Gigelitatea

The Shawshank Redemption este considerat un film excelent, o inedita experienta cinematografica, o capodopera a cinematografiei. Mie mi-a mirosit a Stephen King pe tot parcursul vizionarii. Imprevizibilitatea de care foarte multi vorbesc la superlativ, eu am spulberat-o in primul sfert de ora. Inchisoarea Ingerilor din punct de vedere emotional m-a atins si pe mine, motiv pentru care il si recomand, insa acest plus – sa ne intelegem – nu este un merit regizoral al lui Frank Darabont sau scenarist al lui Stephen King, ci toate aplauzele ar trebui sa i se adreseze celor care reprezinta the salt and pepper, respectiv Morgan Freeman si Tim Robbins. Pe de alta parte, ceea ce ii scade din valoare sunt greselile de productie, (re)cunoscute drept gafe: nu de putine ori se vede vreun car de filmare prin reflexie dintr-un geam, ochelari, etc; oricine e pasionat de sah, de altfel ca si personajul principal, a putut consta ca piesele nu sunt aranjate corect desi acelasi personaj principal se vrea a fi unul verry smart.

Se spune despre - Irreversible - ca este un film deranjant, chiar ca face parte din top ten most disturbing movies. Alte voci spun ca este un fel de capodopera datorita faptului ca este bazat pe fapte conforme realitatii. Chiar daca este un film controversat a obtinut cote destul de mari: 7.3 din 10, sau 4.5 din 5, ba chiar doua premii si cinci nominalizari. Spiritul meu critic il gaseste fascinant. E un film care se termina cu inceputul, evident incepe cu sfarsitul. Nu e un film puzzle ci este un film marcant. Incepe destul de obscur - cu o filozofie de gradinita: timpul distruge totul, dar se coloreaza pe parcurs, pentru ca in final sa te rogi sa nu ti se intample niciodata sa fii nevoit sa iti faci singur dreptate. Sau...ai putea lasa in grija autoritatilor prinderea unui homoxexual care ti-a violat/sodomizat cu bestialitate iubita/sotia(insarcinata), desfigurand-o? Luand in calcul aceasta premisa – Irreversible – e un film bland. Ma abtin sa ii dau o nota, deoarece as acorda o nota mare.

The Other Woman – The Unknown Woman, un film de referinta al lui Giuseppe Tornatore. La Sconosciuta incearca si reuseste sa ilustreze aspectele - mizeriei umane - care sunt ascunse de societatea pe care ne-o imaginam perfecta. Astfel este foarte bine colorat prin scene de violenta fizica si psihica, excelent incadrate de coloana sonora a lui Ennio Morricone, care scot in evidenta interpretarea de zile mari a Kseniyei Rappoport putin cunoscuta pe la noi(poate din Anna Karenina -1997- lui Bernard Rose). Ocazie de al revedea pe comisarul Cattani din La Piovra, greu de recunoscut datorita rolului pe cat de negativ pe atat de controversat. In cateva cuvinte, filmul este un mix de flashback-uri care in virtutea ingeniozitatii il fac foarte previzibil. Nici nu s-a dorit a fi un film imprevizibil, astfel pe fondul actiunii sunt „gratios” prezentate problemele imigrantilor, est europeni, din Italia care poarta vina infractionalitatii si terorii dar si situatiile in care acestia sunt victimele traficului de fiinte umane, prostitutiei, proxenetismului, in care crimele, violurile, torturile psihice si fizice sunt ingrediente principale. Asadar, La Sconosciuta poate fi considerat ca fiind un apel la toleranta si moralitate, un apel catre cea mai ramas, curat, din constiinta umana.

