Engineered

Filmul este adaptarea, destul de fidelă din câte am înțeles, unei serii de benzi desenate despre care am vorbit aici http://razvanvanfirescu.wordpress.com/2010/08/10/scott-pilgrim/ , dacă sunteți curioși despre ce este vorba.

Nu cred că am mai văzut vreun film care să mă satisfacă atât de mult la nivel visceral, dar și intelectual, ca American Psycho. La început am crezut pur și simplu că este o copie/remake de Psycho și juca Christian Bale în rolul principal(iar asta era pe vremea când nu știam că nenea poate să joace) deci m-am ferit de el. Apoi am văzut The Machinsit, am fost șocat de rolul lui Bale, de cât de multe a făcut pentru a intra în pielea personajului și am vrut să văd cum a fost înainte să apară în Batman și în Equlibrium(tâmpenie de film pretențios). A meritat pentru că este un film aproape perfect. Patrick Bateman este vicepreședintele unei firme de pe Wall Street. Este chipeș, lasciv de bogat, aparent inteligent și rafinat, iar toți oamenii cu care se înconjoară îi seamă. Seamănă între ei atât de mult încât se confundă între ei. Îi place să se drogeze și nu are nicio remușcare dacă își înșeală logodnica, fie cu alte femei din aceeași clasă socială(ele la rândul lor logodite) sau cu prostituate de la colțul străzii. Deasemenea este un criminal. Unul foarte prolific. Filmul este construit pe mai multe nivele, iar primul ar fi cel al filmelor slasher. Nu este unul, dar plătește omagiu unora dintre ele și, este până la urmă, vorba despre un nene care omoară oameni. Sunt câteva scene care amintesc de Psycho prin acea tensiune specifică lui Hitchcock, alta în care Bateman fugărește o fată pe hol cu o drujbă. De asemenea Patrick își canibalizează victimele. Când apar aceste momente, încep nervii să tremure, pentru că de multe ori suspansul se joacă cu ridicolul. Dar este mult mai mult de atât. Filmul satirizează foarte puternic societatea americană a anilor 80, vanitatea și snobismul păturilor sociale superioare. Patrick este produsul suprem al acestei lumi, complet obsedat de sine(întreține relații sexuale privindu-și în oglindă reflexia bicepșilor încordați), lipsit de sentimente, iar singurul său scop în viața este să fie la fel ca ceilalți, să fie o matriță. Scenele când vorbește despre muzică sunt de un umor indescriptibil, Bale descriind cu un limbaj de lemn de ce artiștii săi preferați au atins adevărata calitatea doar când s-au debarasat de orice fel de integritate artistică. De abia atunci a început să poate empatiza cu ei, pentru că au devenit lipsiți de substanță, la fel ca toți ceilalți…la fel ca el. Mare parte dintre recenzii și critici se axează pe aspectul acesta care până la urmă nu înseamnă atât de mult pentru mine. E și de înțeles, americanii care au experimentat cultura anilor 80 pot simți mult mai intes satira. Eu mă voi opri aici cu ea pentru că sunt alte lucruri și mai interesante în film. A treia dimensiune a filmului este una care îi conferă atemporalitate. Întreaga structură narativă este construită asemeni unei tragedii grecești în care morala a fost pervertită. Patrick este fiul președintelui companiei la care lucrează, este adonisiac în aspect și uliseic în gândire(mă rog, ceea ce se înțelege în societatea sa, ca fiind înțelepciune). Cu toate acestea, are un defect. Nu este întradevăr la fel ca ceilalți. Nu este cu adevărat gol. Este umplut de ură, invidie, violență și psihoze. Patrick Bateman este doar o mască a sănătății mentale, care pe parcursul filmului începe să alunece. El vrea să fie mai bun, iar dorința această îl face să recurgă la măsuri atavice. Își înfrânge oponenții omorându-i, își domină partenerii sexuali consumându-i, arată milă curmând vieți. Încetul cu încetul aceste lucruri îl corodează, crimele scapă de sub control, tensiunea acumulându-se, totul terminându-se într-o noapte de măcel când în sfârșit cedează. După ce a omorât polițiști și îngrijitori suferă catharsisul, își recunoaște vina și este pregătit să își primească pedeapsa. Doar că revelația finală nu a adus nimic după ea. Nici sentință, nici răsplată. Nu a avut niciun sens, niciun scop, chinul său continuă pentru că nu a existat niciodată. Iar dimensiunea finală, care le leagă pe toate celelalte este ambiguitatea. Dar o ambiguitate foarte adâncă, abstractă, kafkiană chiar. Personajele sunt confundate între ele permanent, cele inofensive par incredibil de amenințătoare. Punctul culminant de care am vorbit mai devreme capătă dimensiuni suprarealiste atât din cauza a ceea ce se întâmplă, dar și din cauza unghiurilor și a filtrelor aplicate. Mare parte dintre elemente de satiră intră pentru mine tot în categoria asta. Mai ales scena când se compară cărțile de vizită. Toate cărțile sunt la fel, dar Patrick intră în șoc datorită unui tip de filigran pus pe una dintre ele. Iar finalul, oh finalul. Nu este un film care să mizeze totul pe acea întorsătură de situație și mi-ar fi plăcut la de mult și fără el, dar uneori sfârșitul poate disipa toată energia acumulată de-a lungul peliculei. Nu este și aici cazul. Totul rămâne acolo pentru că nici nu-i poți spune coadă de pește. Au existat crimele? Au fost doar o fantezie a minții bolnave și alimentate cu droguri a lui Bateman? Cine știe. Poate doar Bret Easton Ellis.

