Kazar

Americanul John Curran stia toate astea cind a regizat The Peinted Veil. A riscat totul propunind o pelicula romantica, englezeasca in forma, umana in continut, de o tulburatoare frumusete tocmai prin conformism. A reusit fara sa urmeze la litera romanul omonim al lui Somerset Maugham, dar respectind ordinea interioara a operei. Sensul si emotia picurate in paginile cartii s-au regasit in imaginile si in dialogurile filmului. Totul are sens, rost. Si nerv, si nervi, si dramatism, si umor. Curran i-a cooptat in aceasta intreprindere pe Edward Norton si Naomi Watts, doi mari actori, dar nu atit de mari in sensul hollywoodian incit sa ucida filmul, transformindu-l intr-un recital de virtuozitate. Ca implicarea lui Norton si Watts sa fie deplina, cei doi se regasesc pe generic in dreptul rubricii producatori. Walter Fane (Edward Norton), cercetator in microbiologie, se indragosteste de Kitty (Naomi Watts) de profesie tinara mofturoasa intretinuta de familie. Domnul doctor bacteriolog inamorat de profesie o cere in casatorie, o ia de sotie, ea nu zice nu, ai ei vor sa scape de ea, ea vrea sa scape de amenintarea unei mame speriata ca va avea (inca) o fata batrina la usa, se casatoresc, pleaca in China, la Shanghai, unde miroase a razmerita, unde ea isi gaseste un amant in persoana viceconsulului, dinsul profita, ea sufera, sotul inselat se prinde si o duce in creierii muntilor unde bintuie holera, ea sufera din nou, incepe sa inteleaga, se schimba cu fiecare om care moare, el o persecuta, o redescopera, incepe sa o iubeasca iar, ea descopera ca e gravida, nu stie sigur al cui e copilul, doctorul zice ca nu mai conteaza. Si nu mai conteaza, fiindca holera loveste la intimplare si nu tine cont de cei virtuosi. Walter moare, Kitty se intoarce in Anglia unde se naste Walter cel mic. Pe scurt, acesta este filmul filmului.

Un Pacino de geniu ca de fiecare data, un triller reusit cu o actiune clocotitoare pana la ultima secunda a desfasurarii

Un Al Pacino magnific, in poate cel mai complet personaj pe care l-a creat, cuvintele pe care le-as scrie imbraca prea putin emotia si jocul de maestru al acestuia. Fiecare secunda a peliculei e traita admirabil.

Am auzit ca de Valentine's Day la radio s-au dat bilete la From Paris with Love cu mentiunea "Petreceti o seara romantica la film". Poate o seara romantica impreuna cu prietenii de cazarma, caci From Paris... nu e nici film de dragoste, nici o replica data celebrului James Bond cu Sean Connery. Este doar un alt prilej pentru Luc Besson sa vanda la cinema ceva care seamana cu un episod mai lung de serial TV in care doi agenti secreti fac bang-bang si macelaresc emigranti prin Paris. Jonathan Rhys Meyers este James Reece, asistentul personal al ambasadorului Americii la Paris, baiat cu stare (si iubita frantuzoaica care sigur o sa va fure privirea) care viseaza ca atunci cand "va fi mare" sa ia parte la misiunile CIA. Nu trece mult si intra pe mana lui Charlie Wax (John Travolta), un agent profesionist, alaturi de care trebuie sa rezolve sangeros niste probleme de stat cu traficantii de droguri si sa faca prapad prin numeroasele comunitati de emigranti din Paris. Probabil ca nationalistii francezi ar jubila la aceasta curatenie generala incurajata de Besson (co-scenarist si co-producator), dar aceeasi nationalisti ar ridica din sprancene la cliseele despre Franta fluturate in film. Ca sa aveti o idee mai clara, incercati sa vi-l imaginati pe John Travolta in outfit de Othello (ras in cap, cu barbison, cercel si bronz fals) impuscand chinezi, pakistanezi, algerieni si vorbind cu pofta trucata despre suprematia unui Royal with Cheese. Si dupa ce savuram gustul ridicolului, nu ne ramane decat sa scormonim dupa amintirea unor vremuri in care acelasi Travolta vorbea despre acelasi Royal with Cheese. Pe atunci se numea Vincent Vega si era un mare actor.

L-am vazut pentru prima oara pe cand imi efectuam instructia militarie obligatorie la acea data. Un film reusit din multe puncte de vedere, la acea data fiind intr-un mediu institutionalizat imaginile unei comedii reusite aveau un impact puternic, zilele deveau mai scurte si mai usoare, instructia mai facila. Richard Gere nu se dezminte nici aici reuseste un rol magic si eu unul i-as fi dat Oscar pentru acest rol

