nicoleta2006

Cu o poveste foarte bine gândită și pusă în scenă, "The Damned United" nu doar că ne poartă prin cariera plină de suișuri și coborâșuri a lui Brian Clough, ci ne prezintă fotbalul ca fiind un sport ce de multe ori oscilează între romantism și superficialitate, între onoare și mizerie. Nu pot să nu remarc modul în care complexitatea personajului lui Brian Clough a fost redată de Michael Sheen și regia de-a dreptul impecabilă, acele puține scene din timpul meciurilor fiind redate într-atât de realist încât nu poți rămâne indiferent durerii prin care treceau, nu de puține ori, jucătorii. În opinia mea, este un film de văzut și de revăzut, cel puțin de cei pasionați de fenomenul fotbalistic.

Vă spun sincer că am așteptat cu mare nerăbdare să vizionez acest film, iar la un moment dat chiar aș fi fost tentată să îl ocolesc, asta după ce am citit zecile de critici care i-au fost aduse. Dar dacă ar fi să ne luăm după opiniile criticilor, probabil am ocoli 90 % din filme, așa că am hotărât să îi acord o șansă în cele din urmă, în speranța că nu se va dovedi un fiasco total. După vizionare, nu pot decât să mă întreb la ce anume s-ar fi așteptat criticii de la acest film de l-au desființat în felul ăsta. Este un film menit să ofere un spectacol cinematografic fără a se lua prea în serios. Nu este genul de film care să te dea pe spate cu o poveste ce oferă nenumărate întorsături de situație, dar marea masă a publicului nici nu vine la cinema pentru așa ceva. Așa că am trecut cu vederea lacunele din scenariu ori unele scene clișeice (forțate pe alocuri) și am luat filmul drept ceea ce este: un spectacol pe care publicul îl urmărește pentru a se destinde. Și și-a atins scopul. Chiar foarte bine aș zice. Actingul a fost undeva la granița dintre bun și mediocru, plusurile fiind aduse de Johnny Depp, Helena Bonham Carter și William Fichtner, dar cu o interpretare dezamăgitoare a lui Armie Hammer, pe care nu o prea poți trece cu vederea dacă e să ne luăm după anvergura personajului. Nu pot să nu menționez decorurile care îți fură ochii și coloana sonoră a lui Hans Zimmer, care nu se dezminte și oferă peliculei un soundtrack la cel mai înalt nivel. Subiectivismul este inevitabil în momentul în care vizionezi un film, însă pentru mine acesta de față s-a dovedit a fi o plăcere vinovată pe care nu o regret însă deloc, deoarece, deși nu sunt mare fan al filmelor western, nu m-a plictisit absolut deloc în cele 150 de minute.

Stuck in Love este un film pe care mi-am dorit să îl văd de cum am vizionat trailerul deoarece ideea abordată mi s-a părut a fi destul de interesantă. După vizionare, pot să mă declar destul de mulțumită de ceea ce mi-a oferit, însă am rămas cu impresia că acțiunea a urmat un fir destul de linear, fără situații care să merite a fi rememorate ori revăzute. Marele plus al filmului sunt prestațiile foarte bune ale actorilor (o să îi remarc în special pe Nat Wolff și Jennifer Connelly) în interpretarea unor personaje complexe, al căror potențial nu este însă valorificat pe cât ar trebui. Tot la aspecte pozitive intră și coloana sonoră care, mie cel puțin, mi s-a părut foarte bine aleasă. Deși nu aduce nimic nou în sfera "dramediilor" romantice, Stuck in Love vă va insufla o stare de bine după vizionare, tocmai de aceea sunt de părere că merită văzut odată.

Filmul ne oferă o abordare foarte interesantă asupra modului în care gândesc femeile și percepția unui bărbat asupra acestul lucru. Trebuie să recunosc faptul că nu mă așteptam să îmi placă atât de tare și să mă surprindă într-un mod atât de plăcut. Povestea este foarte atrăgătoare și te captivează destul de repede, iar Adam Brody și Meg Ryan au interpretări foarte bune, până și Kristen Stewart mi s-a părut a avea o interpretare peste nivelul cu care ne-a obișnuit. Ca o ultimă mențiune, nu vă lăsați păcăliți de nota destul de mică de pe site și vizionați filmul pentru că este una din acele producții care într-adevăr merită.

