Lukkk

Cred ca pot sa-i zic dezastru. Lasand partea principala, unde nu seama deloc cu jocul, desi asta ar trebui sa fie ideea, actiunea filmului a fost no-sens. Cam nota 5 ar fii ideala.

Per total e un serial dragut, dar inainte, pana sa iasa din nato, chiar era bunicel. Acum nu prea mai au idei, prea multe sezoane, s-au limitat la multe faze banele, precum marlanul mai mereu o baga "Bunicule, am ajuns in Germania", Chiorete cam la fel... si asa mai departe.

Desi pe De Niro am mai avut ocazia sa-i vedem pornirile sensibile in rolul sau de socru-cosmar, agentul secret Jack Byrnes, pastra inca pentru acest rol inteligenta si flexibilitatea pentru care acesta a devenit un adevarat talent al cinematografiei. Revenind la rolul din “Everybody’s Fine”, De Niro lasa garda jos. Parsivitatea si flerul curajos ii sunt inlocuite aici de autoritatea patriarhala cu care se confrunta, cu o viata de familie prioritara si cu noi oportunitati de a schimba ceva. Si asta imi aduce aminte de batranelul artagos din “Up”, animatia ce a cucerit intregul glob cu ajutorul aventurilor lui Carl Fredricksen. Si Frank Goode (Robert De Niro) pleaca in calatoria vietii sale, lasand in spate casa amintirilor dar, spre deosebire de Carl, acesta nu-si muta catrafusele pe culmile unui loc exotic, multumindu-se sa viziteze orasele copiilor sai.

Ai in fata tabloul unui pictor cunoscut. Oare poti sa privesti dincolo de vopsea si de panza si sa-ti dai seama cum era de fapt cel care l-a pictat? Simbolismul si suprarealismul m-au fascinat dintodeauna, mai cu seama in arta. Dar trebuie sa recunosc ca, dupa ce am vazut Frida, am privit altfel tablourile pictoritei mexicane. Nu v-ati intrebat vreodata de ce se picteaza numai pe ea? Ce se ascunde in spatele vietii ei controversate? Ei bine, filmul Frida are raspunsurile.

Sfarsitul nu respecta întocmai finalul din realitate al acestui caz. Dar este o incheiere mai potrivita decat daca ar fi fost urmate faptele reale. Al Pacino si Johnny Depp nu sunt singuri actori admirabili din aceasta productie, ii completeaza excelent Anne Heche (sotia politistului) si Michael Madsen (unul din liderii mafiotilor). Donnie Brasco este un alt film cu mafioti, care pastreaza reteta clasica a productiilor de gen: atacuri violente (parca mai putine decat in alte filme), tradari neasteptate si rasturnari de situatie suprinzatoare.

Radu Muntean si-a propus ca in cel de-al doilea lung metraj al sau sa abordeze tema Revolutiei din 1989, una folosita si alti colegi de generatie, cum ar fi Catalin Mitulescu (Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii) si Corneliu Porumboiu (A fost sau n-a fost). si pentru ca era destul de dificil sa faca un film despre întreaga Revolutie, Radu Muntean s-a oprit asupra unui episod controversat si revoltator din acele zile, care ar putea ramane cunoscut în cartile de istorie drept Masacrul de la Otopeni. Totul s-a intamplat in dimineata de 23 decembrie 1989 cand zeci de militari de la o unitate din Campina au fost trimisi sa întareasca paza la Aeroportul Otopeni. Cand au ajuns acolo, ei au fost impuscati de cei care pazeau deja aeroportul. Fusesera „confundati” cu teroristii. Nimeni nu-si poate explicat nici măcar după 20 de ani de la eveniment cum s-a putut intampla asa ceva si cine se face vinovat de moartea acelor militari.

