Juristul

Cavalerul Negru, cel mai recent episod din seria Batman, dar si cel mai autentic, a depasit orice record avand incasari de peste 975 de milioane de dolari, suma care continua sa creasca prin aparitia filmului pe DVD si Blu-Ray.Fiecare element din constructia filmului a fost gandit in detaliu, slefuit si perfectionat astfel incat totul sa aiba cele mai mari doze de veridicitate si originalitate in acelasi timp. Costumul si instrumentele lui Batman au fost regandite pentru a permite o mobilitate mai mare personajului si pentru a crea eleganta si demnitatea specifice unui cavaler. Efectele speciale au devenit literalmente explozive si au capatat dimensiuni extinse la nivelul unui oras intreg.Distributia este, de asemenea, geniala: Christian Bale, pentru a doua oara in rolul lui Batman, nu este nici pe departe surpriza productiei, insa Heath Ledger, mai viu ca niciodata, interpreteaza cu o rautate aproape adorabila rolul lui Joker, in timp ce Aaron Eckhart este Harvey Dent, politicianul de nepatat si speranta orasului. De asemenea, deloc neglijabile sunt si prestatiile actoricesti ale misticilor Michael Caine, Morgan Freeman si Eric Roberts.Dialogurile dintre personaje au depasit cu mult sfera limbajului de lemn, previzibil si lacrimogen din seriile anterioare. Acum fiecare conversatie poarta amprenta personalitatii personajelor implicate, istoria acestora si sentimentele lor. Replicile cu iz comic se impletesc cu acuzele tensionate si afirmatiile ambivalente. Fiecare personaj are o doza de ilaritate exprimata fie prin cuvinte si mimica, fie prin actiunile pe care le intreprinde. In aceeasi masura, dramatismul filmului reiese din luptele interioare pe care le duc personajele la un moment dat. Bruce Wayne se trezeste in situatia de a alege intre locuitorii din Gotham si femeia pe care o iubeste. Harvey Dent, la inceput aprig aparator al lui Batman si al justitiei, ajunge sa urasca tot ce iubea odata numai din dorinta de razbunare. Iar Joker, care se crede cel mai bun cunoscator al psihologiei umane, ajunge sa fie invins de propria-i arma. Pentru prima data in istoria proiectelor Batman, Cavalerul Negru n-a mai avut ca teme predilecte iubirea imposibila sau eroul cu super-puteri, insa personajul principal a avut de purtat aceleasi lupte imposibile impotriva infractorilor, impotriva opiniei publice si, la final, impotriva sperantei transformate in cosmar.Regizorul Christopher Nolan a decis ca de aceasta data accentul sa cada pe caractere si nu pe actiune, desi actiunea nu e deloc redusa. Toate personajele sunt foarte bine conturate, chiar si daca au o singura aparitie scenica.Initial subiectul filmului pare a fi unul destul de simplu…Batman trebuie sa il invinga pe Joker, care nu pare decat un alt sarlatan ce alearga dupa bani. Lucrurile se complica atunci cand apare in scena Harvey Dent, un politician optimist si croit sa elimine coruptia din Gotham. Acesta devine tinta maleficului Joker, iar Batman si Bruce trebuie sa il apere cu orice pret. Odata cu promovarea imaginii lui Dent drept un Cavaler Alb, Batman se transforma dintr-un erou intr-un infractor ca toti cei impotriva carora luptase. Mult mai deranjat de ipostaza noului leader se dovedeste a fi Joker, pentru ca in toate planurile sale utilizeaza psihologia multimii ca arma, iar acestea esueaza rand pe rand. Multimea incepe sa creada in Cavalerul Alb, un om ca oricare, ce nu se ascunde dupa masti, nu se foloseste de echipamente performante si nu banii l-au adus la putere. Subit acesta devine un model pentru fiecare locuitor, unul caruia nimeni nu ii poate reprosa nimic. Comportamentul lui pare unul foarte natural, nu se forteaza sa para mai mult si nu lupta pentru aparente ci pentru dreptate. Insa mai mult decat sa devina un erou, procurorul isi doreste sa ofere o raza de lumina orasului Gotham.Si daca, pentru locuitorii orasului sau, Harvey Dent este un erou, pentru mine ramane doar dezamagirea de la final. Nu ii contest curajul si dorinta cu care lupta, insa, la final, pare a fi luptat din cu totul alt motiv decat pentru binele orasului. Felul poltron in care decide sa razbune moartea iubitei sale nu-l face decat un individ slab. Dupa ce a purtat campanii alaturi de politie impotriva criminalilor, ajunge sa se razbune pe oamenii dreptatii si sa uite de fapt ca altul e vinovat pentru tragedia sa. Devine un criminal ca oricare altul.Asta il diferentiaza de Batman si asta il transforma intr-un erou fals. Ma face sa cred ca singurul motiv pentru care a vrut sa iasa din tipare a fost pentru a impresiona femeia pe care o iubeste. Iar imaginea lui de la finalul filmului este mai mult decat relevanta pentru dualitatea caracterului sau.Intorcandu-ma la Batman…ca nivel psihologic, nu s-au schimbat prea multe. Pentru el fiecare cicatrice si fiecare dezamagire este un motiv in plus pentru a se adanci in intuneric si in singuratate. Nu este solitar de placere, ci mai degraba de nevoie. Lui Bruce nu-i face placere sa fie Batman si nici sa para un filfizon, dar pentru el a devenit un stil de viata, fara de care si-ar pierde identitatea, pentru ca el e Batman si Bruce Wayne in acelasi timp. Traieste fara speranta, dar daruieste speranta.Se agata de iubirea pentru Rachel Dawes si e pe punctul de a renunta la eroism pentru ea, insa nu dispera atunci cand planurile lui se prabusesc. Realizeaza cu tristete ca destinul lui e strans legat de Batman. Iar Batman nu este un erou doar pentru ca lupta impotriva coruptiei, ci pentru consecventa cu care ridica moralul locuitorilor din Gotham. Tot filmul este despre lupta pentru speranta si despre efectele pe care moartea acesteia o au asupra fiecarui individ in parte.In sfarsit, Batman nu este eroul pe care Gotham il vrea, dar este eroul de care are nevoie si pe care il merita.

