KingJulien

Mi-a displacut imaginea mizerabila a lui Eddie inainte sa descopera pastiluta-minune. In rest e un film care te tine in priza, nu cel mai stralucit. E un film pentru baieti, in cautare de adrenalina.

Filmul a fost dragut, insa nu e neaparat genul meu. Intr'adevar plaiurile italienesti pe care le strabat cei 3 in cautarea lui Lorenzo sunt rapitoare (atat de rapitoare incat aproape ca poti zice ca nu's reale, ci doar un decor bine realizat - acest lucru poate fi observat in anumite scene), iar filtrul de lumina, care face atmosfera sa para dulce si aurie ca mierea, nu poate sa nu impreioneze ochiul uman neexperimentat. Un alt element care mi-a placut (cum altfel?) au fost casutele cele vechi si stradutele orasului Verona, care sunt incantatoare. As putea sa insir toate gogomaniile din acest film, dar as strica surpriza celor care nu l-au vazut inca, asa ca o sa precizez doar cateva stereotipii americane care m-au izbit in fata: vesnica poveste de dragoste: tanara frumoasa intalneste inainte de nunta ei un alt tip de care se si indragosteste, personaj principal care lucreaza la o revista/ziar, cu toate ca cei doi proaspat indragostiti au apucat sa se cunoasca doar cateva zile, ei isi declara dragostea cea profunda, adevarta unul fata de celalalt (sa fim seriosi!). As mai putea continua, insa ma opresc aici ca sa nu fiu acuzat de insensibilitate.

Este unul dintre cele mai nebune, imprevizibile si bolnave filme pe care le-am vazut. Si asta nu neaparat pentru continut, ci pentru modul in care Kim-Ki duk Spune povestea. Noutatea in filmul asta este absenta totala a dialogului, dar care nu stirbeste din actiune si suspans. Gasesti devotament, deznadejde, iubire parinteasca, razbunare, o iubire care ia nastere in cele mai ciudate circumstante, conflict in familie, ca sa nu mai vorbim de relatia speciala pe care o are iubita tatalui (personajele nu au nume) cu o anumita parte a corpului acestuia... Filmul asta nu e pentru neinitiati, dar daca cineva e suficient de puternic si curios, poate fi exact provocarea potrivita...

Actiuni, gesturi si reactii inexplicabile. Si un misterios Camiel Borgman care reuseste sa dezbine o familie. Induiosator, revoltator si intrigant in acelasi timp, acesta este o prezenta piperata, de care iti e teama, care apoi starneste mila, apoi frapeaza cu obraznicia si aroganta sa.. Tovarasii lui, la fel de ciudati, intra in scena la fel de brusc si isi fac memorabila interventia. Film care pune pe ganduri, nu pentru oricine, dar care este suficient de bun incat sa produca niste trairi care sa te urmareasca zile dupa vizionarea lui

Dupa ani si ani de zile, am reusit sa vad si eu filmul asta. Si nu oricum, ci in aer liber, sub cer de vara, in frumoasa Piata a Unirii in Cluj. Poate tocmai de asta l-am savurat si mai mult: am ras cu gura pana la urechi, m-a socat si intrigat atitudinea rusilor, m-a ingrozit si m-au trecut fiori reci pe sirea spinarii cand fiica Mutului i se arata lui Iancu, sau apare in mod sinistru la propria pomenire.. E un film complex, cu o poveste frumoasa si captivanta, cu personaje memorabile (daca nu individual, atunci cel putin ca personaj colectiv) cu o scenografie absolut superba: autentica si vivace in acelasi timp. Fara doar si poate, e unul dintre cele mai bune filme romanesti pe care le-am vazut: s-a catarat in topul meu 5, pe langa Palilula si pe Dupa Dealuri

Nu e un film pentru oricine. Dar e un film care fara cele 2 ore nu ar fi reusit sa rascoleasca atat de tare. Regizorul se joaca cu capacitatea de toleranta a spectatorului, reusind sa genereze conflicte interioare serioase. Situatiile in care il pune pe Carlos trec de la cotidian la grotesc, si ma refer aici la faptul ca el este cel ales sa coasa coviltirul bisericii. Ca sa nu mai vorbim de scena in care acesta este la biserica iar pretoul zice cunoscuta sintaga "Luati, mancati, acesta este trupul meu..." Sau cand ii marturiseste Ninei ca pe femeile de care este atras si pe care le vrea... le mananca (ce fel de sentiment starneste asta in femeia care ii face nenumarate avansuri si ii spune ca il iubeste?). Mai sunt multe alte subtilitati in film, care merita descoperite intr-o vizita la cinema

