MoTzY

"Eyes wide shut" a fost mereu un film controversat, din mai multe puncte de vedere, insa imbinarea de gelozie, sexualitate si realismul vietii de cuplu transpuse pe ecran il fac un must-see. Ultimul film al geniului Stanley Kubrick ne provoaca sa urmarim o pelicula realizata meticulous, confuz si misterios pe alocuri. Regizorul era un perfectionist, si asta nu o spun eu, cred ca cele 400 de zile alocate terminarii filmarilor vorbesc de la sine. In primele minute ale filmului putem observa un trademark al regizorului si anume “the bathroom scene” , vazuta si in filme ca "Full metal jacket" sau "The Shining". Kubrick ne ofera cadre pline de intensitate, filmate atent si riguros. O scena mi-a atras atentia in mod special si anume scena in care Alice ii povesteste sotului ei cosmarul. Ce m-a surprins este contrastul dintre albastrul prezent in camera ce da nota de raceala, severitate si culoarea calda de pe hol ce ne face sa nu uitam ca actiunea este plasata in pragul Craciunului. Deoarece filmul este centrat pe relatia dintre cei doi soti, trebuie sa vorbim putin despre relatia Cruise-Kidman. Aceasta da esenta filmului, relatia este senzuala si naturala, avand in vedere ca cei doi formau un cuplu si in viata reala. Kidman e gingasa dar si absolut seducatoare pe cand Cruise este misterios si gelos. Kubrick da atentie si personajelor din roluri secudare. Un mare plus din partea mea pentru Marie Richardson care ii da viata personajului Marion, indragostita de personajul lui Cruise. Coloana sonora extraordinar de potrivita, se imbina perfect cu filmul. Atmosfera permanenta degajata de film ne face sa ne intrebam daca nu cumva toate aventurile nocturne ale lui Bill sunt un vis. "Eyes wide shut" este o delectare pe multe planuri insa este atat de controversat cu un motiv si anume sexualitatea debordanta pe care o transmite.

Debutul regizoral al lui Cameron Crowe este la fel de încântător ca restul filmelor sale. Fie că e regizor, scenarist sau ambele, ştii că filmul o să aibă un plot frumos, de obicei chimie minunată între actori şi un soundtrack genial. La fel ca în “Almost Famous” (2000), Crowe aduce pe marile ecrane o poveste de dragoste între doi adolescenţi. Unul dintre motivele pentru care “Say Anything “este un clasic al genului este faptul că la prima vedere poate părea un film stereotipic american dar lucrurile stau cu totul diferit: avem adolescenta inteligentă, prima din promoţia ei care, spre diferenţă de alte filme de gen nu este extrem de populară şi are probleme în a se integra; mai avem adolescentul popular care, culmea, nu este căpitanul vreunei echipe sportive ba mai mult, are mari probleme în a “spune” cam “orice”. De la început ai un sentiment că filmul o să fie special, de îndată ce incepi să cunoşti personajele. Diane (Ione Skye) este o fată cunoscută pentru frumuseţea şi inteligenţa sa. Ea stă împreună cu tatăl (John Mahoney) şi în acelaşi timp cel mai bun prieten al ei. Lloyd Dobler (John Cusack) e un băiat care nu are niciun plan în ceea ce priveşte o viitoare carieră aşa că îşi umple timpul făcând kick-box. Cei doi adolescenţi se află în pragul absolvirii, tatăl Dianei asigurându-se că fata lui va studia la cea mai prestigioasă universitate din Anglia. Lloyd îşi face curaj să o sune pe Diane şi să o cheme la o petrecere. Ea acceptă şi aşa începe povestea lor. Cel mai mult îmi place la acest film e cum tot plot-ul se învârte în jurul ideii de a spune ceva. Fiecare personaj are reţineri peste care trebuie să treacă. Ideea asta face ca relaţia Diane-Lloyd să fie atât de plăcută de urmărit: noi, cei care vedem filmul, înţelegem ce vor să spună, ei ştiu ce vor să spună, dar nu pot. Unul din cele mai cunoscute filme care îl au în distribuţie pe mereu simpaticul John Cusack (n.1966), care de câţiva ani încoace joacă mai mult în filme de acţiune sau thrillere, “Say Anything” este de-a dreptul fermecător. Skye este adorabilă în rolul Dianei, oferind graţie şi sensibilitate personajului. “Say Anything” poate fi văzut drept “un film de sâmbătă seara“ dar nu mă îndoiesc că este apreciat în rândul fanilor genului şi nu numai.

