FilmReviewer

E un slasher bun în care o putem vedea pe Brooke Shields pe când avea numai 11, doar pentru câteva minute, ce-i drept, pentru că este personajul ei este ucis la începutul filmului. Toate dovezile arată că vinovată este chiar sora ei, însă pe parcursul filmului lucrurile nu mai par atât de clare.

Minunant acest film concert. Desigur, doar pentru fanii acestui gen de muzică, însă oricine își poate dea seama de calitatea unui asemenea spectacol: vocea puternică a lui James Hetfield, chitările electrice, efectele pirotehnice și de lumini și, în plus, o poveste ce se petrece simultan cu concertul, pe străzile sinistre ale Vancouver-ului, noaptea.

Controverse? De ce? Pentru că ascunde un mesaj prea complex sub o poveste confuză? Fiecare cu gusturile și cu părerile lor despre filme, dar nu mi se pare normal ca un film să fie numit de un „cinefil” slab, doar pentru că nu a fost „ceva mai clar”. Adam și Anthony sunt de fapt unul și același, nu frați gemeni sau o asemănare izbitoare între doi indivizi. Adam este căsătorit cu Helen, însă mariajul lor este nefericit în momentul în care acesta are o aventură cu Mary. Mama lui Adam spune că fiul ei are probleme în relații și că ar trebui să renunțe la visul lui de a fi „actor de mâna a treia”. Faptul că Adam îl vede pe Anthony în acele filme este doar în mintea sa. Păianjenul simbolizează temerea lui Adam de a-și distruge căsnicia din cauza lui Mary și aceste apare sub diferite dimensiuni și forme pe parcursul filmului. Prin accidentul de mașină a lui Anthony și Mary, Adam lasă în urmă aventura amoroasă și se întoarce la Helen. În final, la deschiderea plicului, găsește cheia de la clubul de striptease din începutul filmului. Când îi spune lui Helen că va avea treabă în seara aceea, acesta devine un păianjen uriaș, ceea ce înseamnă că temerea lui de a-și stirca mariajul se va întoarce și va fi mai greu de învins. Da, a fost un film complicat și greu de înțeles, care te pune pe gânduri. Nici eu nu sunt sigur dacă l-am înțeles în totalitate, însă cursurile pe care le predă Adam în începutul filmului, cele despre teoria haosului, te avertizează deja că va fi vorba de o experiență stranie a personajului. E acel gen de film care nu e cu împușcături, lupte sau mașini. Faptul că aduce „prea multe interpretări” nu îl face un eșec cinematografic, iar părerile împărțite n-ar trebui să-l convingă pe un cinefil că Enemy nu merită vizionat.

Foarte bun thriller... pe mine m-a dus cu gândul la (mult mai cunoscutele) ”Se7en” și ”Prisoners”, ridicându-se destul de aproape de valoarea acestora. E un film inteligent, captivant, care șochează și care nu duce lipsă nici de scenele violente specifice acestui gen „de investigații”. L-am urmărit fără să am habar despre ce e vorba sau de cine l-a produs... M-a surprins să văd că nu e un film în engleză, și mai surprins am fost când mi-am dat seama că este o producție evreiască. Actorii interpretează foarte bine și creează atmosfera tensionată, potrivită subiectului.

Pentru mine a fost un film aproape de capodoperă. La aproape trei ore, șase perioade ”istorice” diferite, dintre care una într-un viitor distopic și una în vremuri post-apocaliptice. Tom Hank, Halle Berry și Hugo Weaving sunt cele mai răsunătoare nume din distribuție și apar în roluri multiple, imaginile trec repede de la o perioadă la alta, o legătură trebuie să existe între toate cele șase segmente, dar nu poți fi niciodată sigur care e aceasta. Cel puțin nu în prima jumătate a filmului... Este, la fel ca ”Fight Club” (chiar mai mult decât atât), acel gen de film pe care trebuie să îl vezi de cel puțin două ori ca să simți că l-ai înțeles. E inedit, o încercare reușită a fraților Wachowski, cei care au ajuns celebri cu universul ciudat al trilogiei Matrix. Mesajele transmise prin film sunt greu de ignorat. Faptele noastre, fie ele sau bune, pot avea mari consecințe în viitor. ”Viețile nu ne aparțin. Din uter și până în mormând suntem legați de ceilalți... De prezent și de trecut.” ”Ce e oceanul dacă nu o multitudine de picături?”. Noi, oamenii suntem picăturile, iar oceanul întreaga lume pe care n-o putem îndrepta fără să ne implicăm.

