Kazar

Un Pacino de geniu ca de fiecare data, un triller reusit cu o actiune clocotitoare pana la ultima secunda a desfasurarii

Dupa trei ani am reusit sa vad, la o ora imposibila, The Passion of the Christ / Patimile lui Cristos. Nu ca n-as fi putut sa ajung pina acum la filmul lui Mel Gibson; dar scandalul stirnit de aceasta productie, acuzele furibunde si elogiile delirante care i s-au adus au aminat o vizionare calma, asa cum mi-o doream. Mi-au ramas in memorie dintre zecile de reactii raspindite in presa anului 2004 doua interventii, ambele aspre, datorate lui Cristian Tudor Popescu si Andrei Plesu. In timp ce primul declara ca filmul lui Gibson nu e nici antisemit, nici prosemit, ci "protimpit", al doilea sublinia pedagogic absurditatea unei creatii cinematografice care, inspirindu-se din Biblie, este interzisa copiilor. Ii putem reprosa lui Mel Gibson violenta excesiva? Ar fi trebuit el sa indulceasca hapul astfel incit filmul sa poata fi urmarit cu delectare de catre Andrei Plesu si copiii sub 15 ani? E limpede ca fata de Jesus of Nazareth / Isus din Nazareth, filmul rulat pina la saturatie al lui Zeffirelli, noua pelicula pune accentele diferit. Nu pe nimbul lui Isus, pe lumina dumnezeirii lui, pe transcendentul intruchipat si intrupat. Nu pe fiul Domnului, ci pe fiul omului: faptura de carne si singe care trece, sub ochii nostri, prin chinurile iadului pamintean. In pelicula lui Zeffirelli, actorul care-l juca pe Isus, Robert Powell, avea in ochi o lumina ce iesea pentru a inunda intregul cadru. Cel din Patimile lui Cristos, James Caviezel, e in schimb infatisat in doua registre: unul cald, familial si familiar (scenele cu Maria si cele cu ucenicii), si altul progresiv-inspaimintator, de tortura expusa detaliat. Am intors si eu privirea, in citeva momente ale filmului. Dar insistenta regizorului pe aceste detalii crude nu mi se pare defel un semn de prostie singeroasa. Nici nu cred ca el a mizat pe carnea sfisiata a lui Isus din ratiuni comerciale, cum s-au grabit sa-l acuze critici edificati asupra filmului inca inainte de a-l vedea. Rastignirea nu este inventia lui Mel Gibson, iar parcursul halucinant al Mintuitorului nu e o fabulatie pe care sa i-o atribuim. Supraexpunerea ne poate oripila, dar exact acest lucru vrea sa-l transmita regizorul: ca exista suferinte atroce, de la care intoarcem ochii, dar pe care Unul dintre noi le-a indurat. Daca ar fi scaldat intreaga istorie intr-o lumina dulce sau daca ar fi plasat-o la o distanta convenabila, ne-am fi imaginat, doar, patimile lui Isus. Asa, le vedem "direct", fara nici un fel de filtru, la scara de 1/1. Abstractiunea lasa loc concretetii. Nu spunea tot Andrei Plesu, cu alte ocazii, ca nu-i putem judeca pe cei trecuti prin inchisorile comuniste cita vreme n-am rezistat noi insine la proba smulgerii unghiilor? Prin aceasta proba, extinsa diabolic pina dincolo de capacitatea omeneasca de a indura, trece Isus, tradat de Iuda, vinat de farisei, scuipat de evrei, lovit cumplit de romani. Si pindit, mereu, de un memorabil Diavol ce incearca sa-l atraga de partea Raului. Cele citeva imperfectiuni ale filmului sint datorate tocmai stilizarii retorice in care mai cade Mel Gibson. Prea multi dintre cei care-l lovesc pe Isus sint creaturi hide, monstri cu fata umana, estropiati purtindu-si defectele la vedere. Mai expresiv mi se pare personajul care-l joaca pe tilharul batjocoritor de pe Cruce. El e intreg si "normal" sub aspect fizic; ceea ce face diferenta este energia lui pingaritoare, rautatea care-l iriga pina-n ultima clipa. Un film ce trebuie vazut cu ochii larg deschisi.

Americanul John Curran stia toate astea cind a regizat The Peinted Veil. A riscat totul propunind o pelicula romantica, englezeasca in forma, umana in continut, de o tulburatoare frumusete tocmai prin conformism. A reusit fara sa urmeze la litera romanul omonim al lui Somerset Maugham, dar respectind ordinea interioara a operei. Sensul si emotia picurate in paginile cartii s-au regasit in imaginile si in dialogurile filmului. Totul are sens, rost. Si nerv, si nervi, si dramatism, si umor. Curran i-a cooptat in aceasta intreprindere pe Edward Norton si Naomi Watts, doi mari actori, dar nu atit de mari in sensul hollywoodian incit sa ucida filmul, transformindu-l intr-un recital de virtuozitate. Ca implicarea lui Norton si Watts sa fie deplina, cei doi se regasesc pe generic in dreptul rubricii producatori. Walter Fane (Edward Norton), cercetator in microbiologie, se indragosteste de Kitty (Naomi Watts) de profesie tinara mofturoasa intretinuta de familie. Domnul doctor bacteriolog inamorat de profesie o cere in casatorie, o ia de sotie, ea nu zice nu, ai ei vor sa scape de ea, ea vrea sa scape de amenintarea unei mame speriata ca va avea (inca) o fata batrina la usa, se casatoresc, pleaca in China, la Shanghai, unde miroase a razmerita, unde ea isi gaseste un amant in persoana viceconsulului, dinsul profita, ea sufera, sotul inselat se prinde si o duce in creierii muntilor unde bintuie holera, ea sufera din nou, incepe sa inteleaga, se schimba cu fiecare om care moare, el o persecuta, o redescopera, incepe sa o iubeasca iar, ea descopera ca e gravida, nu stie sigur al cui e copilul, doctorul zice ca nu mai conteaza. Si nu mai conteaza, fiindca holera loveste la intimplare si nu tine cont de cei virtuosi. Walter moare, Kitty se intoarce in Anglia unde se naste Walter cel mic. Pe scurt, acesta este filmul filmului.