Un cuplu tânăr se mută împreună cu fiica lor într-o casă veche. Aşa începe povestea regizorului Martin Schmidt. Dacă ar fi intuit ce grozăvii vor urma, cei doi nu ar fi făcut vreodată acest pas, deoarece acolo, cu trei ani în urmă, avuseseră loc mai multe crime neelucidate. Condiţia pentru a putea trăi în continuare în acest loc înspăimântător pare a una: rezolvarea acestui întunecat mister.

The Siege(Stare de asediu) nu este atat un film despre terorism (sau lupta impotriva lui), cat o reflectie despre problemele pe care lupta impotriva terorismului le-ar putea ridica. Seful echipei antitero comune FBI/NYPD, Anthony Hubband (Denzel Washington) are o misiune foarte clara: sa-i aduca pe cei ce ameninta viata oamenilor in fata justitiei. Izbucnirea unei serii de atentate in New York ii va impune colaborarea cu agenta CIA Elise Kraft (Annette Bening). Spre deosebire de Hubbard, ea vede lucrurile ceva mai nuantat. Lucrand sub acoperire si avand surse importante in comunitatea araba din America, si intelege mai bine complicatele probleme de politica externa. Pentru a stavili valul de atentate care ameninta sa afecteze grav viata orasului, cei doi vor trebui sa treaca peste diferentele dintre ei si sa lucreze impreuna. Situatia se complica insa cand, presat de opinia publica, presedintele hotaraste sa introduca starea de urgenta, cerand sprijin armatei. Generalul William Devereaux (Bruce Willis) este un luptator precaut dar care, mai ales, cunoaste riscurile prezentei armatei pe strazi. Dar, desi se opune dorintei presedintelui, atunci cand primeste ordinul, se comporta ca orice militar, executandu-l fara ezitare. Insa, pe masura ce lupta impotriva teroristilor se inteteste, pentru cele trei personaje marile dileme ale oricarei societati democratice in momente de criza devin tot mai apasatoare: cat de mult se pot limita libertatile cetatenilor din ratiuni de siguranta a statului ? Oare cat de usor se poate abroga constitutia ?

Capitanul Willard (Martin Sheen) are misiunea de a-l aduce acasa pe ratacitul colonel Kurtz (Marlon Brando), separat de restul lumii ca un Dumnezeu atotputernic in adanca jungla vietnameza. Pe masura ce il cauta de-a lungul fluviului, Willard descopera pe pielea lui , printre colegii de arme si peste tot in jur puterea malefica a razboiului care a degenerat deja in nebunie. Ecranizare a nuvelei lui Joseph Conrad "Heart of Darkness/ Inima intunericului", filmul, coplesitor ca imagini ce umplu retina, este cel mai celebru manifest impotriva razboiului din Vietnam. Scene celebre sunt inceputul cu Willard culcat pe o masa, de ochii caruia se apropie camera ca sa porneasca in flash-back-uri, atacul elicopterelor pe muzica lui Wagner, batalia de la Podul Do Lung, Brando cu craniul ras, cu fata vopsita in culori de camuflaj, stand cu spatele la cel venit sa-l lichideze, padurea arsa de napalm. "In termeni artistici, "Apocalipsul acum" a devenit un film istoric; in termeni financiari - o superproductie. Filmul este mai putin o meditatie asupra razboiului, cat mai degraba o incercare de a ne face sa simtim visceral, cum nici un film nu s-a hazardat s-o faca." - Michael Dempsey - 1979 (Sight and Sound). Palme d'Or - 1979 - Cannes, Oscar pentru cea mai buna imagine si cel mai bun sunet.

O colecţie de fotografii semnate Robert Mapplethorpe, care stârneşte reacţii controversate atunci când este expusă într-un muzeu de artă din Cincinnati, duce la izbucnirea unui adevărat scandal. Mulţi sunt de părere că aceste fotografii sunt obscene, iar din cauza acestui fapt directorul muzeului primeşte telefoane de ameninţare, copiii săi sunt bătuţi de colegi, căsnicia sa trece printr-o criză şi în cele din urmă este arestat şi dat în judecată... Care va fi deznodământul acestui proces care se va transforma într-o luptă pentru dreptul fiecăruia de a se exprima liber?! Este o drama a tuturor timpurilor,a luptei pentru progres.

