mitica58

Este filmul unui om multivalent: scenarist, regizor, actor. Pe numele de scena Dany Boon, acest interesant tip nascut acum 49 de ani in nordul Frantei (ca Daniel Hamidou) mai are si alte incercari reusite ca Bienvenue chez les Ch'tis (2008), Micmacs à tire-larigot (2009), sau Rien à déclarer (2010). Tinand cont ca in acest film joaca si sotia sa Yaël Boon, putem spune ca e un film in familie. Si, ca intotdeauna, filmul european se deosebeste net de filmele de peste ocean mai ales atunci cand e vorba de umor, iar francezii chiar au umor, au un specific mai apropiat noua romanilor, ceea ce a fost si o cale de intrare catre inima mea ca spectator. Asa ca am apreciat din plin si scenariul si jocul actorilor. Nu pot decat sa-l laud pe acest artist complet, Dany Boon si aceasta noua creatie a sa. O recomand tuturor celor ce vor sa se mai destinda un pic dupa o zi grea de munca.

E un film centrat pe un singur actor - Jason Statham si se vede. Totul sta in amortire, e ca un film din vestul salbatic in care doar vantul ridica pulberea si ciulinii de pe drum si la un moment dat pare pistolarul zornaind pintenii de la cizme, cocotat semet in saua calului, cu baticul legat la gat atarnand deselat si cu fata nerasa de o saptamana… Am gresit oare ceva?... Da, TIMPUL! Calul e o masina veche, zgomotoasa si puternica, desertul e inlocuit de orasul placerilor, restul cam la fel cu exceptia pistolului substituit de noua arma mortala – artele martiale. Unul contra o gramada si pac!, pac!, pac!..., adica BUF!, BUF!, BUF!... si se rezolva. Evident astia nu sunt decat inceputul, vin capii, vine judecata, vine si alta bataie, dar un cutit pentru peste si o lingura rezolva totul. Apoi se uita ca pe vremuri in lungul drumului si iar nu stie incotro s-o apuce… Nimic nou sub soare, doar alte vremuri si alti actori. Dar, uite ca prinde si acum la jumatate de veac distanta!

O poveste romantioasa si trasa de par in care rasul e fortat, situatiile cam de doi bani si assa mai departe. Nici nu cred ca ar trebui prea multe pretentii de la acest film, scopul lui e doar sa te tina intr-o stare de relaxare inainte de a merge la culcare… E un film destinat consumului casnic si nimic altceva.

Trebuie sa recunosc ca m-a incantat de la primele secvente. Alert, plin de informatii, actiune si intriga la greu. Primul episod, “ Gone Elvis”, sub regia lui Peter Horton pur si simplu m-a tintuit de ecran. E o intriga atat de captivanta incat am fost frustrat ca s-a terminat episodul. Ce-mi ramane? Sa astept pana saptamana viitoare pentru urmatorul episod , “Oscar Mike”, sa vad ce se mai intampla. Daca o tin tot asa, cred ca asta o sa fie serialul meu de suflet pe anul 2015. Pentru voi, cei ce urmariti aceasta postare, am doar un sfat: nu-l ratati!

Cei de la MARVEL ne-au obisnuit deja cu ramificatiile de la seria principala cu eroi. Pe aceasta linie avem sirul de agenti si agentii care, in diferite momente de timp, se cupleaza cu eroii naratiunii. Avem “Agents of S.H.I.E.L.D” mai in zilele noastre si acum avem “Agent Carter”, ce preia o perioada mai veche, imediat dupa incheiere razboilui si disparitia Capitanului America, perioada in care se dezvolta Stark, corporatia ce va da omul de otel ceva mai tarziu. Pelicula e un serial ce imbina sarada politista cu descoperiri ce tin de SF si un tablou asupra lumii nevazute a mafiilor subterane ce incearca preluarea puterii in asamblu. Trebuie sa recunosc ca e o pelicula atractiva, dar, ca de obicei, “certata” cu legile fizicii. Un exemplu este nitramina, un exploziv marca Stark, ce produce explozia si apoi implozia. Totul e ok pana acum. Numai ca atunci cand explodeaxa rafinaria Roxxon Motor Oil si se comprima intr-un bloc de vreo 3-4 metri diametru, cum e posibil sa pui aceasta inacarcatura pe un camion si sa o transporti? Un camion duce undeva pana la 100 de tone, dar o rafinarie cantareste cel putin de ordinul sutelor de mii de tone! Nu cred ca implozia nitraminei poate provoca si un defect de masa de asemenea proportii!… Si mai sunt si altele. Acest tip de betesuguri reduc din credibilitatea peliculei. Astept insa ca pe parcursul celor 8 episoade sa vad mai multa atentie acordata legilor produse de stiinta. SF,… SF! Dar exista si limite, pentru ca peste ele nu mai e stiintifico-fantastic, ci doar fantastic.

