ghiula

...si nu numai. Forest a luat si premiul de cel mai bun actor la Cannes cu acest rol. Altfel, F. Whitaker e un actor subcotat si permanent ocultat de media care formeaza gusturile.

Imdb, fara indoiala, este un etalon in materie de filme, la fel ca si cinemarx-ul,dealt6fel, toata lumea poate sa-si declare puctul de vedere in cel mai democratic mod posibil in ziua de azi. Cei care scriu rewiev-uri, multi dintre ei, sunt pasionati cinefili, care mananca filme pe paine, sa zic asa, iar filmul, ca oricare alta arta, nu este o chestiune subiectiva ci o realitate cat se poate de obiectiva, cu reguli precise. Conteaza backgroundul cultural al privitorului, dar asta e alta poveste. the Grand Budapest Hotel, e un film mare din mai multe motive, in primul rand ptr. ca e realizat de un regizor care dovedeste o f. buna cunoastere a traditiei cinematografice. Totul, incepand de la personaje, locatii, scenariu, filmare si terminand cu coloana sonora absolut impresionanta(scena din manastire unde corul calugarilor interpreteaza exact coloana sonora e absolut delicioasa) denota un echilibru si un simt al proportiilor si detaliilor cum n-am prea intalnit in cinematografie. Multe cadre sunt impartite perfect simetric, iar caracterul teatral este voit, fara indoiala. The Grand Budapest Hotel, are feeling, intensitate, caldura si o nostalgie dupa o lume pe care n-o sa o mai intalnim niciodata.

Un film ptr. doua categorii de spectatori: prima, care vrea o intriga concisa, directa, la fiecare zece minute cate o scena de actiune, sex ori altceva si a doua categorie care adora nuantele, atmosfera, lucrurile facute fara graba, cauta personajele in detaliu si nu in ultimul rand raman tributari traditiei cinematografice. Filmul e unul cum nu s-a mai facut de multa vreme, de aceea poate si pare atat de nelalocul lui.

Un film complet si rotund. Almodovar se incurca in propriile lui maniere insa vai, cat de fermecator. Aceleasi culori, aceleasi personaje, aproape aceeasi poveste si totusi, dupa fiecare film ai sentimentul lucrului bine facut. Sigur, La Piel Que Habito nu e un film realist ptr. ca in primul rand e un film artistic si nu un documentar. Si intr-adevar, pielea, sa zicem, ti-o poti schimba sau modifica insa codul genetic ramane etern. Finalul releva intr-o secunda cheia decodarii mesajului intregii povesti si o face intr-un mod foarte plastic, schematic si inteligent. Evident ca merita vazut.

Un regal cinematografic. Personajele sunt creionate fantastic, iar cand apare Jeremy Irons in scena m-am simtit ca-n vremurile bune cand urmaream filme cu monstrii sacrii ai genului, efectiv s-a schimbat aerul. O fi J.C. Chandor regizor debutant insa a facut o regie de maestru, n-a omis nici un detaliu iar scenariul are o linie impecabil de echilibrata. Actorii sunt la mare inaltime, cu totii, insa Jeremy Irons, dupa parerea mea, e cireasa de pe tort.

Un film despre alienare urbana, decadenta, lipsa de perspectiva. Filmul e atemporal, rezista si azi foarte bine iar cuplul Jon Voight-Dustin Hoffman e feeric, cu o nota in plus, poate, pentru Jon Voight. Nota 10, fara ezitare.

Foarte bun film, fara indoiala, atmosfera retro e redata asa cum numai britanicii stiu s-o faca, Carey Mulligan se anunta o actrita de mare clasa, exista si o morala, poate una mai subtila, mai ales ca Jenny n-a regretat nimic din ceea ce s-a intimplat, cel putin asa am vrut sa cred. Poate o nota mai slaba as da alunecosului Peter Saarsgard din rolul lui David, un actor care mi s-a parut nepotrivit si in foarte mare masura eclipsat total de Jenny. O nota 8 cu plus, binemeritata.

Ca mai toate productiile semnate Tim Burton nici Sweeney Todd... nu iese din tiparul gothic care caracterizeaza filmografia acestui regizor. Insa, spre deosebire de Ed Wood unde avem parte de o poveste profunda, tragi-comica, acel regizor ce creeaza cele mai proaste filme gotice, de serie B, un mod subtil de autoironizare, In Sweeney Todd avem un regizor care se incurca in propriile maniere, nu mai resuseste sa surprinda, cel putin pe mine a reusit sa ma plictiseasca, am avut un deja vu continuu. Nici personajele nu mi se par sclipitoare poate cu exceptia frizerului concurent si a agentului de politie. Povestea nu duce nicaieri, se sfarseste in mare graba fara macar a incepe, tensiunea nu are ritm iar tehnic nu am vazut foarte mare lucru. In fine, partea cea buna e ca m-a surprins placut faptul ca era vorba de un musical, m-au surprins artistii pe care nu mi i-am imaginat cantand vreodata, sper ca au fost vocile lor. Nota 6