Plasat în Brooklyn în 1986, "Câinele şi pisica" surprinde cu extraordinară naturaleţe modul de viaţă al familiei Berkman. Bernard ( Jeff Daniels), un fost romancier de succes, şi soţia sa Joan ( Laura Linney), o scriitoare în ascensiune, au încetat să creadă în căsnicia lor. Cei doi fii ai lor Walt ( Jesse Eisenberg), 16, şi Frank ( Owen Kline) , 12, trebuie să facă faţă sentimentelor confuze şi contradictorii ale părinţilor lor. Experienţa este o tandră, nostimă şi emoţionantă maturizare pentru Walt dar forţat prematură pentru Frank. Tensiunile emoţionale şi constrângerile care se nasc în timpul acestei perioade dificile pentru familia Berkman sunt subtil şi nuanţat portretizate. Este un film care dezvăluie cu pricepere realităţile unei familii în tranziţie ce învaţă să se redefinească.Doi actori fantastici, Jeff Daniels şi, mai ales, Laura Linney, te iau pe sus cu povestea lor amăruie de cuplu. Filmul are accente de umor negru ce mai mîngâie drama îndepărtării membrilor familiei. Merită urmărite şi ţinute minte detaliile psihologice revelatoare.

Canalul muzical francez Mezzo difuzează şi opere cinematografice de mare calitate care au legătură cu lumea muzicii, aşa cum este unul dintre cele mai bune filme legate de acest subiect: Dirijorul. Filmul nu se ocupă atît de muzică, cît, prin intermediul unei naraţiuni plasate în lumea orchestrelor simfonice, spune o “poveste morală” despre caracterul uman şi, în ultimă instanţă, despre putere şi capacitatea de a-i domina pe ceilalţi, absolut necesară celui care ţine în mînă un ansamblu de anvergura unei orchestre simfonice; întrebarea este, însă, dar cum? John Gielgud, care a fost unul dintre cei mai valoroşi actori englezi, îl interpretează pe un bătrîn şi celebru dirijor care se întoarce din străinătate pentru a da un concert simfonic în oraşul său natal. Aici el este opus şefului orchestrei locale, tînăr, dar ambiţios, care nu are nici un scrupul moral şi se gîndeşte doar la cum să avanseze în ierarhia meseriei sale. Comparaţia dintre cei doi este făcută de soţia “negativului”, o tînără violonistă, aflată de fapt sub tirania, nu numai profesională, a soţului ei; în momentul în care conştientizează acest lucru, ea trebuie să-şi pună întrebări asupra trăiniciei căsniciei sale. Să cităm din lucrarea Secolul cinematografului două extrase semnificative pentru înţelesurile filmului: “Bătrînul dirijor a făcut carieră pentru că s-a consacrat în întregime muzicii, artei. Tînărul vrea să facă carieră folosind o anume tactică, şiretenii, stratageme; el îi oprimă pe ceilalţi. Deci e din nou vorba de atitudinea morală în faţa artei, a profesiunii, a anturajului. Tînăra femeie înţelege tot, şi de aici admiraţia faţă de bătrînul maestru şi dispreţul faţă de tînăr” (A. Wajda). “Nu trebuie să limităm «Dirijorul» la o parabolă despre putere, ci să-l considerăm ca o sumă de reflecţii despre capacitatea de creaţie şi artă, despre dragoste şi ambiţie, despre tinereţe şi bătrîneţe, Wajda abordînd aici tema conflictului dintre generaţii”.

Film de capă şi spadă, inspirat de romanul omonim al scriitorului Alexandre Dumas, desfăşurat pe fundalul istoric al Franţei secolului al XVI-lea. Trădări, războaie religioase, intrigi politice, comploturi, ambiţii, destine contradictorii, iubiri, şi sentimente exacerbate, fac ca, în 1578, Franţa să fie un regat în derivă. Contele de Monsoreau, un apropiat al monarhului, se îndrăgosteşte de tânăra domnişoară Diane de Meridor. Deşi aceasta nu-i împărtăşeşte sentimentele, el obţine, de la tatăl fetei, prin înşălăciune, acceptul căsătoriei. Diane se resemenează într-o căsnicie fără iub iubire, până în ziua în care îl întâlneşte pe contele Bussy d'Amboise, un protestant cunoscut, de care se îndrăgosteşte. Din acest moment, dragostea ei nu are egal decât în ura împotriva soţului. La rândul lor, cei doi bărbaţi se angajează într-o puternică luptă dublă: pentru idei şi pentru iubire!