Multa lume nu a inteles ca “The Hunger Games- Mockingjay” e de fapt un “starter”, un episod ce pregateste terenul pentru celelalte. De fapt “The Hunger Games” e o miniserie si trebuie tratata in acest sens. Ceea ce am vazut acum e descrierea tabloului general al actiunii. In partea a doua vom vedea si actiunea (sper!). Cert e ca atunci cand iei ca model Roma antica si vrei sa faci o naratiune coerenta esti in situatia lui Asimov atunci cand a scris “Fundatia”. O intreaga pleiada pentru a ilustra o idee. Lucrul care insa m-a surprins la scenariu este definirea ca marime a coloniilor. Colonia 12 avea doar 10.000 de locuitori! Daca si celelalte colonii aveau acelasi ordin de marime, rezulta ca populatia totala nu depasea cu capitala la un loc 150.000 de locuitori! De 4 ori mai mult are un judet de-al nostru! Despre ce arie vorbim la aceasta copie a imperiului roman din viitor? Acesta e de fapt elementul ce ma deranjeaza foarte tare. Lipsa de realism in aprecierea marimilor. Cum e si cu arcul ce doboara navele, in timp ce antiaeriana trage dupa porumbei… Dar astept rabdator cel putin si partea a doua a revoltei. Poate isi mai spala din pacate…

Un film pentru adolescenti, o invitatie la a face prostii, dar si la analiza acestora. O buna analiza a felului in care adolescentii isi traverseaza etapele vietii si ajung mai repede sau mai greau la constientizarea faptelor si a comportamentelor lor, ca si a felului in cere pot si trebuie sa se integreze in mediul lor, scoala, dar si in societate. Totul cu suficient umor, dar si cu tristete. Sper sa fie placut de cei carora le e dedicat cu prisosinta. M-am pus in pielea lor, mi-am adus aminte ce faceam si cum faceam la varsta lor si chiar m-am cadrat in actiune, ceea ce inseamna ca n-am prea fost diferit de ei. Deci, de vazut, de inteles si de bagat la cutiuta. Este indemnul meu pentru adolescentii ce vor viziona aceasta pelicula.

Sunt unii carora le place genul acesta de filme. Nu ma numar printre cei ce admira prostia, chiar si atunci cand e inglobata in arta. Am cunostinte si prieteni carora le place genul acesta de film in care se exagereaza idiotenia in crearea scenelor comice, sau mai degraba hilare, si rad cu lacrimi. De obicei se uita suspicios la mine cand nu rad. Asta e. Au filmari reusite, au unele scene chiar pline de umor, restul e hilar. Remarca mea: cui ii place genul, sa-l vada. Cui nu, sa-si tina banii in buzunar.

Filmul e tratat ca fiind comedie, desi lucrurile nu arata deloc asa. Filmul e o analiza detaliata de personaje si de situatii. E mai degraba o fresca a unor ipostaze din familia americana, familie numeroasa, cu caractere diversificate si de multe ori in opozitie si conflict. N-am reusit sa rad deloc, am fost insa captivat de firul naratiunii (bun punctaj pentru scenariu) si modul de punere in scena al actorilor. Jane Fonda pe care o urmaresc de copil m-a uimit si de asta data, o diva ce ramane diva indiferent de varsta, apoi dintre fratii Altman (din epic) perechea Jason Bateman (Judd) si Tina Fey (Wendy) care au dus discursul introspectiv intr-o forma reusita si atractiva, sau zapacitul familiei, mezinul Phillip jucat de Adam Driver ce reuseste sa-i socheze mai pe toti. Nota bene inclusiv pentru pustiul Cade Lapin excelent in rolul lui Cole ce cutreiera casa la orice ora cu olita lui de noapte. Un film de analiza a familiei si a relatiilor conflictuale dintre frati, o analiza extinsa si asupra celor ce vin in contact cu membrii familiei Altman, un film bun, nu neaparat foarte bun, dar care merita sa fie vazut.