Este un film mai mult decât competent realizat, plin de actori care joacă excelent. Nolan știe să creeze scene intense și alerte; mise-en-sceneul său deși nu este deosebit de revoluționar oferă densitate cadrelor, fără să neglijeze niciun plan, transformând filmul într-o experiență plăcută de la cap la coadă. Însă mult mai mult de atât nu îmi pare că este, mai mult de o demonstrare a virtuozității cu care Nolan mănuiște narațiunea cinematografică. Nu este nici pe departe la fel de manipulativ și de artificial precum Avatar, chiar dacă se face în anumite momente vinovat de așa ceva, însă este mai programatic decât mi-ar fi plăcut să fie.

Mult mai bun decât banda. Yay, Nick Cage încă mai poate să joace. Ar merita numai pentru Big Daddy și pentru coloana sonoră, dar și fotografia este foarte interesantă prin referințele destul de subtile la alte filme.

Să cauți un mesaj în Inland Empire nu este diferit de a căuta să descifrezi un mesaj adânc inserat în mod voit de autori în Un Chien Andalou. Adevărat, spre deosebire de acesta, pelicula lui Lynch nu este un film complet suprarealist și nu merge atât de mult spre avant-gardă încât să abandoneze narațiunea în accepțiunea clasică, dar foarte mult nu mai are. Această opinie a mea este susținută și de următoarea afirmație a lui Lynch : “I saw plenty of holes, H-O-L-E-S. But I didn’t really worry. I would get an idea for a scene and shoot it, get another idea and shoot that. I didn’t know how they would relate.” Este un film experimental din multe puncte de vedere, fiind filmat pe o cameră digitală destul de modestă și finanțat de însuși Lynch. Debordează de energie creativă fiecare scenă fiind un vers dintr-o poezie vizuală. Asemeni lui Tarkovski și lui Bergman, pentru filmele sale Lynch(deși un pic mai direct) a dat naștere unui limbaj propriu, un limbaj specific filmului și care transcede limba omului. Iar tot avântul regizorului este infecțios transmițându-se actorilor dându-le ocazia să joace roluri în care nu ar fi avut altundeva ocazia să se îmbrace. Dar este mai mult de atât, ceva subtil, performațele actorilor transformându-se în adevărate testamente ale psihozei, pentru că viața de artist este o viață trăită sub imperiul posibilei nebunii. La fel și cea de cineast și de actor, iar tributul adus filmului de Lynch și de colaboratorii săi, nu poate fi ignorat.