Cîte feluri de declaraţii de dragoste pentru cinematograf, arta care a marcat viaţa atîtor oameni din secolul 20, există? După Cinema Paradiso, puteţi vedea o altă formă, cu totul diferită, de a exprima această fascinaţie teribilă, care poate merge pînă la dulcea teroare a contopirii vieţii cu filmul şi a filmului cu viaţa (să nu uităm nici Noaptea americană a lui Franµois Truffaut). Dacă în Cinema Paradiso vedem ce se întîmplă în faţa pînzei albe a ecranului, alte filme ne arată măcinarea creatorului din spatele acestui ecran, din spatele camerei de filmat, adică a regizorului (capodopera acestui subiect este, desigur, 8 1/2 al lui Federico Fellini). Astfel este şi filmul Ed Wood, în regia unuia dintre cei mai excentrici regizori americani din prezent, Tim Burton; dacă nu aţi văzut deja filmul, sub nici un pretext nu trebuie să-l pierdeţi. Acest film unic, filmat integral în alb-negru, are un erou, la rîndul său, unic: Edward D. Wood jr., considerat "cel mai prost regizor al tuturor timpurilor", performanţă într-adevăr greu de obţinut. Nici o enciclopedie de film nu îl pomeneşte pe Ed Wood, dar SF-urile sale din anii ‘50, de un prost gust incredibil, care friza absurdul, au încîntat copilăria lui Tim Burton, care l-a scos din uitare cu acest omagiu afectuos. Filmele edwoodiene (Glen or Glenda, Bride of the Monster, Plan 9 from the Outer Space) sunt filme de serie B, mustind de naivitate, cu tendinţe spre morbid şi grandilocvenţă. Des a fost distribuit în ele Bela Lugosi, veritabil idol al lui Ed Wood, interpret strălucit al lui Dracula în anii ‘30, dar uitat în anii ‘50 şi ros de morfină. Ed Wood, acest regizor genial de prost, şi-a continuat "cariera" pînă la moartea în mizerie, la 54 de ani, necunoscînd decît eşecuri, dar păstrîndu-şi încrederea în sine şi în visele sale. Mai trebuie menţionată atracţia lui Ed Wood pentru travestiuri şi blănurile de angora, semn al excentricităţii sale desăvîrşite. După expresia lui John Waters: "Numai lui Tim Burton putea să-i dea prin cap să facă un astfel de film". Ed Wood, spirit afin cu Tim Burton, dar mai puţin norocos, este jucat în mod strălucit de Johnny Depp. Filmul respiră o dragoste sinceră şi patetică pentru cinematograf şi este, de asemenea, un emoţionant elogiu al diferenţei. Pentru cine a văzut însă precedentul film al lui Burton cu Johnny Depp, Edward Scissorhands (1990), legătura dintre ele va fi evidentă. În rolul lui Bela Lugosi apare Martin Landau, distins pentru interpretarea sa cu Globul de Aur şi Oscarul pentru rol secundar.

Iei un Scenariu "extra"al lui "Melville Shavelson",il dai pe mainile unui regizor minunat,ca "Melville Shavelson",acesta isi alege o ditributie de exceptie:"Stefanie Powers"(plina de farmec,serioasa si cu multiple calitati actoricesti),"Barry Bostwick"(actor de o seriozitate de invidiat in abordarea rolurilor),plus o pleiada de actori si actrite"unul si unul",alegi locatiile cele mai reprezentative,cameramanii si costumierii cei mai buni si uite asa reusesti un film,ca:"Deceptii',de un farmec si o calitate demna de Oscar.

O frumoasa poveste de dragoste,in care drama conjugala se impleteste cu fazele comice,dau o nota de franchete si noblete sufleteasca.Are tot ce iti doresti pentru a te relaxa cu adevarat.iata ca se fac destule filme "de casa",pe care le vizionezi cu placere alaturi de familia ta.

Jimmy Dade,este terorizata de ani de zile de catre sotul ei Frank,o bruta cinica ,sadic si afemeiat.De un an Jimmy ramasese surda din cauza ofiterului de politie Andrew Ramsey,care sosit la fata locului in urma apelul ei la 911,in loc sa il ridice pe Frank,ii spusese ei sa-si vada de casa si de familie,dupa care Frank,din razbunare o batuse atat de crunt,incat ii sparsese timpenele.Acum ,Jimmy,intarziase la sora ei Shelly si nu a ajuns la timp ca sa il ia pe Frank de la serviciu.Cautandu-l in bar,o tipa Grace,ii da numarul ei de telefon sa o caute Frank,nestiind ca Jimmy era chiar sotia acestuia.Ajunsa acasa Jimmy este batuta fara mila si aruncata peste balustrada de Frnk.Atunci cand se trezeste la Spital cu doi politisti John Box si colegul lui,Jimmy,il recunoaste pe ofiterul Andrew Ramsey si dintr-o data nu mai are incredere in politie.Fuge din Spital,la sora ei Shelly,doar cu cartea de credit si actele,hotarata sa nu se mai intoarca acasa,sa se desparta de Frank.A doua zi crezand ca pierdut Cartea de credit,la Banca,descopera ca de fapt ii fusese furata si i se golise contul.Cand Frank este gasit ars in masina lui,Jimmy este acuzata de crima si arestata.Reuseste sa fuga,se intoarce la sora ei si o gasete moarta si pe Shelly.Jimmy realizeaza ca de fapt sora ei era amanta lui Frank si ca Frank traieste.Isteata,ea o cauta pe Grace,fiind convinsa la acolo se refugiase Frank.Singurul care credea in nevinovatia ei era Ofiterul John Box(interpretat intr-un mod foarte sugestiv si profesionist,cum de fapt ne-a obisnuit in filmele sale de catre Kiefer Sutherland).Intr-un final,cu politia pe urmele ei,cu Frank,care o cauta si reuseste sa o gaseasca,Jimmy il impusca,chiar cu pistolul lui Andrew Ramsey.Cand John si Andrew,o gasesc la motel si pe Frank impuscat de ea,john ii spune lui andrew sa-si repare greseala facuta cu un an in urma.Andrew ii da drumul spre libertate lui Jimmy,asumandu-si el icuderea in autoaparare a acestul criminal.In sfarsit,Jimmy reusise sa se desparta de trecut si sa inceapa o viata noua,linistita.Bridget Fonda-Jimmy,demna urmasa a "clanului Fonda",interpreteaza intr-o maniera induiosatoare un rol deosebit de greu.O femeie cu marele handicap,de a fi surda,care pare fragile la prima vedere,se dovedeste a avea un caracter extrem de puternic.Trecerea de la o stare la alta,este la Bridget,atat de natural,incat uiti ca de fapt este un film,realitatea.Echipa de actori,alesa cu o finete deosebita de catre Regizorul Paul Marcus,scenariul lui Anne Amanda Opotowsky,intraga echipa,fac di n acest film o lectie de viata.In realitate aceste lucruri se intalnesc frecvant si "Brutalitatea in Familie",a devenit una din problemele majore ale vremurilor actuale.Minun at film.