Nominalizat la șase categorii la Zmeura de Aur, a câștigat trei, inclusiv premiul pentru cel mai prost film. Mi s-a părut un fel de producție Alan Seltzer și Jason Friedberg, nici mai bun, nici mai prost decât porcării precum Superhero Movie sau Meet the Spartans. Îți ia ochii numele actorilor, care nu au interpretări proaste nici măcar în asemenea prostie de film... Nu cred că voi înțelege vreodată de ce au acceptat să apară în Movie 43.

Nu mi s-a părut un film prea inspirat... După atâtea personaje animate simpatice care au apărut de-a lungul anilor, producătorii Free Birds s-au gândit să facă un film cu curcani, care mărturisesc încă de la început că nu sunt cele mai inteligente vietăți. M-am așteptat să fie un fel de Chicken Run cu curcani, însă m-am înșelat. Reggie, personajul principal, are o idee mai bună de a evita să ajungă mâncare de Ziua Recunoștinței. Nu, nu își încurajează familia de curcani să fugă din coteț și să se îndepărteze de oameni... Are șansa să găsească o mașină a timpului cu care va călători, împreună cu Jake, un alt curcan, în anul 1621, pentru a schimba odată pentru totdeauna tradiția americană de servi curcan de Ziua Recunoștinței. Bine, n-a fost chiar o idee rea pentru un desen animat... asta în cazul în care ar fi fost pusă în scenă cum trebuie. Personajele arată cam toate la fel și sunt cam toate la fel... desigur, trebuie să avem o femelă curcan care se îndrăgostește de Reggie, un curcan căpetenie care vrea să arate că își merită poziția de șef asupra grupului și, desigur, personajele rele care sunt oamenii. Povestea de dragoste este nereușită, personajele nu sunt amuzante și... cum altfel să faci o poveste cu întoarceri în timp mai interesantă decât prin a adăuga o întoarcere în viitor... și încă una în trecut... pentru a face totul mai S.F.

The Nut Job nu se poate compara cu animațiile produse de Pixar sau de DreamWorks, și nu se ridică nici la nivelul filmelor de la Blue Sky Studios (Ice Age, Rio) sau Sony Pictures (Surf's Up, Cloudy with a Chance of Meatballs). Va fi totuși apreciată de copiii care îndrăgesc animăluțele colorate și care trec cu vederea faptul că personajul principal, Surly, nu este tocmai cel mai simpatic rozător din desenele animate. Acțiunea filmului este una simplă și ar fi putut fi pusă pe ecrane într-un singur episod de 20 de minute... asta în cazul în care mai mult de jumătate din The Nut Job nu ar fi fost o joaca de-a Tom și Jerry între diferitele viețuitoare dintr-o suburbie. Tot într-o suburbie locuiesc și personajele din Over the Hedge (DreamWorks), care mi-a făcut mai mare plăcere să îl văd. Și, ca să rămânem la subiectul asemănărilor dintre filme: în Ice Age, Scrat, strămoșul cu colți al personajelor din The Nut Job, are ca unică dorință „capturarea” unei alune care tot „fuge” de el... desigur, Scrat apărea doar în anumite momente ale filmului pentru a ne amuza și detașa de la firul principal al acțiunii, unul mai complex. În The Nut Job, la milioane de ani dupa Ice Age, o mulțime de rozătoare „evoluate” gonesc după alune, timp de 85 de minute... dar nu sunt prea amuzante, doar plictisitoare.

În sfârșit Nicolas Cage joacă într-un film de calitate și demonstrează că este un actor de primă clasă. În Joe, el ne învață o lecție despre greutățile vieții și despre puterea de care trebuie să dai dovadă pentru a le depăși... Tânărul Tye Sheridan joacă rolul unui băiat a cărui familie și copilărie sunt zdruncinate de tatăl său alcoolic. Când îl întâlnește pe Joe, află că nu trebuie să lași pe nimeni și nimic să te calce în picioare. Ambii actori interpretează foarte bine personajele, iar atmosfera din acea zonă uitată de lume, la marginea unei păduri, este redată minunat. După vizionarea filmului, nu mai am dubii cât de bun este un câine la casa omului...