In mod aproape clasic, in mai toate calatoriile interstelare la viteze rezonabile stiintei de acum se folosea criostaza pe timpul voiajului ca o modalitate de a rezista pe durata foarte lunga a calatoriei. Iata ca in “Ascension” se revine la o idee mai veche apartinand anilor 50-60 de a trimite in spatiu o colonie umana traind normal pe toata durata calatoriei si transmitand de la generatie la generatie misiunea preluata la decolare. Ideea coloniei nu a prea fost imbratisata de scriitorii SF din cauza instabilitatii sociale cauzata de marimea limitata a echipajului la cateva sute de exponenti. Dar daca misiunea e una falsa, daca e doar un experiment la sol fara stirea celor din nava? Un imens laborator in care sa testezi evolutia umanitatii? Alte conditii, alte demersuri, o incercare ce are totusi o plasa de siguranta: exteriorul activ, cei care tin sub supraveghere experimentul. O idee de scenariu chiar buna ce poate genera in final un succes cinematografic. Si cum sunt foarte multi actori implicati, actori buni, cel putin dupa primele doua episoade pot spune ca lucrurile merg pe drumul bun. N-am putut sa n-o remarc pe Tricia Helfer ( va mai amintiti de Number Six din Battlestar Galactica?), sau pe Brian Van Holt (in rolul capitanului William Denninger), ori Andrea Roth (in rolul dr. Juliet Bryce). Cred ca aceasta miniserie de numai 6 episoade va fi o realizare foarte buna si captivanta. Demna de urmarit.

Necatalogat ca fiind geniu in Eureka, Jack Carter e si cel ce rezolva cele mai multe probleme in mica comunitate stiintifica. Lucrurile sunt simplu de explicat: or fi toti ceilalti genii stiintifice, doar ca problemele in care se poticnesc de cele mai multe ori tin de firea omului si nu de stiinta, iar Carter are “scoala vietii”. Serialul are multe chestii SF, dar si foarte multe secrete ascunse mult timp, realtii amoroase mai mult sau mai putin “pe fata” si, nu in ultimul rand, umor, ceea ce il face deosebit de agreabil in a fi urmarit.

Este un film despre cunostere. Despre ceea ce cred adolescentii ca cunosc, despre subiectele tabu din familie (unul din ele e sexul in mod evident, despre dedicatie si valoarea cunoasterii. Toti am fost adolescenti. Unii dintre noi inca nu au uitat cum a fost acea perioada si cum au reusit sa treaca prin ea. Cartile si cunoasterea sunt un pilon de sprijin. Asta incearca Ed Cole sa le transmita adolescentilor. Viata sexuala e placuta, dr exista riscuri majore atunci cand nu o intelegi. S-ar putea sa nu patesti nimic, sa scapi si sa zambesti superior. Na, ba, ca am facut-o! Chiar si asa in timp consecinte vor fi. Este exact ceea ce le spune Ed elevilor de la cursul sau. El ii pregateste pentru viata intr-un punct in care parintii lor din pudoare sau din cauza perceptelor religioase nu se incumeta sa o faca, pe principiul “lasa ca o sa vada el (ea) candva”. Nu o face pe baza experientei personale, dare exista carti, experienta acumulata de omenire in timp si prieteni ce-ti pot oferi un ajutor in indrumarea acestor tineri in primii pasi din viata sexuala. Haley Joel Osment nu e Fat Frumos (in rolul lui Ed), dar mi-a placut implicarea lui in rol ceea ce a dat veridicitate personajului. Un punct in plus adaugat la cotarea filmului.