Pentru cinefilul impatimit (dar dezamagit de repertoriul cinematografic monoton din main stream), un flm precum Pi (scenariul si regia: Darren Aronofsky, o productie low budget independenta in alb-negru) avea sa fie - la sfarsit de secol XX - un adevarat reviriment, o oaza de bucurie venita dintr-un mediu ce parea sa prefere creativitatii artistice a regizorului eficienta economica si cliseele cerute de producatori (ca-n The Player / Jocuri de culise al lui Robert Altman): actiune, umor, violenta, speranta, nuditate, sex, happy end - gaselnite cu care producatorii din culisele uzinei de vise si-au asigurat dintotdeauna succesul financiar. Pi poate fi citit si ca studiu asupra dependentei - fascinatia pe care o exercita numerele asupra mintii sclipitoare a lui Maximilliam Cohen (Sean Gullette) este maladiva si autodistructiva. Finalul - surpriza! - e mai degraba up (adica pozitiv, optimist si fericit, dar - nota bene - fara sa para un adaos artificial): pentru prima oara personajul savantului excentric nu mai face concurenta cu ordinatorul. Atunci cand fetita din vecini il intreaba pe Max rezultatul unei complicate inmultiri, el nu ii mai spune - cum izbutea mereu - numarul (din multe unitati) pe de rost, cu o secunda inaintea calculatorului, ci prefera - iarasi pentru intaia oara - sa o priveasca-n ochi pe cea care-l asalta, ori de cate ori il intalnea, cu astfel de intrebari. Ultima secventa marcheaza astfel intrarea intr-un alt ritm de viata si o posibila "umanizare" a personajului torturat de obsesia zecimalelor lui Pi. Filmul realizat de Aronofsky doi ani mai tarziu (in anul 2000), Requiem for a Dream / Recviem pentru un vis, reia cu alte date tema principala din Pi - escaladarea unei obsesii. Patru personaje din Brooklyn (un loc in care drogurile se obtin usor) isi traiesc drama dependentei lor de heroina, cocaina sau pilule de slabire. Sara Goldfarb (Ellen Burstyn, nominalizata la Oscar pentru acest rol), o vaduva retrasa ce-si petrece majoritatea timpului in fata televizorului, viseaza sa apara la TV si, nemultumita de silueta ei, incepe o cura de slabire rapida. Fiul ei, Harry (Jared Leto), ii fura sistematic televizorul din casa pentru a-l amaneta si a-si cumpara droguri din banii primiti. Marion (Jennifer Connelly), prietena lui, si amicul-dealer de droguri, Tyrone (Marlon Wayans), viseaza la randul lor "sa dea lovitura" si sa-si deschida niste magazine in oras. "Ar fi gresit - afirma Aronofsky - sa se vada in filmul nostru doar o predica despre abuzul de droguri." Ceea ce l-a interesat pe regizor a fost mai degraba "conflictul dintre dependenta si spiritul uman", felul in care "dependenta (fizica si psihologica) duce la pierderea contactului cu realitatea". Pozitia obiectiva in prezentarea personajelor dintr-un film (Trainspotting) ce abordeaza o tema asemanatoare este abandonata de Aronofsky in favoarea perspectivei subiective a narcomanilor (director de imagine: Matthew Libatique): o sensibilitate vizuala supercinetica (prim-planuri extreme cu pupile dilatate, imagini distorsionate, split screen) si peste toate o sfasietoare coloana sonora (Clint Mansell si The Kronos Quartet). Scopul montajului extrem de sofisticat (Jay Rabinowitz) - element important in constructia povestii din Requiem - este de a demonstra natura repetitiva, obsesiva a dependentelor, dar si de a arata legatura dintre diferitele forme de dependente prezentate in film: televizorul, cafeaua, drogurile. "Toate sunt la fel. Nu are importanta - afirma Aronofsky - compozitia chimica. Rezultatul afecteaza corpul si mentine treaz visul...Cea mai mare insulta pe care mi-o puteti aduce este sa spuneti: "E ca la MTV"...Mai intai, pentru ca taieturile din Requiem sunt mult mai dese, fiecare cu o durata de circa o treime de secunda. Pe de alta parte, MTV este stil in detrimentul substantei. Sau, mai bine zis, stil fara substanta. Acolo sunt pur si simplu taieturi cool si-atat. In Requiem am cautat sa dam fiecarei taieturi de montaj o motivare dramaturgica. Astfel, montajul devine un element dramatic in constructia filmului, un "personaj" care ajuta in mod esential la spunerea povestii. Este asemenea unui cuvant care se repeta ca un leit motiv." Inspirat din romanul omonim scris de Selby jr., Requiem pare a spune ca Visul American (fericirea adusa de o viata confortabila si "de succes") este un adevarat "opium pentru popor": "Sistemul educational din America ne invata ca ne nastem niste ticalosi" - afirma el - iar "scopul vietii noastre e sa ajungem niste ticalosi cu bani". Personajele din Requiem se distrug tocmai pentru ca nu izbutesc sa discearna esentialul de ceea ce este derizoriu. Aronofsky urmareste sa prezinte limitele cele mai de jos la care poate ajunge un om cand se prabuseste si decade. Astfel, acest film deopotriva naucitor si fermecator, este un recviem pentru un vis ce a murit, un cantec despre spulberarea acelui vis si despre abisurile mortii sale. Si totusi, in chip surprinzator, ultimele sale cadre suprind cele patru personaje (ce s-au zdrobit incercand sa-si implineasca visul) in pozitie fetala. Ca si cum si-ar dori ca totul sa fie doar un vis greu. Ca si cand si-ar dori sa se intoarca la starea de neprihanire a pruncilor.

