea şi manipularea uzează de cam aceleaşi metode, iar în opinia mea acest film încearcă să maniplueze în primul rând pe contribuabilul American astfel încât să îndulcească criticile la adresa unor decizii politice dezastruoase, şi apoi opinia publică internaţională în acelaşi sens. Atingerea scopului: Pentru a fi eficientă manipularea, trebuie în primul rând ca mesajul filmului să penetreze cât mai mult în conştiinţa socială, respectiv să fie vizionat de un număr cât mai mare de persoane, în special de cele care fac parte din targhet. Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie ca acest film să atragă atenţia şi prin altceva decât prin filmul în sine. De exemplu să alegem un regizor de sex feminin pentru un film de război, asta cu siguranţă ar genera multe comentarii. Bun şi pe cine să alegem? Păi nu prea avem de ales, trebuie să fie cineva care a mai regizat dacă nu filme de război măcar filme de acţiune. Bun… cine, cine, uite… am găsit, Kathryn Bigelow, simplu nu. Concluzia mea: Din punctul meu de vedere acest film este un trişor, un sofism manipulator, creat cu un scopul bine definit expus anterior dar, când interesul o cere... trebuie sa fie „Cel mai bun film al anului”

Stiti remarca "Ca-n filmele cu prosti"? Ei, daca vreti un film care sa caracterizeze genul, acesta este. O "Comedie" cu doi tampiti care n-am rezistat sa o vad pana la capat atat de mare este doza de stupizenie a celor doi.

