felixuca

Viata inseamna arta. Arta inseamna sunet, imagine si sentiment. Inima ne indeamna, uneori, catre intuneric. Intunericul se face tus. Tusul traseaza litere. Literele devin poem. Poemul devine muzica eterna. Eternitatea inseamna moarte. Iar moartea, in acest film, inseamna viata vesnica. Mi-a luat vreo 14 ani din viata ca sa pot sa comentez ceva despre creatia lui Greenaway. Pentru ca la fiecare vizionare imi spune altceva. Sa fie oare ca obsesia evadarii, a refugiului in arta, te duce catre cele mai intunecate strafunduri ale constiintei? Ca "arta bate viata"? Ca in orice aspect al vietii, indiferent cat de murdar sau de comun, exista un strop de sublim? In clipa asta nu pot spune decat ca artistul isi ia viata inghitind simbolica cerneala din calimara... si ca tot aceasta ii da viata vesnica. Suprem contrast intre vremelnicia celor omenesti si perenitatea artei (singura forma de vesnicie la care avem acces), acest film a fost, este si va ramane pentru totdeauna o capodopera greu de egalat.

Un film care ramane alaturi de tine mult timp dupa ce vizionarea s-a incheiat (mai exact dupa ultima nota a melodiei lui Bruce Springsteen, "The Fuse", care incheie apoteotic un recital cinematografic pe care indraznesc sa il consider aproape de perfectiune). Doi necunoscuti opresc masina, noaptea, si gasesc un caine chinuit cu salbaticie de niste semeni ai lor. Dupa ce ezita daca sa-i curme suferinta sau nu, eroul se arata impresionat de ciudata vointa de a trai a cainelui si de agresivitatea acestuia chiar la un pas de moarte si hotaraste ca animalul si-a castigat inca o sansa la viata. In aceasta nota care ne aminteste ca traim intr-o lume unde doar cei puternici supravietuiesc, incepem sa descoperim, pas cu pas, drama psihologica a unui om care credea ca are lumea la picioare, manifestand nonsalanta si increderea specifica celor care, stiind ca au toata viata in fata, se cred infailibili. Cred ca celebra scena a "urii" din oglinda este, de fapt, testamentul patimas al cuiva care iubeste profund toate lucrurile pe care le acuza. Monty poarta New York-ul in sange. Este mediul lui, scena pe care evolueaza. El este produsul acestei lumi pestrite, ciudate, crude, nemiloase, care l-a modelat si i-a influentat fiecare decizie, pas cu pas. El este un supravietuitor intr-un mediu urban profund corupt, mediu pe care intelegem la finalul filmului ca nu l-ar putea parasi niciodata. El spune "Fuck you" lumii, insa lumea ramane tacuta, stiind ca autorul imprecatiei o poarta in sange si ca nu s-ar putea desprinde niciodata din ea. Finalul filmului este cu atat mai impresionant cu cat intelegem foarte clar aceasta relatie insolubila. Acea viata care "aproape ca nu s-a intamplat", imaginata de tatal sau care il indeamna sa fuga departe de necrutatorul oras si de implacabila inchisoare, este o himera. Monty nu ar fi putut niciodata sa evadeze din lumea sa. Nicio clipa, de la inceputul filmului pana la final, nu s-a aratat nemultumit de viata pe care o duce. Nicio clipa nu s-a aratat dezamagit cu adevarat. Filmul convinge tocmai prin imperfectiunea personajului. Drama nu este a celui care isi regreta deciziile cu adevarat, ci a celui constrans sa renunte la o lume si la o viata pe care le iubeste din tot sufletul sau. O noua contradictie marca Ed Norton, pe care il consider singurul actor care reuseste, fara artificii si fara strop de ipocrizie sa zugraveasca... sufletul omenesc.

In opinia mea, pana acum, cel mai bun film al anului 2009. Interpretare de nota zece, o coloana sonora aleasa "pe spranceana", reuseste sa surprinda cu succes moderat atmosfera epocii (conceptul de "masini rapide" a reusit sa-mi smulga un surans de nostalgie). Christian Bale nu a reusit sa ma impresioneze in mod deosebit... face un rol placid, liniar, se achita de el onorabil, normal, la ce altceva ne-am putea astepta? In schimb Johnny Deep a facut un rol de zile mari. L-a ajutat mult si scenariul caruia i-am gasit un punct slab dar si un punct forte remarcabil. Punctul slab se refera la stilul "melodramatic" de a trata relatia dintre John Dillinger si Billie Frechette, transformata din simpla membra a clanului generic de "Molls" (iubite de gangsteri) in Ileana Cosanzeana a acestui Robin Hood - Fat Frumos cu Tommy gun modern. Este redusa la imaginea de amoreza credincioasa pana in ultima clipa, fara a avea o personalitate prea elaborat schitata, se lasa deoparte faptul ca ea a fost aceea care a contribuit mult la raspandirea mitului banditului gentleman si se "uita" convenabil o buna parte din trecutul ei marcat de pasiunea pentru personaje violente si certate cu legea. Pentru mai multe detalii despre personajul real, care este cu adevarat unul de exceptie: http://www.pbs.org/wgbh/amex/dillinger/peopleevents/p_frechette.html. Punctul forte al filmului il reprezinta insa realismul cu care personajul principal masculin a fost descris. Voi aminti un singur lucru: desi am pomenit mai sus de mitul unui "Robin Hood" modern, imaginea proiectata de acesta este departe de vreo forma de romantism melodramatic. Ne este prezentat ca fiind extrem de inteligent si de constient de impactul pe care fiecare gest al sau il are asupra publicului. Cred ca schimbarea expresiei sale atunci cand fiind transportat, in masina, catre inchisoarea Crown point, Indiana, este intampinat de un public entuziast de admiratori spala toate pacatele peliculei. Iar aceasta replica spune totul: "Cui îi pasã de ce le place spectatorilor? / Mie-mi pasã. Eu mã ascund printre ei". Sublim realism, nu-i asa?

Pot spune ca am petrecut cel mai prost investite doua ore din viata (+ reclame). Niste roluri chinuite, o disproportie colosala intre dispretul s'enfichist al unor mari actori momiti probabil de salarii colosale pentru a turna acest block-buster si incercarea EROICA a unei Liv Tyler la fel de plastica si expresiva cum ne-a obisnuit de a scoate o farama de arta din imensul desert al lipsei de imaginatie care a fost acest film. Am suspinat adanc dupa un American History X cu un Ed Norton... asa cum il stiam eu.

Un film despre care pot spune ca m-a tinut cu rasuflarea taiata. Este un exemplu atipic de film de actiune, actiune care isi accelereaza ritmul gradual, intr-o combinatie perfect dozata de adrenalina si dramatism. M-a impresionat pozitiv prin realismul brut si absenta desavarsita a "limbajului de lemn" al filmului american de larg consum.