Actiunea se petrece la Los Angeles, in cursul unei singure zile. Tema e anuntata de la inceput, prin intermediul unuia dintre cele (cel putin) 12 personaje principale - un politist negru (Don Cheadle). La L. A. - spune el - oamenii sint "mereu ascunsi in spatele otelului si al sticlei"; pare sa vorbeasca despre masini, dar de fapt vorbeste despre lumi inchise, despre grupuri - definite prin rasa si pozitie sociala - care vor sa aiba cit mai putin de-a face unele cu altele, dar care simt lipsa contactelor. Si singura lor forma de contact este ciocnirea. Atunci, care sint sansele acestei lumi? Sansele ca dintr-o ciocnire sa iasa vreodata ceva bun? Sansele ca stricaciunile cauzate de o ciocnire sa poata fi reparate printr-o alta ciocnire? De exemplu, cum se repara efectul unei ciocniri ca aceea dintre doi soti negri (Terrence Howard si Thandie Newton) aflati in drum spre casa, in masina personala, si doi politisti albi (Matt Dillon si Ryan Phillippe) aflati pe urmele unui masini identice, furate (alta ciocnire) de la doi soti albi (Brendan Fraser si Sandra Bullock) de doi infractori negri (Chris "Ludacris" Bridges si Larenz Tate)? Politistii stiu ca au oprit doi inocenti, dar veteranul (Dillon) e rasist si e intaritat - a surprins-o pe femeie facindu-i sex oral sotului ei aflat la volan. Sub ochii sotului si ai celuilalt politist (un boboc obligat sa inhaleze, ca un fumator pasiv, otrava partenerului sau), el o supune unei perchezitii umilitoare - practic o violeaza cu miinile. Ea se simte de doua ori injosita - de actul in sine, dar mai ales de lasitatea sotului -, dar simti ca pe partea ei e ceva reparabil: demnitatea, la ea, e ceva trainic - ca si iubirea. Problema e la sot: practic vezi demnitatea cazind de pe el, ca un costum de imprumut care i s-a luat inapoi, si in momentul acela stii ca lucrul cel mai greu pentru el - si ma tem ca pentru orice alt barbat ar fi la fel - va fi sa n-o urasca pe femeia iubita care a asistat la emascularea lui. Iata bilantul unei singure ciocniri - una dintre multele din film. Cum repari asa ceva?

Four brothers este povestea a patru frati vitregi, doi negri si doi albi, care se regasesc dupa multi ani la inmormintarea mamei lor adoptive. Unul, fost boxeur (interpretat de Mark Wahlberg) a avut probleme si abia a iesit din puscarie. Altul cocheteaza cu rockul, un altul e tata de familie si vrea sa intre in afaceri, iar al patrulea a zburat din fata-n fata si a ajuns acum la una posesiva. Moartea mamei e declansatorul intrigii. Femeia i-a adunat pe barbati de pe drumuri si a incercat sa le impuna un sistem de valori. Curind, imediat dupa ce vor fi suspinat barbateste dupa inmormintare, chiar de Ziua Recunostintei, cei patru isi vor da seama ca mama lor n-a fost o victima colaterala a unui jaf, ci tinta unui asasinat. Dintr-una intr-alta, vor descoperi si mobilul crimei si vor planui sa-si razbune mama dupa propriul lor sistem de valori, adica ucigind la rindul lor. Nu stiu cit de fericita ar fi fost mama respectiva sa-si vada copiii (cei mai rai copii gasiti in strada, pe care nimeni nu i-a vrut) omorind in stinga si-n dreapta ca s-o razbune, dar stiu ca John Singleton a dat cu acest film un rateu. Nu atit de mare, totusi, pentru ca nici miza nu e mare. De fapt, filmul ori e ceva, ori merge undeva. Nu e nici o drama de familie consistenta (barbatii suspina ce suspina, si-o imagineaza pe mama spunindu-le sa dea coatele jos de pe masa), dupa care trec la treaba. Nu e nici un bun film politist, pentru ca inevitabil si prea usor duc firele la un mafiot care controleaza zona prin oameni la primarie si politie. Nu e nici film de actiune suta la suta, pentru ca printre secventele de actiune sunt plasate false bombite psihologice, sau, ma rog, ceva ce ar dori sa semene cu elemente psihologice care sa intregeasca tabloul dramei traite de cei patru orfani. De fapt, filmul se tiriie caznit pe urmele mai multor teme-cliseu, punind niste personaje-cliseu sa rosteasca niste replici in care nu cred, iar rezultatul e o plictiseala. Pina si regizorul, asa bun cum e, nu pare deloc convins de ce vrea sa comunice.

Mitele care s-au cuibarit pe ecranele romanesti, mai bine mai tirziu decit niciodata, sunt de fapt unele extrem de tarcate. Lumea foarte colorata, a unor tigani doar pitoresti, care se mardesc exclusiv intre ei si nu ciordesc, nu manglesc, nu zulesc, nu sparlesc, nu sutesc, mai-mai ca te incinta. Titlul in sine este original, mai ales ca pe generic este pur si simplu desenat, parca vrindu-se un avertisment ca, aproape nici nu trebuie vreo limba straina ci numai imagine si muzica din belsug, care desi foarte antrenanta, nu are rafinamentul celei compuse de Bregovici.