Se spune despre - Irreversible - ca este un film deranjant, chiar ca face parte din top ten most disturbing movies. Alte voci spun ca este un fel de capodopera datorita faptului ca este bazat pe fapte conforme realitatii. Chiar daca este un film controversat a obtinut cote destul de mari: 7.3 din 10, sau 4.5 din 5, ba chiar doua premii si cinci nominalizari. Spiritul meu critic il gaseste fascinant. E un film care se termina cu inceputul, evident incepe cu sfarsitul. Nu e un film puzzle ci este un film marcant. Incepe destul de obscur - cu o filozofie de gradinita: timpul distruge totul, dar se coloreaza pe parcurs, pentru ca in final sa te rogi sa nu ti se intample niciodata sa fii nevoit sa iti faci singur dreptate. Sau...ai putea lasa in grija autoritatilor prinderea unui homoxexual care ti-a violat/sodomizat cu bestialitate iubita/sotia(insarcinata), desfigurand-o? Luand in calcul aceasta premisa – Irreversible – e un film bland. Ma abtin sa ii dau o nota, deoarece as acorda o nota mare.

Calauza – STALKER – este considerat un film de referinta al cinematografiei. Esenta filmului este reprezentata printr-un dialog bogat metafizic in care personajele desi se adreseaza cuiva, incearca sa isi edifice propriile anxietati, constienti de nedesavarsitul propriei fiinte; apoi printr-un simbolism aparent greu de digerat, dar odata patruns, completeaza ideea unitara, ca nu exista motiv de cautare a fericirii indiferent de pret. Paradoxal – fericirea nu trebuie cautata undeva, ci trebuie regasita in noi. Calauza este ecranizarea romanului „Picnic la marginea drumului” de Arkadi si Boris Strugatki in regia lui Andrei Tarkovsky. Un film exceptional psihologic, in pofida lipsei categorice a oricaror efecte speciale care l-ar fi facut mai accesibil, devalorizandu-l.

Nu stiu daca gresesc dar filmul poate fi considerat ca fiind un docu-film, adica un film...marturie. Changeling este filmul despre care nu se poate spune: „E ok, insa cartea e mai buna”, deoarece are la baza un caz real. In excelenta regie a lui Clin Eastwood se pastreaza aproape in totalitatea sirul evenimentelor care fac subiectul. Scenariul, regia, decoruri, muzica, sunet...toate excelent imbinate pentru a atribui o cota mare, mai putin distributia. Multe no-name-uri alaturi de o Angelina Jolie care interpreteaza rolul ca la carte, insa nu se poate spune acelasi lucru despre ceilalti. Singurul aspect care i se poate reprosa Angelinei este faptul ca datorita machiajului excesiv oboseste ochiul privitorului(rujul rosu care ii acopera parca toata fata). In cateva cuvinte este un film remarcabil, usor fortat uneori de catre personaje, alteori de catre suprapunerea scenelor de mare intensitate. Oricum toate sunt eclipsate de genialitatea de ansamblu care poarta amprenta lui Eastwood.

The Living and the Dead – are la baza „teoria terorii prin intentii bune” si este primul film, de-a dreptul remarcabil, semnat de Simon Rumley; un film puternic, socant, emotionant, tulburator insa destul de previzibil. Exceptionala interpretare a actorilor putini la numar permite urmarirea cu atentie a fiecaruia. Dialogurile, prin puterea repetitiilor, sunt foarte incarcate emotional si se imbina perfect cu cadrele fast-forward si soundtrack-ul. The Living and the Dead poate fi pus alaturi de A Beautifull Mind, Pi, The Shining, Transporter, Requiem for a Dream, deci poate fi considerat un film memorabil. Taguri pentru acest film: twisted, excellent, powerful, disturbing, visionary, terrifying, brilland, amazing. Categoric recomandabil.

E considerat a fi un film horor, thriler, sau mai rau, de actiune. Fireste, la fel de bine poate cineva sa spuna ca a mancat drob de miel dar de fapt sa fii fost carnat. Daca a vizionat cineva filmul si nu a prins macar un mesaj, precum acela ca forta, taria, energia pozitiva vine din interior, ci a ramas cu impresia ca a vazut un film slab de actiune... ma rog, sa se uite la Jim Carrey! Regia este semnata de Shane Abbess, un mare producator si regizor – dar la propriu: are peste un metru nouazeci! Oricum este un regizor care promite; la varsta de 14 ani a facut primul sau film cu camera video a parintilor sai... Gabriel este un film bun tinand cont de bugetul extrem de mic - doua sute de mii de dolari - de care a beneficiat. Actorii sunt debutanti, parte dintre ei chiar si-au intrat in rol. De remarcat sunt efectele speciale; muzica e grozava iar sunetul este net mai bun decat cel al productiilor castigatoare de premii. Tot de apreciat este gradul ridicat de imprevizibilitate. In trei cuvinte: buget mic, sunet grozav, tente psiho, imprevizibil, recomandabil celor care fac distinctia, fara efort, intre drob si carnat.

