klaus_no1000

Neavand puterea sa ma apropii de nici un film "greu", pe care ar trebui sa il gandesc,m-am refugiat in filme slabe din punct de vedere artistic, dar care aduc zambet, nostalgie, romantism sau relaxare in zile obositoare. Un film despre doi cei mai buni prieteni, care isi dau seama in ultimele clipe cand sunt singuri, inainte de casatoria unuia, ca sunt sortiti unul pentru celalalt. Filmul incepe cu o incursiune in viata celor doua personaje principale, scena petrecuta cu zece ani mai devreme decat actiunea principala: Tom (Patrick Dempsey), student aflat in cautarea sexului (tipic, nu?), primeste la o petrecere cu masti un indiciu: o camera, unde una din fetele costumate in Monica Lewinski, el fiin costumat in Bill Clinton, il va astepta, oferindu-i o noapte de neuitat. Numai ca totul este o farsa. Acolo doarme Hannah (Michelle Monaghan), o studenta care nu agreeaza astfel de petreceri si este considerata o fata cuminte. Cei doi devin prieteni si actiunea se muta zece ani mai tarziu. Tom ramane la fel de zvapaiat si se plimba printre femeile din jurul sau, respectand insa niste reguli de aur in privinta acestora, cum ar fi aceea de a nu se intalni doua zile consecutiv cu aceeasi femeie pentru a nu le obisnui cu prezenta sa. Intre timp, petrece mult timp si cu Hannah, cea mai buna prietena a sa, impartind cu ea multe impresii si momente in care celelalte nu se pot ridica la inaltimea sa. Cand ea pleaca intr-o calatorie de mai multe saptamani in Scotia, sufera din cauza departarii ei. Insa ea vine transformata: intalneste acolo barbatul perfect-galant, bun atlet, gentleman, de vita nobila si mare afacerist, tanar, o cucereste si decid sa se casatoreasca. Intoarsa in America, ii comunica lui Tom ca vrea sa ii fie domnisoara de onoare, fiind cel mai bun prieten. In acel moment, pus in fata faptului implinit, el isi da seama cat de mult ii va lipsi si cat de mult o iubeste, iar restul filmului este constituit din lupta lui de a o convinge sa nu se casatoreasca si sa ramana cu el: prin sinceritate, prin dorinta de perfectiune, prin orice mijloc. Un film plin de clisee ale ultimilor ani, cu nunta oprita in ultima clipa. Insa excelent pentru relaxare, pentru zambete sincere, pentru cei care cred ca exista prietenie intre persoane tinere de sex opus fara sentimente incipiente de iubire (doar pentru a-i contrazice). Sincer, mi-a placut, chiar daca nota e destul de mica.