Anii optzeci, Anglia. Razboiul rece la apogeu, obsesia nucleara, manifestari de extrema dreapta, post Punk si post The Wall, Margaret Thatcher. Din 1982, V for Vendetta, primul roman grafic al lui Alan Moore si David Lloyd aparea in fascicule, un total de 10, terminat in 1988. Este povestea unui anarhist mascat, care dezlantuie haosul in Albion, ucigand membrii esantionului conducator si aruncand in aer cladiri istorice emblematice. Razbunatorul V avea masca lui Guy Fawkes, complotistul de la 1605, care a vrut sa arunce in aer Parlamentul. Inspiratia, dupa cum spune Moore, e un talmes balmes, de la film noir, la gotic si retro-viitor, Fahrenheit 451, David Bowie, Harlan Ellison, Batman, Vincent Price din Dr. Phibes si Theatre of Blood, The Shadow, 1984 de George Orwell, Aldous Huxley. V for Vendetta avea toate caracteristicile unui clasic, aparea temporal la timp cu actiunea romanului lui Orwell, intr-o Anglie ravasita de tulburari politico-sociale. Descria un viitor distopic situat in 1997-98, dupa un razboi nuclear, o Anglie totalitar-fascista, avea un anti-erou misterios, anarhist, terorist, si un concept cu totul nou in lumea benzilor desenate pentru adulti. Succesul lui V a fost desavarsit in America, unde a aparut complet in 1990. Alan Moore a devenit intre timp pentru benzile desenate ceea ce a fost Orson Welles pentru cinema, seria sa Watchmen fiind cea mai revolutionara pentru super-eroi, cam la nivelul la ce a facut Freud pentru psihanaliza. Bineinteles ca Hollywoodul s-a interesat imediat de Moore si a cumparat drepturile de ecranizare (si macelarire) a operelor sale, care a inceput cu From hell / Din iad - Jack Spintecatorul (2001), si a continuat cu LXG - Liga Gentlemanilor Extraordinari (2003). Watchmen circula in faza de proiect de 15 ani pe la diferite studiouri si diferiti regizori. Si in fine, dupa amanari si modificari, in 2004 intra in productie V for Vendetta. Un proiect vechi de-al fratilor Wachowski (Matrix), scris de ei si produs de acelasi Joel Silver, filmat in studiourile Babelsburg la Berlin, cu exterioare la Londra, e cam apa de ploaie, pierdut in ceata londoneza. Filmul lui James Mc Teigue (la primul film, inainte fiind regizor secund la seria Matrix) e rece, fara personalitate si cam gratuit in climatul actual. Cu note (soparle) anti-americane, cu un rol marit pentru eroina Evey (Natalie Portman) si tradari majore fata de sursa originala. In consecinta, Alan Moore si-a scos numele de pe generic, desi, din punctul meu de vedere, la From Hell si LXG i-au maltratat mai mult opera decat aici. Dar probabil ca omul s-a saturat sa vada altceva pe ecran decat ce a pus el pe pagina. Nu are toata lumea norocul lui Frank Miller.

Raman la cartea lui Dumas care incanta nu doar ochii ci si sufletul, filmul sufera mutatii datorita cliseelor cinematografice. Cartea reda parfumul acelor vremuri filmul cam scartie. Merge un 7 cu plus.

Filmul lui Bill Condon este o biografie corecta, profesionista in manipularea evenimentelor realitatii, atit de corecta incit si actorii din rolurile principale parca au fost nascuti pentru rolurile respective. Cel mai bun exemplu este Liam Neeson, care are rara capacitate (care e doar in parte opera machiajului) de a semana efectiv cu originalul. Filmul a incheiat editia din acest an a Festivalului de la Berlin, unde era anuntat ca un film ce va face cu siguranta valuri. Bill Condon admite ca a dorit cu buna stiinta ca filmul sa nu emita nici o judecata de valoare - buna sau rea - despre activitatea lui Kinsey. Regizorul a dorit doar sa arate faptele, asa ca a luat-o cuminte din anul 1900 si s-a dus frumos pina in 1956. A bifat inceputurile - cursurile de la Harvard, de unde Kinsey a iesit biolog specializat in studiul viespilor, apoi profesoratul la Indiana University, primele cursuri despre casatorie (de fapt, despre viata sexuala), apoi alcatuirea echipei de cercetare, pe urma desfasurarea fortelor - realizarea interviurilor care au avut ca rezultat scrierea lucrarii din 1948 etc. Regizorul (care e si scenarist) duce mereu impreuna activitatea lui Kinsey si viata lui personala, insistind ca un psiholog pe problemele lui Kinsey, cu retrogradul sau tata, care nu i-a apreciat niciodata activitatea, dar insistind (cum era si normal) pe celula multifamiliala unde Kinsey si colaboratorii lui, impreuna cu sotiile, au explorat eliberarea sexuala. Paradoxul face ca, dorind atit de mult sa fie fidel realitatii si in ciuda subiectului sau revolutionar, filmul este teribil de conformist si mult prea cuminte. Poate ca eliberarea sexuala s-a fumat de mult. Sau poate ca nu.