Nu pricep cum acest film a fost pe primul loc in box-office-ul american? E ca si cum ai vedea aceeaşi porcarie iar si iar si ti-ar face placere. Ce pot sa spun despre acest film? Nici nu e nevoie sa il vezi ca sa fii în stare să anticipezi cat de slab este. Primul semn: titlul. A fost folosita de atatea ori cifra 13 si ziua de vineri încat a devenit un cliseu penibil. Al doilea semn: Jason. Intrebare: Oare cum poate fi un film cu Jason? Raspuns: Probabil cu el alergand dupa niste pusti si omorandu-i. Exact

Cine ar fi crezut ca ti s-ar putea multumi ca fumezi? Ei, desigur ca ti-ar fi recunoscatori ca le aloci o suma frumusica in conturi la fiecare pufaiala. Pe “Thank You For Smoking” l-am agatat datorita regizorului Jason Reitman (Up in the Air, Juno); cu astfel de palmares, era evident ca si acest proiect merita atentia noastra. Nu doar a noastra, caci filmul primeste la vremea lui doua nominalizari la Globurile de Aur si multe alte recunoasteri oficiale. Pe cine aduce de aceasta data Reitman sa-i zugraveasca ideile? Pai, pe un actor pe care eu personal il detest, Aaron Eckhart, dar care isi face rolul atat de bine incat n-ai putea vedea alt personaj in locul lui, pe suava Katie Holmes, Todd Louiso, Maria Bello, Cameron Bright si nelipsitul J. K. Simmons. Unii numesc “Thank You For Smoking” satira, inclin (dar nu in totalitate) sa le si dau dreptate, dar pe langa poantele si scenele inteligente mai exista si unele mai putin inspirate. Ca doar nimic si nimeni nu este perfect. Nick Naylor (Aaron Eckhart) este omul dispretuit de toata lumea. Nu pentru ca ar fi facut vreun rau sau ceva, acesta doar promoveaza consumul de tutun. Ba mai mult, chiar incearca sa convinga si adolescentii sa imbratiseze acest viciu. Nu pentru propria placere, ci datorita jobului pe care acesta il are: purtatorul de cuvant al Big Tobbaco, Academia de Studii ale Tutunului. Ocupat si prins in meseria lui, acesta abia are mai timp de fiul sau, micul Joey.

Desi este inspirat dupa o piesa de teatru, desi este realizat în stil documentar (sunt folosite si cateva imagine de arhiva), filmul este o mica bijuterie. Jucat magistral de Frank Langella (Nixon) si Michael Sheen (David Frost), beneficiind de regia impecabila a lui Ron Howard, Frost/Nixon e o productie care nu trebuie ratata. Chiar daca subiectul nu este foarte ofertant pentru multi (media+politica) puteti vedea modul cum se face politica la nivel înalt si ce inseamna adevaratul jurnalism, lucru care nu prea se mai vede pe plaiurile autohtone. In plus, poate fi si o lecţie despre respect între doi oameni care au fost candva adversari intr-o lupta din care numai unul putea sa iasa invingator.

Ciudat sentiment, dar atunci cand un film te dezamageste, cuvintele, in general urate, ponosite de propria dizgratie, curg mai usor decat in momentul in care ramai placut impresionat, fara nicio asteptare… Asta se poate intampla cu “An Education”, un proiect care s-a furisat cu gratie printre zecile de filme lansate sau puse pe asteptare ale acestui an. Si filmul este, cum as putea spune, sau cum si l-ar impartasi britanicii intre ei: lovely. Poate il ajuta scenariul, poate actorii, ori doar memoriile lui Lynn Barber si-au atins scopul: au tradat o poveste cu un subiect simplu, tratata complex, tipic si fara exagerari. Si da, chiar daca am folosit cuvantul tipic ori poate chiar cliseatic, regizorul (Lone Scherfig) nu se pierde in aceste aparente lacune, ci dimpotriva, le foloseste cu o inspiratie uluitoare

Cand m-am hotarat sa vad acest film, stiam ca nu este o capodopera sau macar pe aproape, dar am decis sa-l vizionez asteptand un film de actiune decent, fiind atras si de numele importante din distributie. Am avut parte de o dezamagire crunta. Filmul este printre cele mai slabe vizionate în ultimul an, iar probabil principala problema o reprezinta scenariul. Unul care începe destul de interesant, dar care se pierde pe parcurs in tot felul de fracturi logice. Practic, de la un anumit punct, aproape ca nu exista scenă cu cate o gafă mai mica sau mai mare, iar unele sunt atat de evidente incat insulta inteligenta spectatorilor. Evident, nu voi da aici nici un exemplu ca sa stric placerea vizionarii pentru cei care se vor incumenta sa vada acest film.