Blindness in regia lui Fernando Meirelles, cunoscut dupa prea cotatul City of God, este un film usor imprevizibil, in sens peiorativ. Realizat, in pofida originii regizorului, parca dupa metodica cursului de regie americaneasca, pe tot parcursul filmului exclamam genialitatea scenelor dar cu sentimentul ca ceva lipseste. Minusul resimtit s-a dovedit a fi originalitatea. Multi critici de-adevaratelea, nu pseudo ca mine, acuzau obscuritatea scenelor si mai ales faptul ca nu trebuie sa primesti un pumn in nas pentru a realiza ca violenta exista. Iritant, frustrant chiar este si faptul ca fiecare personaj exagereaza pentru a scoate in evidenta „realitati ale umanitatii”. Blindness poate fi considerat un film pacifist, gratie retetei de regie de care vorbeam la inceput, fara discriminari sociale, rasiste ori de alta natura. Daca sunetul si coloana sonora incearca sa mareasca valoare de ansamblu, finalul brusc distruge totul scotand in evidenta dilentantismul. Blindness in cateva cuvinte: negrii, violuri, doctor, prostituata, asiatici, scelerati, sotia perfecta, crima, inocenta infantila, nuditate, putere, camin, sex, demnitate stuff, egoism, altruism conditionat, limitate pe rand in umanitate, individualitatea constiintei umane si de grup, societati limitate.

Daca as fi vazut - Deception – cand as fi avut zece ani as fi spus ca e un film marfa; daca l-as fi vazut la douazeci de ani as fi spus ca e un film misto; acum, vazandu-l, consider ca este un film senzational; cum l-as fi apreciat la patruzeci de ani? Filmul pare un joc sau jocul e parte din film? Regulile stabilite se respecta: fara nume, fara discutii de afaceri, fara duritati...but, initiatorul este raspunzator pentru camera. In spatele jocului oamenii sunt mai mult decat par a fi. La baza jocului stau aranjamentele economice, adica - intimitate fara probleme.

Stupidity este o transpunere a prostiei in cultura contemporana umana - nu strict in cea americana – prin exemplificarea si nuantarea conceptelor: idiot, imbecil, tampit, etc Wittgenstein a spus ca, parafrazez, daca oamenii nu ar face prostii, nu s-ar întâmpla nimic inteligent. In acest sens progresul uman depinde de continuarea practicii prostiei. Asadar procesul evolutiv este asigurat. Stupidity in regia lui Albert Nerenberg este, fara sa exagerez, este cel mai grozav documentar pe care l-am vazut in ultimii ani. Departe de mine gandul sa conving pe cineva sa il vizioneze. Nu as reusi in virtutea oricarei tehnici persuasive. Acestui film documentar ii acord un credit de zece puncte! De asemenea recomand si eseul The Basic Laws of Human Stupidity de Carlo Cipolla, The Story of Stupidity de James Welles, Dictionary of Stupidity de Stephen Bayley si The Encyclopaedia of Stupidity de Matthijs van Boxsel. Filmul incepe cu o intarziere de 30 de secunde.

Daca as fi fost actor, ok un mare actor, mi-as fi dorit sa imbatranesc si sa joc in Gran Torino in regia lui Clint Eastwood. Cu siguranta as fi luat Oscarul. Eastwood nu a fost nominalizat in pofida maestrei interpretari, fara cusur. Pentru ca e octogenar? Pentru ca nu-si arata fundul sau pentru ca nu smulge vreo inima pentru a o devora in spiritul americano-mercantil? Fara Clint Eastwood, filmul ar fi comun, cu o actiune insipida - reala si fara efect - ordinara si foarte previzibila, incarcat de rasism, usor pacificator. Cu siguranta prestanta sa actoriceasca, de-o viata, comprimata in – poate – ultimul sau film, merita mai mult decat un, simplu, Oscar. Clint Eastwood in Gran Torino este „there”-ul din: „I see you when you get there!”. Premiul cu care este rasplatit pentru Gran Torino este aclamarea publicului! Atat.