Actiunea filmului An Education se desfasoara in acest interregn (mai exact, in 1961): zorii "noii ordini" (ai perioadei in care Londra va fi supranumita "swinging London") inca nu se pot ghici - inca secatuita de razboi, insetata de pace, intreaga tara pare sa vegeteze; dar nici vechea ordine nu mai e ce-a fost. Dupa cum ii spune eroina, o fata de 16 ani (Carey Mulligan), directoarei (Emma Thompson) de la scoala unde invata, "de acum incolo nu va mai fi suficient sa ne dati o educatie; va trebui sa fiti in stare sa ne explicati si de ce ne-o dati". Parintii fetei, ca si profesoarele ei, o tot imping din spate sa candideze pentru un loc la Oxford; ii tot spun ca educatia poate sa faca o mare diferenta in viata unei femei, o diferenta care pina in trecutul recent nu le fusese accesibila decit putinora. Dar, pe parcursul actiunii, eroina ajunge sa se indoiasca tot mai tare de valoarea reala a acestei sanse: e o sansa de a face ce? De a se angaja in administratia publica? De a educa la rindul ei alte fete, fara a sti nici ea sa le spuna de ce le-ar fi mai bine cu educatie decit fara? Eroina ajunge sa se indoiasca atit de tare deoarece in cursul filmului descopera niste posibilitati de gratificare hedonica a caror existenta in jurul ei, in Anglia ei (spre deosebire de Franta muzicilor, cartilor si viselor ei), nici n-o banuise. Descopera aceste posibilitati odata ce-l cunoaste pe David (Peter Sarsgaard). Acesta n-are studii superioare, insa are maniere, relatii camaraderesti cu femei imbracate elegant si tigari de rezerva in cutia de manusi a masinii; n-are o ocupatie clara, insa isi permite s-o duca la concerte si la licitatii, ba chiar la Paris, si, in ochii fetei, insasi dubiosenia afacerilor lui aduce a aventura, a "existentialism". De asemenea, David are cam de doua ori virsta ei. E un merit al filmului (adaptat de popularul romancier Nick Hornby dupa eseul autobiografic al jurnalistei Lynn Barber si regizat de Lone Scherfig) ca nu face nici un fel de caz de aceasta diferenta de virsta: ar fi fost anacronic din partea lui sa faca (in plus, 16 ani a fost si ramine, in Marea Britanie, virsta legala a maturitatii sexuale). Filmul are si alte merite: dilema sa (la fel ca a unui roman de Jane Austen) e una "istorica", dar care poate reverbera cu usurinta pina la liceenele de azi (inclusiv in Romania, unde criza de prestigiu a educatiei e foarte severa, iar tentatiile unui hedonism grosolan inteles vin din toate partile). Din pacate, e rezolvata facil: conform unei traditii melodramatice de secol XIX, seducatorul ascunde un secret intunecat si in ultimul act e demascat ca netrebnic, astfel incit publicul sa ramina cu o invatatura clara ("Fetelor, vedeti-va de scoala!") - sa nu-si mai puna intrebari. Ce s-ar fi intimplat daca nu exista nici un secret, daca cei doi ar fi mers mai departe cu planurile lor de casatorie? Cum ar fi aratat iubirea lor (caci filmul sugereaza ca e ceva iubire acolo) peste 10 ani? Asta e problema care merita pusa, dar, ca multe alte filme concepute pentru un public cit mai larg, An Education (care la nivelul formei e la fel de conventional ca o miniserie BBC) incearca sa inchida orice discutie - sa netezeasca orice cuta - inaintea genericului de final. Demascarea lui David remediaza si comunicarea pina atunci defectuoasa dintre eroina si parintii ei: tatal (Alfred Molina) isi recunoaste in fata ei timiditatea - frica de lumea pe care n-o cunoaste. Oare spectatorul cit de cit sensibil n-ar fi ghicit-o daca el n-o recunostea? Oare un personaj "de epoca" precum tatal nu putea fi scutit de catharsisul asta terapeutic cu alura moderna? Pe de alta parte, personajul fetei ramine in picioare: actritei ii ies si chicotelile de fetita, ii ies si afectarile frantuzesti, ii iese si gravitatea, si, cel mai greu, mixul dintre aceste elemente ii iese perfect fluid, fara nici un accent pus prea apasat, fara nici o lingurita de ceva sau de altceva turnata in plus. Inca ceva: face din eroina o naiva care gindeste tot timpul, ceva ce nu tine doar de niste ochi inteligenti si de niste fraze bine intoarse de scenarist, ci si de felul in care taie frazele respective - unde pune pauza, unde se precipita. "Presupun ca ma considerati o femeie decazuta", ii spune ea directoarei, accentuind ultima sintagma cu sarcasm nervos, ca sa-i scoata in evidenta caracterul anacronic. La care Emma Thompson ii raspunde strivitor: "Nu esti o femeie."