“Where the Wild Things Are” parea sa le aiba pe toate: un scenariu sprijinit de cartea pentru copii ce-i apartine lui Maurice Sendak, niste personaje fantastice cu totul si cu totul originale, promovare intensa, cadre interesante, dar si o intreaga echipa in spate. Si cu toate astea, eu, sincer va spun, am ramas un pic dezamagita dupa vizionare. In timp ce filmul porneste cu povestea micului Max, un copilas neastamparat, atunci cand actiunea se muta pe alt taram si intamplarile de acolo ajung spre final, totul se rupe brusc. Nu tu continuitate, nu tu deznodamant decent, nu tu nimic. Cred ca si-au redus sfarsitul proiectului la un final de carte in genul “Si au trait fericiti pana la adanci batraneti..” Si-or fi trait si aici, si Max, si prietenii lui despre care nu ne-a mai ramas sa aflam nimic. Copilaria fara prieteni imaginari, nu-i copilarie zdravana. Max este un pusti ce incearca sa lase monotonia si frigul de afara, pierzand vremea prin curtea casei in care locuieste. Intr-o seara, dezamagit ca sora lui nu i-a luat apararea in fata amicilor ei, iar mama pare prea ocupata sa-i acorde atentia necesara, Max fuge mancand pamantul unde vede el cu ochii mai bine.

Este unul din acele filme care ti se pare in regula si aproape tot filmul astepti sa se intample ceva, astepti sa-l intelegi. Spre deosebire de majoritatea filmelor proaste, in asta finalul chiar vine si ti se pare bun. S-ar putea sa existe oameni carora sa nu le placa sau sa nu-l inteleaga. Si ce?

Consider ca filmele ca “Men of Honor“, filme inspirate dintr-o poveste adevarata, sunt cele carora trebuie sa le acordam o anumita atentie, mai mare decat media. Sunt povesti scrise si transpuse in imagini, imagini ce vor ramane in arhiva cinematografica, in istorie. “Men of Honor” este regizat de acelasi om al lui “Notorious” si spun asta pentru ca eu am vazut mai intai filmul din 2009, filmul din 2000 vizionandu-l abia anul acesta. Daca va spun ca Robert de Niro, Cuba Gooding Jr. si Charlize Theron joaca intr-un film inspirat din realitate va voi atrage atentia, asa-i? Ei bine, mie mi-au atras-o. Si probabil l-as fi considerat un film excelent daca n-as fi vazut “The Guardian” cu 2 ani inainte. Povestea se in varte in jurul a doi oameni de onoare, lovindu-se de interactiunea lor, de ambitie si orgolii. Daca v-a placut “The Guardian” foarte mult atunci si acest film vi se va parea o realizare buna. Ce mi-a atras atentia este faptul ca in 2002 a fost nominalizat la Grammy datorita coloanei sonore. Personal am o simpatie pentru filmele legate de cazuri in care cineva din armata reuseste prin ambitie si curaj sa reuseasca ceva, asa ca filmul asta a fost numai bun.

L-am vazut cu atata timp in urma, incat a fost foarte placut sa-l revad. Mi s-a reamintit cat de bine poate sa joace Edward Norton si ca, indiferent cat de memorabila ramane prestatia sa intr-un film, el poate sa intre perfect in pielea oricarui personaj. American history X a fost primul film in care l-am vazut pe Norton in rol principal (v-am spus ca l-am vizionat acum multi ani). Dupa asta au urmat filmele in care are roluri de good guy si, recunosc, m-am obisnuit cu el in postura asta. Asadar, revazandu-l in rol de neo-nazist, nu am putut sa nu las sa-mi scape un wow.