Poet, eseist, scriitor, dramaturg si regizor: Pier Paolo Pasolini este asasinat la scurt timp dupa ce semneaza regia filmului care-l va fi facut celebru: Salo. In prezent nu se stie cu certitudine daca a fost ucis datorita filmului sau datorita convingerilor politice. Salo este o ecranizare dupa Scoala libertinajului de Marchizul de Sade, parintele sadismului in literatura. Plecand de la premisa ca - omul nu roseste niciodata cand este singur – dupa cum considera Sade, putem considera atat filmul cat si cartea ca fiind fabuloase; cu toate acestea nu trebuie pierdut din vedere faptul ca Sade a lasat cu limba de moarte sa fie ingropat mai rau ca un caine, fara cruce la capatai, cat mai adanc, iar mormantul sa ii fie acoperit cu natura moarta – dorind parca sa-i fie stearsa existenta... Atat filmul cat si cartea sunt digerabile daca este inteles Sade. Doar ignoranta le poate izola sub pretextul decentei...

Ar trebui sa imi placa Meryl Streep. Grozava, extraordinara, fantastica, nominalizata de 82 de ori, castigatoare a 76 de premii si doua Oscar-uri. Fabuloasa cariera! A performat in nu mai putin de 62 de filme. Pur si simplu fara cuvinte, insa...mie nu mi-a placut decat ultimul film in care a performat: Doubt. Doar ca parca a mestecat tot filmul o guma imaginara in afara dialogurilor. In rest nota maxima. Baza filmului Doubt este o piesa de teatru castigatoare a premiului Pulitzer. Ceea ce-i mareste nota filmului, in regia lui Patrick Shanley, sunt dialogurile chibzuite, inteligente dintre protagonistii Streep si Philip Seymour Hoffman, alt nume greu al cinematografiei.

The Game – despre Michael Douglas si Sean Penn performand impreuna se poate spune un singur cuvant: extraordinar. Un film despre care pot vorbi doar la superlativ, desi nu e capodopera cinematografica. Despre The Game se mai poate spune ca este regizat de David Fincher care se face „vinovat” de Black Hole, The courios case of Benjamin Button, Zodiac, Panic room, Seven si „complice” pentru Being John Malkovich. Nu este vorba despre un film care face viata cuiva...mai distractiva, ci despre cat de distractiva poate fi viata cuiva, privind din afara fireste. De altfel menirea filmelor nu este de a marca existenta cuiva. Dar jocul?? Un joc care poate incepe fara sa stii, fara sa vrei, continuand fara a putea sa te impotrivesti.

Righteous Kill – Crime justificate este un film cu doi titani ai cinematografiei: Robert de Niro si Al Pacino. Atat! Vinovat pentru asta este regizorul Jon Avnet, responsabil si pentru „88 Minutes” „Inspector Gadget” „When a Man Loves a Woman” „The Three Musketeers” si alte cateva zeci de esecuri. La unson ii este recomandat acestui regizor, producator si scenarist sa stea departe de lumea cinematografica. Righteous Kill s-a bucurat de un buget frumusel datorita distributiei careia nu i se poate reprosa nimic; tot datorita lui de Niro si Pacino filmul a primit un sase din zece si ramane in atentia cinefililor. Pentru cei care rateaza detaliile de la inceput, filmul devine pe parcurs insipid, plictisitor si - in urma finalului - poate chiar sa placa , insa in fata devoratorilor de film carora nu le scapa nici un detaliu, n-are nicio sansa. Cu alte cuvinte este un film imprevizibil pentru unii, extrem de previzibil pentru altii. Fara indoiala ca din pricina lui de Niro si Pacino merita vazut pana la capat. Atat!