Filmul iti ia ochii de la prima scena prin picturalitate. Tonurile sunt prafuite, totul e vintage-chic, hainele sunt bine alese, tigarile fumate cu pasiune, iar nuantele rujului transmit mai multa emotie decat cuvintele actritelor. Totul pentru a reconstrui o imagine perfecta a Londrei aflata in plin razboi mondial. E ca si cum ti-ai imagina ca ia viata o ilustrata pastrata de pe vremea bunicii. Vera Phillips (Keira Knightley) canta pentru soldati pe o scena improvizata, in metrourile londoneze. Asa o remarca viitorul ei sot, capitanul William Killick, bine interpretat de Cilian Murphy. Numai ca Vera da din intamplare peste un fost iubit din adolescenta, care este nimeni altul decat binecunoscutul poet galez Dylan Thomas (Matthew Rhys). Iar cand in peisaj mai apare si sotia lui Dylan, Caitlin (Sienna Miller), totul aluneca inspre un triunghi amoros. Pana in final asistam la o lupta continua a fiecarui personaj cu propriile sentimente si cu ale celorlalti: Dylan isi iubeste sotia, desi nu se sfiieste sa o insele si nici sa tanjeasca dupa Vera, vesnica lui muza; Vera ar vrea sa se lase prinsa de vraja versurilor si promisiunilor poetului Dylan, insa are si ea nevoie de un sot in acele vremuri de restriste. Unde mai pui ca cele doua rivale devin bune prietene. Dupa o buna bucata de film in care e plecat la razboi si trece prin tot felul de orori, William se intoarce la Vera (care intre timp i-a facut si un copil) si incearca sa-si potoleasca gelozia si indoielile tragand cu pusca. Din fericire, nimeni nu moare. De ce merita sa va uitati la The Edge of Love? Din pacate nu pentru Keira Knightley, care desi e prezenta in mai mult de 85% din cadre, nu convinge, fiind tot timpul prea afectata, astfel ca trairile pe care vrea sa le transmita par fortate si usor false. Un rol surprinzator de bun il face Sienna Miller - sotia prinsa la mijloc intre prietenie si chinuitoarea banuiala ca Dylan o va iubi mereu mai mult pe prietena ei decat pe ea. Desi se vrea (si) un film biografic despre Dylan Thomas, interpretul poetului, Matthew Rhys nu reuseste sa capteze indeajuns de mult interesul spectatorului. In schimb, Cillian Murphy ne arata ca poate sa fie foarte sarmant chiar si intr-un rol de good guy. Veti simti din plin atmosfera agitata din timpul razboiului, surescitata de o moarte care pandeste tot timpul dupa colt, dar si de acel strop de nebunie al acelor ani. Asta datorita camerei care stie sa surprinda lumini si umbre, imagini frante, ca intr-un caleidoscop si detalii surprinse cu incetinitorul, cum ar fi piciorul Verei, care-si scoate dresul inainte de a face dragoste cu William. Frigul si umezeala peisajelor din Wales sunt bine "pictate", prin tonuri mai stinse, contrapunctate de rochiile colorate ale celor doua prietene. Una peste alta, un film care te convinge prin imagini si miscarile inteligente ale camerei, dar care te dezamageste (nu in totalitate) prin lipsa de substanta a personajelor si a jocului.

Pentru a intelege de ce Albionul a ramas inca regat nu trebuie ratat acest frumos document al unei iubiri traite acum mai bine de un secol. E o frumoasa marturie a acelor timpuri tulburi pentru toata Europa. O lunga domnie a frumoasei regine Victoria asigurandu-i regatului drumul spre propria identitate si o evolutie in istoria umanitatii. Excelente decoruri iar jocul actorilor intregesc frumoasa poveste de dragoste.

Vazandu-l pe Peter O'Toole in eleganta sala de la Kodak Theatre asteptand pentru a opta oara in viata verdictul final al Oscarurilor si gandindu-te cum arata el in Lawrence of Arabia, How To Steal a Milion sau The Night of the Generals ti se strange inima si iti vine sa exclami asemeni chelneritei din Venus: Vai, Doamne, cat era de frumos! Pana si albastrul intens al ochilor i s-a tulburat, neschimbata ramanandu-i insa privirea, acel amestec unic de uimire neincrezatoare si ironie amuzata, de sarcastica superioritate si exaltare maladiva, de taioasa duritate si adanca melancolie. Inalt, blond, distins, el nu a fost niciodata omul care te indeamna la familiarisme, ci mai degraba intruchiparea elegantei britanice, politicos distanta si rece. Poate si de aceea a fost supranumit "cel mai desavarsit englez dintre irlandezi". El este insa mandru de obarsia sa, lucru pe care il afirma de fiecare data cand are prilejul si il subliniaza printr-un mic detaliu vestimentar: poarta intotdeauna sosete verzi. Dupa cum mandra este Anglia de cariera lui scenica. Renumit actor de teatru shakespearian, el a fost rand pe rand Hamlet (chiar in regia marelui specialist, Laurence Olivier), Macbeth, Shylock, Petruchio din Femeia indaratnica, Lysander din Visul unei nopti de vara. Repertoriul sau se intinde insa de la Cehov (Unchiul Vania) si Bernard Shaw (Pygmalion, Major Barbara, Om si supraom) pana la Becket (Asteptandu-l pe Godot) si John Osborne (Priveste inapoi cu manie). Pentru ca, spune el, "teatrul, teatrul, teatrul este singura scoala". Pentru ca iubeste mai mult decat orice aceasta arta a momentului: "Imi place efemerul si urasc definitivul. Imi place actoria clasica deoarece ai nevoie de un registru vocal precum un cantaret de opera, de miscare precum un balerin, plus de abilitatea de a juca si de a-ti transforma intregul corp intr-un instrument muzical la care sa poti canta". Nici ca se putea o mai buna deslusire a secretului artei sale pe care si-a daruit-o in paralel publicului pe scena, pe ecran si la televiziune (peste 100 de piese, 50 de filme si 20 de productii TV). Asa cum afirma prin gura personajului sau din Venus, pentru O'Toole secretul vietii este sa ai si sa oferi placere. "Ce minunate erau zilele cand ma duceam la Paris sa beau o bere si ma trezeam in Corsica, cand plecam de acasa dupa un pachet de tigari si ma mai intorceam dupa o luna!" Unii numesc asta boemie, altii excese. De fapt, O'Toole nu a vrut sau nu a putut niciodata sa le reziste nici atunci cand bautura era sa-l omoare distrugandu-i pancreasul si facandu-l dependent de insulina. El nu se defineste drept un "heavy drinker", ci drept un incorigibil romantic, un vesnic indragostit de femei si de poezie. Iar dintre toate poeziile cel mai mult ii plac sonetele lui Shakespeare. Stie 154 pe de rost si e gata in orice clipa sa recite unul. Asa cum o face in Venus (sonetul XVII).