In primul rand, este povestea fiecaruia dintre noi, cu frustrarile din interiorul relatiei, cu dorintele ascunse si tendinta spre siguranta familiala si, in al doile arand, interpretarea extraordinara a celor doi protagonisti, Kate Winslet (intra perfect in rol), April si Frank sunt un cuplu simplu, dupa tiparele moderne, desi actiunea se petrece in Connecticut-ul anilor '50, langa Calea Revolutiei (Revolutionary Road). El munceste intr-o mare companie, intr-un birou, intr-o slujba plictisitoare, care ii displace profund, insa e aducatoare de bani fara mare bataie de cap. Ea e casnica, ocupandu-se de educatia celor doi copii si incercand sa isi faca fericit sotul. Filmul se urneste greu, mult timp avem impresia ca nu se intampla nimic, ca va trebui sa apara un boom, ca totul sa se schimbe si adevarata actiune sa porneasca. Nici macar cand Frank, in ziua in care implineste 30 de ani, isi inseala sotia cu o secretara obscura, nu schimba deloc viata familiei sau gandurile personajelor, cel putin pe moment. Visul lui Frank, inca inainte de relatia cu April, era sa plece in Paris-ul, pe care il zarise in anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru a-si petrece restul zilelor, sa hoinareasca pe strazi, pentru a-si descoperi vocatia. April nu uitase acest moment si incearca sa ii indeplineasca visul sotului, sa vanda tot si sa se mute impreuna acolo, unde va munci ea, pentru ca el sa traiasca viata asa cum si-a dorit-o mereu. In acest moment, totul se schimba: Frank se regaseste dintr-o data in dilema oricarei persoane. Sa aleaga improbabila fericire si viata tumultuoasa intr-un Paris care e asa de departe si atat de diferit? Sau sa aleaga monotonia unei vieti responsabile, dar sigure alaturi de familie? Momentele pline de neprevazut continua. Mai intai, ea ramane pentru a treia oara insarcinata si o noua clipa de cumpana apare: avortul, pentru a ajunge in Paris fara probleme, varianta pe care ea o prefera si de multe ori m-am intrebat de ce, sau acceptarea sarcinii si continuarea vietii de uzura din America. De asemenea, pe punctul de a demisiona din postul plictisitor, Frank scrie o scrisoare-raspuns in termeni duri catre o subsidiara si, ciudat, aceeasta place sefilor care ii ofera un post de conducere intr-o firma nou-infiintata. Adevaratele sentimente se dezvaluie in aceste momente: ambii gelosi, ambii egocentristi, isi gasesc refugiul in relatii extraconjugale. Nimeni nu are curajul sau vocatia sa le spuna adevarul si anume ca relatia lor schioapata, cu exceptia unuia. Un alt personaj care este de retinut prin claritatea si clarviziunea sa este tocmai "nebunul": o persoana labila psihic, John Davis (interpretat de Michael Shannon), care vine in vizita cu parintii sai, desi are peste 30 de ani, ghiceste din prima clipa adevarat "nebunie" si anume o familie care nu reuseste sa isi rezolve frustrarile prin discutii sau prin separare. O familie in care rezolvarea se gaseste doar prin disparitia unuia. Senzatia mea a fost ca am vazut un film complet, in principal datorita realismului scenariului si a transpunerii in scena a acestuia, meritul revenind atat regizorului Sam Mendes (sotul lui Kate), precum si celor doi interpreti principali. In orice familie, cuplu, relatie, gasim frustrari de genul celor din film. Cati dintre noi nu avem aspiratii, dorinte, care, odata, cu implicarea intr-o familie, dispar, voluntar sau nu, dar pe care nu le uitam niciodata? Unii, ca cei din film, nu reusesc sa rezolve situatiile conflictuale care se genereaza prin rascolirea unor dorinte vechi. Ramane ca noi sa reusim.

In mod sigur, cel mai bun film pe care l-am vazut in acest an. Castigator al premiului Oscar pentru cel mai bun film strain in anul 2005, este o excelenta pledoarie pentru libertatea tuturor alegerilor, pentru dragoste si pentru viata, in cele din urma. Ramon Sampedro (excelent interpretat de Javier Bardem, castigatorul premiului Oscar in acest an pentru cel mai bun actor in rol secundar) sare nechibzuit in mare in jurul varstei de 30 de ani si devine tetraplegic pentru totdeauna. De atunci, viata sa devine un chin pentru propria persoana, fiind infranata dorinta sa de a colinda lumea ca marinar, dar si pentru cei din jurul sau. Familia sa, respectiv fratele sau mai mare cu sotia lui, fiul acestora, si tatal sau, se retrag intr-o casa la tara, pentru a fi alaturi de el. Dupa 26 de ani de la acest accident, incepe o batalie judiciara (dusa insa in plan secund), prin care cere sa i se recunoasca dreptul la eutanasiere, dar in special dorinta de i se recunoaste faptul ca viata este un drept, insa nu o obligatie si ca un om in conditia sa merita un sfarsit demn. Isi cere drepturile in fata oricui cu un calm tulburator, ajutat si de cunostintele sale castigate in anii grei de lupta cu boala necrutatoare. In acest moment al vietii lui, dragostea pierduta din perioada accidentului revine prin aparitia a doua femei: prima este Julia, avocata care ii apara interesele in procesul cu statul francez. Aceasta ajunge, paradoxal, in aproape aceeasi situatie cu el, avand o boala din care va paraliza la randul ei si ii promite ca il va ajuta sa isi ia viata, dupa aparitia cartii scrise de el. Cea de-a doua este Rosa, o femeie sarmana, cu doi copii, necasatorita, care se apropie treptat de el si vrea sa il determine sa renunte la gandurile lui si sa ii demonstreze ca viata merita traita, indiferent de dificultati. Din pacate, scopul personajului principal, ca si al filmului este ca acesta sa moara. Iar dintre cele doua femei, asa cum spune si Ramon, prieten adevarat este acela care il ajuta sa isi indeplineasca dorinta de a muri, in pofida dificultatilor judiciare. Subiectul este tulburator, iar replicile duse pentru apararea vietii sau a libertatii alegerii momentului mortii sunt extraordinare: "Libertatea fara viata nu e libertate", spune un preot aflat in aceeasi situatie cu Ramon, iar el raspunde: "O viata fara libertate nu e viata!". Este un film despre demnitatea umana, iar in clipa in care cand Ramon te priveste pentru ultima oara in ochi, simti un nod in gat sau versi cateva lacrimi. Iar interpretarea lui Javier Bardem este, ca si in celelalte doua filme in care l-am vazut (No Country for Old Men si Love In The Time of Cholera), impresionanta. Nu degeaba, regizorul acestui film il considera cel mai bun actor pe care l-a avut vreodata Spania.

