El_KaPpa

Putea fi un scurt metraj si ar fi iesit mult mai bine. Pentru mesajul pe care vrea sa-l transmita nu aveam nevoie de aproape 2 ore de cadre lungi si plictisitoare presarate pe ici pe colo cu niste replici de doua parale. Discutiile filozofice si ultimele 20 de minute reusesc sa mai reduca din gustul amar pe care ti-l lasa per total. Nu am fost impresionat nici de actori si nici de regia lui Porumboiu care se poate lauda cu alte filme mult mai bune. Criticii au vazut multe la aceasta productie, au scris pagini intregi, au comentat pe toate partile si au facut tot felul de comparatii. Daca ei zic ca este un film de o calitate rara in cinematografia romaneasca, eu zic ca este prea mult zgomot pentru nimic.

Un fel de "Scent of a Woman" in varianta frantuzeasca, mai subtire din toate punctele de vedere, dar cu un plus la capitolul umor. Genul de film "de suflet", asa cum imi place mie sa numesc productiile astea pline de umanitate si de emotie. Avem in centrul atentiei o relatie interumana ce curge frumos pe ecran, dar este greu sa o ancorezi in realitate (chiar daca are la baza fapte reale). Astfel, la final te simti ca dupa un basm, fericit pentru ce ai vazut si totusi trist pentru lipsa de realism. Una peste alta, chiar daca are minusurile sale si nu merita nota imensa de pe imdb (8,4) si un loc in top 250, pentru ca mi-a facut ziua mai frumoasa si pentru ca nu m-a plictisit deloc, eu zic ca isi merita banii si il recomand cu placere mai departe. Enjoy it!

Garry Marshall pacatuieste din nou si ne serveste fix aceeasi reteta pe care a folosit-o cu un an in urma in "Valentine's Day". O groaza de nume sonore in distributie, mai multe povestioare superficiale si cat se poate de previzibile, fazele amuzante lipsesc cu desavarsire, iar durata este prea mare pentru un ritm atat de anost. Simpatia pe care o am pentru o parte din distributie si cateva melodii simpatice, ma fac sa-i dau o nota de trecere...cu indulgenta.

O "placinta" pe care am mai mancat-o de 3 ori, cu acelasi gust delicios pe moment, dar care dispare imediat cum ai iesit din sala. Scena finala este singurul moment din film pe care ti-l vei aminti si in urmatoarele zile . Daca ti-au placut precedentele (ma refer strict la primele 3 si nu la "continuarile" alea stupide lansate direct pe DVD), este imposibil sa nu iti placa si asta. Povestea este exact ceea ce anunta si titlul, adica o reuniune dupa 10 ani de la terminarea liceului, singura chestie noua fiind diferenta dintre generatii, cea din ziua de azi castigand detasat la capitolul teribilism. Ma bucur ca au reusit sa reuneasca toate personajele, chiar daca unele apar doar pentru scurt timp. Stifler si Jim's Dad ofera cele mai bune reprezentatii, in timp ce Ali Cobrin in rolul lui Kara nu va fi uitata usor de partea masculina . Glumele si fazele amuzante sunt exact asa cum te-ai astepta de la un astfel de film, doar ca sunt temperate pe ici pe colo de gandirea matura pe care au capatat-o personajele in acest timp (exceptie Stifler) si de cateva momente ce vor sa puna un strop de emotie. Una peste alta, este un deja vu placut ce merita incercat o data, macar pentru nostalgia de a vedea din nou in actiune vechea gasca american pie. Enjoy it!

Delfinasu a spus cam tot ce era de spus. Scenariu varza, acting mediocru, coloana sonora...a avut ?! 3D-ul insa, este o bila alba. Nu se ridica el la un nivel ridicat gen Avatar sau Transformers, dar este cu mult mai reusit decat majoritatea filmelor 3D care au fost 3D doar cu numele (POTC4, Captain America,Conan the Barbarian, Puss in Boots, GR2). Daca vreti neaparat sa-l vedeti, macar sa o faceti la cinema pentru a va bucura de efecte.