Concentrat nu atat pe recuzita festiva (desi reuseste o superhaioasa trecere in revista a modurilor de a serba Craciunul la americani) cat pe optiunea de-a face sau nu din familie centrul universului macar cu asemenea prilej, filmul vorbeste, de fapt, despre o reconciliere a oamenilor cu niste valori care, cel putin de vreun deceniu-doua incoace par demonetizate si caraghioase. Protagonistii sai, Brad si Kate, formeaza de vreo trei ani un cuplu emancipat, independent, cu o excelenta pozitie financiara si sociala si toate poncifurile urbane aduse la zi. Utopia lor o reprezinta comoditatea, tratamentele de intretinere corporala, cursurile de dans si mai ales vacantele luxoase in locuri exotice si aflate cat mai departe de familie. Ei bine, butonul declansator al unei serii intregi de aventuri rezervate lui Brad si Kate este constituit de imposibilitatea avionului de-a decola din cauza cetii din San Francisco si mai ales de aparitia lor accidentala la Stiri, ca subiecti ad-hoc ai unui reportaj la fata locului. Odata minciuna dezvaluita, cei doi sunt nevoiti sa faca intr-o singura zi vizitele cu care au ramas datori: la mamele si tatii lor, divortati si aflati fiecare intr-un nou cuplu. Ce urmeaza nu se rezuma doar la un sir de gaguri corporale si ironii verbale in cea mai mare parte izbutite (in ciuda fermentului grosier al unora). Partea cu adevarat reusita este cea usor amaruie, care le da prilejul lui Brad si Kate sa constate ca drumul lor pana la cuplul adevarat, fara secrete, umbre si acuze reciproce dospite pana la resentiment, mai are cateva curbe periculoase de invins. Printre surori rautacioase, copii razgaiati, frati badarani, cumnati apatici sau cumnate lipsite de tact, egoism matern sau blazare paterna, momente penibile, dezvaluiri greu de suportat si mici renghiuri malitioase, cei doi vor afla importanta solidaritatii, dar mai ales a iubirii, acel liant misterios care transforma tot acest amalgam insuportabil intr-o entitate indispensabila: familia.

Christian Bale a slabit zeci de kilograme pentru a juca rolul insomniacului Trevor Reznik (si nu Trent Reznor!) in mult-comentatul The Machinist/El Maquinista, filmat anul trecut la Barcelona. Aspectul rezultat (un detinut la Auschwitz in zilele lui proaste) i-a facut pe unii sa-l priveasca cu admiratie, pe altii cu teama, iar pe Bob De Niro, probabil, cu furie. Bun, am bifat elementul tabloid, acum putem vorbi linistiti despre film. Masinistul e ultimul (si as indrazni sa sper cel de pe urma) dintr-o serie de filme extrem de la moda de ceva vreme incoace. Cosmar (sub)urban, memorie (dez)afectata, erou haituit de demoni mai mult sau mai putin personali, indicii mai mult sau mai putin postmoderniste, revelatie finala mai mult sau mai putin surprinzatoare, imagine stilizata pana la refuz, ambiguitate pana la absurd, paranoia pana la dementa... intrezariti portretul robot, nu-i asa? Regizorul Brad Anderson, debutat in TV, scolit in comedie si apoi convertit la horror (intelectual, ce-i drept) respecta schema cu sfintenie, chit ca mai pigmenteaza intregul cu trimiteri mai mult (Kafka, Dostoievsky) sau mai putin (Bunuel) evidente si se achita de job cu eleganta, fara ostentatie dar si fara sclipire. Cam tot greul cade pe umerii cadavrului ambulant Bale (nu, nu-i o poanta ieftina), a carui gama de expresii grotesti, cauzate fie de sangele care curge din frigider, fie de mortul care dispare din covor, fie de (!) acordurile Bernard Herrman-esti semnate Roque Banos, devine, din pricina repetitiei, aproape comica. In fapt, in ciuda tensiunii apasate, nu o data ai senzatia ca vezi o comedie (foarte) neagra - ca atare, singura secventa cu adevarat formidabila (tunelul groazei) pare scoasa din (alt) context. Pana la urma, din seria de filme mai sus-pomenite (le stiti), cu care Masinistul imparte mai mult decat si-ar dori, numai doua au cu adevarat relevanta - Twelve Monkeys si ungurescul Kontroll. Filmul lui Brad Anderson dezamageste datorita senzatiei de deja-vu si finalului previzibil, doua hibe pe care Terry Gilliam si Nimrod Antal au stiut sa le transforme, cu siretenie, in atuuri.

