micasirenaramona

"Mon Idole" este o satira la adresa compromisurilor pe care le ocazioneaza munca in televiziune si trebuie interpretata ca atare, dezvaluind o latura deloc flatanta a caracterului uman si punand, in mod ironic, dar cu siguranta voluntar, toate personajele principale intr-o lumina nefavorabila. Bastien este tipul ambitiosului, care dispune de suficienta iteligenta, tenacitate si perseverenta pentru a aspira la un post care sa-l propulseze in lumina reflectoarelor, mai ales ca nu duce lipsa de idei ingenioase ce ar putea sa revigoreze o emisiune TV de scandal. Ceea ce ii lipseste tanarului este flerul de a citi in sufletul omului, de a interpreta corect limbajul trupului, de a-si judeca interlocutorii la adevarata lor valoare (sau mai bine zis nonvaloare), iar naivitatea lui este taxata in final de un barbat mult mai experimentat si care stie sa isi mascheze adevaratele intentii. Bastien il idolatrizeaza pe Jean-Louis Broustal, mogulul media pentru care lucreaza si care i se pare un Dumnezeu pe pamant, desi iubita lui Fabienne i-a atras in repetate randuri atentia asupra pericolului pe care il reprezinta pentru demnitatea lui contactul cu acest barbat enigmatic cu chip de sfinx, care nu pare vulnerabil in fata niciunei probleme, care nu manifesta nicio emotie si care are un temperament flegmatic si o atitudine de total dispret pentru toti angajatii lui. Eroina Clara Broustal este un fel de Monica Columbeanu a Romaniei (cu precizarea ca este o comparatie evident fortata), adica o parvenita rasfatata si amatoare de lux, care isi terorizeaza servitorii cu ifosele ei de stapana a casei si care profita de pe urma unor tineri necopti la minte ca Bastien, folosindu-i pe post de gigolo pentru placerea ei sexuala si ulterior batandu-si joc de amatorismul lor impreuna cu sotul ei. Actiunea din "Mon Idole" m-a determinat sa ma gandesc instantaneu la romanul "Magicianul" al autorului John Fowles sau la filmul "The Game" al regizorului David Fincher, Bastien fiind la fel de neajutorat ca si Nicholas Urfe sau Michael Douglas si alergat ca un soarece prin labirint de catre doua feline de prada, care se amuza copios pe seama ingenuitatii lui. Personajul lui Guillaume Canet este sortit sa cada in toate capcanele pe care i le intind cei doi soti blazati si plictisiti in cautare de divertisment fiindca este sedus nu de o Clara frumoasa si sexy, ci de un Jean-Louis puternic si voluntar, pe care el l-a urcat in mod artificial pe un soclu si pe care il priveste cu ochii unui indragostit (fara niciun soi de conotatie sexuala pentru ca bietul Bastien poate fi acuzat de orice altceva in afara de homosexualitate). Cele trei roluri principale sunt convingator interpretate de catre Guillaume Canet, Diane Kruger si Francois Berleand (atat de convingator incat ajungi sa ii detesti pe toti si sa ii bagi in aceeasi oala) iar dialogul haios, umorul burlesc al anumitor scene sau ironia fina si acida a altor scene nu iti permit sa pleci din fata ecranului, desi filmul dureaza aproximativ 2 ore. Inteligente insertiile secventelor de animatie in structura peliculei, intotdeauna plasate la momentul oportun, mai ales la final cand ni se livreaza, oarecum pe nupusa masa, cireasa de pe tort. Si daca pana in acel moment mai exista cineva care empatiza cu victimizatul Bastien, cu greu mai poti gasi rezerve de simpatie dupa ce vezi ce ii trece prin minte personajului dupa ce traverseaza in pas alergator tot acest calvar si nu extrage nicio lectie relevanta despre decenta si demnitate din ceea ce i s-a inscenat. Eroul cu adevarat incitant al filmului este Jean-Louis, un fel de Maurice Conchis al literaturii, care il prinde in mreje de paianjen pe amaratul angajat si face misto de infatuarea lui nejustificata pana la ultima scena sau poate mai ales in ultima scena, cand ii aplica la modul figurat o lovitura de maestru unde il doare pe Bastien cel mai tare si il cocoseaza definitiv sub povara dispretului sau suveran, intr-un monolog care il readuce cu picioarele pe pamant pe angajat si ii demonstreaza ca a continuat sa ramana un outsider in jocul puterii, chiar daca al a crezut pentru o clipa ca are painea si cutitul in mana. Nota 8 din partea mea pentru debutul regizoral al lui Canet, cu precizarea ca urmatoarele doua filme regizate de el sunt mai valoroase, iar toate trei merita mai multa atentie decat se acorda de obicei filmelor europene.

Desi este un actor talentat, care si-a confirmat calitatile profesionale in filmele lui Anthony Minghella "Cold Mountain" si "The Talented Mr. Ripley", Jude Law este un playboy in viata reala si din acest motiv rolul superficialului, frivolului si smecherului Alfie i s-a potrivit de minune. Sub aparenta unei dramedii menite sa induca o stare de relaxare si buna-dispozitie, "Alfie" ascunde insa lectii de viata cat se poate de serioase, corectii severe pe care personajul principal le primeste ca o palma peste ochi ori de cate ori calca stramb si ii dezamageste pe oamenii care au investit sentimente in el si au crezut ca sub aura lui de neseriozitate se afla ceva profund. Cand incerci sa joci pe degete 3-4 femei simultan, se intampla sa iti gasesti nasul cum se spune pe romaneste si sa ti se plateasca cu aceeasi moneda lipsa de scrupule din viata afectiva, motiv pentru care adulatul Alfie sfarseste prin a ramane cu buza umflata si strivit sub greutatea unor adevaruri pe care i le serveste pe nepusa masa experimentata Liz (Susan Sarandon): chiar daca ai numai 30 de ani in meseria de playboy este posibil sa fii deja expirat. Un amestec antrenant de faze si replici comice, condimentat cu o serie de reflectii amarui despre conditia playboy-ului in societate si glazurat cu o morala solida fac din "Alfie" un film care merita vizionat. Mie mi-a indus o stare de bine si l-as revedea oricand cu placere. Nota 8.