Un Al Pacino magnific, in poate cel mai complet personaj pe care l-a creat, cuvintele pe care le-as scrie imbraca prea putin emotia si jocul de maestru al acestuia. Fiecare secunda a peliculei e traita admirabil.

Pentru cinefilul impatimit (dar dezamagit de repertoriul cinematografic monoton din main stream), un flm precum Pi (scenariul si regia: Darren Aronofsky, o productie low budget independenta in alb-negru) avea sa fie - la sfarsit de secol XX - un adevarat reviriment, o oaza de bucurie venita dintr-un mediu ce parea sa prefere creativitatii artistice a regizorului eficienta economica si cliseele cerute de producatori (ca-n The Player / Jocuri de culise al lui Robert Altman): actiune, umor, violenta, speranta, nuditate, sex, happy end - gaselnite cu care producatorii din culisele uzinei de vise si-au asigurat dintotdeauna succesul financiar. Pi poate fi citit si ca studiu asupra dependentei - fascinatia pe care o exercita numerele asupra mintii sclipitoare a lui Maximilliam Cohen (Sean Gullette) este maladiva si autodistructiva. Finalul - surpriza! - e mai degraba up (adica pozitiv, optimist si fericit, dar - nota bene - fara sa para un adaos artificial): pentru prima oara personajul savantului excentric nu mai face concurenta cu ordinatorul. Atunci cand fetita din vecini il intreaba pe Max rezultatul unei complicate inmultiri, el nu ii mai spune - cum izbutea mereu - numarul (din multe unitati) pe de rost, cu o secunda inaintea calculatorului, ci prefera - iarasi pentru intaia oara - sa o priveasca-n ochi pe cea care-l asalta, ori de cate ori il intalnea, cu astfel de intrebari. Ultima secventa marcheaza astfel intrarea intr-un alt ritm de viata si o posibila "umanizare" a personajului torturat de obsesia zecimalelor lui Pi. Filmul realizat de Aronofsky doi ani mai tarziu (in anul 2000), Requiem for a Dream / Recviem pentru un vis, reia cu alte date tema principala din Pi - escaladarea unei obsesii. Patru personaje din Brooklyn (un loc in care drogurile se obtin usor) isi traiesc drama dependentei lor de heroina, cocaina sau pilule de slabire. Sara Goldfarb (Ellen Burstyn, nominalizata la Oscar pentru acest rol), o vaduva retrasa ce-si petrece majoritatea timpului in fata televizorului, viseaza sa apara la TV si, nemultumita de silueta ei, incepe o cura de slabire rapida. Fiul ei, Harry (Jared Leto), ii fura sistematic televizorul din casa pentru a-l amaneta si a-si cumpara droguri din banii primiti. Marion (Jennifer Connelly), prietena lui, si amicul-dealer de droguri, Tyrone (Marlon Wayans), viseaza la randul lor "sa dea lovitura" si sa-si deschida niste magazine in oras. "Ar fi gresit - afirma Aronofsky - sa se vada in filmul nostru doar o predica despre abuzul de droguri." Ceea ce l-a interesat pe regizor a fost mai degraba "conflictul dintre dependenta si spiritul uman", felul in care "dependenta (fizica si psihologica) duce la pierderea contactului cu realitatea". Pozitia obiectiva in prezentarea personajelor dintr-un film (Trainspotting) ce abordeaza o tema asemanatoare este abandonata de Aronofsky in favoarea perspectivei subiective a narcomanilor (director de imagine: Matthew Libatique): o sensibilitate vizuala supercinetica (prim-planuri extreme cu pupile dilatate, imagini distorsionate, split screen) si peste toate o sfasietoare coloana sonora (Clint Mansell si The Kronos Quartet). Scopul montajului extrem de sofisticat (Jay Rabinowitz) - element important in constructia povestii din Requiem - este de a demonstra natura repetitiva, obsesiva a dependentelor, dar si de a arata legatura dintre diferitele forme de dependente prezentate in film: televizorul, cafeaua, drogurile. "Toate sunt la fel. Nu are importanta - afirma Aronofsky - compozitia chimica. Rezultatul afecteaza corpul si mentine treaz visul...Cea mai mare insulta pe care mi-o puteti aduce este sa spuneti: "E ca la MTV"...Mai intai, pentru ca taieturile din Requiem sunt mult mai dese, fiecare cu o durata de circa o treime de secunda. Pe de alta parte, MTV este stil in detrimentul substantei. Sau, mai bine zis, stil fara substanta. Acolo sunt pur si simplu taieturi cool si-atat. In Requiem am cautat sa dam fiecarei taieturi de montaj o motivare dramaturgica. Astfel, montajul devine un element dramatic in constructia filmului, un "personaj" care ajuta in mod esential la spunerea povestii. Este asemenea unui cuvant care se repeta ca un leit motiv." Inspirat din romanul omonim scris de Selby jr., Requiem pare a spune ca Visul American (fericirea adusa de o viata confortabila si "de succes") este un adevarat "opium pentru popor": "Sistemul educational din America ne invata ca ne nastem niste ticalosi" - afirma el - iar "scopul vietii noastre e sa ajungem niste ticalosi cu bani". Personajele din Requiem se distrug tocmai pentru ca nu izbutesc sa discearna esentialul de ceea ce este derizoriu. Aronofsky urmareste sa prezinte limitele cele mai de jos la care poate ajunge un om cand se prabuseste si decade. Astfel, acest film deopotriva naucitor si fermecator, este un recviem pentru un vis ce a murit, un cantec despre spulberarea acelui vis si despre abisurile mortii sale. Si totusi, in chip surprinzator, ultimele sale cadre suprind cele patru personaje (ce s-au zdrobit incercand sa-si implineasca visul) in pozitie fetala. Ca si cum si-ar dori ca totul sa fie doar un vis greu. Ca si cand si-ar dori sa se intoarca la starea de neprihanire a pruncilor.