Foarte bune comentarii si totuşi, nu cumva vă scapă câteva lucruri? Să vedem… 1) Care crede-ţi că este targhetul acestui film (o estimare)? 2) Care este mesajul acestui film? 1) TARGHETUL Eu cred că targhet-ul acestui film este undeva între 7-9 ani ÷ 12-13 ani, maxim 14 ani pentru cei care încă mai citesc poveşti şi se desprind mai greu de universul copilăriei. De ce? Păi pentru că eu cred că acest film poate fi înţes şi un copil isteţ de 7 ani. De asemenea, apreciez că un copil isteţ şi avizat de 13÷14 ani va remarca deja o mare parte din lipsurile sau scăderile pe care atât de bine le-au remarcat într-o formă sau alta mulţi cinefili Aceste motive, coroborate cu premisa că la o investiţie de asemenea anvergură un studiu privind publicul ţintă este imposibil să nu fi fost făcut, iar daca nu-i considerăm nişte ageamii pe cei care au realizat studiul, putem concluziona că targhet-ul principal sunt copiii între 8÷12-13 ani, practic filmul este o poveste frumos şi sofisticat „colorată”. Sigur că şi cinefilii care pot pentru moment să se relaxeze şi să urmărească filmul din punctul de vedere propus de realizatori (să se transpună într-o fantezie mai apropiată copilăriei) vor aprecia acest film, dar nu cred că ei fac parte din targhet-ul principal urmărit. Ca o paranteză vă invit să citiţi comentariile critice postate de ashley94 (excelent comentariu, numai că nu-i al ei ci a lui herr de pe http://dribller-bogdan.blogspot.com/2010/01/movie-review-avatar.html – Sorry ashley94), Xander (ironic, caustic, percutant – felicitări Xander), roxana.carmen (critic dar modest, echilibrat şi empatic – aproape întotdeauna e o plăcere să-i citesc comentariile) şi sunt convins că şi alţi cinefili au remarcat diverse lipsuri ale acestui film (nu am citit decât cca. 100 din ultimele comentarii). CONCLUZIA PUNCTULUI 1: Dacă acceptăm această premisă (că „Avatar” este practic un basm cinematografic adresat copiilor şi preadolescenţilor), trebuie să acceptăm şi faptul că intriga nu trebuia să fie nici foarte vastă (în ceea ce priveşte numărul ideilor/mesajelor principale transmise), şi nici mesajele în sine foarte complexe. Dacă se putea face mai mult în această direcţie? Poate că da, dar dacă veţi vedea uimirea şi încântarea din ochii mari ai unui copil de 7-8 ani după ce a privit frumuseţile Pandorei în 3D, probabil veţi fi de acord cu mine că filmul face toţi cei 500.000.000 $. COROLAR PUNCTUL 1: A compara „Avatar” cu „The Abyss” mi se pare tot atât de nepotrivit ca şi cum ai compara complexitatea intrigii din „Prâslea cel voinic şi merele de aur” cu cea din „Idiotul” lui Dostoievski. Şi de ce am face ceastă comparaţie – pentru că cele două filme au acelaşi regizor? Şi ce dacă (Kipling, de exemplu a scris superbe şi profunde poezii cât şi minunate poveşti). Şi atunci ce facem… „tragem cu tunurile” în „Prâslea cel voinic şi merele de aur” de la înălţimea romanului Dostoievskian? Ardem toate poveştile lui Ispirescu, ale fraţilor Grimm, ale lui Kipling etc… etc, pentru că nu se ridică la nivelul discursului intelectual al lui Eugen Ionescu sau Frantz Kafka? 2) MESAJUL FILMULUI: Acesta are (în opinia mea) două componente principale punând în discuţie două teme: a) Loialitate versus spirit de gaşcă. b) Comuniune cu natura versus spolierea fără scrupule a naturii. De asemenea, consider că este necesară observaţia că este un mesaj eliptic (indus fără să fie formulat explicit de nici un personaj din film), desprinzându-se din context, acest mod fiind cel mai uşor (dacă nu singurul) mod de transmitere a mesajului unui copil de 8÷12 ani. Altfel… să ne imaginăm că un personaj din film un narator, oricine, ar formula explicit mesajul ca în următorul exemplu: „Există o distincţie între loialitate şi spirit de gaşcă. Loialitatea este un sentiment onest şi se bazează nu doar pe o puternică camaraderie dintre membrii unui grup/echipe, ci mai mult, pe coeziunea în jurul unui sistem comun de valori, a unui ideal, pe când spiritul de gaşcă se bazează pe un sistem de valori gregar (spirit de turmă + supunere oarbă). Când Jake Sully refuză să lupte pentru o cauză nedreaptă, chiar dacă această cauză era susţinută de camarazii săi, o face pentru că simte că sistemul de valori pe care credea că-l împărtăşeşte cu aceştia s-a prăbuşit fiind înlocuit cu un spirit de gaşcă în consecinţă, a ales să lupte de partea celor care i-au impus respect datorită valorilor în care credeau”. Presupun că veţi fi de acord cu mine că mesajul formulat explicit ca în exemplu de mai sus ar fi confuzionat complet un copil. Alegând însă ca mesajul să fie indus fiecare copil înţelege de fapt mai bine zis îl intuieşte din context (parţial la vârste mici apoi, pe măsură ce acumulează experienţe de viaţă şi se maturizează îl aprofundează şi completează) şi chiar dacă poate nu reuşeşte să-i asocieze o formulare concretă după ce vede filmul… sâmburele ideii a fost sădit de „Avatar”. Pe cea de a doua componentă a mesajului nu o mai explicitez pentru că este mult mai evidentă, ce pot să remarc este că unul din cinefilii care a intuit-o foarte bine este Orlando. ALTE ÎNTREBĂRI CARE S-AU MAI PUS MERITA CEI 500.000.000 $ CHELTUIŢI? Din câte ştiu pentru producerea acestui film s-au utilizat exclusiv fonduri private (ca în mai toate filmele Americane). Ei… dacă nu s-ar fi realizat „Avatar” şi cu aceşti bani cineva ar fi achiziţionat o proprietate somptuoasă ar fi avut cineva ceva de comentat? Nu cred. Atunci cred că nu se pune în discuţie aspectul moral (care ar fi: cum în această vreme de criză să cheltuieşti 500 mil. $ pentru un film?). Păi dacă se cumpăra o proprietate era mai bine? Şi atunci rămâne de văzut doar dacă în acest deal între spectator şi producător este onest adică: a) Dacă producătorii îşi recuperează investiţia, atunci filmul din punctul lor de vedere merită banii investiţi b) Dacă rata de nemulţumire a spectatorilor sau cumpărătorilor de DVD sau Blue-ray nu este mai mare decât o medie a ratei de nemulţumire de la alte filme atunci din punctul de vedere al spectatorului merită banii daţi pentru vizionare sau achiziţionare. Şi atunci dacă spectatorii consideră că filmul merită banii, producătorii de asemenea – unde-i problema? TREBUIA SĂ IA OSCAR-UL? Nuuu… în opinia mea, categoric nu. Ar fi ca şi cum s-ar prezenta o firmă cu o maşinuţă teleghidată sofisticată şi frumoasă la saloanele auto de la Detroit sau Geneva şi ar candida pentru „Automobilul anului” – o jucărie, oricât de frumoasă şi de bine realizată, rămâne o jucărie – nu poate avea pretenţie la un astfel de premiu. Şi totuşi… eu respect mai mult o firmă care face o maşinuţa teleghidată care rezistă măcar 6 luni la tot felul de buşeli decât o firmă care face o maşină căreia i se defectează computerul de bord după 3 luni de exploatare îngrijită (văzut caz concret), sau o firmă care face un stilou de calitate decât o firmă care face o imprimantă proastă. Deasemenea (cu toate că nu cred că trebuia să ia Oscar-ul), respect mai mult candidul şi splendidul „Avatar” decât sofismul mincinos şi manipulator care este „The Hurt Locker”. COROLAR „Avatar” este un film-basm ca o jucărie sofisticată, frumoasă şi frumos ambalată (e adevărat că mai mult pentru băieţei – cam prea multe împuşcături şi explozii dar şi acestea fac deliciul prichindeilor, iar mirifica lume a Pandorei cred că fascinează în egală măsură atât fetiţele cât şi băieţeii). Nu vă plac jucăriile? Mie-mi plac. Am văzut că se poate circula pe motociclete incredibil de mici (liliputane), dar nu ne cumpărăm aşa ceva pentru a merge la serviciu. Ne cumpărăm fie o motocicletă normală fie (de cele mai multe ori) o maşină. Bun… şi cei cu asta. Vreau să spun că maşinile „adevărate”, romancieri ca Dostoievski, filmele ca „The Abyss” sunt unele necesare, altele memorabile sau superbe, dar şi maşinuţele teleghidate, poveştile Fraţilor Grimm, Ispirescu sau Kipling, filmele ca „Avatar” au şi ele rostul lor pe lume, însă… nu pot fi judecate cu aceleaşi sisteme de valori ca primele. Pur şi simplu au alt public, au alte scopuri sau mesaje şi trebuie să găsească alte mijloace de a le îndeplini sau transmite. Aş mai menţiona că e destul de trist să vezi cinefili atât de tineri 15,16, 20 de ani care deja au uitat cum e să priveşti prin ochii unui copil, dar mă consolez cu gândul că poate peste ani şi ani, după sute de poveşti citite copiilor şi apoi nepoţilor lor, vor putea să privească din nou prin ochii acestora acestora şi să empatizeze din nou cu universul copilăriei.