Cinematografia moderna ne-a obisnuit sa recurga la fimarea alb-negru atunci cand trecutul unui personaj este prezentat in flashback-uri, insa Francis Ford Coppola ignora complet aceasta "regula nescrisa" si prezinta prezentul in alb-negru, iar trecutul in culori vibrante, inserand totodata fragmente din baletul "Coppelia" de Leo Delibes tocmai pentru a evidentia metaforic faptul ca femeile care au trecut prin viata lui Carlo si Angelo Tetrocini nu sunt altceva decat niste papusi frante, rupte in bucati, cu inimile sfaramate din cauza orgoliului si autoritatii acestor barbati. Explorand relatia tata-fiu din doua unghiuri diferite si rezervand spectatorului pentru final o surpriza (pe care este posibil sa o intuiesti daca esti atent la detalii), "Tetro" a reprezentat pentru mine o experienta inedita pentru anul 2009 si destul de placuta. Personajul Angelo (Tetro) Tetrocini este creionat in tuse foarte apasate, este genul de caracter care te intriga si te atrage ca un magnet, care te irita si te incanta simultan, care te dezamageste si iti rasplateste asteptarile succesiv, intr-un cuvant genul de erou complex si interesant. Se stie ca din punct de vedere psihologic temperamentul unui om nu se scimba de la nastere si pana la moarte, numai caracterul fiind cel ce poate fi modelat prin educatie. In cazul lui Tetro, personalitatea i-a fost influentata de o tragedie personala in care a jucat un rol involuntar negativ si care l-a bantuit permanent din acel moment, transformandu-l cand intr-un barbat apatic si indiferent, cand intr-un barbat agresiv, violent si greu de suportat prin preajma. Norocul lui se numeste Miranda, iubita devotata si bine ancorata in realitate, care are suficiente cunostinte de psihiatrie pentru a-i intelege tribulatiile emotionale, suficient tact pentru a-l tempera si a-i contracara tendintele autodestructive atunci cand depaseste orice limita a bunului-simt si suficienta rabdare pentru a-i suporta mojiciile la care se deda uneori. Spre deosebire de mama lui Tetro sau mama lui Bennie, Miranda nu este o papusa mecanica care poate fi devastata emotional pana la punctul in care se sfarama in bucati, ci este o femeie in carne si oase, care functioneaza perfect in relatia cu dificilul Angelo pentru ca cei doi se completeaza reciproc. Frumoasa semnificatia gestului lui Tetro de a-l deposeda pe arogantul lui tata Carlo, care si-a descurajat intotdeuana rudele de sange sa isi urmeze visurile si sa isi valorifice la maximum calitatile artistice pe motiv ca nu poate exista decat un singur geniu intr-o familie, de bagheta de diriilor care l-a facut celebru, dar care in acelasi timp a dezbinat familia si a generat discordie si rivalitate. Pana la urma "Tetro" este un film despre consecintele dramatice ale rivalitatii gresit intelese si gresit aplicate...

"Agora" are doua piese de rezistenta: regizorul Alejandro Amenabar, care mi-a lasat impresie deosebit de placuta prin filmele "Abre los ojos", "The others" si 'Mar adentro" si actrita Rachel Weisz, care este superba in toata gama de roluri interpretate si care este atat de temperamentala si acaparatoare pe ecran incat pune in umbra prestatia colegilor de platou. In cazul filmului "Agora" problema a fost pe jumatate rezolvata pentru ca tinerii din rolurile secundare nu au fost creionati cu prea multa migala si nu au iesit mai mult decat era cazul in evidenta. In alta ordine de idei, "Agora" este un film incomod, pe alocuri socant din punct de vedere vizual (in cazul in care nu ai nervii necesari pentru a privi scene in care oamenii sunt decapitati sau lapidati fara mila) si violent. In orice epoca insa s-au savarsit o serie interminabila de atrocitati in numele credintei si al crucii, probabil acesta fiind si motivul pentru care asa-zisii atei si-au pierdut increderea in religie si in preoti. Crestinii sunt prezentati intr-o lumina net defavorabila, practic fiind considerati mai brutali si mai sadici decat paganii egipteni si rastalmacind invataturile biblice asa cum le convine lor cu scopul de a-si justifica crimele josnice. Si dintotdeuna oamenii de stiinta independenti in spirit si cu o gandire vizionara, care si-au depasit cu mult timpul in care au trait, au sfarsit prin a cadea prada gloatei analfabete, manipulate de catre un invatator machiavelic. In concluzie, fie ca respecta sau nu adevarul istoric despre crestinarea Egiptului, "Agora" ne ofera decoruri interioare si exterioare frumoase, maiestria unui regizor bun si jocul actoricesc de exceptie al lui Rachel Weisz. Macar pentru aceste elemente si pelicula tot merita sa fie vizionata.