Lucia y el sexo este semnat de Julio Medem, un remarcabil regizor, scenarist si producator al cinematografiei spaniole, cu multe productii nominalizate si castigatoare, apreciate izolat. Merita incadrat in categoria filmului psihologic poate doar datorita unor scene mai greu de digerat, previzibile cunoscatorilor. Merita vazut datorita coloanei sonore, a actiunii bogate in scene de erotism imbinate cu scene usor dramatice, foarte conforme realitatii. Fascinant este faptul ca intre personajele din acest film exista o legatura directa, fapt pentru care fiecare apare in prim plan, secvential. Sex and Lucia este un film care place, destul de cotat de public – 7,5 din 10 - datorita povestii care sta la baza lui, caci „povestea este plina de avantaje; desi cazi printr-o gaura, te trezesti la mijlocul povestirii!”.

Exceptional filmul controversatului David Cronenberg. Eastern Promises, doar nominalizat la Oscar, ii aduce in prim plan pe Viggo Mortensen, cunoscut din The Lord of the Rings, A History of Violence, Psycho, Daylight si nu numai, si pe Naomi Watts – King Kong, Stay, The Ring Two, The Ring I si multe altele. Doi actori grozavi care prin interpretarea lor ireprosabila alaturi de Armin Mueller-Stahl – The Peacemaker, The Game, Kafka, in baza unui scenariu inedit si in pofida unor scene de violenta aproape de insuportabil (caracteristice regizorului), dau o valoare memorabila filmului. Coloana sonora bunicica, decorurile excelente, scenariul grozav, distributia remarcabila. Actiunea usor imprevizibila pana aproape de finalul care, din pacate, e usor previzibil. Eastern Promises desi este un film impresionant, incontestabil, este recomandabil mai ales celor care apreciaza filmul psihologic.

Daca ati vazut Matrix si credeti ca ati vazut totul, va spun doar atat: NU ATI VAZUT NIMIC! Echelon Conspiracy in regia prea tanarului si necunoscutului Greg Marcks nu este un film cu un buget mare si cu toate astea a incasat juma de milion in prima saptamana. Dincolo de ingredientele -femei in actiune, in pat, focuri de arma, urmariri de masini si alte chestii IT- datorita carora filmul este pur si simplu devorat de public, genialitatea filmului consta in actiunea construita in jurul mitului Echelon. Fara Echelon totul ar fi un bullshit. De ce a regizat Greg Marks Echelon Conspiracy nu stiu dar sunt sigur ca nu intamplator (merita citita mica lui biografie); la fel de sigur sunt ca vom mai auzi de el. Distributia e de la atragatoare la...exceptionala: Shane West – pe care l-am vazut prima data in California Dreams (versiunea naspa a Saved by the Bell), dar si in filme de exceptie ca The Lodger, Dracula 2000, A Walk to Remember – sau Tamara Feldman o tanara actrita care conform ascensiunii de pana acum se pare ca vrea sa devina stea de cinema, cat despre prolificul Martin Sheen nu mai spun nimic caci cele 214 filme sau seriale spun totul. Punct. Echelon Conspiracy este categoric un film psihologic, gigelistic, ce merita vazut. O data!

Mr. Brooks – este un film bun, foarte bun, chiar grozav. Dar atat! In regia lui Bruce Evans, destul de obscur in activitate, l-am revazut pe Kevin Costner intr-o ipostaza noua, care i se potriveste de minune: echilibrat, genial, minutios, plin de succes dar nu si de sine. Formula protagonistilor e completata de Wiliam Hurt si Demi Moore, primul intr-un rol de zile mari pe cand a doua intr-un rol lipsit de vreo valoare reala. Mr. Brooks nu este un film premiat, insa e un film de la care se asteapta a doua parte. Muzica lui Ramin Djawadi este chiar apreciata de critici, insa mult mai apreciata de public este melodia celor de la The Veils – Vicious Traditions. Actiunea filmului nu merita a fi povestita - categoric merita savurata. „Da-mi Doamne puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce imi sta in putere si intelepciunea de a face diferenta.” Asta nu se repeta intamplator...