L-am vazut pentru prima oara pe cand imi efectuam instructia militarie obligatorie la acea data. Un film reusit din multe puncte de vedere, la acea data fiind intr-un mediu institutionalizat imaginile unei comedii reusite aveau un impact puternic, zilele deveau mai scurte si mai usoare, instructia mai facila. Richard Gere nu se dezminte nici aici reuseste un rol magic si eu unul i-as fi dat Oscar pentru acest rol

Am auzit ca de Valentine's Day la radio s-au dat bilete la From Paris with Love cu mentiunea "Petreceti o seara romantica la film". Poate o seara romantica impreuna cu prietenii de cazarma, caci From Paris... nu e nici film de dragoste, nici o replica data celebrului James Bond cu Sean Connery. Este doar un alt prilej pentru Luc Besson sa vanda la cinema ceva care seamana cu un episod mai lung de serial TV in care doi agenti secreti fac bang-bang si macelaresc emigranti prin Paris. Jonathan Rhys Meyers este James Reece, asistentul personal al ambasadorului Americii la Paris, baiat cu stare (si iubita frantuzoaica care sigur o sa va fure privirea) care viseaza ca atunci cand "va fi mare" sa ia parte la misiunile CIA. Nu trece mult si intra pe mana lui Charlie Wax (John Travolta), un agent profesionist, alaturi de care trebuie sa rezolve sangeros niste probleme de stat cu traficantii de droguri si sa faca prapad prin numeroasele comunitati de emigranti din Paris. Probabil ca nationalistii francezi ar jubila la aceasta curatenie generala incurajata de Besson (co-scenarist si co-producator), dar aceeasi nationalisti ar ridica din sprancene la cliseele despre Franta fluturate in film. Ca sa aveti o idee mai clara, incercati sa vi-l imaginati pe John Travolta in outfit de Othello (ras in cap, cu barbison, cercel si bronz fals) impuscand chinezi, pakistanezi, algerieni si vorbind cu pofta trucata despre suprematia unui Royal with Cheese. Si dupa ce savuram gustul ridicolului, nu ne ramane decat sa scormonim dupa amintirea unor vremuri in care acelasi Travolta vorbea despre acelasi Royal with Cheese. Pe atunci se numea Vincent Vega si era un mare actor.

Odata intrati in cadru impreuna, Diane Lane si Richard Gere reusesc insa, chiar cu saracutele date ale scenariului, sa sustina povestea, sa o transforme intr-un sir rezonabil de stari emotionante si sa se salveze de ridicol. Nu e putin lucru daca ne gandim la datele de la care au pornit, iar reusita lor se explica nu doar prin stofa lor actoriceasca de clasa, care poate conferi credibilitate oricarei situatii, ci si prin magnetismul evident al cuplului lor, verificat in 1984 in The Cotton Club si in 2002 in Unfaithful. Ei sunt cei care tarasc cu decenta dupa ei o remorca plina cu sirop si clisee, jucand cu o implicare si o modestie care dau farmec povestii. Pana la urma, interpretarea lor compenseaza si uraganul de opereta, si antipatia puternica provocata de personajele secundare. Amanda, fiica lui Adrienne, in carte o tanara vaduva depresiva cu doi copii, careia mama ii povesteste intamplarea din Rodanthe tocmai ca sa o ajute sa isi revina, devine in film o adolescenta cretinuta si nazuroasa, parand incapabila sa inteleaga macar limbajul articulat, daramite complicatele probleme sentimentale ale mamei. Sotul este aproape inexistent (deci dilema lui Adrienne este gratuita), iar fiul pacientei decedate este o aparitie grobiana si inutila, in contrast cu sotul acesteia, jucat cu finete de Scott Glenn. Emotionant pentru cei care (mai) cred in "actul doi al vietii sentimentale", asa cum spunea regizorul George C. Wolfe, filmul ramane in primul rand un prilej de a revedea doi actori excelenti si plini de carisma salvand de la scufundare o barca inecata in lacrimi.

Vizual impresioneaza la maxim aceasta poveste desprinsa din lumea Disney, foarte bun pentru cei mici are toata substanta necesara o poveste de basm cu multe siropuri contrafacute in laboratoare multimedia, tehnica tridimensionala de a aduce cat mai multi spectatori in salile de cinema si bineinteles partea cu Greenpeace in care noi comunicam si relationam cu natura un cliseu mai nou al filmele de box-office. Pandora este mai mult decat o cutie a sperantei omenirii ca totul va fi bine in viitor, ca aspectele negative vor fi sterse si noi vom imparti spatiul personal cu animale de companie ca tigri si pantere sau cine stie vreun rinocer. Nu zic ca am o adversitate asupra limbii engleze dar prea excesiv este pusa in fata ca o posibila limba universala de comunicare intergalactica, ma lasi, si sincer cred ca sunt mai multi vorbitori de limba chineza sau chiar indiana in lume asa ca americanilor mai incet cu globalizarea. James Cameron a intuit de multa vreme calea succesului comercial inca de la siroposul Titanic, dar acum s-a depasit pe sine si a creat un basm modern cu imagini si efecte speciale captivante si…cam atat. Raman la acel magnific Abis care cu adevarat ramane o capodopera, cat despre Avatar recomandat categoriilor de varsta infantila.