cu durere in suflet ii dau doar nota 7. Pentru ca ma asteptam la mai mult. Nu neg (Doamne fereste!) talentul lui Tuomas Holopainen, care este artistul desavarsit: scrie versurile, compune muzica si o si interpreteaza pentru Nightwish. Zic doar ca filmul asta a fost un fel de alint de-al lui si ca scenariul ar fi putut fi putin slefuit. Si poate actorii alesi mai bine. Interpretarile lor au cam lasat de dorit. Din punct de vedere al efectelor vizuale, filmul este o reusita si intr-adevar pare sa fie un clip prelungit pentru piesele de pe ultimul album Nightwish, iar muzica este (cum altfel?) absolut divina (cantata de demoni). Mesajul filmului este indubitabil unul foarte personal, care se vrea cumva revelator pentru geniul Tuomas: viata si-o traieste prin intermediul povestilor si muzicii, se claustreaza de toate si este amenintat de singuratate, cu toate ca are in jurul lui o multime de oameni care il iubesc. Ceea ce e evident, chiar si fara sa vezi filmul, este ca Tumoas este un artist complex, care traieste prin intermediul muzicii sale si care pare sa rupa din sine cate o bucatica pentru fiecare piesa, mi-e teama doar sa nu se epuizeze.

o combinatie simpatica intre "American Beauty" si "Little Miss Sunshine", cu o puternica influenta europeana, comedia asta a fost o surpriza (la modul cel mai sincer) a TIFFului de anul asta.

Am vazut filmul in cadrul TIFF 2012 si este unul dintre preferatele mele din aceasta editie (din 21 vazute). Surprinde intr-un mod cat se poate de european situatii incomode si dificil de digerat in care sunt pusi membrii unei familii musulmane, care aduc in familie o a doua nevasta. Aeasta este o femeie tanara, blanda si foarte frumoasa si se straduieste sa se integreze in familie, desi aproape toti ii fac viata un chin. De-a lungul filmului m-au incercat nenumarate sentimente: de la mila si empatie, la confuzie si revolta fata de mentalitatile musulmanilor. Alaturi de "Les sources des femmes", " Kuma" este un portret realist al societatii musulmane, care de multe ori socheaza prin traditiile barbare sau induiosatoare in acelasi timp. E un must-see, fara niciun fel de obiectie.

Ben Affleck si-a "spalat pacatele"(Gigli si Daredevil) cu filmul asta. Mi s-a dovedit inca o data, ca i se potrivesc mai bine papucii de regizor, decat cei de actor. Filmul m-a tinut in priza de la un capat la altul, mi-au placut actorii (care nu sunt marile frumuseti ale Hollywoodului, ci au avut o candoare si o naturalete foarte credibile), mi-a placut muzica si modul in care se alternau scenele de tensiune maxima cu cele de "interior struggle" (in limba romana nu este la fel de expresiv).

Luminita Gheorghiu chiar face tot filmul, ma asteptam la un rol mai bine conturat al fiului, dar a fost cam im umbra. Pacat, pentru ca Bogdan Dumitrache chiar are talent si rolul i s-a potrivit manusa. Totusi, ador faptul ca filmul asta surprinde atata de bine situatiile alea dificile si absolut stajenitoare ale omului in asemenea situatii, adica eu chiar am simtit rusinea sau strangerea de inima sau nodul in stomac in scena intalnirii cu parintii victimei, de exemplu. Mi-a placut naturaletea si credibilitatea interpretarilor si cateva tehnici de filmare. Totusi, Dupa dealuri sau Crulic mi-au placut mai mult.

am tot auzit circuland rautati, cum ca musicalul asta e mult prea musical, se canta prea mult, chiar si cand nu ar fi cazul. Dar mie mi-a placut, a fost o experienta interesanta sa il vad pe Russel Crowe cantand. Bucatile cantate de copii sunt de o sensibilitate aparte, la fel ca cele cantata de grupuri mari (sclavii de la inceputul filmului, sau cantectul revolutionarilor sau cel al hangiilor). I-am adorat pe Sacha Baron Cohen si pe Helena Bonham Carter, care mi-au amintit intrucatva cu personajele Adolfo Pirrelli si Mrs. Lovett din Sweeney Todd. Acestia au fost cei mai excentrici si mai colorati dintre personaje si au dat nota necesara de umor filmului.

Filmul reda atmosfera foarte placuta de la resedinta de vara a presedintelui Roosevelt si modul in care acesta dezvolta o prietenie aparte cu verisoara lui de gradul 5-6-7, Daisy. Cel mai mult mi-a placut tocmai scenografia si costumele si umorul personajelor, desi nu e o comedie la care sa razi tinandu-te de burta.