Un bine-meritat pumn în figura celor ce promovează modelul stereotipic de frumusețe/viață plastică în detrimentul naturaleții și individualității, Little Miss Sunshine vine cu o poveste originală și bine-gândită, care se adresează însă numai unui anumit segment de public. Nu pot să nu remarc complexitatea personajelor, a cărei redare nu ar fi fost posibilă fără interpretările foarte bune ale actorilor (în special Abigail Breslin și Paul Dano), însă punctul forte al filmului este scenariul, pentru care a fost și recompensat cu premiul Oscar. Dacă doriți să îl savurați la maxim, vă sfătuiesc să îl priviți cu o minte deschisă, deoarece vă va oferi o poveste neconvențională ce ar merita mai multă dezbatere într-o lume a clișeelor și tiparelor ieftine.

În această peliculă regăsim toate elementele a ceea ce îmi place să numesc un 'ghiveci cinematografic': o mână de actori decenți, simpatici și cu priză la public, o poveste arhicunoscută, 3 replici (dintre care două puerile și una fără noimă), multe explozii plus două dueluri cu săbiile (destul de decent regizate, trebuie să recunosc), se amestecă totul în 3D și voila! Avem în față un film lipsit de sens, cu prea puțin umor compensator, a cărui vizionare te lasă cu următoarea întrebare în gând: oare regizorul a vrut să facă mișto de noi sau avea ca scop o parodie ce s-a dovedit nereușită?

Observ că The Great Gatsby a lansat o mare de păreri împărțite și tind să cred că la baza acestui fapt stă abordarea lui Baz Luhrmann asupra vieții New York-ului anilor '20. Consider destul de dificil de realizat o paralelă între carte și film, tocmai pentru că pelicula nu se vrea a fi copia fidelă a cărții și, în opinia mea, de aici vine frumusețea și originalitatea filmului. Coloana sonoră nu mi s-a părut deranjantă, din contră, am rămas surprinsă de ideea adaptării acestui gen de muzică la cadrele respective, decorurile pur și simplu superbe, iar actingul bun, cu o mențiune specială pentru DiCaprio, care nu mai contenește cu interpretările la cel mai înalt nivel, fapt ce mă face să mă întreb încă odată cât timp va trece până va fi recompensat cu una din mult râvnitele statuete ale Academiei. În concluzie, eu mă declar mulțumită de ceea ce mi-a oferit pelicula și nu voi ezita să o recomand, cu mențiunea că e posibil să nu fie tocmai ceea ce vă așteptați de la o adaptare a celebrului roman al lui Fitzgerald.

Un serial care a supraviețuit destul de mult având în vedere că se pune mai mult accent pe calitate decât pe cantitate. Nu e genul de serial în care personajele sunt învârtite în același drame clișeice la infinit, e un serial care aduce prospețime fiecărui episod, e un serial imprevizibil, despre care pot afirma fără ezitare că este extrem de aproape de realitate. Trăsăturile personajelor reies exclusiv din plasarea lor în acțiune, iar scenariul este construit astfel încât să nu existe episoade "neterminate" doar din dorința de a ține publicul în fața televizorului. Un mare plus este dat de actori, care au niște interpretări impecabile. Replicile tăioase, dar savuroase ale lui Michael Cudlitz ori permanenta pendulare a personajului Reginei King între a face ceea ce e bine și ceea ce trebuie nu ar avea același farmec fără interpretările lor fără cusur. De asemenea, surprinzătoare și îmbucurătoare în același timp a fost trecerea lui Ben McKenzie de la adolescentul ce pare să nu-și găsească locul în lume din The O.C. la ofițerul abia ieșit de pe băncile academiei din Southland. Toate acestea fac din Southland un serial ce aduce noutate, prospețime și calitate pe micile ecrane, un serial pe care îl recomand celor ce vor să vadă și un serial polițist mai altfel.

Observ o dezamăgire generală în legătură cu acest film şi cred că asta se datorează în mare parte faptului că acele multe nominalizări la Oscar au determinat audienţa să aibă mari aşteptări de la el şi aş putea spune că dacă nu erau acestea circumstanţele, ar fi fost privit mai "îngăduitor". Cu toate acestea, mie chiar mi s-a părut un film bun, deloc plictisitor. Deşi scenariul nu a oferit răsturnări spectaculoase de situaţie, ci a fost destul de previzibil, dialogurile alerte, câteva replici savuroase şi prestaţiile fără cusur ale actorilor au suplinit cu brio lipsurile. Poate nu este chiar pelicula care să merite premiul Oscar pentru cel mai bun film, dar este cu siguranţă un film din care să ai ce învăţa şi care îţi va oferi şi o altă perspectivă asupra lipsurilor care apar în vieţile fiecăruia dintre noi. Eu îl recomand.