Filmul iti ia ochii de la prima scena prin picturalitate. Tonurile sunt prafuite, totul e vintage-chic, hainele sunt bine alese, tigarile fumate cu pasiune, iar nuantele rujului transmit mai multa emotie decat cuvintele actritelor. Totul pentru a reconstrui o imagine perfecta a Londrei aflata in plin razboi mondial. E ca si cum ti-ai imagina ca ia viata o ilustrata pastrata de pe vremea bunicii. Vera Phillips (Keira Knightley) canta pentru soldati pe o scena improvizata, in metrourile londoneze. Asa o remarca viitorul ei sot, capitanul William Killick, bine interpretat de Cilian Murphy. Numai ca Vera da din intamplare peste un fost iubit din adolescenta, care este nimeni altul decat binecunoscutul poet galez Dylan Thomas (Matthew Rhys). Iar cand in peisaj mai apare si sotia lui Dylan, Caitlin (Sienna Miller), totul aluneca inspre un triunghi amoros. Pana in final asistam la o lupta continua a fiecarui personaj cu propriile sentimente si cu ale celorlalti: Dylan isi iubeste sotia, desi nu se sfiieste sa o insele si nici sa tanjeasca dupa Vera, vesnica lui muza; Vera ar vrea sa se lase prinsa de vraja versurilor si promisiunilor poetului Dylan, insa are si ea nevoie de un sot in acele vremuri de restriste. Unde mai pui ca cele doua rivale devin bune prietene. Dupa o buna bucata de film in care e plecat la razboi si trece prin tot felul de orori, William se intoarce la Vera (care intre timp i-a facut si un copil) si incearca sa-si potoleasca gelozia si indoielile tragand cu pusca. Din fericire, nimeni nu moare. De ce merita sa va uitati la The Edge of Love? Din pacate nu pentru Keira Knightley, care desi e prezenta in mai mult de 85% din cadre, nu convinge, fiind tot timpul prea afectata, astfel ca trairile pe care vrea sa le transmita par fortate si usor false. Un rol surprinzator de bun il face Sienna Miller - sotia prinsa la mijloc intre prietenie si chinuitoarea banuiala ca Dylan o va iubi mereu mai mult pe prietena ei decat pe ea. Desi se vrea (si) un film biografic despre Dylan Thomas, interpretul poetului, Matthew Rhys nu reuseste sa capteze indeajuns de mult interesul spectatorului. In schimb, Cillian Murphy ne arata ca poate sa fie foarte sarmant chiar si intr-un rol de good guy. Veti simti din plin atmosfera agitata din timpul razboiului, surescitata de o moarte care pandeste tot timpul dupa colt, dar si de acel strop de nebunie al acelor ani. Asta datorita camerei care stie sa surprinda lumini si umbre, imagini frante, ca intr-un caleidoscop si detalii surprinse cu incetinitorul, cum ar fi piciorul Verei, care-si scoate dresul inainte de a face dragoste cu William. Frigul si umezeala peisajelor din Wales sunt bine "pictate", prin tonuri mai stinse, contrapunctate de rochiile colorate ale celor doua prietene. Una peste alta, un film care te convinge prin imagini si miscarile inteligente ale camerei, dar care te dezamageste (nu in totalitate) prin lipsa de substanta a personajelor si a jocului.

Vazandu-l pe Peter O'Toole in eleganta sala de la Kodak Theatre asteptand pentru a opta oara in viata verdictul final al Oscarurilor si gandindu-te cum arata el in Lawrence of Arabia, How To Steal a Milion sau The Night of the Generals ti se strange inima si iti vine sa exclami asemeni chelneritei din Venus: Vai, Doamne, cat era de frumos! Pana si albastrul intens al ochilor i s-a tulburat, neschimbata ramanandu-i insa privirea, acel amestec unic de uimire neincrezatoare si ironie amuzata, de sarcastica superioritate si exaltare maladiva, de taioasa duritate si adanca melancolie. Inalt, blond, distins, el nu a fost niciodata omul care te indeamna la familiarisme, ci mai degraba intruchiparea elegantei britanice, politicos distanta si rece. Poate si de aceea a fost supranumit "cel mai desavarsit englez dintre irlandezi". El este insa mandru de obarsia sa, lucru pe care il afirma de fiecare data cand are prilejul si il subliniaza printr-un mic detaliu vestimentar: poarta intotdeauna sosete verzi. Dupa cum mandra este Anglia de cariera lui scenica. Renumit actor de teatru shakespearian, el a fost rand pe rand Hamlet (chiar in regia marelui specialist, Laurence Olivier), Macbeth, Shylock, Petruchio din Femeia indaratnica, Lysander din Visul unei nopti de vara. Repertoriul sau se intinde insa de la Cehov (Unchiul Vania) si Bernard Shaw (Pygmalion, Major Barbara, Om si supraom) pana la Becket (Asteptandu-l pe Godot) si John Osborne (Priveste inapoi cu manie). Pentru ca, spune el, "teatrul, teatrul, teatrul este singura scoala". Pentru ca iubeste mai mult decat orice aceasta arta a momentului: "Imi place efemerul si urasc definitivul. Imi place actoria clasica deoarece ai nevoie de un registru vocal precum un cantaret de opera, de miscare precum un balerin, plus de abilitatea de a juca si de a-ti transforma intregul corp intr-un instrument muzical la care sa poti canta". Nici ca se putea o mai buna deslusire a secretului artei sale pe care si-a daruit-o in paralel publicului pe scena, pe ecran si la televiziune (peste 100 de piese, 50 de filme si 20 de productii TV). Asa cum afirma prin gura personajului sau din Venus, pentru O'Toole secretul vietii este sa ai si sa oferi placere. "Ce minunate erau zilele cand ma duceam la Paris sa beau o bere si ma trezeam in Corsica, cand plecam de acasa dupa un pachet de tigari si ma mai intorceam dupa o luna!" Unii numesc asta boemie, altii excese. De fapt, O'Toole nu a vrut sau nu a putut niciodata sa le reziste nici atunci cand bautura era sa-l omoare distrugandu-i pancreasul si facandu-l dependent de insulina. El nu se defineste drept un "heavy drinker", ci drept un incorigibil romantic, un vesnic indragostit de femei si de poezie. Iar dintre toate poeziile cel mai mult ii plac sonetele lui Shakespeare. Stie 154 pe de rost si e gata in orice clipa sa recite unul. Asa cum o face in Venus (sonetul XVII).