Ce vrea sa transmita este de nota 10 (cu toate ca sunt multi pe aici care il lauda dar au inteles cu totul altceva), dar modul cum o face este de nota 3. Multe clisee reciclate, multe momente penibile, o poveste fara pic de logica, personaje nedezvoltate, replici slabe si un acting cel mult mediocru. Regia lui Meirelles este singurul lucru bun. Pentru aceasta alegorie de doi lei nu pot da mai mult de 3/10.

După ce își face introducerea cu unul dintre cele mai prost mimate orgasme văzute pe ecran, în culpă fiind domnița Cruz, și după ce se pierde mai bine de 20-25 de minute într-o cantitate considerabilă de dialog inutil care nu pare capabil să contureze ceva, brusc apare și intriga, urmată de multă metaforă, de un dialog filozofo-intelectualo-sadic, ca să-i spun așa, de o atmosferă sumbră care îți dă senzația de pericol iminent, de o violență considerabilă atât la nivel vizual cât și la nivel sugestiv, de câteva scene inedite (una are o decapitare spectaculos de crudă, alta se poate descrie printr-un car fuck de-a dreptul orgastic într-o marcă înregistrată Cameron Diaz, iar a treia care mi-a atras atenția, scoaterea ultra-violentă din scenă a personajului interpretat de Brad Pitt), de o doză de ironie impregnată în destinul personajelor, și de un deznodământ pe măsură, care îi va indispune însă pe fanii finalizărilor juste. Altfel spus, The Counselor este neconvențional până în “măduva oaselor” și, chiar dacă pare doar un alt neo noir îndrăzneț, eu zic că își asumă o identitate aparte, reinventând parcă un nou gen de filme, lucru care mă încântă prea mult pentru a-i taxa aspru neajunsurile, regăsite cu ușurință în introducerea greoaie, lipsită de un punct de sprijin, în anumite replici care întind prea mult coarda cu pilde și subînțelesuri (ce-i prea mult strică și dă senzația de falsitate), dar și în ignorare supărătoare a potențialului unor actori precum Fassbender, Cruz și Bardem. În schimb, Cameron Diaz oferă cel mai bun și credibil rol al său de foarte multă vreme încoace (dacă nu chiar cel mai bun), iar Brad Pitt este suficient de matur încât să atragă atenția în puținele momente în care este folosit. Nu-i un Ridley Scott tipic în care fanii să-și regăsească regizorul favorit și nu-i nici un alt thriller cu aspect Hollywoodian, din toate punctele de vedere fiind amprenta lui Cormac McCarthy, propunându-ne o nouă incursiune atipică într-o lume violentă, imorală și viscerală, care, văzută cu ochii potriviți, te poate bântui o perioadă.

