jurnalistul

dacă este să privim la lupta di final, observăm aceleași mișcări cu care Neo îl înfrunta pe mr. Smith... un rol slab al lui Keanu, o dramă insuficient dezvoltată emoțional pentru Tiger... ca un fun al posibilitățile de adaptare pe roluri ale lui Keanu, sunt dezamăgit...

Când ai copil nu ai ce face şi mai urmăreşti şi câte o animaţie de acest gen. Nu aş vrea să comentez despre calitatea filmului, ci doar să postez două întrebări ale fetiţei mele de 10 ani, după vizionare: "Tati, aşa se visează toţi americanii? Şi noi de ce nu avem benzi desenate?" Răspunsul...

Pe langa peisajele superbe ce apar ca fundal în film, aş remarca jocul actorilor şi muzica specială. Subiectul, sensibil fără discuţie, cu referire la prejudecăţile şi primitivismul cu care "înalta" societate britanică privea lumea şi oamenii de dincolo de ocean, întregeşte imaginea unei pelicule reuşite. Aspectele pozitive, precum transformarea machiavelicei Elena Van den Ende în suportera pigmeilor, sau încercarea doctorului Dodd de recunoaştere a posibilităţilor emoţionale ale celor doi, par a se situa pe coordonate de nivel kitch, dar dacă încă mai apreciem valori morale pozitive, le putem considera ca exemple. Ştiinţific nu s-a dovedit încă traseul sau curba evoluţiei umane, aşa că ne putem gândi şi la varianta propusă de regizor ca una acceptabilă. În final, un film demn de critici mai bune şi o idee la care putem marja.

Până la momentul în care, penibil, personajul feminin principal rezolvă, în doar două minute, la telefon, o intrigă ţesută greu de trio-ul criminal, filmul prezintă o tensiune şi o escaladare a story-ului decentă. Deşi pentru cinefilii versaţi, subiectul este descoperit cam după 15 minute, există, totuşi, un dram de suspans. Dialogurile suferă însă, muzica este total deplasată, iar jocul actorilor pare unul de o liniaritate şi monotonie exacerbată. Dar, în lipsă de altceva...

Personal, filmul m-a emoţionat, spre finalul lui. Plecasem la vizionat cu prejudecata întâlnirii cu un nou film computer genuine made. Efectele prezente sunt chiar deosebite, cu o veridicitate oferită în special motricităţii roboţilor. Muzica, deşi nu este genul meu, este chiar excepţională şi se pliază pe realitatea prezentărilor boxerilor din viaţa reală, atunci când aceştia intră în ring. În plus, ideea este nouă şi foarte plauzibilă a se întâmpla în viitorul apropiat. Secvenţa în care Hugh se redescoperă ca fiind boxerul de valoare incontestabilă şi îşi coordonează robotul spre o victorie morală, cu suportul emoţional al copilului care îşi descoperă tatăl, este una comercială, desigur, dar care pe mine m-a atins în anumite puncte sensibile. Şi cred că acesta este scopul primordial al unui film. Să ne facă să trăim şi să simţit emoţii, diferite sau nu de cele reale. Pentru acel moment, dau credit filmului şi îl recomand spre vizionare, deschis pentru toate vârstele.

Nu sunt un fan al genului horror. Totusi, de-a lungul timpului, am vizionat destule pelicule din acest segment. Personal, filmul mi-a placut prin structurarea sa corecta, tempo-ul crescut, dar proportionat al momentelor de asa zisa groaza, prin muzica decent atasata si, de ce nu, prin jocul personajelor. Au fost si doua trei momente de maxima inclestare psihica (vezi scena in care se vede pentru prima data monstrul la urechea lui Josh). }n plus, ideea mi s-a parut acceptabila, posibila si de explorat pe viitor. Decat un scream sau final destination, decat trei sani prin saw 18 sau cate or mai fi, mai bine un thriller corect, onest cu bugetul si asteptarile sale.

Acestia din urma nu se regasesc in film. Probabil, producatorul fimului nu a auzit de Ilarion Ciobanu si, oricum, ar fi fost prea tarziu. Unknown este un film mediocru. pentru vreo 70 de minute l-am confundat cu un mai celebru thriller aproape identic ca story si linearitate cu cel in care Harrison Ford se afla intr-o situatie similara la Paris. Apoi, cand deja intuisem finalul, filmul a devenit opac, cu multe clisee si rateuri vizual-actionale (vezi scena in care moare atat unul dintre asasini, cat si "prietenul" sau Rodney Cole). Diane Kruger ceva mai realista, ceva peisaje din Berlin tranzitate cu rapiditate si cam atat. Un film de duminica, nici thriller adevarat, nici drama, nici investigatie. Comploturi multe, intrigi de cartier si un final cu totul si cu totul utopic. Un grau miracol oferit GRATIS umanitatii. Ce-ar fi zis maestrul Ilarion Ciobanu acum...