"What happens in Vegas stays in Vegas", spune poetul. Se pare ca poetul se referea si la o petrecere a burlacilor din care te trezesti fara un dinte, dar si fara memorie, cu un tigru in baie, o gaina si un bebelus in camera, dar fara burlac. Todd Philips, autorul lui Starsky & Hutch, ne ofera una dintre cele mai haioase comedii ale verii, un film imprevizibil si haios, care e, inainte de toate, scris asa cum trebuie. Nu prea ai cum sa te plictisesti pentru ca esti atras inca de la inceput intr-o intriga politista, filmul deschizandu-se cu momentul in care viitoarea mireasa e sunata in toiul pregatirilor finale de catre cavalerul de onoare si anuntata ca mirele s-a pierdut, neexistand nicio sansa de a fi recuperat. Printr-un flashback care ne intoarce cu doua zile in urma aflam ca doi prieteni, invatatorul Phil si dentistul Stu, se pregatesc sa isi duca cel mai bun prieten - pe Doug -, la Las Vegas, pentru a sarbatori ultimele zvacniri ale burlaciei. De grupul deja sudat se lipeste si fratele miresei, Alan, un individ latos si ciudat, a carui nevoie de relatii umane e mascata de un comportament cam anormal. Ce isi propun tinerii barbati sa faca in Las Vegas nu intrece bunul simt si totul debuteaza cu o dusca pe acoperisul hotelului dar, cind se trezesc a doua zi dimineata fara efectivul complet, cu apartamentul vraiste, o migrena asociata cu amnezie, un tigru in baie, un nou-nascut, un dinte lipsa si o stripteuza devenita sotia unuia dintre ei, lucrurile se complica cu mult peste limita admisa de imaginatie. Ce urmeaza e incercarea celor trei barbati de a-si da seama ce s-a intimplat si mai ales de a da de urma lui Doug, care trebuie expediat la timp spre cununie. Cu fiecare pas inapoi se mai dezleaga un mister care se poate oculta in secventa urmatoare, iar soarta lui Doug pare la un moment dat destul de incerta. Filmul este in primul rand bine scris. Povestea e consistenta si imaginativa, iar replicile sunt aproape in permanenta comice (unele fiind de-a dreptul memorabile, cum e cea legata de Holocaust). Ce te cucereste probabil in primul rand la The Hangover / Marea mahmureala e faptul ca esti luat tot timpul prin surprindere. Nu stii niciodata ce se poate intampla in secunda urmatoare. Oricand poate aparea un mafiot chinez isteric si gol din portbagajul masinii sau insusi Mike Tyson pe post de proprietar de tigru. Ce nu spune filmul decat pe genericul de final e ce s-a intamplat de fapt in acea noapte memorabila. Insiruirea pomelnicului tuturor prostiilor pe care le-au facut cei patru barbati aparent cu capul pe umeri te face sa te intrebi daca in spatele amneziei provocate de drogul din bautura n-a stat cumva si o uitare voluntara. Ce vedem noi pe genericul de final eroii nu vor afla niciodata. In schimb, ceea ce isi amintesc din aventura pe care au parcurs-o impreuna i-a transformat si le-a intarit prietenia. Nu trebuie sa te cheme musai Judd Apatow ca sa faci comedii reusite despre barbati imaturi.

In State exista firme care se ocupa cu concedierea angajatilor. Ai angajatilor altora. A-ti da afara angajatii este, sa recunoastem, o treaba "murdara". E un fel de asasinat oficial care cade mai mereu pe umerii tipului de la HR. Tipul de la HR e si el om si nu vrea sa-si atraga antipatia generala. Asa ca unele companii externalizeaza acest serviciu apeland la "ucigasi" platiti. Up in the Air este povestea angajatului unei astfel de companii. Ryan Bingham este un burlac frumusel (Clooney, na!) care isi petrece aproape intreaga viata in avioane, pe drum catre diversele angajamente din intreaga lume, pentru a comunica persoanelor concediate vestea cea "mare". Bingham are stil, are o multime de carduri, se apropie vertiginos de pragul aproape imposibil de 10 milioane de mile acumulate, vrajeste femeile din fiecare oras in care ajunge si, in general, e atat de fericit de viata lui "aeriana" incat n-ar schimba-o pentru nimic in lume. Numai ca, la un moment dat, la initiativa unei nou-angajate, seful sau decide ca e cazul sa se faca economii si sa se treaca la comunicarea prin internet. Nu te mai deplasezi personal ci apelezi la web-cam. E mult mai ieftin. Da, dar si mult mai putin eficient. Aceasta se petrece concomitent cu momentul in care Bingham cunoaste in drumurile lui o femeie de care se simte atras mai mult ca de oricine altcineva si care pare sa aiba aceleasi trasee si repere ca ale lui. Numai ca... Filmul tocmai a primit un Glob de Aur pentru scenariu, are la activ o multime de alte premii si nominalizari si, probabil, titlul sau se va regasi printre nominalizarile la Oscar 2010. Are seva si umor, e tragic, e romantic, e real, e viu. E cu "bule". Si asta nu doar pentru ca George Clooney va face, as usual, femeile sa ofteze (Vera Farmiga, pe de alta parte, nu e rea deloc) ci fiindca aminteste cumva de vremurile bune ale Hollywood-ului, in care toate elementele de mai sus se regaseau in mod fericit, fara sa fie nevoie de cosmetica - uneori absurda - a computerului.