Ritmul lent si distinctiv al Sofiei Coppola, soundtrack-ul, scenariul premiat cu un Oscar si actorii simpatici fac din “Lost in translation” un film usor de placut si de urmarit. Filmul spune povestea lui Bob Harris ( Bill Murray- nominalizat la Oscar pentru “best leading role”), un actor faimos ce pleaca in Tokyo ca sa filmeze o reclama pentru whiskey, si a Charlottei ( Scarlett Johansson), tanara ce calatoreste catre Tokyo impreuna cu sotul ei fotograf. Legatura dintre ei o reprezinta problemele conjugale, faptul ca nu pot dormi si ca la un momentdat se vor afla amandoi singuri in acelasi oras. Relatia dintre cei doi este valorificata prin scenariul oscarizat al Sofiei Coppola si, evident, chimia dintre cei doi actori principali. Tot la capitolul acting se remarca Giovanni Ribisi ( facut faimos de serialul “Friends” ) care, ca de obicei, are rol secundar, alaturi de Anna Faris pe care am fost surprinsa sa nu o gasesc intr-un rol sub limita mediocrului. Spre deosebire de “The virgin suicides” sau alte filme marca Sofia Coppola, “Lost in translation” nu plictiseste prin ritmul exagerat de lent, acting fad sau scenariu liniar. Probabil unul din cele mai bune filme ale regizoarei (daca nu cel mai bun), reuseste sa imbine atmosfera plina de viata a orasului cu atmosfera relativ anosta din viata celor doua personaje principale. Ultima scena lasa loc de interpretare, speculatii find facute in legatura cu propozitita soptita de catre Murray la urechea lui Johansson, secretul fiind stiut doar de cei doi pana in prezent. Dupa final am ramas cu zambetul pe buze, dorindu-mi ca filmul sa fi fost mai lung. In concluzie, desi multa lume il considera plictisitor si are pareri impartite, “Lost in translation” iti transmite o anumita stare de ” trista jovialitate”.

Primul film in limba engleza al lui Roman Polanski este o incantare cinematografica din mai multe puncte de vedere. Povestea o are in prim plan pe Carole Ledoux ( interpretata memorabil de Catherine Deneuve), o manichiurista belgiana ce traieste impreuna cu sora sa in Londra. Cand aceasta din urma pleaca la Roma impreuna cu iubitul sau, Carole este lasata singura urmand sa experimenteze un cosmar interior ce va duce pana la nebunie. Polanski reuseste sa creeze o atmosfera apasatoare filmand in alb-negru si folosindu-se din plin de sunet ca o metoda de a amplifica starea de anxietate a Carolei si, in acelasi timp, pune la incercare imaginatia spectatorilor. Suspansul si scenele terifiante cresc odata cu avansarea filmului si odata cu acutizarea nebuniei Carolei. De-a lungul filmul regizorul evoca panica sexuala, Carole fiind oripilata de orice invitatie din partea barbatilor, reusind sa creeze poate cel mai infricosator film din cariera sa. “Repulsion” nu este un film ce se bazeaza pe naratiune, insa cu o actrita in rol principal atat de expresiva putem spune ca nu-si aveau rost cuvintele. Aceasta ma duce la interpretarea extraordinara a Catherinei Deneuve care, dupa parerea mea, reprezinta toata esenta filmului. Debordand de inocenta si frumusete, Deneuve realizeaza un rol absolut memorabil. Expresivitatea si talentul actoricesc o ajuta pe aceasta sa creeze portretul unei tinere aflate in pragul nebuniei, intr-o stare continua de anxietate, perfectionista ( nu calca niciodata pe crapaturi) si totusi, delicata. In momentul in care se baricadeaza in apartament incepe conflictul interior, amplificat noaptea, ce va culmina cu eventuala internare intr-un spital pentru boli mentale. Pe Deneuve o vom regasi intr-un rol asemanator doi ani mai tarziu, in filmul care a consacrat-o si anume “Belle de Jour” (1967). Filmul lui Polanski exceleaza prin atmosfera pe care o creaza. Locul inchis in care se petrece majoritatea actiunii (apartamentul) simbolizeaza criza constiintei torturate a Carolei. Prin sunet, regie si mai ales acting, “Repulsion” este un film terifiant ce demonstreaza, prin simplitatea lui fata de filmele de acelasi gen din ziua de astazi, ca nu ai nevoie de efecte speciale pentru a crea un cadru infricosator ce te va bantui ceva vreme dupa vizionare.