Calatoria in timp e probabil cel mai puternic concept din tematica SF. E greu de definit din punct de vedere stiintific atata vreme cat consideram timpul ca fiind un scalar si nu un vector (pentru ca universul nostru obisnuit are trei dimensiuni (!) vectoriale (si il numim spatiul 3D) si mai este si cea de-a patra dimensiune, un scalar, timpul. In mod clasic vorbim de universul nostru ca fiind 3D pentru simplul motiv ca ne referim la dimensiunile volumice (cei trei vectori dimensionali) si nu percepem timpul ca fiind o dimensiune, ci mai degraba un sir ordonat uniform crescator ce nu poate fi parcurs decat intr-o directie. De aceea tema SF legata de temporalitate naste si cele mai profunde paradoxuri. Aceste paradoxuri sunt legate in general de cauzalitate, de raportul dintre cauza si efect. Cum insa in acustica intalnim microfonia (prin efectul de intarziere sunetul se autoreproduce in cascada), in temporalitate intalnim efectul fluture (butterfly effect), o mica interferenta de cauzalitate provoaca schimbari majore in istoric. Paradoxul din acest film e legat de intalnirile fata-in-fata cu propriul eu si relatia e de non-cunoastere a evenimentelor de catre elementul ante-temporal comparativ cu cel post-temporal ce are in amintire evenimentul coincidentei temporale (cam alambicat, nu?). Mai simplu: eu, cel din viitor ma intalnesc cu replica mea din trecut. Eu, cel din viitor, stiu ca am fost acolo, ma stiu ca fiind acolo la momentul respectiv, in timp ce tot eu, cel din trecut, nu stiu ca eu voi fi acolo si in viitor. Una din legitatile temporale spune ca nu ma pot afla in doua locuri in acelasi timp, desi teorema lui Heissenberg introduce ca element suplimentar nedeterminarea. Sa las totusi teoria. Filmul creaza o serie de paradoxuri ce culmineaza in in triumviratul mama-tata-copil ca fiind unul si acelasi element in diverse etape temporale (adica eu sunt si mama, dar si tatal meu!). Peste ele se aseaza ca element de logica o alta ciudatenie, hermafroditul perfect functional pe ambele sexe! Asta ca sa dea si mai multa culoare paradoxurilor! Pot spune sincer: filmul e interesant in primul rand prin scenariu, dar si prin celelalte. Am fost incantat de el si l-am urmarit cu placere. Il recomand si celorlalti, cel putin ca un exercitiu de imaginatie.

De mic copil am fost un fan al cartilor si al filmelor SF. Pelicula asta insa m-a lasat total nelamurit. In multe puncte. Mai ales mobilul actiunii, esenta scenariului. De aceea in mintea mea s-a si format o necesitate a continuarii intr-o miniserie macar, ce sa explice totusi “de ce” toate acele frustrari induse acelor tineri, de ce idiotenia cu labirintul. La ce folosea labirintul in afara de a ucide? Si ce insusiri miraculoase au cei ce au scapat, ca nu prea se vad! Fac pe ei de frica cand nu trebuie, se arunca prosteste in lupta, n-au nici un Dumnezeu! Alergatura, lupta, decoruri si mixaje de calculator, asta-i coaja, dar esenta, unde e? Concluzie: bun pe dinafara, incomplet pe dinlauntru

De obicei romanele lui Stephen King au un iz aparte al lor de horror, iar pe de alta parte Stephen King studiaza ca un cameraman, de departe si de aproape, tot ceea ce simte personajul. Regizorul Peter Askin a urmat acelasi sablon si studiul asupra lui Darcy (Joan Allen) releva zbuciumul, dezlantuirea si in final impacarea personajului cu destinul si cu sine. Mi-a placut mai ales in final Stephen Lang in rolul detectivului pensionat Holt Ramsey, un rol secundar foarte bine jucat, ce releva capacitatea actoriceasca a lui Stephen Lang pe care abia astept sa il revad in Avatar 2, 3 si 4 (programate pentru 2016, 2017 si 2018), film in care a fost magistral. Privind global aceasta pelicula nu putem vorbi de prea multe, filmul fiind unul de calitate medie.

Asimov a fost primul care in seria de romane cu roboti, respectiv in “Eu, Robotul”, a enuntat legile fundamentale ce trebuie sa guverneze activitatea robotilor, cele trei legi primare, pentru ca umanitatea sa nu intre in conflict cu noua specie (chiar daca mai tarziu va formula si a patra lege, LEGEA ZERO) . In “Automata” se reia analiza aceleiasi mari spaime umane, aceea ca rasa umana va fi inlocuita de una mai capabila, rasa robotilor. E un scenariu bun ce exploreaza transcendenta robotilor catre constiinta de sine devenind din simple automate exponentii unui nou tip de viata – cea nebiologica, viata cibernetica. Concentrarea directa pe Cleo, pe evolutia ei, pe efortul de a intelege oamenii mi s-a parut un punct forte al filmului. Si la asta a contribuit vocea din spatele mastii robotice, Melanie Griffith. Ca total filmul nu se ridica la nivelul peliculei “Eu, Robotul” din 2004 facuta dupa romanul omonim al lui Isaac Asimov si nici Banderas la nivelul lui Will Smith. Ramane insa un film SF de calitate ce trebuie vazut nu doar de amatorii genului.