Ptr. cine a trait acele vremuri acest film trezeste nostalgii periculoase, e ca un drog ce se numeste melancolie, greu te poti vindeca... Filmul e foarte cursiv, deloc sofisticat, personajele sunt bine creionate, cu aceasta ocazie am vazut si o actrita subcotata, Bridget Fonda, e impecabila. Aaa da, avem si o coloana sonora de exceptie, e acolo soundgarden, Alice In Chains, Paul Westerberg, R.E.M., Sly & The Family Stone, John Coltrane, e un adevarat regal. Merita vazut filmul, fara doar si poate. P.S. Joaca si Tim Burton, daca va puteti imagina... Nota 8 Nota 8

Daca Daniel Day Lewis e genial in acest film asta i se datoreaza acestui foarte valoros regizor care e Paul Thomas Anderson, un ragizor tanar, cu putine filme la activ toate insa egale ca valoare. Un regizor al detaliului care simte filmul, montaje clasice, creeaza tensiunea treptat,picatura cu picatura, lucrare de maestru, ce mai... Un fulm care va ramane in istoria cinematografiei.

Scopul acestui film nu a fost, evident, muzica si muzicienii de la Woodstock. Cine vrea asta, are la dispozitie excelentul film din '70 a lui Wadleigh sunt prezentati toti artistii care au urcat pe scena, ma rog, cei mai importanti. In filmul lui Ang Lee e vorba de cu totul altceva si anume , cum de a fost posibil acest festival. Ce face Ang Lee cu acest film e o lucrare de maestru desavarsit, de la incredibilele personaje din film pana la situatii si desigur, starile pe care le traverseaza pelicula. Cei care au fost vreodata la un festival major in aer liber stiu ca nu e important defel sa ajungi si sa stai in fata scenei ptr. a-ti urmari idolul. Important e sa intri la acel festival si sa te integrezi in acel ambient unic, magic in care muzica e doar un pretext. Eu cred ca pe acest lucru a marsat Ang Lee, ptr. ca, sa fim seriosi, la valoarea lui ar fi putut sa bage in film vrreo doua trei supervedete din acea vreme insa filmul n-ar fi fost cu nimic mai bun, plus ca nu asta era ideea. Initial, am fost usor influentat de media cum ca e vorba de un film de duminica, mai neserios asa, mai fara pretentii cica, mai de relaxare, aproape ambiental. Nici vorba, e un film filigran asa cum ii sta bine unuia dintre cei mai valorosi regizori americani, sau ma rog, care locuieste in America, cred. Nota e, evident, 10

Mda, tehnic vorbind, cred ca am vazut cel mai bun film al anului trecut. La fel ca si in celelate filme ale fratilor Coen e evident backgroundul cultural cinematografic, personajele sunt creionate absolut feeric, se pot tine cursuri pe temeinicia personajelor din acest film, exista idee, exista mesaj si nu unul oarecare iar scena cand cel mai tanar dintre personaje se intilneste cu cel mai batran e absolut delicioasa, fara a fi foarte originala, desigur. De fapt, cred ca asta e spielul acestui film, ca dealtfel al tuturor filmelor semnate Coen, ele nu sunt neaparat originale, trateaza teme eterne intr-o maniera efectiv traditionala si ne reamintesc periodic ce inseamna cinematograful ca arta. Multi au luat filmul ca pe o poveste comunitara, insa "A Serious Man" e un film cu evrei dar nu neaparat despre ei. Evreii, in viziunea fratilor Coen, sunt o buna tema filmica insa, extrapoland, avem drama americanului mediu prins intr-un sistem de valori sociale inflexibile de care poate scapa doar prin nebunie cum frumos ne este sugerat in film prin personajul Uncle Arthur. In fine,io cred ca la nivelul asta doar un singur film il mai poate concura si anume Taking Woodstock a lui Ang Lee unde culmea, personajele sunt tot evrei insa motivatia filmului e cu totul alta. Cam astea doua mi s-au parut mie printre cele mai reprezentative filme americane de anul trecut. Si nu e chestie de gusturi, e ceva foarte obiectiv...

Invictus nu e un film doar despre rugby asa cum nici rugby-ul nu e doar un sport in care transpira niste gentlemeni... E un film despre morala, motivatie, determinare. E, poate, cel mai sensibil film semnat Clint Eastwood, realizat, desigur, intr-o maniera pur americana, in spiritul cinematografiei traditionale. Nu exista nimic pervers in film insa avem o dinamica a situatiilor pe care n-am mai intilnit-o in filmele lui Eastwood. Fara a fi subtil, Eastwood n-a excelat niciodata prin subtilitate, Invictus reuseste sa subjuge spectatorul prin veridicitatea situatiilor prezentate. O nota majora as acorda sunetului prezent mai ales in momentele de maxima incordare din meciuri, un sunet primordial,subliminal, de mare efect.