POVESTE DE FAMILIE este o ecranizare fascinanta a vietii de zi cu zi a unei familii obisnuite din Turcia. Ali Riza, capul familiei si tatal a cinci copii, si-a dedicat viata cresterii si educarii copiilor lui. Împreuna cu sotia sa, Hayriye Hanim, încearca sa le ofere un trai decent dar viata se pare ca nu este atât de usoara. El demisioneaza din functia de consilier în momentul în care i se propune sa treaca cu vederea o nedreptate. Între timp, fata cea mare obtine o bursa de studii la o universitate din Istanbul. Atunci ei decid sa se mute cu întreaga familie în marele oras. Din acel moment, Ali Riza începe sa vada cu alti ochi viata pe care a avut-o pâna acum. Mutarea la Istanbul nu le simplifica situatia, ci dimpotriva. Adaptarea la noua viata, cheltuielile pe care le presupune cresterea copiilor si faptul ca Ali Riza este somer, le îngreuneaza traiul si întreaga familie este supusa unor mari încercari de viata. Lucrurile se complica într-un mod neasteptat pentru întreaga familie si de aici începe lupta pentru o viata mai buna. POVESTE DE FAMILIE este un serial inspirat dupa romanul lui Resat Nuri Güntekin (romancier/dramaturg turc), regizat de Melek Gençoglu si beneficiind de o distributie exceptionala din care fac parte: Halil Ergün (Ali Riza Tekin), Güven Hokna (Hayriye Tekin), Bennu Yildirimlar (Fikret Tekin).