Filmul lui Bill Condon este o biografie corecta, profesionista in manipularea evenimentelor realitatii, atit de corecta incit si actorii din rolurile principale parca au fost nascuti pentru rolurile respective. Cel mai bun exemplu este Liam Neeson, care are rara capacitate (care e doar in parte opera machiajului) de a semana efectiv cu originalul. Filmul a incheiat editia din acest an a Festivalului de la Berlin, unde era anuntat ca un film ce va face cu siguranta valuri. Bill Condon admite ca a dorit cu buna stiinta ca filmul sa nu emita nici o judecata de valoare - buna sau rea - despre activitatea lui Kinsey. Regizorul a dorit doar sa arate faptele, asa ca a luat-o cuminte din anul 1900 si s-a dus frumos pina in 1956. A bifat inceputurile - cursurile de la Harvard, de unde Kinsey a iesit biolog specializat in studiul viespilor, apoi profesoratul la Indiana University, primele cursuri despre casatorie (de fapt, despre viata sexuala), apoi alcatuirea echipei de cercetare, pe urma desfasurarea fortelor - realizarea interviurilor care au avut ca rezultat scrierea lucrarii din 1948 etc. Regizorul (care e si scenarist) duce mereu impreuna activitatea lui Kinsey si viata lui personala, insistind ca un psiholog pe problemele lui Kinsey, cu retrogradul sau tata, care nu i-a apreciat niciodata activitatea, dar insistind (cum era si normal) pe celula multifamiliala unde Kinsey si colaboratorii lui, impreuna cu sotiile, au explorat eliberarea sexuala. Paradoxul face ca, dorind atit de mult sa fie fidel realitatii si in ciuda subiectului sau revolutionar, filmul este teribil de conformist si mult prea cuminte. Poate ca eliberarea sexuala s-a fumat de mult. Sau poate ca nu.

Christian Bale a slabit zeci de kilograme pentru a juca rolul insomniacului Trevor Reznik (si nu Trent Reznor!) in mult-comentatul The Machinist/El Maquinista, filmat anul trecut la Barcelona. Aspectul rezultat (un detinut la Auschwitz in zilele lui proaste) i-a facut pe unii sa-l priveasca cu admiratie, pe altii cu teama, iar pe Bob De Niro, probabil, cu furie. Bun, am bifat elementul tabloid, acum putem vorbi linistiti despre film. Masinistul e ultimul (si as indrazni sa sper cel de pe urma) dintr-o serie de filme extrem de la moda de ceva vreme incoace. Cosmar (sub)urban, memorie (dez)afectata, erou haituit de demoni mai mult sau mai putin personali, indicii mai mult sau mai putin postmoderniste, revelatie finala mai mult sau mai putin surprinzatoare, imagine stilizata pana la refuz, ambiguitate pana la absurd, paranoia pana la dementa... intrezariti portretul robot, nu-i asa? Regizorul Brad Anderson, debutat in TV, scolit in comedie si apoi convertit la horror (intelectual, ce-i drept) respecta schema cu sfintenie, chit ca mai pigmenteaza intregul cu trimiteri mai mult (Kafka, Dostoievsky) sau mai putin (Bunuel) evidente si se achita de job cu eleganta, fara ostentatie dar si fara sclipire. Cam tot greul cade pe umerii cadavrului ambulant Bale (nu, nu-i o poanta ieftina), a carui gama de expresii grotesti, cauzate fie de sangele care curge din frigider, fie de mortul care dispare din covor, fie de (!) acordurile Bernard Herrman-esti semnate Roque Banos, devine, din pricina repetitiei, aproape comica. In fapt, in ciuda tensiunii apasate, nu o data ai senzatia ca vezi o comedie (foarte) neagra - ca atare, singura secventa cu adevarat formidabila (tunelul groazei) pare scoasa din (alt) context. Pana la urma, din seria de filme mai sus-pomenite (le stiti), cu care Masinistul imparte mai mult decat si-ar dori, numai doua au cu adevarat relevanta - Twelve Monkeys si ungurescul Kontroll. Filmul lui Brad Anderson dezamageste datorita senzatiei de deja-vu si finalului previzibil, doua hibe pe care Terry Gilliam si Nimrod Antal au stiut sa le transforme, cu siretenie, in atuuri.