O drama care m-a uns pe suflet deoarece mi s-a parut foarte realista si inspirata in prezentarea crizei de la varsta a doua ( Pippa Lee ) si a crizei de la varsta a treia ( Herb Lee ). Actrita Robin Wright Penn a fost perfect distribuita in rolul eroinei principale Pippa Lee intrucat exact asa este ea in viata reala: prinsa intr-o casnicie turbulenta si plina de asperitati, iubita si in acelasi timp inselata de sot, mama a doi copii pe care incearca sa ii tina departe de problemele cuplului... Privirea ei melancolica, trista, albastra iti strapunge inima si te ajuta sa intelegi mai bine natura framantarilor si conflictelor interioare pe care le experimenteaza in fiecare faza a vietii ei. Un prieten de familie declara ca Pippa Lee este o enigma si ca tocmai in asta consta farmecul ei, moment in care femeia experimentata ajunsa in pragul varstei de 50 de ani medita in gandul sau ca a obosit sa fie un mister si vrea sa fie cunoscuta si apreciata exact asa cum este, cu defectele si calitatile ei, cu implinirile si dezamagirile ei, cu iubirile si suferintele ei. Pippa Lee este o femeie interesanta, deloc plictisitoare ( desi asa pare la prima vedere ), cu trairi interioare puternice, cu arderi intense, cu amintiri dureroase, cu sentimente de culpabilitate care o dezechilibreaza emotional. O femeie introvertita ale carei framantari se transpun in exterior in stari maladive de somnambulism. O femeie cu o adolescenta si o tinerete rebele, marcate de consum de amfetamine si alcool si de relatii amoroase multiple si pasagere care s-a transformat intr-o nevasta banala cu preocupari domestice. O femeie care se complace in rutina si care sufera si se revolta atunci cand batranul ei sot rupe monotonia in care s-a metamorfozat casnicia lor si are o aventura cu o prietena de familie. O femeie care se arunca in bratele unui vecin mai tanar pentru a-si demonstra ei insasi ca nu si-a pierdut senzualitatea si capacitatea de a fi dorita. O femeie in adevaratul sens al cuvantului... Celelalte personaje sunt clar secundare si, desi avem de-a face cu nume consacrate precum Winona Ryder, Keanu Reeves sau Alan Arkin, nu prezinta prea mult interes in economia "actiunii". Prezenta lor se justifica numai pentru ca Pippa Lee se defineste in raport cu ele si intra in tot soiul de interactiuni cu ele. Un film sensibil pentru persoane sensibile, care au rabdare in fata micului ecran chiar si atunci cand nu sunt rasfatate cu actiune si care vor sa exploreze adancimile mintii umane si mai ales ale sufletului uman. Nota 9 din partea mea.

Romanul omonim al lui John Fowles este de o calitate exceptionala, motiv pentru care filmul nu avea din start nicio sansa de a se ridica la valoarea acestuia. Cu toate acestea, ecranizarea nu a fost una slaba si a reusit chiar sa introduca cateva elemente de originalitate, la care se adauga prestatiile convingatoare ale lui Meryl Streep si Jeremy Irons. Eram curioasa cum va fi transpus pe marele ecran finalul triplu al cartii sau care va fi versiunea de final pe care o va selecta regizorul din cele trei posibile. Personal as fi preferat sa opteze pentru cea de-a treia varianta, care este cea mai dramatica, dar si cea mai credibila intrucat personajele masculine din romanele lui Fowles sfarsesc in general prin a fi seduse, arse pe rugul pasiunilor si abandonate de catre femeile inteligente, cinice si misterioase. Un plus din partea mea pentru ideea filmului in interiorul altui film ( procedeu similar cu naratiunea in rama ), macar datorita faptului ca ne prilejuieste sansa de a-i vedea pe cei doi protagonisti in dublu rol si de a trai alaturi de ei - in paralel - doua povesti de iubire damnate. Chiar daca interpretam finalul idilei dintre Sarah si Charles ca avand un happy-end, nu acelasi lucru se poate spune despre finalul aventurii extraconjugale a celor doi actori - Anna si Mike. Si pentru ca o ador pe Meryl Streep, il respect pe Jeremy Irons si sunt topita dupa autorul John Fowles, acord acestei pelicule o nota de 9.

Mi-a placut enorm de Joaquin Pheonix in filmul "Gladiator", mai mult chiar decat de titularul Russell Crowe, intrucat rolul negativ al diabolicului imparat Commodus a necesitat mai multa nuantare si mai mult efort interpretativ decat rolul generalului Maximus. Mi-a placut Joaquin Pheonix chiar si in indeobste blamatul "Two lovers" deoarece sensibilitatea lui a gasit acolo fagasul potrivit de manifestare. Si mi-a placut Joaquin Pheonix in rolul cantaretului Johnny Cash, pentru care eu consider ca ar fi meritat un premiu Oscar cu varf si indesat. Desi este vorba de o biografie si trebuie sa se lupta din start cu eticheta de "plictisitor", filmul "Walk the Line" te unge pe suflet si calca in pas de defilare la coarda ta sensibila, in special datorita muzicii frumoase si antrenante. Chiar daca nu esti un fan al muzicii country (si eu nu pot fi banuita de astfel de preferinte), este imposibil sa nu te opresti o clipa in fata ecranului pentru a asculta melodiile sensibile si atat de personale ale lui Johnny Cash si sa nu fii impresionat de chimia care pluteste in aer dintre cei doi eroi principali. Excelenta prima parte a filmului din punct de vedere al relatiei de suflet dintre June si J.R. in sensul ca pasiunea salbatica si iubirea profunda pe care o simt unul pentru celalalt si pe care o ingroapa adanc sub mormane de prejudecati si considerente morale refuleaza intr-o muzica de si mai buna calitate. In general, iubirea neimpartasita sau imposibila are mai mari sanse de a genera arta valoroasa decat iubirea reciproca. Mie personal mi-ar fi placut si mai mult pelicula daca sentimentele lor nu s-ar fi concretizat niciodata intr-un mariaj, dar acest lucru se putea face numai daca ar fi fost vorba de un scenariu original, neinspirat din fapte reale. In concluzie, doua prestatii actoricesti de exceptie, o poveste de viata condimentata si deloc plictisitoare si o muzica care iti merge direct la inima fac din acest film o capodopera. Si inca o data am ramas cu impresia ca membri Academiei Americane de Film au nevoie de ochelari de vedere care sa le mai inlocuiasca ochelarii aceia de cal. Daca nu vad ei ca Joaquin Pheonix, Edward Norton sau Leonardo Di Caprio ar merita un premiu Oscar atunci merita sa ii ciocanesti un pic cu statueta aurita drept in cap.