La rugamintea unui oaspete de a viziona un film cu vampiri, l-am ales pe cel de fata. Din simplul motiv ca nu este un film american, cu actori americani. Si nu m-am inselat, filmul fiind unul peste media miilor de filme cu vampiri. In primul rand, jocul celor 4 femei-vampir intrece pe cel al majoritatii de peste ocean, facand ca rolurile sa para pertinente. Sigur, actiunea brutala, de cele mai multe ori, trecerea in transe tehno, specifice cluburilor si vietii de noapte germane sau cliseul indragostirii pana la renuntarea nemuririi, sunt elemente ce trag putin in jos calitatea filmului. Muzica este chiar buna, pentru iubitorii genului, adrenalina este suficienta, dialoguri normale. Finalul este bunicel, chiar daca superflu, lasand cel putin 2 posibilitati de ]ntelegere ale acestuia. Un cadru frumos - umbra vampiritei sefe, pe langa masa celor doi indragostiti din film.

Filmul doreste sa dea o turnura dramatica, artistica, incercarilor si testelor armatei franceze de a folosi arma nucleara. Franţa a folosit în 1960, pentru teste nucleare, soldaţi drept cobai, acestia fiind expusi în mod voit la radiaţii provenite din explozii atomice pentru a le testa efectele. Un raportul militar secret arata ca între 1960 si 1966 Franta a trimis trupe in punctele de test din desertul algerian pentru „a studia efectele fiziologice si psihologice provocate de armele atomice asupra oamenilor”. Filmul se foloseste de legendele si miturile locale, incercand sa transfere vina pentru diversele reactii halucinogene ale soldatilor. Un film vizual, olfactiv, mistic. Putin fortate efectele si o lumina difuza nu intotdeauna sincera cu scopul urmarit. Finalul salveaza mult din impresia generala, oferind un contrast de emotii, un transfer de paralizie emotionala intre baiatul algerian si supravietuitorul, temporar, soldat francez.

Asa cum aveam si noi basmele copilariei, in care visam zgripturoaiece, zmei, harapi albi, asa este structurat si acest film. O poveste frumoasa, simpla, ajutata si de efectele contemporane. Actiune, kung-fu, dragoste, umorul acela aproape sec al expresiilor chipurilor asiatice, in general un film usor. O adiere fina spre final, un pic de drama corect exemplificata de un fundal sonor impecabil. Jet Li ceva mai mult imbatranit, responsabil cu scenele de actiune, fete frumoase, o reteta corecta pentru un film de dupa-amiaza.

Lasand la o parte imposibilitatile fizice, tehnice, gravitationale, cu care asasina noastra se confrunta, si cand era fetita, dar mai ales cand e mare, filmul are o intriga corecta din punct de vedere politic, cel putin. Si, trecand peste momentele penibile cand ea ni se infatiseaza cu vaste emotii, actiunea e chiar coerenta. momente luate de prin alte filme (Mission Impossible etc), dar sa zicem ca sunt amplasate intr-un cadru bun de imagini si sunet. cat despre tema ochiului pentru ochi, parca o vedem tot mai des ca singura si cea mai buna cale de urmat. E momentul sa ne incitam copii sa raspunda cu violenta la violenta? Cred ca daca fetita mea mi-ar spune ca vrea sa se faca asasina, universul meu s-ar prabusi. Dar poate eu sunt de moda veche. Filmul este inspirat ca film de actiune si atat. Orice incercari de a-l trece la alte categorii, nu au sportul necesar.

Asa este. Cervantes avea dreptate. Nu exista dusmani mai mari decat cei pe care ii dezvolti tu insuti. Filmul este o poezie, una de curent suprarealist, cu despicaturi si franturi de viata, cu destine trasate corect. Viata bate filmul, se spune. dar atunci cand filmul este inspirat din fapte reale, ce mai putem spune... Roluri superbe, chiar si frigida de Olga Kurylenko facand un joc de o caldura aparte, muzica absolut fantastica si o mica lectie de istorie. O istorie care include si biserica si nazismul si antagonismul sarac vs bogat si iubiri neintelese sau neimplinite. Daca il luam la pret de matineu, filmul neavand actiune asa cum se cere astazi, riscam sa pierdem una dintre cele mai bune pelicule ale ultimilor 2-3 ani...