În 2008 au fost două filme care mi-au atras atenţia în mod deosebit, răscolind anumite percepţii personale cu privire la posibilităţile unei tendinţe în cinema (filmul după era postmodernă) sau ale unui subiect consacrat (depăşirea epocii Scorsese-Tarantino în filmul cu gangsteri). În ceea ce priveşte primul aspect - tendinţa - filmul care m-a răvăşit e Silent Light al lui Carlos Reygadas, a cîştigat trofeul Festivalului Anonimul în vară; în ceea ce priveşte subiectul, e vorba de filmul lui Matteo Garrone, Gomorra, care a primit la Cannes Marele Premiu al Festivalului şi cinci distincţii (imagine, actor, scenariu, regie, filmul anului) în gala Premiilor Academiei Europene de film. Ambele filme sînt inovatoare pentru genul în care înscriu o poveste şi ambele sînt reuşite, adică au legat bine cele două laturi ale apariţiei cinematografice coerente - povestea şi povestirea, ceea ce e de spus şi modalitatea în care e spus ceea ce e de spus. Gomorra începe cu o execuţie în lanţ pusă în scenă în stilul lui Guy Ritchie din Revolver. O fracţiune mafiotă elimină capii unei alte fracţiuni. E singurul moment în care Gomorra seamănă cu sau deschide aşteptări în genul filmelor clasice ale lui Scorsese, Coppola, Ritchie sau Leone, care tratează fie în registru grav, fie în registru comic, fie introspectiv (şi melancolic) anumite aspecte ale vieţii sociale şi politice - mafie, afaceri ilicite, imperii construite la negru, cartel al crimei. Şi asta pînă către final, cînd şi primele secvenţe din Gomorra vor fi într-o cu totul altă lumină decît cea pe care am fost tentaţi la început să o asumăm. Primul lucru pe care îl observăm în relaţia Gomorrei cu filmul de gen e realismul, construcţia în contra romanţării hollywoodiene. În filmul său, ale cărui seve provin din cartea cu acelaşi nume scrisă de Roberto Saviano, Garrone refuză spectatorului plăcerea/bucuria unei identificări cu vreunul dintre personaje şi, în schimb, insistă să îl menţină într-o poziţie de observator/analist. Filmele hollywoodiene, de la Mean Streets şi The Godfather pînă la Once Upon a Time, Casino şi Pulp Fiction, aduc în prim plan eroi construiţi după nevoia spectatorului de implicare, de fantasmă şi după nevoia sa de ordine. Filmele moderne cu gangsteri preiau spectatorul din confortul său cotidian şi îl introduc într-o aventură a dragostei şi a morţii, în care personaje evident negative sînt frecate bine cu săpunuri alese şi sînt îmbălsămate în creme fine pentru a fi respectabile şi, mai ales, preferabile. Spectatorul e cîştigat de partea acestor personaje fiindcă ele reprezintă idealurile sale de existenţă: întotdeauna la limită însă întotdeauna în viaţă, cu munţi de bani cîştigaţi fără efort (muncă), întotdeauna cu cele mai frumoase femei, în cele mai luxoase maşini şi case. Doar că în acelaşi timp în care spectatorul fantasmează alături de eroii lumii interlope, în relaţie cu propria conştiinţă apare sentimentul de anxietate: e evident că ei sînt răi, produc dezordine în lume, sînt urmăriţi de autorităţi. Pe sentimentul acesta de anxietate e construită ieşirea din poveste: interlopii vor păţi ceva, fie vor muri, fie (doar) se vor retrage din afaceri, ordinea va fi astfel restabilită, spectatorul se va putea întoarce liniştit acasă. Universul din care a intrat la film e la locul său şi, pe lîngă asta, el însuşi e mai puternic - în fapt, în sinea lui, spectatorul întotdeauna ştie că în lume e şi va fi ordine (un mod de gîndire întărit de Hollywood), astfel că rezoluţiile poveştilor urmărite nu vor face decît să îi adeverească presimţirea. Fie că e vorba de filmul modern (Coppola, Scorsese), fie că e vorba de cel postmodern (Tarantino), schema aceasta nu e părăsită. E abandonată doar moralizarea specifică epocii filmice clasice (anii treizeci), cînd istoriile cu gangsteri se năşteau sub atenta supraveghere a comisiilor de cenzură de la Hollywood, care, în plină prohibiţie, făceau jocurile politicienilor de la Washington. Filmul cu gangsteri modern e eliberat de misiunea politică anterioară, însă nu şi de orientarea ideologică burgheză. Chiar dacă sînt filme provocatoare şi inteligente - atît în subiect cît şi în prezentare - scopul principal al acestor filme este acela de a distra, un scop vizibil în numărul de lupte de pe ecran, în preocuparea pentru poveşti de dragoste şi pentru a livra personaje exotice, stilate, macho, interpretate de vedete. Hollywood înseamnă glamour, iar însuşirile acestei stări sînt încrustate adînc în poveştile cu gangsteri redactate şi filmate acolo. Matteo Garrone se desprinde radical de această ţinută cinematografică. Gomorra e un film care tratează probleme sociale în mod realist, e o poveste-documentar spusă cu mijloacele filmului de ficţiune. Pentru Garrone, realism social înseamnă viaţă în plină desfăşurare, surprinsă în mişcarea ei naturală, dintr-un punct pînă în alt punct, nicicare dintre aceste puncte nefiind începutul sau sfîrşitul istoriei. Prin acest stil, Garrone evită o etapă cheie a ideologiei hollywoodiene - aceea de a crea sens pentru spectator, de a livra sens (morală) prin întîmplările de pe ecran. Filmul său se îndreaptă spre viaţă în-timp-ce-aceasta-se-derulează, spectatorul e pus faţă în faţă cu ea şi e lăsat să se raporteze liber la ea. Ceea ce prezintă filmul lui Garrone e o realitate existentă, nu o realitate judecată. Sensul e problema spectatorului, imediat ce depăşim faptele propriu-zise de pe ecran începe procesul de interpretare. Garrone nu îşi îndreaptă privirea critică sau critic-morală nici spre Camorra, nici spre impotenţa autorităţilor în faţa mafiei. Şi nici nu înfăţişează o traiectorie singulară sau traiectorii subiective, prezentate după o logică a dezvoltării sau implicării personajelor în poveste. Povestea sare de la un