Anterior cu 2 ani filmului "Cassandra's Dream" al aceluiasi angoasant, dar genial Woody Allen, "Match Point" exploateza aceeasi tema din romanul "Crima si Pedeapsa" al lui Dostoievski, cu precizarea ca finalul de tip blowing mind nu pune foarte mult accent pe latura morala a povestii, ci mai degraba pe cea imorala, dar sa recunoastem mai plina de sare si piper. Avem parte din plin de umorul britanic fin, elevat si subtil, de personaje foarte bine conturate, reprezentand chiar tipologii, de actori tineri, agreabili si rasati, care se achita perfect de sarcini, de dialoguri inteligente si vii si nu in ultimul rand de actiune, spre deosebire de peliculele mai vechi ale regizorului. Controversele sunt la ele acasa ca in orice productie marca Woody Allen, dar parca mai nuantate decat oricand. Intersanta mi s-a parut si mie ideea- laimotiv a norocului sau nenorocului in viata, transpusa in termenii sportului alb. Ideea mingii de tenis care atinge fileul, ramane timp de cateva fractiuni de secunda suspendata in aer si cade in terenul tau sau al adversarului, hotarand soarta unei partide sau viitorul unui om. La fel de incitanta si ideea visului revelator, care mi s-ar fi parut banala daca Woody Allen ar fi prezentat-o din perspectiva personajului principal care se face vinovat de crima cu premeditare, dar care a dobandit alte conotatii fiind prezentata din perspectiva detectivului de politie. Una peste alta, "Match Point" mi s-a parut un film de nota 10, pe care l-as revedea si de 20 de ori cu placere.

Cu toate ca imi doream de multa vreme sa vizionez acest film datorita prezentei in distributie a lui Meryl Streep, "Adaptation" mi-a lasat un gust amar. Fara a fi nici pe departe o productie slaba din punct de vedere valoric, mi s-a parut neomogena, inconsistenta, actiunea luand o intorsatura prea trasa de par si prea neverosimila spre final. Am avut impresia ca ma uit la o drama plina de substanta, cu monologuri interiore profunde si filozofice, cu personaje bine conturate si cu trairi intense, pe care sunt incapabile sa le exteriorizeze sau sa le impartaseasca cu ceilalti si dintr-o data, fara nici o logica sau pregatire prealabila, m-am trezit aruncata intr-o actiune alerta specifica thriller-ului. Sincer, nu aveam nicio dispozitie sa vad in acest film crime, consum de droguri, adulter si alte "grozavii" de care abunda oricum industria cinematografica contemporana. "Adaptation" trebuia sa fie altfel din punctul meu de vedere. Trebuia sa mentina linia pe care pornise, chiar daca risca sa devina plictisitor si static pentru unii. Poate ca Nicolas Cage este potrivit pentru filme de actiune si thrillere, dar pe Meryl Street o prefer in pelicule de mai mare adancime, in care poate da masura adevaratelor ei calitati interpretative. Singura explicatie pe care o gasesc acelei bruste schimbari de registru rezida in faptul ca regizorul a dorit sa releve faptul ca oamenii nu raman egali cu ei insisi, ci se transforma pe parcursul procesului de adaptare despre care se tot vorbeste in film ca despre un laitmotiv. Si probabil ca s-a vrut totodata sa se stabileasca o conexiune intre cei doi frati gemeni, in aparenta atat de diferiti, in sensul ca actiunea trece de la drama la thriller pentru a arata unghiurile diametral opuse de abordare a vietii si a operei profesionale ale scenaristilor Charlie si Donald Kaufman. Charlie Kaufman este sensibil, serios, timid, talentat, aplecat spre drama pentru ca isi plange de mila si se subestimeaza constant, in vreme ce geamanul lui - Donald Kaufman - este sigur pe sine, franc, neslefuit si inclinat spre thriller. Un film despre nefericire si neimplinire, care mi-a creat o senzatie de disconfort si nefericire. Nota 7 din partea mea pentru excelentele monologuri interioare ale eroilor principali si un plus pentru Chris Cooper, care mi-a placut in "American Beauty" si mi-a placut si in "Adaptation" in egala masura.