După superbul debut cu Blue Valentine (2010) în care a colaborat tot cu Ryan Gosling, Derek Cianfrance revine cu un alt film asemănător din mai multe puncte de vedere, curajos, zguduitor și aproape la fel de bun. Da, ăsta nu este doar un film bun, este un film foarte bun și foarte complex care nu prea lasă loc de critici negative atâta timp cât ai răbdarea necesară să privești un film lent și capacitatea să-l înțelegi. Spun "nu prea" pentru că povestea are vreo două exagerări evidente, iar la trecerea peste ani lipsește un machiaj corespunzător. În rest, totul este așa cum trebuie. Scenariul este format din trei părți diferite ca acțiune, personaje principale și idei, dar care se leagă perfect între ele încât la final totul să aibă sens. Practic, vedem niște personaje construite excelent, fiecare cu o caracteristică definitorie, aruncate într-un joc al destinului cu situații de viață dificile și cât se poate de credibile pe modelul "shit happens". Ritmul este într-adevăr lent, iar lungimea filmului este suficient de mare încât să-i facă pe mulți să renunțe pe parcus, dar cine înțelege complexitatea temelor abordate și cine prinde intensiatatea și chiar ironia multor situații prezentate, nu va simți cum trec cele 140 de minute. În plus, dacă ești norocos (așa cum am fost eu) și nu ai dat de spoilerele prezente în foarte multe recenzii, ți se va părea un film imprevizibil pe care ai impresia de mai multe ori că îl poți anticipa, dar mereu se va duce încet și sigur într-o altă direcție. Toți actorii se mulează perfect pe roluri și transmit o credibilitate de 100%, chiar și cei care apar doar în anumite momente. Credeam că cel mai mult îmi va plăcea Ryan Gosling, dar fără regrete spun că Bradley Cooper și Dane DeHaan (puștiul din Chronicle) mi-au furat toate privirile. Derek Cianfrance dovedește încă o dată că se pricepe excelent să-și pună actorii în evidență și știe cum și când să scoată în relief gesturile și mimica personajelor încât să le simți toate trăirile interioare și să nu rămâi indiferent. O dramă foarte bună, ambițioasă, complexă, susținută excelent de actori și regie, în care nici măcar un element nu este pus la voia întâmplării. Enjoy it!

Funeralii fericite, a doua colaborare regizor-scenarist dintre Horațiu Mălăele și Adrian Lustig, se face plăcut, are stil, are farmec, dar nu suficient încât să se ridice la același nivel calitativ impus de Nunta mută. Motivul este cât se poate de simplu și ne face să arătăm cu degetul spre scenariul dezordonat și ciuruit pe alocuri. Momente inserate fără rost (de ex: trei mafioţi vin fără motiv să ceară taxă de protecţie şi tot fără motiv dispar de tot din peisaj), momente extrem de previzibile (modul în care Igor este scos din scenă, dar şi finalul care are "chef de joacă"), momente forţate din lipsă de imaginaţie (ceea ce se întâmplă cu personajul Kiril) şi o împletire neprofesionistă a realului cu irealul. Nu pot să nu apreciez totuși satira foarte bună adusă societății contemporane și modul original și sincer în care își transmite mesajul. Regia lui Mălăele vine cu un mare progres față de primul său film și pe lângă coerență, cursivitate și creativitate, ne oferă în câteva cadre și un adevărat deliciu vizual. Omul ăsta dovedește încă o dată că este un geniu care, din păcate, nu s-a născut unde trebuia pentru a putea fi recunoscut și la nivel mondial. Din punct de vedere al actingului, pe lângă rolul foarte bun al lui Mălăele, merită mențiuni speciale atât rolurile bune făcute de Crina Semciuc și de Igor Caraș Romanov, cât și aparițiile foarte scurte, dar de efect, ale unor actori ca Gheorghe Ifrim, Valentin Popescu, Dorina Lazăr sau Bogdan Cotleț. În încheiere, mai simt nevoia să laud coloana sonoră a lui Vladimir Cosma care accentuează foarte bine emoția în anumite momente cheie, dar și sonorizarea, un element de care ne-am tot plâns la majoritatea producțiilor românești. Da dom'le, de data asta nu a trebuit să-mi ciulesc urechile 90% din film pentru a putea înțelege ce bălmăjesc actorii. Chiar dacă are minusuri supărătoare la nivel de scenariu, pentru o porție de umor, pentru un strop de emoție, pentru mesaj și nu în ultimul rând pentru viziunea regizorală, merită clar o vizită la cinema.