Watchmen este o bandă imposibil de filmat. Pelicula lui Snyder trasnformă în parodie tot ceea ce este inteligent și intens în banda lui Moore și a lui Gibbons. Scriitorul a construit intenționat niște personaje absolut oribile, cu care n-am reușit să empatizez în nicio măsură, dar arta lui Gibbons, prin limbaj corporal, ticuri și emoții le-a mai umanizat și le-a adâncit. Prin această suprapunere de cuvânt și artă, prin interacțiunile atente ale intelectualului și visceralului, Watchmen, banda, se bucură de niște personaje parcă desprinse din literatura clasicistă(dacă este un lucru bun, voi alegeți). În filmul lui Snyder nu există așa ceva. Tot ceea ce este sugerat în bandă, în film te lovește în față; însăși hiperviolența stilizată din film neagă esența poveștii pentru că anulează ideea de mascaradă, de prefacere. În momentul în care arăți că Nite Owl II poate pune la pământ personalul instruit și antrenat al unei închisori, demonstrezi că ceea ce ai în față este un supererou și nu un individ complexat, plin de nevroze și iluzii, așa cum intenționa Moore să arate. Ridicând cuvântul din spațiul său fizic pe care îl are în bandă și pierzând narațiunea relativ haotică a panourilor, schimbându-le cu un mod liniar de a nara se pierde din densitatea benzii, din ceea ce realizează prin juxtapunere. watchmen(nu-i typo) a eliminat cel mai grandios lucru realizat în Watchmen, unicul lucru care să facă banda să capete aclamațiile pe care le primește. Modificând aspecte aparent nu foarte importante ale poveștii(no Tales of the Black Freighter???), în ciuda faptul că totul este de maximă importanță în bandă, watchmen pierde puterea poveștii, dar obligându-se să respecte cu fanatică fidelitate mare parte din modul cum ne este prezentată bandă, filmul distruge și ceea ce ar fi putut realiza folosind mediul cinematografic rezultând o operă sterilă, care se face vinovată de imitație exploatativă.

Habar n-am de ce s-au mai obosit să facă Watchmen, când se produsese deja The Incredibles(poate mi s-o părea mie, dar sunt destul de multe asemănări). Nu știu în ce măsură au colaborat cu oameni din mediul benzilor, dar băieții de la Pixar au surprins mai bine esenţa super-eroilor, decât multe alte adaptări live-action. Este mai mult decât o comedie drăguță și un bun film de acțiune. Pe lângă animația și vocile pe care de abia acum Dreamworks le ajung din urmă The Incredibles mai are ceva care l-a ținut în fruntea animațiilor complet CG, mesajul. Nu foarte adânc sau subtil, acesta nu impresionează prin el însuşi ci prin ”curajul” pe care l-au avut realizatorii, pentru a-l include în această animație. Într-o țară cuprinsă de febra corectitudinii politice, să afirmi că dacă toată lumea este specială, nimeni nu mai este de fapt, iar asta într-o animație(unul dintre cele mai PC medii), mi se pare într-adevăr actul unor temerari.

Ugh! Filmul ăsta mi-a dat provocat durere fizică. Atât de multe glume repetate și repetate și repetate(și tot așa) când nu au fost amuzante nici prima oară când le-am văzut în alte filme. Nu cred să fi mă fi simțit jenat în altă parte de stereotipizarea rasială a unor popoare, dar aici îmi venea să îmi îngrop capul de rușine. Atât de multe clișee, povestea plagiată din Big Daddy(alt ”film” care mă face să mă exprim onomatopeic), personajele execrabil concepute încât mă întreg dacă nu sunt de fapt andorizi cărora nu li s-a implementat bine softul de empatie...Nu am urât niciodată un film ca pe Old Dogs. Ugh!

Este povestea unui om care încearcă să îndrepte tot răul pe care l-a făcut în numele avuţiei și al unei mult prea mari autoindulgenţe. Pentru asta trebuie să își transforme întreaga ființa, atât psihic cât și fizic, să se infiereze și să înceteze a fi un neguțător al morții, devenind un adevărat futurist. Este vorba despre un om care se supune celui mai crunt surghin posibil riscându-și viața pentru a înfrunta nu pur și simplu un infractor, ci însăși ignoranța, fanatismul și bigotismul ce caracterizează bună parte din poporul american. Asta este Extremis, banda desenată din care producătorii filmului s-au inspirat în formă și au ignorat mult prea mult din substanță. Și e păcat pentru că Adi Granov a dat benzii un aspect mai mult decât cinematic. Cel mai mult m-a deranjat faptul că nu pare să știe ce fel de poveste vrea să fie, momentele de dramă contrastând urât cu cele de comedie, ambele fiind forțate. Problema alcoolismului lui Tony a fost transformată într-un motor de gafe, când ar fi putut să ofere personajului(implicit și filmului) o cu totul altă dimensiune. Înțeleg însă că în continuare va fi implicat ceva mai mult Matt Fraction(scriitorul a trei story-arcuri din Iron Man care uneori se ridică deasupra lui Extremis), lucru care îmi oferă ceva speranțe.