Ok, am înţeles, este vorba doar de entertaining în acest film, nu se vrea a fi capodoperă, ci s-a dorit "îmbrobodirea" maselor pentru a da cât mai mulţi bani pe la cinema. Punct ochit, punct lovit si nicio problemă până aici. Dar cum se poate să aibă o notă de 8.9!! pe IMDB, ei bine, asta nu înţeleg. Nimic cu filmul, din contră a fost chiar bun pentru genul său, dar să fim serioşi, nu aduce nimic nou sub soare faţă de seria Transformers, spre exemplu. Şi sincer, în opinia mea, nu îşi merită locul printre capodoperele cinematografice. Repet, nu mă înţelegeţi greşit, şi nici nu ocoliţi filmul pentru că vă v-a oferi o porţie bună de "entertainment" pe parcursul celor două ore, însă tot mi se pare supraapreciat faţă de valoarea sa reală.

Am citit undeva un citat care suna cam aşa: "Singurele fiinţe suficient de dezvoltate pentru a oferi dragoste necondiţionată sunt câinii şi bebeluşii." Nu ştiu despre a doua categorie, dar cu siguranţă primii sunt adevărate idealuri de loialitate. Povestea lui Hachi nu impresionează prin înflorituri nemaivăzute, ori prin nişte extraordinare gesturi de curaj, ci prin faptul că loialitatea sa nu s-a măsurat în anii de viaţă ai stăpânului. Cât despre film, nu ar fi prea multe lucruri de adăugat, majoritatea au fost spuse deja aici, doar cuvinte de laudă, pentru că a fost foarte bine gândit şi pentru că şi-a atins cu brio scopul de a emoţiona spectatorul şi de a-l face nu să gândească povestea, ci să o simtă. Este un film ce merită fară doar şi poate văzut.

Este ceea ce îmi place să numesc un film bun de la un cap la altul, indiferent din ce punct de vedere priveşti: scenariu, regie, acting, coloană sonoră. O poveste foarte bine conturată, abordată într-un mod realist, cu multe momente ce te lasă pe gânduri, te fac să nu îţi dai seama când au reuşit să treacă cele două ore. Robin Williams face un rol impecabil, un rol ce pare a fi făcut pentru el, însă nici Matt Damon nu este mai prejos şi are o manieră de interpretare bine raportată la realitate. De asemenea, o coloană sonoră foarte bine aleasă ce te face să trăieşti povestea alături de persoanjele sale. Mare păcat de faptul că este pus într-un anumit con de umbră datorită momentului în care a fost lansat, dar dacă aveţi ocazia să-l vedeţi, nu ezitaţi pentru că este un film de clasă.

Spre deosebire de majoritatea comentatorilor de aici, mie mi-a plăcut filmul ca un tot, nu neapărat doar la un anumit capitol. Eu nu aş numi filmul "ciudat", ci mai bine cred că ar merge termenul de "altfel". Nu e o poveste care să placă tuturor, cu atât mai puţin care să fie înţeleasă de toţi şi probabil de aici pornesc şi criticile şi afirmaţiile nu tocmai pozitive la adresa peliculei, dar pentru mine filmul a însemnat o călătorie ce depăşeşte limita raţionalului, o călătorie pe care nu o poţi înţelege fără o minte deschisă şi către altceva decât convenţional şi cu ceva mai multă imaginaţie. Nu pot să nu subliniez şi modul admirabil în care a fost suplinit golul lăsat de Heath Ledger. Nota 9, de la mine.

Cu siguranţă mi-a oferit mai mult decât aş fi putut aştepta de la un film biografic, si deşi nu am nici cele mai minime cunoştinţe despre rugby, scenele au fost atât de bine construite încât nu mi-am putut lua ochii de la ecran. "Invictus" este povestea unui lider adevărat, aşa cum ar trebui să fie el, este povestea unei naţiuni şi dovada că oamenii pot fi uniţi dacă sunt conduşi de cine trebuie. Punctul forte al filmului este reprezentat de prestaţiile actorilor, atât Matt Damon, dar mai ales Morgan Freeman reuşind nişte interpretări demne de toată lauda. Poate că e departe de a fi o capodoperă, dar orice om ar trebui să tragă anumite învăţături despre ceea ce înseamnă să lupţi pentru convingerile tale chiar şi atunci când totul ţi-e potrivinic, să ţii capul sus când toţi încearcă să te doboare, să ştii să pierzi pentru a preţui victoria la adevărata sa valoare.