Pentru cinefilii care au vizionat anterior filmul "Valmont" din anul 1989 al lui Milos Forman, "Cruel intentions" nu a mai reprezentat nici o surpriza. Faptul ca ambele au avut aceeasi sursa de inspiratie (si anume romanul "Dangerous Liaisons" al autorului Choderlos de Laclos), se observa chiar din numele similare sau chiar identice ale personajelor: Sebastian Valmont (Ryan Phillippe) = Valmont (Colin Firth), Kathryn Merteuil (Sarah Michelle Gellar) = Merteuil (Annette Bening), Cecile Caldwell (Selma Blair) = Cecile (Fairuza Balk) sau Annette Hargrove (Reese Witherspoon) = madame de Tourvel (Meg Tilly). Diferenta dintre cele doua pelicule consta in faptul ca "Valmont" are actiunea plasata intr-un secol trecut, potrivit pentru eroi de gen Cassanova si Don Juan si pentru intrigi parfumate cu aer aristocratic de curte regala, in vreme ce "Cruel intentions" are un luciu contemporan, in care se amesteca spontan toate viciile zilelor noastre de la consumul de droguri pana la homosexualitate, coruptie sexuala sau incest. In concluzie, daca ai varsta cuprinsa intre 15-20 de ani vei prefera sa urmaresti "Cruel intentions" pentru ca producatorii mizeaza pe prezenta unor idoli ai adolescentilor gen Buffy, spaima vampirilor aka Sarah Michelle Gellar, iar daca ai varsta peste 30 de ani si esti mai nostalgic si mai intelept este foarte probabil sa te asezi comod in fata ecranului si sa urmaresti "Valmont", macar de dragul lui Milos Forman sau al carismaticului Colin Firth.

Motivul pentru care filmul primeste numai nota 7 din partea mea este acela ca scenariul mi s-a parut in multe momente nerealist intrucat imi vine greu sa cred ca poti ucide o persoana intr-un loc public fara sa existe niciun martor ocular si sa repeti aceasta experienta de cateva ori fara a fi observat de nimeni. In plus, este exclus ca un agent de politie onest si integru (cum este acela pe care il portretizeaza Terrence Howard) sa distruga probele de la locul crimei si sa faciliteze scaparea unui infractor, chiar daca simte o anumita simpatie si intelegere fata de justitiarul care si-a facut dreptate cu propriile maini pentru ca a fost dezamagit de autoritatile statului. Acest scenariu nu mai este plauzibil si coerent din momentul in care politistul Mercer declara raspicat ca nici prietenia, nici compasiunea fata de o persoana vinovata nu reprezinta pentru el o justificare de a nu trimite acea persoana in spatele gratiilor. Jodie Foster isi interpreteaza rolul cu multa daruire, implicare si talent (ca de obicei), nu intamplator spunandu-se despre ea ca este cea mai desteapta actrita de la Hollywood. Nu pot insa sa fiu de acord cu faptele pe care le comite personajul Erica Bain, chiar daca tragedia personala pe care a trait-o a dezumanizat-o intr-o oarecare masura, din cauza ca nu sunt o adepta a legii talionului si inca dezbat in mintea mea legitimitatea principiului "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte". Sunt insa de acord cu ideea ca frica (chiar mai degraba decat ura sau furia) poate fi motorul declansator al actiunii, sentimentul care apasa pe tragaci si care te transforma in altcineva, intr-un necunoscut capabil de fapte de care nu te credeai capabil. Excelente monologurile radiofonice ale Ericai Bain despre frica si despre sentimentul de nesiguranta pe care il traiesc locuitorii in New York, in ceea ce trebuia sa fie o fortareata, cea mai sigura metropola din lume. Pe ansamblu, un film cu doua interpretari actoricesti convingatoare, cu drame interioare, cu framantari morale, cu actiune, dar si cu sincope in scenariu reprezentate de lipsa de plauzibilitate.

Mi-a placut filmul "The Guitar" pentru abordarea diferita a ideii mortii iminente. Dupa ce este diagnosticata cu cancer faringian in faza terminala si amenintata initial cu pierderea vocii si apoi cu pierderea vietii in maximum 2 luni, eroina Melody nu reactioneaza asa cum te-ai astepta sa reactioneze, desi un prim episod depresiv o determina sa ia in calcul posibilitatea de a-si taia venele cu lama in cada de baie. Daca exista macar o astfel de tentativa de suicid, chiar nereusita, filmul cadea definitiv in banal, indiferent de modul in care evolua ulterior. De asemenea, daca gandirea pozitiva exacerbata - atat de mult laudata de psihologi - ar fi indemnat-o sa isi traiasca ultimele zile ramase la intensitate maxima, cu o exuberanta nelalocul ei intr-o asemenea situatie, iarasi as fi considerat filmul desprins de realitate. Cam aceeasi ar fi situatia si daca Melody ar fi ales calea resemnarii fataliste, incrucisandu-si bratele sau plangandu-si de mila cu fata ingropata in perne. Nu ascund faptul ca pelicula mi s-a parut oricum necredibila si nerealista prin finalul cu happy-end tras de par pentru ca orice om care s-a confruntat cu o maladie ata de grava stie ca o tumora maligna agresiva nu dispare pocnind din degete, fara nici un fel de tratament medical sau naturist, ba din contra atunci cand pacientul face abuzuri alimentare si sexuale de tot felul. Meritele filmului sunt insa incontestabile deoarece, pana la urma, nu este important subiectul, ci mesajul pe care il transmite si cu care ramane spectatorul dupa vizionare. Vindecarea sufleteasca este posibila atunci cand crezi cu tarie intr-un vis si iti urmezi cu demnitate pana la capat drumul, nefugind de viata spre moarte, ci fugind de moarte spre viata. Superbe imaginile siluetei intunecate a lui Melody ( interesat ales numele personajului principal, date fiind conotatiile muzicale ale peliculei ) proiectate pe fundalul luminat al ferestei apartamentului de lux din East End, cu chitara rosie in mana, goala, dar invaluita de sunetele emotionante pana la suflet ale instrumentului cu corzi.