Filmul este adresat in primul rand femeilor. Cea mai mare bucurie a unei tinere cu ghinion in dragoste este sa fie domnisoara de onoare la nuntile prietenelor ei. Dupa 27 de astfel de evenimente , ea trebuie sa-i fie domnisoara de onoare sorei ei. O singura problema: viitorul sot al acesteia este chiar barbatul de care protagonista este indragostita de ani de zile. E interesant sa urmaresti personajul mai ales ce gandeste Jane ...daca e un vis sau un cosmar sa tot apari la nunti numai in ipostaza de domnisoara de onoare. "27 Rochii "este amuzant doar cand vezi multele rochi si rochite de toate culorile, formele si modelele pe care protagonista le-a purtat pe post de domnisoara de onoare Jane este tanara, frumoasa, cu celebrul ghinion in dragoste. Indragostita de seful ei (Edward Burns), pentru care uneori devine chiar o menajera si care o doreste pe sora ei (Malin Akerman) mai mult decat pea ea, Jane are o mare pasiune: aceea de a participa la cat mai multe nunti si de a fi cea mai perfecta domnisoara de onoare. Hobby-ul lui Jane, daca ii putem spune asa, se datoreaza faptului ca isi doreste sa ajute fetele in cea mai importanta zi din viata lor in speranta ca face un lucru foarte bun si ca acestea ii vor fi alaturi in cea mai importanta zi din viata ei. Desigur, intr-un final, si cea de-a 28-a rochie va atarna in dulap, insa va fi cea mai importanta Ideea filmului, aceea cu eterna domnisoara de onoare si cu cele 27 de rochii, este destul de atractiva si poate fi un subiect dragut si amuzant pentru o comedie de dragoste

Este ultima noapte a verii anului 1950, adică suntem cu o noapte înainte ca Steve Bolander (Ron Howard) şi Curt Henderson (Richard Dreyfuss) să plece din orăşelul în care se născuseră pentru a urma colegiul. Aşa se face că, dacă tot este ultima, băieţii se gândesc să o facă lată. Din păcate, aventurile nebune care nu mai contenesc nu pot împiedica soarele să răsară, aşa că momentul plecării este din ce în ce mai aproape. Lui Harrison Ford i s-a cerut să îşi taie părul pentru rol, dar acesta a motivat că apariţia sa este de scurtă durată, aşa că a venit cu ideea de a purta o pălărie. Pelicula a fost turnată în 29 de zile, de fapt nopţi, filmările fiind realizate mai ales noaptea.