Anul 2013 a fost presarat cu mai multe filme romantice printre care exceptionalul “Before Midnight”, noua adaptare a “Marelui Gatsby”, un nou film care are la baza un roman de Nicholas Sparks, Safe Haven si alt film foarte popular, “The Spectacular Now”. Filmul ne prezinta un adolescent popular aflat in ultimul an de liceu, Sutter Keely, care abia se despartise de prietena lui. Intr-o dimineata o intalneste pe simpatica Aimee (interpretata de Shailene Woodley) cu care se imprieteneste la inceput doar pentru a o face geloasa pe fosta prietena dar, evident, cei doi ajung sa se indragosteasca. Ca sa incep cu partile bune, filmul are un ton simpatic, ca aproximativ majoritatea filmelor de gen. Este usor de urmarit si relaxant, perfect pentru o sambata seara. Povestea este simplista pana la capat. Acelasi stereotip de film american cu adolescenti cu care am fost obisnuiti pana acum: baiat popular intalneste fata mai retrasa si incep o poveste de dragoste, completandu-se reciproc. Filmul este centrat in jurul ideii de a trai in prezent si de a profita de toate experientele pe care le traiesti. Din pacate, filmul este plin de aceleasi clisee de care ne-am saturat (ca de exemplu probleme cu unul dintre parinti, vesnicele petreceri americane, balul de absolvire etc) conducand la o actiune strict liniara, lipista de farmec si dinamism. Pe parcursul filmului te afli intr-o continua asteptare sa vezi daca ceva cu adevarat important o sa se intample iar apoi te trezesti cu genericul de final si un sentiment de “ce s-a intamplat in ultimele 95 de minute?”. La capitolul acting nu avem nimic special, personajele fiind prea simplu construite ca sa puna in valoare potentialul actorilor. Miles Teller ofera o interpretare lipsita de emotie, net inferioara celei de anul trecut din “Whiplash”. Shailene Woodley, pe care am vazut-o doar in serialul “The O.C. California” si in “The Fault in our Stars”, e simpatica si.. cam atat. Restul membrilor din distributie sunt cam la acelasi nivel cu protagonistii, trecand aproape neobservati pe parcursul filmului. Scenariul, adaptat dupa romanul cu acelasi nume lui Tim Tharp nu ofera nimic deosebit, personajele si relatiile dintre acestea fiind prea slab dezvoltate, astfel nu apuci sa simpatizezi cu situatia acestora. Regia lui James Ponsoldt nu impresioneaza nici ea cu nimic, pastrand tonul simplu al filmului. Scorul de 82 de pe Metacritic mi se pare mult prea ridicat iar comparatia cu vreun film marca John Hughes mi se pare absolut imposibila. Desi este de remarcat naturaletea celor doi actori principali si ritmul relaxant in care decurge fimul, “The Spectacular Now” nu are nimic spectacular, ci este doar un “alt film cu adolescenti” asezat frumos alaturi de filme gen “If I stay”, “She’s all that” sau “The Last Song”.

Aaa,uite un film care mie mi-a placut foarte mult. Un film plin de vise si intalniri bizare povestite de un batran pe patul de moarte. Nu o sa comentez mai mult deoarece este de prisos.Un film de vazut cu inima.

Cand am urmarit acest film,m-am lasat pur si simplu cuprinsa de poveste,neobservand micile lipsuri ale acestuia.Un film despre vise implinite si lupta de a ajunge unde te duce inima.Mie mi-a placut mult atat prestatia actorilor(filmul o introduce pe Aguilera,relativ noua in lumea filmului care face un rol bunicel) si am ramas din nou uimita de puterea vocii Christinei. Scenariul,as zice eu,reprezinta un mic minus al filmului. Per total,multe costume stralucitoare,lumini si o Christina Aguilera intr-un rol foarte frumos(nu este de neglijat si participarea lui Cher). 8/10 de la mine:D.

Sincer,am fost surprinsa ca a fost cu mult SUB asteptarile mele. Dupa ce citesti cartea,te mai si bucuri ca sa face o ecranizare pe 2 parti(ceea ce inseamna ca fiecare in parte cuprinde o groaza de detalii),astepti in jur de un an si ai neplacuta surpriza de a realiza ca pur si simplu nu merita asteptarea. Bineinteles,in fiecare film sunt si parti bune:)!Mi-a placut ca sa urmat cursul cartii,firul povestii fiind bine pus in valoare dar a fost prea lipsit de "savoare". Ma asteptam la mult mai mult din partea acestui film. Sa speram ca partea a doua e mai buna.7/10

Abea astept sa vad partea a 2-a a filmului. De cand am fost mica atunci cand erau desene cu X-men la Fox Kids eram "in picioare". Filmele mi s-au parut destul de OK insa lipiste de cateva detalii. Cum ziceam mai sus abia astept lansarea celei de-a doua parti si sa speram ca va fi cel putin pe masura premeia.