Nu putini sunt biografii si editorii lui Shakespeare care manifesta certe reticente fata de piesa The Merchant of Venice / Negutatorul din Venetia pentru aparentele unui antisemitism bine mascat intr-o intriga ce poarta marca autorului. Ambiguitate si rafinament idilic, intoleranta bine argumentata de ambele parti ale baricadei, iertare si dragoste, precum si un proces cu mult suspans si rasturnari de situatii (ca-n filmele americane de astazi). De aceea Shakespeare este "contemporanul nostru", cum a spus-o inspirat cu peste patru decenii in urma Jan Kott. Mutind personajele si conflictul la Venetia, Shakespeare nu si-a potolit mai putin "intoleranta" fata de camatarii evrei, Shylock raminind un prototip celebru. Dar, in acelasi timp, nemuritorul Will isi argumenteaza cu forta constructia personajului umilit, prin drama familiara pe care o traieste. Constient de dispretul cu care este tratat de crestini, Shylock este condus de o razbunare ale carei consecinte, spera el, ar putea sterge un oprobriu milenar. Celebrul imprumut pentru a carui neonorare beneficiarul Antonio (Jeremy Irons) trebuie sa plateasca cu o livra din propriul trup este astazi bine cunoscut. Mai putin stiu poate spectatorii de astazi despre turnura procesului, construit pentru a afirma personalitatea si calitatile femeilor, care in secolul al saisprezecelea nu se prea bucurau de stima barbatilor. In urma acestei secvente l-am putea judeca pe Shakespeare ca pe un promotor "avant la lettre" al feminismului. Fiindca Portia si Nerissa (Lynn Cellins si Heather Goldenhersh), deghizate in avocat, respectiv grefier, vor intoarce pe dos asteptata si inevitabila sentinta capitala, trimitindu-l pe Shylock in capcana propriei intolerante. In film se spun lucruri zguduitoare despre efectele intolerantei, dar si despre capacitatea de iertare. Despre sisteme de valori acceptate si despre limitele acestora. Despre iubirea cu caracter platonic si dragostea patimasa, care transcende o profunda prietenie. Despre carentele moralei si despre "goana dupa aur". Meritul regizorului Michael Radford (Il Postino) este acela de a fi pastrat nealterat cadrul piesei shakespeariene (imagine, machiaj, costume, decoruri, ambianta exterioara) si, in acelasi timp, de a-l fi apropiat de conflictele lumii contemporane, conferindu-i dinamism si accesibilitate. Echilibrul intre elementele dramatice si cele din sfera comicului sunt perfect conservate in film, de la farsa petitorilor pina la emanciparea femeilor, de la comedia deghizarilor la dramatismul procesului prezidat de dogele Venetiei. Al Pacino, si el un interpret si regizor indragostit de Shakespeare, ne propune un Shylock complex, ancorat in drama unei fiinte umane a carei existenta este marcata de dimensiuni morale absolute. Din-colo de etnii, Pacino se implica in descrierea profundei drame umane pe care o traieste personajul sau, conferindu-i adincimea necesara echivalentelor contemporane. Desenind drama lui Shylock, Al Pacino mai subliniaza o dimensiune mai putin vizibila a operei shakespeariene, si anume faptul ca autorul nu ofera concluzii, lasind spectatorul sa judece cu propria inteligenta si cu propriile sentimente efectele conflictului la care asista. Si faptul ca, la final, spectatorii (posibili) vor fi alaturi de Shylock ne dovedeste intuitia unui mare actor. Jeremy Irons (Antonio), Joseph Fiennes (Bassanio), Kris Marshall (Gratiano), Charlie Cox (Lorenzo) completeaza o distributie de exceptie. Un film ce nu trebuie ratat!

Vizual impresioneaza la maxim aceasta poveste desprinsa din lumea Disney, foarte bun pentru cei mici are toata substanta necesara o poveste de basm cu multe siropuri contrafacute in laboratoare multimedia, tehnica tridimensionala de a aduce cat mai multi spectatori in salile de cinema si bineinteles partea cu Greenpeace in care noi comunicam si relationam cu natura un cliseu mai nou al filmele de box-office. Pandora este mai mult decat o cutie a sperantei omenirii ca totul va fi bine in viitor, ca aspectele negative vor fi sterse si noi vom imparti spatiul personal cu animale de companie ca tigri si pantere sau cine stie vreun rinocer. Nu zic ca am o adversitate asupra limbii engleze dar prea excesiv este pusa in fata ca o posibila limba universala de comunicare intergalactica, ma lasi, si sincer cred ca sunt mai multi vorbitori de limba chineza sau chiar indiana in lume asa ca americanilor mai incet cu globalizarea. James Cameron a intuit de multa vreme calea succesului comercial inca de la siroposul Titanic, dar acum s-a depasit pe sine si a creat un basm modern cu imagini si efecte speciale captivante si…cam atat. Raman la acel magnific Abis care cu adevarat ramane o capodopera, cat despre Avatar recomandat categoriilor de varsta infantila.