episod la altul fără o logică narativă prestabilită şi fără o ruptură a evenimentului prezentat acum într-un punct cheie, pentru a întreţine un suspans viu şi a manipula, astfel, sentimentele spectatorului. Dacă e vreo logică implicată, ea e a hazardului pe care îl impune în viaţă instinctul uman de conservare. Căci, la extrem - şi acesta e un punct la care o să revin - personajele implicate în poveste acţionează doar sub imboldul acestui instinct. Vrînd nevrînd personajele sînt în acea lume şi trebuie să trăiască. Fiecare trebuie să găsească motive sau interese în numele cărora să se angajeze pentru supravieţuire, trebuie să accepte acea lume şi trebuie să se adapteze la legile ei. Eliberînd povestea de condiţionările ideologice exterioare actului cinematografic propriu-zis, gradul ei de verosimilitate tinde spre absolut (e practica pe care o vedem şi în Moartea domnului Lăzărescu). Aparatul de filmat (condus de Marco Onorato) rămîne fără încetare în exteriorul acţiunii, observă şi redă "în timp real" datele istoriei, relatează exact ceea ce e în cîmpul obiectivului, nimic mai mult. Garrone obţine imagini extrem de puternice, fie prin violenţa supraabundentă şi, în acelaşi timp, naivă (personaje imită ceea ce au văzut în filmele cu gangsteri) - ieşirea tinerilor pe baltă la o partidă de tras cu arma, de exemplu -, fie printr-o contrapunere a frumuseţii cadrelor naturale cu tipul de activitate practicat de cei prezenţi în ele (contrapunere care poate produce un dezechilibru etic în spectator) - căutarea armelor în pădure. De asemenea, răfuielile mafiote sînt prezentate explicit pe ecran şi, chiar dacă le intuieşti şi aştepţi, întotdeauna sînt de un realism usturător, sentimentele de inutilitate şi de nonvaloare care transpar în relaţie cu viaţa fiind extrem de şocante. Garrone transmite exemplar angoasa morţii; după jumătatea filmului - cînd povestea începe să îşi limpezească circuitele - sentimentul de claustrare şi convulsiile create (în spectator) de prezenţa iminentă a morţii ating cote maxime. Şocul va fi cu atît mai mare cu cît finalul filmului nu aduce un sfîrşit al poveştii. E destul de clar că lucrurile de pe ecran se întîmplă şi după terminarea proiecţiei, doar că nu mai e un aparat de filmat care să ţină publicul "în direct" cu evenimentele. Spre deosebire de Lăzărescu, unde senzaţia de realitate se sprijină pe unitatea temporală a poveştii (o noapte), în cazul Gomorrei (unde avem planuri de acţiune paralele, elipse numeroase, aşadar unde ideologia propriu-zis cinematografică e mult mai prezentă), e nevoie şi de o intervenţie exterioară: senzaţia de realitate e întreţinută şi de istorii conexe apariţiei cărţii (şi filmului) Gomorra - faptul că autorul romanului a fost ameninţat cu moartea de către capii Camorrei, fiindcă ar fi intrat prea mult în dedesubturile universului acestora. Garrone păstrează unele din liniile stilistice ale neorealismului - filmarea în afara studiourilor, actori neprofesionişti, luaţi din mediul poveştii, preocuparea pentru realitate, expresia documentară -, însă evită meta-fizica tratării neorealiste: se desparte de dramatismul şi de angajamentul politic al curentului italian clasic, de viziunea progresistă, de nevoia de schimbare exprimată atunci (explicabile din punct de vedere istoric şi sociologic). Gomorra urmăreşte alternat cinci fragmente de viaţă şi arată, în cel mai crud (sau sec) mod posibil, cum se răsfrînge asupra lor activitatea Camorrei. Toto e un puştan de treisprezece ani care visează să lucreze pentru mafie. Cînd recuperează o armă şi nişte droguri scăpate de băieţii unui clan în timpul unei razii, Toto are prilejul să îşi afirme răspicat dorinţa. Pasquale e un croitor iscusit care creează linii vestimentare haute-couture într-o întreprindere controlată de mafie. El acceptă oferta unui chinez de pe piaţa neagră a vestimentaţiei de acest tip, prin care se angaja să îi înveţe trucuri ale meseriei pe angajaţii chinezului, în schimbul unei sume considerabile. Don Ciro întreţine lunar serviciul social al mafiei: pe de o parte strînge bani de la colaboratori, pe de altă parte plăteşte un fel de pensie foştilor colaboratori sau celor care au rude în puşcărie - pentru a le cumpăra tăcerea. Roberto e angajat de tatăl său ca asistent al unui om de afaceri, Franco, patronul unei firme care se ocupă cu neutralizarea deşeurilor toxice. Roberto se îndepărtează de Franco după ce observă cîtă însemnătate au semenii în concepţia şefului său. Tinerii Marco şi Ciro vor să fie nişte Tony Montana ai cartierului lor. Fură arme şi fac pe rebelii în faţa traficanţilor locali. Formula de înaintare în poveste - fără o deplasare cronologică după fapte, fără a monta un crescendo psihologic centrat pe eroii poveştii - subliniază haosul în care trăiesc personajele de pe ecran. Pe de o parte, Gomorra priveşte spre afacerile legale ale mafiei - cu deşeuri, din modă - dezvăluind presiunile şi ilegalităţile care sînt comise în spatele contractelor licite. Pe de altă parte, filmul priveşte spre iadul întreţinut de mafie în afacerile cu droguri şi cu arme. Pentru fiecare personaj, singurul ţel este supravieţuirea. Pentru cei care conduc afaceri cvasi-legale - cum este Franco -, miza luptei e rămînerea în faţă pentru a cîştiga contracte şi putere politică, vieţuirea la nivel înalt. Pentru cei aflaţi în ilegalitate, însă, problema e una de supravieţuire imediată. Fiecare trebuie să aleagă la un moment dat dacă va intra în horă sau dacă va sta în afară. Şi oricare ar fi alegerea, fiecare se va lovi tot de oamenii lor, astfel că moartea pare mai uşor de negociat din interior. Titlul filmului la încrengăturile acestea trimite, la faptul că - precum desfrîul în povestea biblică - tentaculele mafiei ajung să atingă totul în societate.