Astazi 28.06.2009 ,la ora 20:30 pe HBO,"ruleaza" filmul"Legenda vie".Inca nu l-am vazut,dar revin cu comentarii

"The unborn" se traduce "nenascutul" dupa stiinta mea...acuma nu stiu ce nota sa dau deoarece nu l-am vazut.....

o comedie buna....in adevaratul sens al cuvantului...mi-a placut prestatia actorilor:Josh Hutcherson si Bruce Greenwood...chiar mi-a plecut subiectul filmului...10

Primele cuvinte ale unui film de milioane. O adevarata satira la adresa americanilor, “American Beauty” este un film simplu si de efect. Ne este prezentat Lester Burnham, intruchipat de un Kevin Spacey absolut fantastic, un barbat de 42 de ani cu o viata plictisitoare, o fiica adolescenta care-si uraste parintii si o sotie cat se poate de neinteresanta (Annette Bening in rolul vietii sale). Intr-o seara, Lester se indragosteste de o prietena a fiicei sale (angelica Mena Suvari) si incearca sa se faca, cat mai atragator pentru ea. Filmul este atat de bine realizat atat din punct de vedere al scenariului cat si al regiei respectiv actingului incat scopul lui nu este sa afli cine l-a ucis pe Lester si doar sa-i vezi frumusetea. Un film care a intrat in Top 20 la mine prin pura simplitate si frumusete a acestuia. Admit ca este un film supraapreciat insa este unul foarte bun. Multi oameni au fost nemultumiti deoarece “American Beauty” a castigat Oscarul pentru “Best Picture” fiind nominalizat alaturi de “The Green Mile” sau “The Sixth Sense”, considerand ca acestea din urma ar fi mult superioare castigatorului.

Film despre depresie ce isi are temelia pe “sfarsitul lumii”, “Melancholia” ne prezinta un Lars von Trier mai bland decat cel cu care suntem obisnuiti deja ( “Dancer in the dark”, “Dogville”). Cu o alura de film danez ( datorita regizorului), “Melancholia” nu este doar astrul ce se pregateste sa loveasca Pamantul ci este starea permanenta emanata de film. Filmul de fata este plin de simboluri precum scena nuntii de la inceput sau plutirea lui Kirsten Dunst pe apa asemeni Opheliei lui John Everett Millais. Scenariul este structurat in doua parti si ne prezinta povestea dintre cele doua surori Claire si Justine, prima fiind casatorita si avand un copil iar cea de-a doua fiind pe punctul de a se casatori. Relatia dintre cele doua este conditionata de starea continua de depresie a lui Justine. Trier reuseste sa obtina o drama plina de emotie prin intermediul vizualului cat si a coloanei sonore superbe. La capitolul acting un mare plus pentru Kirsten Dunst care ne demonstreaza din nou calitatile sale actoricesti. Charlotte Gainsbourg face un rol bun fiind eclipsata de data aceasta de Dunst. Desi pe alocuri “Melancholia” iti testeaza rabdarea, reuseste sa creeze cadrul perfect pentru starea pe care is propune sa o transmita. Precum celelalte filme ale lui Lars von Trier, probabil nu va fi agreat de multa lume. Trist si lent, minunat din punct de vedere vizual si auditiv cat si al scenariului si prestatiilor actoricesti, “Melancholia” fascineaza din numeroase puncte de vedere.

Un film absolut dureros. Dupa final, trebuie sa-ti acorzi cateva minute sa te gandesti la seminficatia filmului pentru tine, pentru altii, pentru viata. Filmul reprezinta un mozaic de scene prezentand viata a 3 personaje, Christina (Naomi Watts), Paul (Sean Penn) si Jack (Benicio del Toro) a caror drumuri se unesc datorita unui accident. Scenele nu au un fir cronologic, insa de-alungul filmului acestea prind sens. La capitolul acting nici nu ma puteam astepta la ceva prost datorita celor 3 actori extraordinari mentionati mai sus care intra atat de bine in pielea personajelor interpretate incat in unele faze iti dau fiori pe sirea spinarii. Un scenariu excelent, valorificat de actori, care cuprinde multe replici semnificative pentru spectator. In linii mari, un film pe care nu pot sa-l recomand tuturor, insa garantez ca ultimele cuvinte au un mare impact emotional, cel putin, pentru mine au avut.