Filmul este intr-adevar foarte bun, dar nu numai pentru ca joaca Naomi Watts in el (desi am o parere excelenta despre ultimele ei prestatii actoricesti din filme precum "Stay", "The painted veil" sau "Eastern promises" ), ci si datorita interpretarilor foarte convingatoare ale lui Tim Roth, Michael Pitt sau Brady Corbet, datorita viziunii regizorale originale a germanului Michael Haneke, care a stiut sa abordeze intr-o maniera noua si surprinzatoare tema mult uzitata a familiei terorizate si torturate de catre doi criminali sadici si psihopati, fara sa scoata in evidenta scenele de brutalitate sau violenta ( care sunt sugerate mai mult din punct de vedere auditiv decat vizual ) si nu in ultimul rand datorita faptului ca reuseste sa pastreze suspansul pana la sfarsit si sa iti ofere o versiune finala greu de anticipat, care te lasa cu gura cascata. Nota 9 din partea mea si recomandarea de a-l viziona neaparat daca vreti o pelicula inteligenta si de calitate, in ciuda notelor nemeritat de mici pe care le-a primit pana acum atat pe site-ul cinema rx, cat si pe IMDB.

Fara a fi o capodopera a genului dramatic, pelicula "Silk" merita vizionata macar o data in viata pentru cinematografia ei extrem de frumoasa si pentru modul interesant in care se reflecta civilizatia si cultura japoneza in ochii unui tanar european. Este o poveste de iubire implinita intre sotii Herve si Helene Joncour, ce poate parea banala la prima vedere deoarece nu are nimic spectaculos in afara poate de profunzimea ei, ce se suprapune peste o alta poveste de pasiune pentru o misterioasa gheisa de origine chineza, de data acesta neconsumata, ramasa vesnic la nivelul de aspiratie, dar care il obsedeaza pe personajul principal masculin pana la finalul vietii. Din punctul meu de vedere motivul pentru care filmul "Silk" merita un strop de atentie din partea cinefililor nu este nici prezenta in distributie a Keirei Knightley, a lui Michael Pitt sau a lui Alfred Molina (desi nici acest lucru nu este de neglijat, cei trei actori achitandu-se onorabil de sarcinile interpretative ce le revin) si nici povestea lipsita de focuri de artificii pe care ne-o propune regizorul si scenaristul canadian Francois Girard, piesa de rezistenta fiind constituita de peisajele absolut superbe ale Japoniei, Italiei, Angliei si Canadei, cele patru locatii diferite in care s-a filmat pelicula. La care se adauga desigur ocazia de a invata anumite lucruri despre o cultura japoneza necunoscuta noua, europenilor, dar sub a carei fascinanta atractie risti sa cazi in fiecare moment.

Cand am vazut filmul "Mar adentro" mi-am adus aminte aproape instantaneu de o alta pelicula numita "Whoose life is it anyway?", construita pe exact aceeasi tema si avandu-l in rolul principal pe Richard Dreyfuss. Ambele filme sunt emotionante, triste, angoasante, dar au marea calitate de a pune intrebari la care nici macar filozofii nu au reusit sa raspunda pana astazi, de exemplu daca liberul arbitru al omului poate merge pana acolo incat acesta sa aiba dreptul de a-si lua propria viata sau dimpotriva existenta este un dar de la Dumnezeu si merita traita indiferent cat de insuportabila ar deveni ea la un moment dat. Mult controversata problema morala a legitimitatii sau ilegitimitatii eutanasiei este excelent pusa in valoare de regizor, iar jocul actoricesc de exceptie al lui Javier Bardem dezvolta in fiecare dintre noi capacitatea de empatie si ne determina sa ne intrebam cum am reactiona noi insine daca am fi pusi in fata unor situatii de viata si a unor alegeri atat de dificile. Oricum, felul in care spiritul personajului Ramon Sampedro isi pune amprenta asupra fiecarei persoane cu care intra in contact, determinandu-i pe toti sa devina mai buni, mai responsabili, mai intelepti si mai constienti de norocul pe care l-au avut in viata de a-si putea folosi propriul corp si de a face lucruri aparent banale si nesemnificative precum simplele actiuni de a merge, de a alerga, de a inota, de a manca cu propriile lor maini... O minte agila si un spirit patrunzator ramase captive intr-un trup fara valoare, capcana din care eroul nu poate evada decat prin intermediul visului si al imaginatiei.

Un film violent la nivelul imaginilor, frapant, socant pe alocuri, care vorbeste despre o civilizatie de mult disparuta si poate tocmai de aceea plina de mister pentru spectator, dar care vorbeste mai ales despre lupta acerba a omului din toate perioadele istorice pentru supravietuire. Principiile lui Darwin se aplica perfect in acest caz: numai cei mai puternici si mai evoluati reusesc sa isi creeze propriul destin si sa supravietuiasca in acest univers haotic si necrutator, care face o selectie naturala la sange intre toate speciile lui. "Apocalypto" pune in evidenta idei general valabile precum impunerea celor puternici asupra celor slabi prin forta, ilegitimitatea cotropirii unor pamanturi care nu iti apartin de drept, dezvoltarea simtului de proprietate si de apartenenta la un trib, sentimente care se adancesc si capata amploare in mintea eroului Jaguar Paw abia atunci cand pamanturile sunt pierdute in fata invadatorilor, familiie sunt ucise sau trimise in scavie, iar comunitatea lor primitiv organizata este trecuta prin foc si sabie. Este o lume guvernata de legea junglei, o lume de vanatori si pescari nu cum mult diferita de cea preistorica, care este insa zguduita din temelii de aparitia razboinicilor de meserie, care nu ucid pentru a-si apara avutul si a-si hrani sotiile si copiii, ci ucid din pura placere, din sadism, din dorinta de a cuceri noi teritorii si de a supune noi comunitati. In rest, asa cum s-a afirmat anterior, peisajele naturale sunt splendide, muzica este potrivita cu actiunea filmului, iar regizorul Mel Gibson recidiveaza pe aceeasi linie deschisa de pelicula "Patimile lui Hristos", adica exprima niste idei foarte bune si educative intr-un mod foarte violent, tocmai pentru ca elementul socant sa patrunda mai cu folos in mintea spectatorului si sa ramana acolo multa vreme, dandu-i de gandit.