Niciodată nu o să-mi placă o sculptură chinetică postmodernistă complicată mai mult decât de exemplu “Pasărea măiastră” sau “Domnisoara Pogany” ale lui Brâncuşi. Să creezi frumuseţe şi emoţie în simplitate consider că este unul din cele mai dificile lucruri. Acest film este un film simplu şi tuşant care, fără pretenţii de a da lecţii de viaţă memorabile ne reaminteşte lucruri ştiute şi în acelaşi timp mereu uitate. Un film, în care Eddie Murphy revine la ceea ce ştie ele să facă cel mai bine şi anume să etaleze o carismă care-l face unul din cei mai simpatici actori din lume, precum şi o largă paletă actoricească, jucând cu egală putere de convingere atât rolul analistului financiar ocupat şi responsabil cât şi pe cel al trăsnitului care ţipă „Vreau goo-gaa mea înapoi”. Cunoscându-l însă din alte roluri ştiam că poate să facă bine aceste lucruri şi nu m-a surprins. Ceea ce m-a surprins este acea minune de copilaş – Yara Shahidi care nu numai că este o scumpete de copil dar care … ce să mai spun imaginaţi-vă cum ar fost filmul fără ea – practic duce tot filmul. Un film de familie superb.

Slabuţ. Aduce aminte de "Paris - When It Sizzles" din 1964, cu Audrey Hepburn, doar ca filmul din 1964 a avut de departe un scenariu mai bun, (intriga ampla, spumoasă, surprinzătoare, totul ambalat într-o conversaţie sclipitoare, asezonată fără parcimonie cu un inteligent comic de limbaj), iar ca prestaţie actoricească – Audrey Hepburn inegalabilă ca totdeuna. Nu vreau sa spun ca nu-mi place Kate Hudson, doar că acest film a avut un scenariu de coşmar (plat, previzibil, fără umor, având spontaneitatea unui contabil care-şi calcă şosetele spălate, le împătureşte şi le ordonează pe zilele săptămânii şi culori). Nu înţeleg cum notele celor două filme pot fi atât de apropiate.

Superbă delicateţea fluidă a gesturilor, serenitatea expresiei acestei minunate făpturi, care este Fann Wong. Practic a salvat tot filmul, care de altfel are o poveste destul de comună. Păcat că n-am mai văzut-o şi în alte filme. Oricum, se vede că asiaticii au inventat noţiunea de „wa” – Calm, linişte interioară, relaxare dublată de atenţie şi înţelegere.