Sincer, l-am vazut mai mult din simpatie pentru Benicio del Toro si, bineinteles, “oscarizatul” Kevin Spacey. Un scenariu de milioane (incununat cu un Oscar) si niste prestatii absolut incantatoare din partea celor 5 “condamnati”. Un plus mare si pentru regie, marca Bryan Singer cunoscut si pentru serialul House M.D. La prestatiile actorilor avem un “twist” sa zicem asa, datorita faptului ca Spacey a fost nominalizat la Oscar ca “best supporting role”. Daca era dupa mine il nominalizam la “best leading role” deoarece restul palesc in comparatie cu prestatia lui absolut geniala. Povestea este mai mult decat foarte bine construita iar finalul face toti banii. A definitely must see!

Spun asta inainte ca domnul El_KaPpa sau altcineva sa demonstreze contrariul.(cu amicitie :)! ) Filmul poate fi descris ca fiind intradevar grandios.Am iesit din sala,unde lumea nu scosese niciun sunet la sfarsit si se auzeau plansete infundate..Am avut asteptari mari de la un film pe care il astept cu ardoare de vreo 6 luni si nu m-a dezamagit. Contrar multelor opinii in ceea ce priveste soundtrack-ul,mie mi s-a parut ca a creeat o atmosfera care te trimite "in poveste". Am citit cartea si am fost placut surprinsa ca respecta firul acesteia. Filmul pune foarte mult accentul pe aspectul vizual,chiar daca rolul ochelarilor 3D este doar de a ascunde lacrimile celor mai emotivi:).Cat despre acting,doar laude la adresa lui DiCaprio care sincer,devine tot mai bun. Un mic minus pot spun ca vine de la partea feminina,un pic fada insa acceptabila.Filmul nu te plictiseste, ca sa fii nevoit sa-ti scoti telefonul din buzunar din 5 in 5 minute,sa vezi cat mai este.Din punctul meu de vedere este superior celui din '74,chiar si cu fermecatorul Robert Redford. Pentru mine,este un film foarte reusit,chiar daca nu a prea captat prea multe recenzii bune, aruncand o privire la incasarile din prima saptamana de la lansare in SUA,oamenilor le place. Nu stiu cum vedeti voi filmul insa eu, am apreciat modul in care a fost facut si actingul foarte placut.Chiar daca pare o nota mare,de la mine un sincer 9.50.

Un film din categoria la care nu tre' sa te tot uiti pe ceas sa vezi cand trece timpul.Personaje haioase pe care le vei indragi imediat,o poveste draguta si multe multe momente funny.Bineinteles ca nu lipsesc momentele mai "touching" daca pot spune, de a ajunge sus,la lumina. Per total o animatie reusita, care se face placuta si in randul care nu sunt adepti ai genului,ca mine de altfel.

Un film per total impecabil pentru iubitorii genului si nu numai. In primul rand,a fost interesant scenariul "muzical" al filmului.Desi nu sunt o impatimita a genului ("Evita","The phantom of the opera") pot sa spun ca a fost captivant.Totusi,parerea mea esta ca iesea mai bine daca nu era "cantat" ,dar cine sunt eu sa judec.Celebra poveste este pusa in scena foarte frumos(este un film totusi,nu puteau include toate detaliile romanului) prestatiile actorilor(unde vroiam sa ajung) sunt mult peste mediocru.Hugh Jackman face un rol cu adevarat memorabil si nu o spun neaparat in calitate de fan.Este fantastic,cum intra in pielea personajelor sincer e de mirare cum e prima nominalizare la prestigioasele premii Oscar.De remarcat aici si Russell Crowe care chiar daca e trecut de vremea "gladiatorului"ne incanta si acum + Anne Hathaway ,intr-un rol destul de neobisnuit pentru noi.Filmul prinde si o tenta de amuzament datorita Helenei Bonham-Carter si lui Sacha Baron Cohen. Grandoarea filmului este redata de momentele muzicale puternice si emotionante. Per total un film cu mare sanse la premiile Oscar,in ciuda duratei destul de lungi.

Si dupa pararea mea,cel din urma,e cel mai slab de pana acum. Desi este cea mai profitabila serie de filme despre dans din toate,ultimul (in comparatie cu restul),lasa de dorit.Bineinteles,nu sunt de pus la indoiala coregrafiile,bine puse la punct,insa,same story si deja am cam vazut aproape acelasi lucru de 4 ori,si isi cam pierde din farmec.Din partea actorilor nimic special,scenariul la fel.Acelasi plan ca la restul filmelor "Step Up",se gasesc doi care se potrivesc,ii uneste dansul,apar ceva probleme peste care trec,au o trupa in spate si creaza "magie". Din partea mea,6.