Subscriu la parerea lui eedy ca lumea cinematografica si cinefilii inraiti in general au pierdut foarte mult o data cu trecerea in nefiinta a marelui regizor Anthony Minghella, pe care eu pur si simplu il ador, la fel ca si toate filmele lui pe care am avut onoarea si placerea sa le vizionez pana acum. "The talented Mr. Ripley" face parte din aceeasi categorie selecta a filmelor marca Anthony Minghella, fiind plin de actiune, suspans, rasturnari neprevazute de situatie, sensibilitate, profunzime, filozofie de viata si bucurandu-se de aportul extraordinar al unor actori foarte bine alesi si care dau tot ceea ce au ei mai bun pentru reusita acestei pelicule. Desi rolul principal ii revine lui Matt Damon, care se achita cu brio de indatoririle dificle inerente interpretarii unui rol negativ atat de antipatic, eu as adauga un plus de valoare prestatiei britanicului Jude Law, care, desi apare numai in primele 57 de minute ale filmului, reuseste sa exceleze si sa lumineze tot ecranul cu personalitatea sa tumultuoasa, coplesitoare si pasionala, cu cheful lui nebun de viata si de aventura, cu conceptiile lui filozofice potrivit carora existenta trebuie traita la maximum oricat ar fi ea de scurta, cu tendinta lui de a oscila intre bine si rau, mereu pe marginea prapastiei, mereu la limita extreme, incapabil sa gaseasca o cale de mijloc. Din punctul meu de vedere adevaratul erou principal este tanarul bogatas Dickie Greenleaf, fire de artist, total dezinteresat de averea familiei si de continuarea afacerilot tatalui sau, boem, sensibil, arogant cateodata, clocotind de pasiune si pofta de a se infrupta din toate experientele interzise ale vietii, cu un vesnic dor de aventura si de noutate, incapabil sa renunte la libertate si sa se stabileasca definitiv intr-un loc, vesnic indragostit de frumos sub toate aspectele sale. Singurul motiv pentru care am notat acest film numai cu nota 9 a fost acela ca alte doua pelicule ale lui Anthony Minghella imi sunt si mai aproape de suflet - "Breaking and entering" si "Cold Mountain", dar am savurat fiecare moment din el si l-as revedea oricand cu placere.

Recunosc ca am ramas profund impresioanata de aceasta realizare cinematografica de exceptie, chiar daca nu ma dau in vant dupa artista Edith Piaf, dupa cantecele ei sau dupa Franta in general. Judecad insa la rece, fara partinire, "La vie en rose" este o poveste profunda si plina de emotie despre granita foarte fragila care separa marirea de cadere, extazul de agonie si fericirea de nefericire. O poveste despre o femeie atat de marunta in ceea ce priveste statura in care au incaput insa atat de multe sentimente, atat de multa pasiune, atat de multa voluptate si dorinta de viata incat ea poate constitui un exemplu de urmat pentru oricine se lasa doborat in fata greutatilor vietii si in fata incercarilor crude si uneori nedrepte pe care i le rezerva destinul. Plecand in viata cu uriasul handicap al unei origini sociale modeste, provenind dintr-o familie destramata si fara nici un mijloc de subzistenta, crescuta intr-un bordel, in mediul deloc propice dezvoltarii morale armonioase a unui copil, dezradacinata si confuza, purtata mereu pe drumuri de un tata care incearca cu disperare sa ii asigure un mod de viata cat de cat acceptabil din umila lui meserie de acrobat, incapabila sa prinda radacini undeva si sa se adapteze in societate, Edith Piaf a fost inzestrata insa de Dumnezeu cu o voce de privighetoare, unicul dar pe care l-a primit de la viata in compensatie pentru marea de nenorociri care s-au abatut asupra ei. Dupa o existenta zbuciumata, tensionata, capricioasa, traita insa la maxima intensitate si cu maxima daruire de sine, Edith Piaf cunoaste o faima care va dainui multa vreme dupa moartea ei si, mai presus de orice, cunoaste dragostea adevarata care o determina sa traga dureroasa concluzie de viata ca iubirea, chiar daca ilicita, chiar daca imposibila, chiar daca pierduta, este singurul lucru care conteaza cu adevarat si singurul lucru pentru care merita sa traiesti. Iubirea si muzica. Cele doua coordonate ale vietii sale, cele doua pasiuni fanatice care au stors-o de energie si au consumat-o inainte de vreme, cele doua "zeite" carora li s-a inchinat si le-a depus ofrande, cele doua muze care au inspirat-o si au facut-o sa se ridice din mlastinile mahalalelor Frantei pana la luminile rampei New York-ului si pana la recunoasterea valorii sale de catre intreaga umanitate. Impresionant pana la lacrimi finalul acela in care rasuna versurile celebrei ei melodii "Non, je ne regrette rien", singurul mod in care ar fi putut sa se incheie aceasta capodopera cinematografica si singura modalitate in care se putea da un sens existentei pline de pasiune si macinate de controverse a cantaretei care, daca ar fi putut-o lua de la capat, probabil ca nu ar fi schimbat nimic din ceea ce s-a intamplat in viata sa si din ceea ce i-a modelat caracterul si personalitatea. Un film care se apropie de perfectiune si un rol pentru care Marion Cotillard si-a meritat din plin premiul Oscar castigat in anul 2008, chiar daca mie personal mi-a placut mult si prestatia lui Julie Christie din pelicula "Away from her". Foarte reusit mi s-a parut machiajul eroinei, sub care frumusetea fizica a lui Marion Cotillard a disparut aproape total pentru a lasa loc frumusetii sufletesti a personajului Edith Piaf.