După ce vezi așa ceva este foarte greu să mai spui vreodată despre un film că este absurd, tras de păr și ilogic, pentru că viața bate cu mult filmul și la fel ca și în Compliance (2012), vedem că prostia omenească nu are deloc limite. Dacă în Compliance evenimentele sunt redate în mare parte așa cum s-au petrecut, în Pain & Gain s-a umblat vizibil la unele situații pentru a forța ridicolul și pentru a ambala totul sub forma unei comedii negre care să-i facă pe cei trei să pară în ochii spectatorului doar niște victime ale prostiei și nimic mai mult , dar nu cred că asta surprinde pe cineva care știe cât de veridice sunt filmele de la Hollywood. Regizorul știe acest lucru și simte nevoia la un moment dat să reamintească spectatorului că se bazează în continuare pe fapte reale. Din păcate, vanitățile criticilor aruncă într-un con de umbră unul dintre cele mai bune filme americane ale anului doar pentru că este regizat de Michael Bay, iar publicul cinefil pare atât de hipnotizat în momentul de față de universul Marvel și de Robert Downey Jr. încât nu mai au laude și pentru altceva. Un scenariu imprevizibil de la un capăt la celălalt, o regie pe care Bay își pune amprenta specifică doar pe alocuri, un montaj bun, personaje pe cât de ridicole pe atât de captivante și greu de uitat, multe replici delicioase servite rapid și fără perdea, multe glume subtile cu referiri la cultura americanilor, umor vulgar în stare pură, suficientă violență încât să fie interzis celor sub 15 ani (chiar sub 18 aș zice eu), niște actori care intră perfect în roluri (inclusiv cei secundari) și o coloană sonoră inspirată. Pentru că respectă în mare parte cursul poveștii reale scapă de criticile celor care l-ar fi acuzat că este tras de păr și lungit fără rost. Dacă nu vă deranjează umorul vulgar, dacă nu vă deranjează violența și dacă nu aveți prejudecăți legate de Michael Bay, mergeți să-l vedeți, merită fiecare minut! Enjoy it!

Un film care ne arată cât de fragile sunt structurile societații și relațiile interumane și cât de nocivă este o comunitate lipsită de dezvoltarea mentală, bazată doar pe prejudecăți și pe spiritul de turmă. Scenariul nu vine cu ceva nou (sunt multe filme de acest gen, în care omul nevinovat cade pradă prostiei colective dintr-o comunitate restrânsă), este destul de liniar și folosește câteva tertipuri dramatice (faze ușor exagerate pentru a impresiona), dar transmite o puternică starea de mânie și dispreț încât este foarte greu să-i rămâi indiferent. Regia lui Vinterberg este foarte bună și contribuie decisiv la feeling. Cadre alese cu migală încât să transmită spectatorului sentimentele ce macină personajele pe interior, dar și o mică analogie cu vânătoarea foarte bine introdusă în context. Jocul actoricesc este de la bun în sus, Mads Mikkelsen fiind vârful de lance cu un rol care i-a adus pe merit în 2012 la Cannes premiul pentru cel mai bun actor. De văzut!

3 roluri excelente făcute de Phoenix, Hoffman și Adams, o regie fără cusur și o imagine impecabilă, de care s-a ocupat compatriotul nostru Mihai Mălaimare Jr., sunt plusurile acestei producții. Scenariul însă, se limitează la ceva simplu, fără concluzii, fără mesaje și fără emoții transmise către privitor, cu toate că, fiind inspirat de biserica scientologică, avea toate premisele să devină ceva foarte complex și foarte controversat. Tipicul soldat cu traume psihice care odată întors de pe front continuă războiul cu societatea și nu pare să aibă vindecare, încearcă să-și regăsească calea alături de un maestru excentric ce mânuiește foarte bine tehnicile de manipulare. Pe scurt, 137 de minute în care asistăm la relația maestrului cu un discipol dificil, cu toate urcușurile și coborâșurile ei. Doar pentru fanii actorilor și ai regizorului.