Daca secventa aceea cu sarutul surorii ar fi avut ca fundal sonor melodia celor de la Directia 5, recunosc deschis ca as fi plans. Filmul debordeaza de senzualitate, de hotarare, determinare, dragoste. Am recunoscut ceva din farmecul unor pelicule ca The Fall sau The Cell, prin imixtiunea vizualului si a sonorului in dramele care, de obicei, se consuma rece. Asa cum o face Rachel Weisz. Drama tulburatoare din interiorul mamei vs lupta deschisa a tatalui, neputinta alegerii corecte chiar si din Purgatoriu a fetei vs dirzenia constienta a sorei. Peste toate, calmul aparent si tendinta de negare, de organizare rutinala, a unei cronologii pe care toti o experimentam - jocul actoricesc teribil al Susanei Surandon. Adunate, elementele definesc un film tandru, dar cutremurator, cu atingeri corecte pentru definitia unui film: culoare, sunet, dialog, joc actoricesc, intriga, inspiratie si, mai ales, o viziune proprie care pare sa atinga si pe ceilalti. In fond, asta ne dorim de la film, nu? Sa ne faca sa parem a fi noi actorii, cei care ne descurcam in orice scenariu...

Virtus et honor! Salutul romanilor participanti la razboaie insemna mult mai mult, virtus fiind o putere a mintii si nu neaparat fizica. Iar onoarea, numai cea in lupta conta, pentru ca in relatiile inter-umane din acele vremuri primau alte caracteristici: tradar, preacurvie, intriga, gelozie, ura. In cazul de fata avem de-a face cu extrapolarea celui de-al doilea termen al sintagmei. Onoarea soldatului roman, care vrea sa recucereasca simbolul legiunii si sa spele onoarea presupus patata a tatalui, dar si onoarea unui sclav, a exponatului unui popor presupus barbar. Diferentele culturale, atitudinea similara in fata mortii, traseele diferite de interpretare a credeintei, fac ca cele doua punti sa sa se spurapuna. In final, conteaza doar onoarea omului in general, o caracteristica desueta a complexului de atribute contemporane. Intr-o lume gidata de patima inavutirii rapide si marete, ce mai inseamna un cuvant? Cat despre prima parte a sintagmei? Dumnezeu cu mila...

Doar asa reuseste Milla sa isi fixeze un punct de reper in multimea chipurilor care ii invadeaza patul, spatiul temporal si constiinta. Daca nu am fi ghicit pe la jumatatea filmului identitatea criminalului, ar fi fost un thriller decent. Actritei i se muleaza roluri de acest gen, poate cu un pic mai multa actiune, interpretarea simuland aproape perfect sentimente si trairi de genul celor prezentate in scenariu. Sigur, ca la orice thriller, exista mici inadvertente sau scapari care fac sa paleasca veridicitatea (vezi scena afla mut prea la inceputul filmului, in care este ucis vagabondul acela; replica lui limiteaza din start numarul suspectilor:"Ce mai vrei acum?" Pe scurt, un semithriller, bun pentru ora 02 a.m, asa cum l-am vazut eu, undeva intre Deva si Arad.

Intelegem cu totii ironia adresata nevoii americanilor de a-si sti spatele asigurat. Ca este vorba despre FBI, CIA sau Superman, Spiderman si, de ce nu, Kick-Ass, nu mai conteaza, nu? De aici si pana la transfomarea ideii geniale din Kill Bill intr-o banda desenata unde si un copil de 11 ani matura pe jos cu vreo 30 de malaci (adunati din toate scenele de lupta) este o cale prea scurta. Chiar si pentru Tarantino. Recunoastem... Suntem, cu totii, mascati sau nu, adeptul ideii de ochi pentru ochi. Dar prin ce mijloace? Baietii trebuie sa treaca de la masturbare la lupta in strada pentru a demonstra ceva? Fetele trebuie sa fie explicite sexual de la varste cat mai fragede? Culmea este, si doar pentru acest lucru i-as da nota maxima filmului (daca nu ar contranadida la zmeuri de aur pentru celalte clisee), ca americanii sunt cei mai duplicitari oameni. Toti vor sa aiba super-eroul propriu in sufragerie, dar sunt primii care dau exemplul atitudinii pasive, bucuria filmarii si apoi postarii pe retele sociale a luptelor si batjocurii din strada, fara a ridica un degetel pentru sustinerea ideii anterioare. Inca un lucru si o atitudine pe care gresit am copiat-o si noi...