Este in mod evident, un film foarte personal de-al lui Tim Burton. Din nou gasim motivele pe care acesta le foloseste atat de des in productiile sale: artistul/geniul neinteles si persecutat de societate, cadrul intunecat, prietenia adevarata, figurinele care intruchipeaza viciile societatii. Eu am vazut in Frankenweenie un fel de rezumat al celor mai importante filme ale lui tim Burton: cartierul linistit preluat din Edward Scissorhands, numele Victor din Corpse Bride (care seamana si optic cu Victor van Dort), dungile alb-negre care apar in mai toate filmele lui, scena in care Victor face primul experiment pe Sparky - acesta seamana foarte tare cu Dr. Finklestein din Nightmare before Xmas, sau scena in care mama acestuia urca in pod pentru a-si recupera tigaia si i se vad doar picioarele (scena reprodusa din Vincent), sau imaginea mutantului sobolan, care aduce foarte mult a Abocrombie tot din Vincent. Sa nu uitam nici imaginea cimitirului, care este absolut fabuloasa si tipica pentru Tim Burton. Coloana sonora este putin sub asteptari, dar filmul in sine mi-a placut foarte mult. Tim Burton e inegalabil.

N-am avut asteptari prea mari de la filmul asta, dar m-a surprins in mod placut. Drama prin care trece Patrick pare sa nu fie inteleasa de nimeni, nici chiar de Tiffany (la inceput). Si totusi cei doi reusesc sa depaseasca impreuna momentele dificile din vietile lor. Mi-a placut tare mult prestatia lui Bradley Cooper si a lui Robert de Niro. Nici tanara Jennifer Lawrence nu a facut treaba rea, interpretand o persoana delicata si sensibila, dar cu o coaja tare ca nuca. Scenele in care acestia danseaza mi se par foarte sexi si incarcate de semnificatie, deci nu doar au jucat bine, ci au si dansat bine si expresiv. Isi merita pe deplin nominalizarea la Oscar.

Un film atat de sensibil si atat de puternic in acelasi timp. Nu cunosteam povestea lui Marc O'Brian, deci m-a miscat profund, il recomand ca factor motivational: incredibil cat de ambitiosi si pozitivi pot fi unii oameni cu un handicap atat de sever.

Filmul asta miroase puternic a "Oscar hunter". A fost informativ si intunecat, cu personaje complexe, si descriind un moment important al istoriei americane, insa cunoscand gusturile Academiei pentru filmele istorice, tind sa cred ca a fost facut special pentru a obtine Oscarul. Cu toate astea, nu e de condamnat. E un fel mai usor si mai accesibil de a cunoaste istoria, decat din carti stufoase. Totusi, a fost greu de urmarit, luung si cu dialoguri uneori neinteresante. In schimb mi-a placut prestatia lui Daniel Day Lewis si a lui Tommy Lee Jones.

un film usor, relaxant, de vizionat intr-o dupamasa din mijlocul saptamanii. Nu am avut asteptari marete de la el, deoarece acest gen de filme nu este facut penru a ramane in istorie ca unul dintre cele mai... filme. Nu am prea multe de spus: Katherine Heigl e o actrita interesanta: poate fi atat amuzanta si guffy, cat si suficient de serioasa pentru a juca in filme mai dificile (am putea pomeni aici Grey's Anatomy). Despre Josh Duhamel... e tanar si atletic. Despre cadrele filmate intr-o casa superba - nu poti decat sa oftezi amar dorindu-ti o casa identica. Ce sa zic: nu-s chiar pierdere de vreme cele 114 minute.

Cam lung pentru o comedie de acest gen. De fapt, am ajuns la concluzia ca nu e tocmai o comedie in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba o dramedie usurica. Nu m-a dat pe spate nici jocul actoricesc, nici povestea. Poate doar casa lor si atmosfera insorita din film. L-as putea incadra la categoria "pierdere de timp"

hihi, am revazut filmul dupa muuuulti ani si, spre dezamagirea mea, nu mi-a mai placut atat de mult. Ba mi s-a parut chiar exagerat, cu un joc actoricesc slab, sub asteptari si cu mult prea mult dramatism (coloana sonora este categoric mai puternica decat filmul in sine). Nu reusesc inca sa imi dau seama daca personajele au fos insuficient creionate sau daca actorii nu au reusit sa le umple incat sa creeze niste caractere tari (cum se vrea). As putea sa ma leg de fiecare personaj/actor in parte. In schimb coloana sonora inca imi provoaca fiori (evident, nu in combinatie cu filmul ci luata separat) si am vazut cateva cadre cu un domeniu si un conac impresionant. Cam atat