Tommy Wirkola s-a distrat cu vrajitoarele la fel cum a facut-o si cu zombie nazisti, doar ca de data asta nu prea a mai avut gust. Titlul este cel mai bun rezumat al filmului. Ce-am vazut ?!...pai o incerca de comedie neagra cu chipesul Hansel si simpatica Gretel care se iau la tranta cu vrajitoarele, la un moment dat chiar multe vrajitoare. Scene de lupta la greu, sange suficient cat sa fie interzis celor mici, efecte 3D simpatice, doua-trei momente amuzante, un fundulet sexy, un capcaun simpatic si....cam atat. Per total, un film distractiv doar daca nu ai pretentii de scenariu si vrei sa vezi timp de 90 de minute ce am enumerat mai sus. Pentru ca nu se ia in serios precum "Abraham Lincoln: Vampire Hunter" sau "Red Riding Hood", alte porcarii de genul asta, pentru ca 3D-ul a fost prezent in mai multe faze si pentru ca actorii sunt simpatici, merita o nota de trecere. 5,3/10

"I'll be back"...si Arnie s-a tinut de promisiune, ba chiar o revenire spectaculoasa. L-as compara ca feeling cu The Expendables. Daca nu il iei in serios, e greu sa nu-ti placa. Scenariul este tipic unui film de actiune de categoria B (intriga slaba, actiune previzibila si cateva momente fortate si lipsite de logica), dar cui ii mai pasa cand avem un ritm excelent, doze de actiune spectaculoase, personaje cu lipici, faze si replici amuzante din plin in special in ultimele 40 de minute, un Corvette ZR1 care-ti da palpitatii la fiecare accelerare, un Camaro ZL1 care ii face concurenta si o regie buna a lui Jee-woon Kim care cu siguranta este fan Tarantino. Un film distractiv ce isi merita banii, ba chiar poate fi revazut cand vrei la pachet actiune si comedie. Enjoy it!

Nu este la fel de bun ca filmele sale din anii '90, dar este cel mai bun Tarantino din ultimii 13 ani si, cred, cel mai bun film de la Oscarurile din acest an. Dupa ce s-a "razbunat" pe nazisti, acum se razbuna pe albii detinatori de sclavi in America anilor 1858. Pentru ca se aude ca va fi o trilogie, sunt tare curios ce mai urmeaza ?! Scenariu solid, imprevizibil in multe momente, ce imbina perfect mai multe genuri si dezvolta foarte bine in cele aproape 3 ore, o poveste ce parea foarte simpla la prima vedere si putea oricand sa devina plictisitoare. Schimburile de replici rapide si inteligente ca in Reservoir Dogs, Pulp Fiction sau Inglourious Basterds, sunt lasata in plan secund, meniul principal aici fiind sarcasmul si umorul. Actorii se achita cu brio de sarcini si nu inteleg de ce doar Waltz a fost nominalizat la Oscaruri. Jamie Foxx arata inca o data dupa Ray, Collateral si The Soloist ca este un actor mare cand este folosit cum trebuie, Christoph Waltz isi trece in cont inca un rol memorabil (si sper ca si un Oscar), DiCaprio a atins in ultimii ani o maturitate extraordinara incat, fara sa exagerez, este printre cei mai buni actori ai momentului, iar batranul Samuel L. Jackson a fost magistral in rolul lui Stephen. Coloana sonora este delicioasa. Morricone combinat cu muzica clasica (Beethoven si Verdi) + putin hip-hop. O am pe repeat de cateva ore si nu ma mai satur de ea. :) Regia. In dulcele stil Tarantino. Trebuie vazuta si nu comentata. Vorbele nu au farmec la acest capitol. Nota 8,6/10 , cel putin pana la revizionare, care o sa fie cat de curand. Obligatoriu de vazut. Enjoy it!

Chimia excelenta dintre Bradley Cooper si Jennifer Lawrence, rolurile bune facute de acestia si un De Niro intr-o forma ceva mai buna decat a aratat-o in ultimul timp, sunt singurele lucruri cu care filmul iese in evidenta. Daca dam la o parte actingul, ramanem cu o poveste banala, usor de anticipat si de uitat. Pentru actori si pentru feeling, de la mine are un 7/10. De vazut o data! Enjoy it!