Actiunea se petrece la Los Angeles, in cursul unei singure zile. Tema e anuntata de la inceput, prin intermediul unuia dintre cele (cel putin) 12 personaje principale - un politist negru (Don Cheadle). La L. A. - spune el - oamenii sint "mereu ascunsi in spatele otelului si al sticlei"; pare sa vorbeasca despre masini, dar de fapt vorbeste despre lumi inchise, despre grupuri - definite prin rasa si pozitie sociala - care vor sa aiba cit mai putin de-a face unele cu altele, dar care simt lipsa contactelor. Si singura lor forma de contact este ciocnirea. Atunci, care sint sansele acestei lumi? Sansele ca dintr-o ciocnire sa iasa vreodata ceva bun? Sansele ca stricaciunile cauzate de o ciocnire sa poata fi reparate printr-o alta ciocnire? De exemplu, cum se repara efectul unei ciocniri ca aceea dintre doi soti negri (Terrence Howard si Thandie Newton) aflati in drum spre casa, in masina personala, si doi politisti albi (Matt Dillon si Ryan Phillippe) aflati pe urmele unui masini identice, furate (alta ciocnire) de la doi soti albi (Brendan Fraser si Sandra Bullock) de doi infractori negri (Chris "Ludacris" Bridges si Larenz Tate)? Politistii stiu ca au oprit doi inocenti, dar veteranul (Dillon) e rasist si e intaritat - a surprins-o pe femeie facindu-i sex oral sotului ei aflat la volan. Sub ochii sotului si ai celuilalt politist (un boboc obligat sa inhaleze, ca un fumator pasiv, otrava partenerului sau), el o supune unei perchezitii umilitoare - practic o violeaza cu miinile. Ea se simte de doua ori injosita - de actul in sine, dar mai ales de lasitatea sotului -, dar simti ca pe partea ei e ceva reparabil: demnitatea, la ea, e ceva trainic - ca si iubirea. Problema e la sot: practic vezi demnitatea cazind de pe el, ca un costum de imprumut care i s-a luat inapoi, si in momentul acela stii ca lucrul cel mai greu pentru el - si ma tem ca pentru orice alt barbat ar fi la fel - va fi sa n-o urasca pe femeia iubita care a asistat la emascularea lui. Iata bilantul unei singure ciocniri - una dintre multele din film. Cum repari asa ceva?

Philip Seymour Hoffman isi joaca rolul magistral. Nu exista detaliu din trusa "Micului poponaut amator" pe care Hoffman sa nu-l fi intrebuintat. Avem parul blond lins dat pe spate si uns cu briantina, buzele mereu intredeschise à la Monica Gabor, ticul nervos care incordeaza muschiul dintre nas si gura tuguind buza superioara, umerii ingusti, miinile ingrijite, pasii marunti, gesturile atent controlate, degetelul mic ridicat, vocea foarte subtire si risul isteric. Prin noiembrie 1959, un articol gen "Stirile de la ora 5" din New York Times il antreneaza pe scriitorul Truman Capote intr-o aventura care, sase ani mai tirziu, se va materializa intr-una din cele mai de succes proze, o adevarata revolutie pentru intreaga lume scriitoriceasca: romanul In Cold Blood. O familie din Texas e masacrata, autorii sint prinsi, iar Capote reuseste sa se apropie destul de mult de ei in inchisoare. Mai intii le face rost de un avocat bun care amina spinzurarea imediata a asasinilor - ne aflam totusi in Texas. Apoi se apuca de lucrul la primul roman non-fictiv, inspirat din faptele respective. Procesele se tergiverseaza, anii trec si, la un moment dat, Capote se trezeste pus intr-o situatie tragi-comica: el aproape ca si-a terminat de scris cartea, numai ca subiectii lui sint in continuare in viata, astfel ca omul nu poate redacta un final real pentru romanul sau la fel de real. Filmul trebuie neaparat vazut, daca nu pentru spectacolul artistic desfasurat de Hoffman, macar din respect pentru oamenii aia care s-au chinuit sa ii decerneze o circa de premii anul trecut, la categoria "Cel mai bun actor": Globul de Aur, Oscar-ul si premiul BAFTA.

Pentru a intelege de ce Albionul a ramas inca regat nu trebuie ratat acest frumos document al unei iubiri traite acum mai bine de un secol. E o frumoasa marturie a acelor timpuri tulburi pentru toata Europa. O lunga domnie a frumoasei regine Victoria asigurandu-i regatului drumul spre propria identitate si o evolutie in istoria umanitatii. Excelente decoruri iar jocul actorilor intregesc frumoasa poveste de dragoste.

Anii optzeci, Anglia. Razboiul rece la apogeu, obsesia nucleara, manifestari de extrema dreapta, post Punk si post The Wall, Margaret Thatcher. Din 1982, V for Vendetta, primul roman grafic al lui Alan Moore si David Lloyd aparea in fascicule, un total de 10, terminat in 1988. Este povestea unui anarhist mascat, care dezlantuie haosul in Albion, ucigand membrii esantionului conducator si aruncand in aer cladiri istorice emblematice. Razbunatorul V avea masca lui Guy Fawkes, complotistul de la 1605, care a vrut sa arunce in aer Parlamentul. Inspiratia, dupa cum spune Moore, e un talmes balmes, de la film noir, la gotic si retro-viitor, Fahrenheit 451, David Bowie, Harlan Ellison, Batman, Vincent Price din Dr. Phibes si Theatre of Blood, The Shadow, 1984 de George Orwell, Aldous Huxley. V for Vendetta avea toate caracteristicile unui clasic, aparea temporal la timp cu actiunea romanului lui Orwell, intr-o Anglie ravasita de tulburari politico-sociale. Descria un viitor distopic situat in 1997-98, dupa un razboi nuclear, o Anglie totalitar-fascista, avea un anti-erou misterios, anarhist, terorist, si un concept cu totul nou in lumea benzilor desenate pentru adulti. Succesul lui V a fost desavarsit in America, unde a aparut complet in 1990. Alan Moore a devenit intre timp pentru benzile desenate ceea ce a fost Orson Welles pentru cinema, seria sa Watchmen fiind cea mai revolutionara pentru super-eroi, cam la nivelul la ce a facut Freud pentru psihanaliza. Bineinteles ca Hollywoodul s-a interesat imediat de Moore si a cumparat drepturile de ecranizare (si macelarire) a operelor sale, care a inceput cu From hell / Din iad - Jack Spintecatorul (2001), si a continuat cu LXG - Liga Gentlemanilor Extraordinari (2003). Watchmen circula in faza de proiect de 15 ani pe la diferite studiouri si diferiti regizori. Si in fine, dupa amanari si modificari, in 2004 intra in productie V for Vendetta. Un proiect vechi de-al fratilor Wachowski (Matrix), scris de ei si produs de acelasi Joel Silver, filmat in studiourile Babelsburg la Berlin, cu exterioare la Londra, e cam apa de ploaie, pierdut in ceata londoneza. Filmul lui James Mc Teigue (la primul film, inainte fiind regizor secund la seria Matrix) e rece, fara personalitate si cam gratuit in climatul actual. Cu note (soparle) anti-americane, cu un rol marit pentru eroina Evey (Natalie Portman) si tradari majore fata de sursa originala. In consecinta, Alan Moore si-a scos numele de pe generic, desi, din punctul meu de vedere, la From Hell si LXG i-au maltratat mai mult opera decat aici. Dar probabil ca omul s-a saturat sa vada altceva pe ecran decat ce a pus el pe pagina. Nu are toata lumea norocul lui Frank Miller.