Unthriller ametitor,cum numai Harisson Ford,putea sa-i ridice valoare peste nota 10. Harrison Ford este un medic american care merge la Paris impreuna cu sotia lui. Calatoria celor doi are un dublu scop: pe de o parte, personajul interpretat de Harrison Ford duce o comunicare importanta la o conferinta medicala iar pe de alta, cei doi soti viziteaza orasul unde si-au petrecut luna de miere cu 20 de ani in urma. Pe neasteptate, insa, sotia doctorului, interpretata de Betty Buckley, dispare din camera de hotel. Medicul incepe o cautare frenetica a sotiei sale prin cele mai rau famate cartiere ale capitalei franceze. Investigatiile pe care le face personajul principal al filmului il poarta pe doctor intr-o serie de situatii incredibile printre care si descoperirea unui colet misterios cu destinatia SUA care contine o arma cumplita de nimicire in masa.Cautarile disperate,rasturnarile de situatii,ce abund aici,ne face sa-l apreciem si sa-l vedem si revedem,mereu.

Kate (Alison Lohman) este fiica adolescenta a proprietaruui unei ferme de cai (Tim McGraw) care isi doreste ca fiul sau sa se ocupe de afacerea familiei. Kate este trimisa sa studieze la o scoala privata exclusivista, unde ea se simte total nepotrivita. Intr-o zi, cand iese sa calareasca, fata gaseste un cal salbatic, un mustang negru perfect, cu care simte o legatura cu totul speciala. Desi tatalui ei i se pare o idee foarte proasta sa ia calul la ferma, Katy e convinsa ca poate imblanzi armasarul si-l poate face un mare campion de curse. Il numeste Flicka si se dedica total strunirii lui; vrea, totodata sa-i demonstreze tatalui ca ea este mostenitoarea potrivita pentru ferma.

Dintre toate ecranizarile de pana acum(si au fost),asta o consider cea mai reusita.Micutul si talentatul Jules Sitruk(considerat un"Shirley Temple"masculin),reuseste p prestatie,ce da clasa la o multime de actori cu prestigiu.Isi traieste rolul.Il ajuta intradevar si chipul sau de "copil inocent,cu ochi mari si candizi"si caldura umana pe care o emana toata fiinta lui.Remi este un copil care,supus din pruncie la multiple traume sufletesti si situatii de o cruzime de neimaginat,reuseste sa-si pastreze candoarea si "ii iarta pe toti cei ce-i fac rau".Asta vede batranul cicar la el si de aceea il ia sub aripa sa ocrotitoare,il plimba prin lume,ii arata viata sub toate aspectele ei si il invata tot ce stie si el(batranul).Cand Remi,ramane cu Maimutica si aceasta moare incalzandu-l pe el,se simte vinovat,dar trebuie sa nu-l dezamageasca pe batranul sau sfetnic si porneste mai departe.Viata langa D-na Millifan si fiul sau paralitic,scoate tot ce este mai bu n in Remi si il ajuta pe copilul invalid cu toate fortele sale.Finalul ne spune totul,despre caracterul lui Remi.Desi este in sfarsit alaturi de mama si fratiorul sau,el nu se simte pe deplin fericit,pana cand are surpriza ca prietenul sau drag,(care fusese langa el si suferisera amandoi la nemilosul patron),sa fie adus langa el si sa fie si el adoptat de buna mama a lui Remi.Un film aspru,dur,dar actual si acum dupa atatia zeci de ani.O capodopera!

Viaţa liniştită a lui Marian se schimbă brusc şi radical când îl cunoaşte pe cel ce va deveni soţul ei. Acesta, un italian bonom şi - fatalmente - bizar decide să o prezinte familiei sale unde va anunţa oficial data nunţii. Deşi va sesiza multe excentricităţi la părinţii, fraţii, naşii, cumnaţii şi verii peţitorului ei, Marian este în culmea fericirii de iminenţa mariajului ei cu Edward Moran.Abia după ce şi-au jurat credinţă veşnică, lui Marian îi va cădea vălul de pe ochi. Noul ei soţ este un mafiot de vază dintr-o familie cu tradiţie, iar ea trebuie să joace rolul de soţie perfectă de gangster. Marian se va trezi prinsă într-o lume a drogurilor şi crimelor, din care se va strădui cu disperare să iasă.

În America anilor '20, Elmer Gantry duce o existenţă sordidă, de comis-voiajor învăţat cu hotelurile dubioase, cu nopţile de beţie şi cu amorurile fără perspectivă. Destinul i-o scoate în cale pe sora Sharon Falconer, o femeie-predicator care îi oferă prilejul să-şi schimbe modul de trai. Educaţia religioasă primită cândva şi forţa sa de convingere fac din Gantry un predicator fără pereche. Dar curând, trecutul îl ajunge din urmă.În 1960 filmul câştigă Premii Oscar pentru Cel Mai Bun Actor în Rol Principal - Burt Lancaster-, Cea Mai Bună Actriţă în Rol Secundar - Shirley Jones şi pentru Cel MAi Bun Scenariu.

La câtiva ani dupa terminarea liceului, patru prieteni se întâlnesc din nou, iar aceasta revedere va avea menirea de a le schimba vietile pentru totdeauna. Patti Peterson (Selma Blair) este o scriitoare careia i se anticipase o cariera promitatoare, însa mariajul si slujba de agent imobiliar o tin departe de împlinirea acestui vis. Ea îsi doreste sa se întoarca la scris mai ales dupa ce Brian Cahill (Patrick Wilson), prima ei dragoste, devine un romancier de succes. Kate (Debra Messing) este cea mai buna prietena a lui Patty, iar asta înca din vremea liceului. Ea are un rol foarte important în viata acesteia, ajutînd-o atunci când are probeleme, în ciuda faptului ca si Kate are dificultatile ei. Într-o seara, când cele doua prietene luau masa în oras, se întâlnesc cu Brian, care era împreuna cu Murph (Edward Burns), cel care avusese o relatie cu Kate. În vreme ce îsi aminteau de trecut, pasiunea lui Patty pentru Brian se reaprinde, însa amîndoi îsi amintesc acum cât de prost s-a terminat povestea prima data.