O poveste de dragoste usoara, comestibila, ce mai degraba pare o piesa de teatru decat un scenariu de film. Teatrul se bazeaza pe vorbe, pentru ca de acolo de unde esti, poate o strapontina, nu ai acces la prim planuri, nu ai stop cadru, nu ai multe ce sunt apanajul doar al filmelor. Cert e ca cei doi, Analeigh Tipton (Megan) si Miles Teller (Alec) vorbesc. Mai tot timpul si pus dialogul lor langa scenele de interior mai mereu aceleasi, dau senzatia de teatru filmat. Nu ca m-ar deranja. Nicidecum. Pentru ca dialogul nu e compus doar din vorbe goale, e o ampla misiune reciproca de cunoastere. Poate un pic cam deplasata catre adolescentin, nu catre absolventi de facultati (cum sunt cei doi). Sau poate gresesc: e doar apanajul vietii de cuplu. (!!!!) Dar cunoasterea e binevenita oricand, asa ca… ii admir pe cei doi in rolurile prestate. Cu bani foarte putini, aproape ca la peliculele de amatori, au reusit o pelicula suficient de captivanta. Bravo celor doi, Max Nichols si Mark Hammer, regizor si scenarist!

E clar ca Pierce Brosnan e un actor de calibru greu pentru filmele de actiune, chiar daca in spatele lui sta o cohorta de cascadori. Ceea ce are el si altii n-au, e nota de mister, suspansul ce-l creeaza simpla lui prezenta. Asta ajuta extraordinar pe orice scenarist si regizor deopotriva. Prea iesita din comun actiunea? Nu! Doar o alta fictiune. Prea teribile efectele speciale? Nicidecum, se incadreaza chiar in limita obisnuintei, a acceptabilului. Misterul e dat pur si simplu de Brosnan. Are momentele lui in care rupe actiunea, priveste si se comporta intr-un anume fel, asa, ca de sus, olympian, cu maretie si te face sa pleci capul preacucernic in fata prestantei lui. Scenariul nu e unul super, e aproape de limita comunului, modul in care insa fazele sunt jucate face diferenta. Si la asta contribuie si ceilalti trei, Luke Bracey, Bill Smitrovich si Olga Kurylenko, adica Mason, Hanley si Alice. Un film numai bun de vazut.

Cinematografia americana este mult mai directa in exprimare decat cea europeana. Europenii incearca sa razbata prin nisele lasate de gigantul californian pentru ca nu au fondurile celor de la Hollywood si nici atractia irezistibila pe care o exercita aceste studiouri fata de corpul actoricesc. Este in esenta mirajul “visului american”. Lui i se opune creatia imaginativa a europenilor. Asta se intampla si in “Allacciate Le Cinture” , un film ce pare in esenta o simpla poveste de dragoste cu final dureros si esti gata chiar sa accepti acest final, moment in care totul se schimba, se reia de la momentul “+0,000” cu o alta versiune, alta desfasurare, alta directie posibila de final. Abia atunci realizezi ca totul e doar un exercitiu de imaginatie, o drama interioara a fetei indragostite ce nu stie pe ce cale sa o ia. Viitorul imaginat e perfect, e pasional, e dureros si tragic in acelasi timp. E un film despre deciziile pe care le luam in viata si despre modul in care aceste decizii de moment ne afecteaza. Interesanta optiunea regizorului de a folosi exact aceiasi secventa a momentului pe care l-am descris a fi “+0,000”, cu o singura mica schimbare: alunecarea spre finalul imaginativ este abandonata si lucrurile se dezvolta pe o versiune pasilor mici si timizi ce conduc la un final (intermediar!) cu usoare accente comice, ce reusesc sa descreteasca fruntile. Filmul trebuie vazut. E bun si atractiv. E mult deasupra mediei.

Am asteptat sa vad si al doilea episod macar ca sa nu ma pronunt din prima. S-a dovedit ca prima impresie era corecta. E un film slab, de recuzita, cu un scenariu de mana a doua. S-ar putea ca si fanii inraiti ai filmelor cu zombi sa cam strambe din nas la vizionarea lui. Emblematic ca personaj pentru acest film este 10K (interpretat de Nat Zang) ce nu are alta treaba decat sa contabilizeze cati zombi a ucis. Perfecta replica lui Doc (Russell Hodgkinson): si cand o sa faci zece mii, cum o sa te numesti, douazeci de mii? Cam asta e cursul filmului… Asa ca, cine are chef de pierdut timpul, sa-l piarda…