Actiunea filmului An Education se desfasoara in acest interregn (mai exact, in 1961): zorii "noii ordini" (ai perioadei in care Londra va fi supranumita "swinging London") inca nu se pot ghici - inca secatuita de razboi, insetata de pace, intreaga tara pare sa vegeteze; dar nici vechea ordine nu mai e ce-a fost. Dupa cum ii spune eroina, o fata de 16 ani (Carey Mulligan), directoarei (Emma Thompson) de la scoala unde invata, "de acum incolo nu va mai fi suficient sa ne dati o educatie; va trebui sa fiti in stare sa ne explicati si de ce ne-o dati". Parintii fetei, ca si profesoarele ei, o tot imping din spate sa candideze pentru un loc la Oxford; ii tot spun ca educatia poate sa faca o mare diferenta in viata unei femei, o diferenta care pina in trecutul recent nu le fusese accesibila decit putinora. Dar, pe parcursul actiunii, eroina ajunge sa se indoiasca tot mai tare de valoarea reala a acestei sanse: e o sansa de a face ce? De a se angaja in administratia publica? De a educa la rindul ei alte fete, fara a sti nici ea sa le spuna de ce le-ar fi mai bine cu educatie decit fara? Eroina ajunge sa se indoiasca atit de tare deoarece in cursul filmului descopera niste posibilitati de gratificare hedonica a caror existenta in jurul ei, in Anglia ei (spre deosebire de Franta muzicilor, cartilor si viselor ei), nici n-o banuise. Descopera aceste posibilitati odata ce-l cunoaste pe David (Peter Sarsgaard). Acesta n-are studii superioare, insa are maniere, relatii camaraderesti cu femei imbracate elegant si tigari de rezerva in cutia de manusi a masinii; n-are o ocupatie clara, insa isi permite s-o duca la concerte si la licitatii, ba chiar la Paris, si, in ochii fetei, insasi dubiosenia afacerilor lui aduce a aventura, a "existentialism". De asemenea, David are cam de doua ori virsta ei. E un merit al filmului (adaptat de popularul romancier Nick Hornby dupa eseul autobiografic al jurnalistei Lynn Barber si regizat de Lone Scherfig) ca nu face nici un fel de caz de aceasta diferenta de virsta: ar fi fost anacronic din partea lui sa faca (in plus, 16 ani a fost si ramine, in Marea Britanie, virsta legala a maturitatii sexuale). Filmul are si alte merite: dilema sa (la fel ca a unui roman de Jane Austen) e una "istorica", dar care poate reverbera cu usurinta pina la liceenele de azi (inclusiv in Romania, unde criza de prestigiu a educatiei e foarte severa, iar tentatiile unui hedonism grosolan inteles vin din toate partile). Din pacate, e rezolvata facil: conform unei traditii melodramatice de secol XIX, seducatorul ascunde un secret intunecat si in ultimul act e demascat ca netrebnic, astfel incit publicul sa ramina cu o invatatura clara ("Fetelor, vedeti-va de scoala!") - sa nu-si mai puna intrebari. Ce s-ar fi intimplat daca nu exista nici un secret, daca cei doi ar fi mers mai departe cu planurile lor de casatorie? Cum ar fi aratat iubirea lor (caci filmul sugereaza ca e ceva iubire acolo) peste 10 ani? Asta e problema care merita pusa, dar, ca multe alte filme concepute pentru un public cit mai larg, An Education (care la nivelul formei e la fel de conventional ca o miniserie BBC) incearca sa inchida orice discutie - sa netezeasca orice cuta - inaintea genericului de final. Demascarea lui David remediaza si comunicarea pina atunci defectuoasa dintre eroina si parintii ei: tatal (Alfred Molina) isi recunoaste in fata ei timiditatea - frica de lumea pe care n-o cunoaste. Oare spectatorul cit de cit sensibil n-ar fi ghicit-o daca el n-o recunostea? Oare un personaj "de epoca" precum tatal nu putea fi scutit de catharsisul asta terapeutic cu alura moderna? Pe de alta parte, personajul fetei ramine in picioare: actritei ii ies si chicotelile de fetita, ii ies si afectarile frantuzesti, ii iese si gravitatea, si, cel mai greu, mixul dintre aceste elemente ii iese perfect fluid, fara nici un accent pus prea apasat, fara nici o lingurita de ceva sau de altceva turnata in plus. Inca ceva: face din eroina o naiva care gindeste tot timpul, ceva ce nu tine doar de niste ochi inteligenti si de niste fraze bine intoarse de scenarist, ci si de felul in care taie frazele respective - unde pune pauza, unde se precipita. "Presupun ca ma considerati o femeie decazuta", ii spune ea directoarei, accentuind ultima sintagma cu sarcasm nervos, ca sa-i scoata in evidenta caracterul anacronic. La care Emma Thompson ii raspunde strivitor: "Nu esti o femeie."