Un film care este încadrat la genul Comedie/ Dragoste. Comedia, dacă există este de atât de proastă calitate încât nici nu ştiu dacă poţi să o mai numeşti comedie. Sentimentul de jenă care te încearcă la tot pasul, fie din cauza patetismului preadolescentin al unor scene (vezi scenele cu câinele), fie din cauza penibilului scenelor copiate parcă din filme cu proşti - vezi scena în care Billi Crystal în tentativa de a-l „salva” pe Eddie (care nu avea de fapt nici o intenţie să se sinucidă) îl aruncă de pe acoperiş şi aproape îl omoară, faza în care amantul idiot al lui Gwen iese pe scenă şi declară că nu este adevărat că are penisul mic, sau alte zeci de situaţii în care este relevat egoismul stupizenia sau micimea unor personaje, toate penibile, jenante, generatoare de disconfort, în totală distonanţă cu umorul reconfortant, de calitate. Cică ar fi şi film de dragoste - este adevărat că povestea pleacă de la doi oameni unul din ei (Eddie) iubindu-l pe celălalt (Gwen) care, din raţiuni de imagine s-a prefăcut îndrăgostită de Eddie, deci un fel de dragoste/2 tot a fost. Oricum în film se urăsc: Catherine Zeta-Jones (alias Gwen ) la trădat cu un dobitoc egoist, autoritar şi narcisist, provocându-i lui John Cusack (alias Eddie - soţul său) o depresie profundă, în urma căreia acesta face 7÷8 luni de tratament într-o recluziune totală cu un „maestru spiritual” (o glumă de om de altfel şi acesta). De abia în final, două personaje se pare ca se îndrăgostesc si fac un pas spre a rămâne împreună, dar pare mai mult o soluţie de final posibilă pe care au ales-o producătorii, pentru că nu se vede nici un fel de atracţie între cele două personaje, aşa că se pare că nici film de dragoste în sensul de „Romance” nu prea ar fi. Păi atunci ce fel de film este acesta? Este vorba de un film mic, cu nume mari, care în loc de umor propune o hăhăială groasă pentru cei cărora le plac filmele cu proşti (gen Stan şi Bran), şi care ar putea fi încadrat la categoriile Bitch (persoană fără caracter) /Odium (ură paroxistică) /Narcissism (similar in Romana) /Stupid’s (~ similar), cu echivalentele lor Româneşti, doar că din raţiuni evidente de marketing, nu vor exista niciodată astfel de clasificări. Eu ia-ş fi dat 5 dar cum sunt convins că este posibil să nu apreciez corect din cauza aversiunii mele faţă de filmele de acest gen i-am dat un punct în plus deci 6 (pe IMDb are 5,7 deci cred ca am fost obiectiv).

Comentariu Love N' Dancing (2009) Doamne, ce film patetic. Eroul principal cică ar fi fost dublu campion mondial, dar nu are nimic din ţinuta, precizia gesturilor sau eleganţa uni dansator. Mulţi din cei care se prezintă la „Dansez pentru tine” sunt de departe mai în temă la acest capitol (dansul) decât acest actor. De unde l-au scos pe amărât. Nu are carismă, nu are forţă interioară, nu se implică în rol - joacă parcă ar fi pontat cu ora. Scenariul liniar şi previzibil. Ami Smart (Jessica Donovan) şi Nicola Royston (Corine) ce mai aduc un pic de graţie, de fapt la finalul filmului profesorul (Tom Malloy) este net depăşit de elevă (Ami Smart). Mai sunt câteva scene de dans, dar care sunt mult sub ce putem vedea chiar la campionatele de dans sportiv ale României, ca să nu mai vorbesc de campionatele Statelor Unite sau cele Mondiale. Tras de păr atât de rău şi atât de neîngrijit făcut încât ai impresia că echipa care a lucrat la acest film pur şi simplu îşi bate joc de tine (spectator). O notă de 6 cred că este încă prea indulgentă.

Ziua de astăzi a început atât de bine (am văzut acest film, o peliculă superbă). Din păcate, înainte să postez comentariul despre acest film, am tras cu ochiul la comentariile făcute înainte, (deşi-mi făcusem o promisiune că nu voi mai citi comentarii înainte să postez) şi rău am făcut. Din păcate nu cred am mai simţit de mult atât de acut sentimente de tristeţe, mâhnire, amărăciune pe care le-am încercat după citirea comentariilor făcute la adresa acestui film, tăindu-mi tot elanul de a mai scrie (voiam să scriu despre modul „pastel” de filmare, despre muzica care subliniază delicat atmosfera de visare, despre timpul care parcă nu mai are valoare cum nu mai are valoare atunci când contempli un tablou de care nu te-nduri să te desprinzi şi de mai multe) dar nu mai am nici un chef . Chiar nu vede nimeni frumuseţea, delicateţea fluidă, decenţa, maturitatea nostalgică, bunul simţ a acestui film? Dragi prieteni, dacă nu găsesc urgent un alt film bun care să-mi schimbe starea, ziua mea de astăzi se va termina foarte prost – şi cel mai important lucru dintr-o întreagă zi (cred eu) este sentimentul pe care-l ai la sfârşitul acesteia. Cred că acum este cel mai potrivit moment să revăd unul din filmele mele favorite. Nota potrivită pentru acest film cred ca este 8,5 – neavând posibilitatea să dăm note cu zecimale îi voi da 9.