Intr-adevar greu de gasit cuvintele potrivite pentru a-ti exprima o parere pertinenta despre acest film de referinta al cinematografiei americane. L-am vazut abia seara trecuta, sunt inca sub influenta lui si am ramas tot cam fara cuvinte. "One flew over de cuckoo's nest" vorbeste intr-o maniera foarte directa despre nevoia omului de libertate si in acelasi timp despre teama lui de a se agata cu ambele maini de aceasta libertate care ii sta la indemana. Faptul ca mai mult de jumatate dintre persoanele inchise in acel ospiciu, in care sunt supuse unui regim de "tratament " draconic de catre asistenta sefa Ratched, s-au oferit ca voluntari si stau acolo in mod benevol este sugestiv pentru ilustrarea acestei idei. Singurul care pare diferit este Mc.Murphy, cel care alege sa fie internat in acest spital de boli mintale cu scopul de a eluda legea, de a nu merge la inchisoare pentru un viol savarsit asupra unei minore de 15 ani. El este singurul care incearca sa schimbe ceva in ordinea prestabilita, singurul care are curajul sa incerce ceva, sa se revolte, sa ceara drepturi la care ceilalti nici nu visau ca ar putea ajunge, dar sfarseste prin a fi invins de catre sistem, isi frange aripile in acest zbor indraznet spre liberate. Este vorba de libertate in intelesul fizic al cuvantului pentru ca din punct de vedere spiritual el a fost si a ramas liber pana la final, reusind sa treaca dincolo de portile acestui alt fel de inchisoare macar in mod idealistic, prin intermediul prietenului sau indian care isi insuseste invataturile si modul lui de gandire si reuseste sa evadeze si sa se reintegreze in societate. Toti ceilalti par un grup de sociopati speriati de viata, de libertate, de oameni, lipsiti de curajul de a-si asuma responsabilitati, in vreme ce Mc.Murphy este cel care are idealuri, care tinde mereu spre mai mult, care dispune de liber-arbitru si se foloseste in mod curajos de abilitatile sale pentru a obtine atat cat se poate de mult pentru toata lumea, nu numai pentru el insusi. Poate ca destinul sau pare tragic, dar intr-un fel el si-a atins scopul deoarece, atunci cand indianul paraseste zidurile "inchisorii" ii promite sa il ia cu el si chiar il ia cu el in cursa sa spre libertate, chiar daca numai din punct de vedere spiritual. O moarte poate insemna o inviere, un sfarsit poate insemna un nou inceput, un destin nu este ratat atata vreme cat a condus la iluminarea atator alte minti, strivite de conceptiile care le fusesera inoculate zi de zi de catre medici, asistente si paznici si de catre societate in general. Intrebarea care ramane este insa de ce Mc.Murphy nu a profitat de nici una dintre numeroasele ocazii pe care le-a avut de a parasi acest ospiciu in care asistentele par mai nebune decat nebunii insisi? Probabil din altruism, din generozitate, din credinta ca poate schimba ceva, ca poate face o diferenta....

Lasand la o parte subiectivismul generat de admiratia mea veche pentru actorul Sean Penn, pot spune ca filmul "The interpreter" mi-a lasat o impresie buna din toate punctele de vedere. Atat Sean Penn, cat si Nicole Kidman joaca in mod foarte convingator rolurile in care au fost distribuiti - agent secret, respectiv traducatoare la Organizatia Natiunilor Unite, actiunea este alerta si plina de suspans, tema abordata este profunda, actuala si lasa largi posibilitati de exprimare, tragediile personale ale protagonistilor vin sa completeze cu succes tragediile unui intreg popor, macinat de revolte, revolutii si crize politice interne. "The interpreter" este inainte de toate un film cu substrat politic, care se inscrie pe linia deschisa de catre Sean Penn cu peliculele anterioare "All the king's men" si " The assassination of Richard Nixon". Este un film despre genocid, despre crime impotriva umanitatii, despre dictatori moderni, care recurg la cele mai subtile discursuri oratorice ca sa-si mascheze adevaratele intentii criminale, despre oameni simpli nevoiti sa se deprinda a manui arma de la varste foarte fragede pentru a-si apara propria viata, despre tineri entuziasti care incearca fara izbanda sa rastoarne un regim politic abuziv. Un film complex si revoltator pentru ca prezinta o realitate revoltatoare, un film actual pentru ca revoltele de strada si atentatele teroriste din statul african Matobo sunt, de fapt, cele pe care le intalnesti la tot pasul in toate tarile asa-zis civilizate ale lumii, un film care vorbeste despre dezamagirile unui om care a crezut cu tarie in idealurile si ideologiile formulate de politicieni care au parut a fi corecti si dedicati cauzei lor la inceput si care au sfarsit prin a maltrata si asasina jumatate din populatia unei tari. Un film trist, violent, dur, care aduce o nota vag optimista in final prin afirmarea ideii ca Organizatia Natiunilor Unite este singura coalitie mondiala care mai poate face ceva in lupta impotriva terorismului si totalitarismului de orice fel, aducand in fata Tribunalului Penal International pe dictatorii care fac abuz de prerogativele lor politice. Pentru mine, "The interpreter" a fost un film de nota 9, pe care l-as revedea oricand cu interes si cu placere.