Filmul l-am vazut pe tren si a fost o experienta benefica doar temporal. Calitate indoielnica a jocului actoricesc, efecte speciale de duzina. oare exista filme de categoria w, z sau pe acolo pe la finalul alfabetului sa il putem incadra? Jocul de pe computer este superb, ca istorie si traiect linear de dezvoltare a intrigii, ca sa nu mai spun de efectele vizuale. Cam asa facem si noi filmele in primul an de facultate, doar ca nu aveam la dispozitie buget, firme de consultanta etc...

Ca domnul Jason a inceput sa faca un pic de burtica, intelegem. Dar ca domnul De Niro sa devina o copie alterata a lui Arnold si sa tacane cu mitraliera dupa teroristi, mi se pare deviant si demoralizator. Ca film de actiune, imbibat cu intrigi arabo-ruse, este desigur, reusit. Treaba cu inspiratia dupa fapte reale este aleatorie, neavand la indemana dovezi palpabile ca astfel de scenarii se petrec la tot pasul. Actorii, in afara de musiu Jason, nu dau farmec nici acuitatii vizuale, nici temperamentului dorit de regizor. Dialogurile sunt prea elaborate, posibil facute sa intelegem si noi intriga profunda. Si sunt prea multe greseli de estetica in film, daca este sa amintesc doar cine joaca rolul seicului. Aruncatul pisicii in cadrul organizatiei Feather Man care, apropo, nu exista decat in nuvela ce sta la baza filmului, opera a lui Sir Ranulph Fiennes, m-a dezamgit teribil. Pentru pasionatii stilului Statham, filmul e in linie continua. Pentru noi, ceilalti, e doar o deruta...

Cu riscul de a fi antamat drept nestiutor, consider ca filmul este pur si simplu o reclama la stilul de viata dorit de oamenii de peste ocean. Adica, de ce nu am incerca noi toate variantele posibile: tu cu mine, el cu cu mine, noi trei impreuna? De ce sa nu ne batem joc, alaturi de un Woody Allen prea efervescent penru unii, de batranele si expiratele valori europene? Ce conteaza ca urmeaza sa ma marit/insor? Hai s-o facem lata! De acord, nu te marita si ia la rand toti masculii, artisti nebuni sau nu, din Portugalia pana in Rusia. Ei, sigur, noi nu vedem trairile interioare, dramele damelor de companie americane venite la gustat de ciocane europene. Si, bineinteles, trebuie sa ne acceptam unii pe altii de dragului sexului pasional, cu crizele noastre (Penelope Cruz) cu frigiditatea noastra (tanti Rebbeca Hall) sau super voluptatea (madam Scarlett). In loc sa fi fost axat pe studiul operelor lui Gaudi de care se face atat tam-tam, sau studiul partii vatamate (viitorul sot), ni se prezinta frustrari temerare adunate constient (babaciunea Judy), suportate de dragul unor venituri colaterale, absolut necesare. Parca recunoastem modelul, nu? Il vedem zilnic in can-can-ul mediatic romanesc. Pacat de explozia vizuala a cadrelor de fundal si a muzicii inspirate...

Sunt un fan al abordarilor diferite, mai ales in cinematografie. Cu tot respectul pentru Lars, acest film mi se pare facut pe genunchi, cu o aura capatata prin Antichirstul sau mai stiu eu ce film anterior. Am stat aproape 3 ore sa vad si sa inteleg ca fiecare dintre noi traim si intelegem diferit o eventuala apocalipsa? Este vreo diferenta in faptul ca sfarsitul poate veni prin coliziunea cu o planeta, sau datorita unei molime sau a altor cataclisme? Conteaza perceptia celor cu situatie materiala foarte buna (cazul de fata)? Sau e identica cu ce a papuasilor din Noua Guinee? Ca Lars este un sceptic, un pesimist, o stim. Dar sa nu insufli nici macar o raza de speranta este aproape inuman. Nici macar baiatul nu crede ca o sa scape de acest sfarsit. Ca sa nu mai zic despre deviaţia numita dependenta de sex din filmele sale. Intr-un moment in care el singur sugereaza ca trebuie sa cedam, sa acceptam, ne-o prezinta pe madam Kirstin masturbandu-se la lumina noii planete. asadar, raul e pretutindeni si nimeni nu scapa de el. Dupa perceptia asta, eram terminati de mult. Sau ma insel eu si sfarsitul e chiar aproape?