Van Helsing este un film din 2004 din Statele Unite ale Americii, film de acţiune/film de groază despre vânătorul de vampiri Gabriel Van Helsing, membruale vigilenţei publice, film scris, produs şi regizat de Stephen Sommers. Filmul îi are ca protagonişti pe Hugh Jackman şi Kate Beckinsale. Filmul a avut premiera în 7 mai2004. Având la bază o versiune a personajului Abraham Van Helsing din romanul lui Bram Stoker Dracula, filmul are şi personaje din alte lucrări, cum ar fi, de exemplu, filmul Omul-lup în cadrul naraţiunii, şi cu elemente din scrieri autentice, din clasicii literaturii gotice de groază, cum este romanul scris de Mary Shelley, Frankenstein Filmul începe în alb-negru, cu decorul în Transilvania, în 1887. Doctorul Victor Frankenstein înviază monstrul lui Frankenstein însă triumful său este scurtat când o mulţime de oameni furioşi intră în castel. Dr. Frankenstein a fost ajutat în experimentele sale de un asistent diform, pe nume Igor, şi de contele Dracula. Dracula îi spune lui Frankenstein că l-a ajutat pentru a folosi monstrul pentru a-şi aduce la viaţă copiii săi nemuritori. El îl ucide apoi pe Frankenstein, când acesta refuză să îl ajută. Monstrul scapă, luând cadavrul tatălui său la o moară de vânt, pe care apoi o incendiază mulţimea, iar monstrul se pare că a pierit în flăcări Van Helsing aduce omagiu multor filme cu monştrii clasice de la Universal, în special celor care îl au ca personaj pe Dracula, pe monstrul Frankenstein şi pe Omul-lup. Cel mai clar omagiu este scena de la început, în care se face trimitere la filmul Frankenstein original.

American Pie se doreste o comedie pentru adolescenti. Terminarea liceului ii prinde pe patru tineri fara o relatie sentimentala (si bineinteles fara sa faca sex) iar acestia isi propun ca pana la bal "sa puncteze". 95 de minute ne chinuie cei patru cu poantele lor rasuflate care, mie cel putin, n-au reusit sa-mi smulga nici macar un zambet. Un film usor, pentru tinerii cu IQ sub 60 care rad pentru ca rad altii in jurul lor sau pentru ca intuiesc ca ar trebui sa fie o poanta. Multe, multe gafe in film. De ce nu se da oare Oscar si pentru filmul cu cele mai multe gafe ?

Ca o tapiserie compusa din motive cu suport real dar si unele fantasme, filmul Pestele cel Mare este povestea lui Edward Bloom si a celor care il iubesc. Chiar daca nu crede intotdeauna orice cuvant pe care il spune, pentru Edward tot farmecul il constituie arta povestirii. La varsta de opt ani, tintuit la pat din cauza unei cresteri excesive, anormale, Edward isi ocupa timpul citind intreaga Enciclopedie a Lumii. Este atras in special de un articol despre pestisorul de aur, in care afla ca daca pestisorii de aur sunt tinuti intr-un bol mic, vor ramane mici. Daca spatiul este mai mare, pestii isi pot mari dimensiunea de doua, de trei sau de patru ori. Zece ani mai tarziu, dupa ce a devenit unul dintre cei mai populari oameni din Ashton, South Carolina, isi da seama ca, exact ca si pestisorul de aur, pentru a se dezvolta, trebuie sa plece de acasa si sa exploreze lumea.

Mi s a parut un film foarte bine regizat, chiar mi a placut. Nu stiu de ce ma asteptam la un film mai comercial, iar ceea ce am vazut a fost o surpriza placuta. A duce oarecum cu Schindler's List... De asemenea filmul abunda in actori romani, care si fac foarte bine treaba. Subiectul filmului vorbeste despre tacerea Papei Pius al XII-lea (Marcel Iures) in fata dramei Holocaustului. Pelicula povesteste istoria tragica si reala a unui ofiter SS protestant, Kurt Gerstein (personaj al germanului Ulrich Tukur), ale carui semnale de alarma catre Biserica si Vatican in legatura cu lagarele de exterminare naziste ramin fara efect. El este ajutat de un tanar iezuit, Ricardo Fontana, un personaj fictiv, pe care actorul Mathieu Kassovitz il joaca extrem de convingator.