Un om de stiinta si fiul sau pornesc pe urmele jurnalului bunicului, gasind calea catre centrul pamantului si intalnind aici o lume plina de creaturi ciudate foarte bine conservata. Filmul incearca sa convinga publicul sa citeasca, doreste sa redea gustul pentru operele lui Jules Verne. Totusi, de apreciat este ca face asta intr-un mod subtil si nederanjant.

Un film cu Brandon Fraser e sigur cu creaturi trasnite sau o poveste de fantastica si sigur e un film de buna dispozitie pentru copiii mai mici sau mai mari. Asta cand este reusit, desigu. Inkheart este un film decent, destinat iubitorilor de carti, care nu ne transporta intr-o lume fantastica asa cum ne-am astepta, ci aduce fantasticul in lumea reala.

Adaptarea pentru marele ecran a unei piese de teatru omonime de Noel Coward intr-un stil care imbina placut teatrul si cinematografia. Cel mai placut lucru despre Easy Virtue este faptul ca este un film in care toate personajele sunt complexe si motivate, daca ai rabdare sa descoperi acest lucru, iar alegerile lor sunt naturale si uneori indraznete. Easy Virtue este, dupa parerea mea, unul dintre cele mai placute filme din ultima vreme, fara a se intelege de aici ca este unul dintre cele mai bune sau unul dintre cele mai amuzante. Este un film amuzant, savuros prin umorul tipic britanic, pe alocuri romantic, cu personaje foarte realist realizate si ironie fina la adresa societatii britanice mult prea conservatoare si a familiilor disfunctionale create de aceasta. Sa nu uitam de conflictul americano-britanic si el prezent subtil. Pe unde as avea de comentat despre Easy Virtue este in privinta duratei. Ce-i drept, nu dureaza mult, ci doar 97 minute. Problema este actiunea usor statica, care face filmul sa para pe alocuri lungit.

Mesajul central al filmului este foarte bine surprins si pus in scena. Scrooge este un om meschins, zgarcit, rautacios, crud cu cei din jur. Si este asa pentru ca s-a aparat si a construit de-a lungul timpului ziduri in jurul sau. Si toate aceste ziduri s-au datorat suferintelor sale din trecut. Un mesaj frumos, universal dezbatut de ceva ani si foarte bine pus in scena de Robert Zemeckis si actorul sau one-man-show Jim Carrey. Filmul nu este o comedie, chiar daca la asta ne-am fi asteptat prin asocierea Jim Carrey – Grinch. A Christmas Carol este o poveste plina de substanta si invataminte, care trebuie sa ne faca sa gandim putin si sa ne dorim sa ne redescoperim pe noi. Desi nu un film pentru copii, A Christmas Carol este unul dintre cele mai frumoase filme de Craciun pe care le-am vazut vreodata. O experienta multisenzoriala, bogata in senzatii, sentimente si atingand cateva introspectii adiacente. Coloana sonora este minunata si acelasi lucru se poate spune si despre elementele vizuale 3-D. Jim Carrey este centrul filmului si face o treaba excelenta. O poveste minunata, dar dificil de adaptat si totusi numai cuvinte de laude pentru Walt Disney’s A Christmas Carol.

Trailerul Thick as Thieves/The Code promite distractie, buna dispozitie si un film cu hoti care ne va delecta asa cum o facea seria Ocean’s acum 2-3 ani. La ce altceva te poti astepta in fond de la distributie gen Morgan Freeman si Antonio Banderas, mai ales atunci cand subiectul filmului este furtul a 2 oua Faberge de 20 milioane de dolari fiecare? Ei bine, in nici un caz nu te-ai astepta ca cei doi sa faca just another thief movie. Dar asta fac… din pacate.