Pentru cineva care a citit foarte multe lucruri despre Lincoln, filmul asta nu poate fi decat lung si plictisitor, iar daca este fidel cartii lui Doris Kearns Goodwin, asa cum am auzit, atunci si cartea este in aceeasi oala. In 2 ore si jumatate, filmul nu face altceva decat sa fie un "festin" de replici plate si sa urmareasca intr-un mod detasat, demersurile facute pentru aprobarea amendamentului 13 in constitutie. Cand ai un personaj atat de complex din toate punctele de vedere, nu numai politic, si il ai plasat intr-o perioada atat de tulbure, este pacat sa te rezumi doar la atat. Pe scurt, Spielberg putea sa-si faca "al sau" Lincoln si sa nu ecranizeze o carte ce se limiteaza la cele spuse mai sus. Cat de bun este pe partea tehnica si ce rol extraordinar face DDL (de parca ar fi vreo surpriza), este o alta poveste. Si ca sa inchei tot intr-un ton critic, John Williams "a facut-o de oaie" cu o coloana sonora care nici nu am stiut ca a fost prezenta, dar in schimb, a fost nominalizata la marele OSCAR. Ha!

Putea sa fie un alt film mare in categoria filmelor cu gangsteri (subiect interesant + o distributie excelenta), dar s-a limitat la a fi un popcorn movie cu hibele de rigoare. Scenariul este liniar si neverosimil, Sean Penn in rolul faimosului gangster Meyer Harris Cohen este o gluma proasta, mai ales cu acel machiaj nereusit, iar scenele de actiune sunt de-a dreptul penibile in unele momente. Partile bune sunt cursivitatea povestii care nu te lasa sa te plictisesti, regia foarte buna, atmosfera acelor ani redata bine (decoruri, costume, muzica), cateva slow-motion-uri de mare efect, umor fin ales la momentul potrivit si Josh Brolin, singurul lasat sa ofere mai mult decat un rol de duzina. Per total, nu ii pot da mai mult de 6,5/10. Pacat de potentialul sau si de trailerul care arata foarte bine.

Mi se pare amuzant si ironic in acelasi timp cum foarte multa lume tipa sus si tare ca este un film propaganda specific americanilor, in timp ce, la polul opus, in SUA sunt multe guri care boicoteaza acest film deoarece insinueaza ca CIA-ul a folosit ca piesa de baza tortura in aceasta lupta impotriva terorismului si ca filmul "ii transforma in eroi pe americanii ce comit crime". In ambele cazuri, prejudecatile si faptul ca nu au inteles ca este "doar un FILM", au umbrit valoarea pe care acesta o are la nivel de realizare si este pacat. La fel ca The Hurt Locker, ZDT ofera realism si multa tensiune, in ciuda ritmului lent care ii va plictisi teribil pe cei dezinteresati de subiect. Regia este excelenta si prin stilul de filmare folosit reuseste in unele momente sa te transpune acolo in mijlocul actiunii, montajul este foarte reusit, actorii se achita cu brio de sarcini, scenariul este foarte interesant (mai ales prin modul in care este segmentat) si are cateva replici si momente de tinut minte. Personal, imi pasa putin spre deloc cat de veridic este si daca merita sau nu vreun premiu. Mie mi-a placut destul de mult si nu regret nici o secunda din timpul alocat. 8/10

O satira cu cateva momente amuzante, cu cateva alegorii interesante, un subiect inedit legat de unt (nu stiam de acest gen de sculptura) si cu un rol "fierbinte" facut de Olivia Wilde. Din pacate, toate astea au fost ambalate intr-un scenariu superficial care pare mai interesat sa-si expuna ideile decat sa tina spectatorul captivat cap-coada. Nu este de evitat, dar nici ceva ce trebuie vazut.