Filmul cu siguranţă va deschide apetitul de cunoaştere al celor interesaţi de ceea ce a însemnat nazismul, de probleme ce nu sunt puse în lecţiile de la şcoală ori celor ce doresc pur şi simplu să afle mai mult despre modul în care Hitler era privit chiar şi în propria ţară. Deşi nu sunt prea multe lucruri de reproşat (interpretarea mi s-a părut, chiar bună din partea tuturor, chiar şi a lui Tom Cruise, coloana sonoră foarte bine aleasă şi integrată în film, foarte frumos regizat şi montat, singurul lucru care m-a "deranjat" oarecum şi care a afectat veridicitatea filmului a fost faptul că s-a vorbit în engleză), la final am rămas cu impresia că s-ar fi putut şi mai bine. Totuşi, consider că merită o vizionare.

Mi-a plăcut, pentru că deşi are o poveste simplă şi fără pretenţii, mi-a ţinut captată atenţia toate cele 110 minute. Nu este vreo capodoperă a acestui gen, dar dacă e să facem comparaţie cu multe filme de acest fel apărute in ultimii ani, Top Gun are acel farmec aparte care te cucereşte şi îţi lasă o impresie plăcută după vizionare. Nu uit să menţionez superba şi nemuritoarea coloană sonoră a lui Kenny Loggins şi a celor de la Berlin. Este cu siguranţă un film ce merită o vizionare.

O să încep precizând faptul că nu am ştiut la ce să mă aştept de la acest film şi m-am dus la cinema din pură curiozitate. Ideea în sine a fost una interesantă, scenariul destul de ok, dar principalele minusuri ale filmului sunt durata sa (filmul a fost prea lung având în vedere ceea ce se dorea arătat) şi unele scene de un vulgar, ei bine, să-i zicem deranjant. Prima jumatate a peliculei a fost în mare parte plictisitoare, iar finalul mi s-a părut prea brusc, de parcă cineva ar fi tăiat pur şi simplu rola de film. Mai regăsim multe momente coregrafice, bine realizate, ce-i drept, şi un Channing Tatum ce a arătat că are şi ceva calităţi actoriceşti. Per total, filmul este ok pentru o vizionare, dar înarmaţi-vă cu ceva răbdare pentru prima oră pentru că veţi avea nevoie de ea.

Filmul este mult mai mult decât povestea tabloului lui Vermeer..este plin de simboluri, este un omagiu adus frumuseţii şi purităţii, este pur şi simplu artă. Pe mine m-a fermecat de la primul cadru şi pot spune că totul se potriveşte cu portretizările create de imaginaţia mea în timp ce citeam romanul lui Tracy Chevalier. Actorii au fost magistrali în rolurile lor, cu menţiuni speciale pentru Colin Firth, care a exprimat prin mimică mai multă emoţie decât exprimă mulţi actori prin sute de cuvinte, iar Scarlett Johansson a fost o adevărată întruchipare a purităţii în acest film, exact ca o perlă. Scena în care Vermeer îi agaţă lui Griet cercelul în ureche este absolut tulburătoare, cu o încărcătură emoţională imensă. Recomand filmul tuturor celor care vor să vadă o poveste redată minunat, dar pentru a aprecia pelicula la adevărata sa intensitate şi valoare, vă sfătuiesc să citiţi mai întâi romanul.

Original, bine gândit, bine pus în scenă, cu un Jim Carey foarte convingător şi bine intrat în rol, cu o coloană sonoră aleasă excelent, The Truman Show îţi ridică multe semne de întrebare atât în timpul vizionării, cât şi la ceva timp după ce filmul s-a terminat. Este oare viaţa noastră atât de diferită de viaţa regizată a lui Truman? Suntem atât de liberi pe cât ne considerăm? Un film ce te răscoleşte şi te ţine conectat tot timpul la acţiunea sa, pe care îl recomand din tot sufletul.

Mie una mi-a plăcut filmul, poate şi pentru că l-am vizionat într-o zi ploioasă, în care nu ai prea multe alternative de a-ţi petrece timpul liber. Deşi ideea este cam expirată şi suprautilizată în acest tip de producţii, filmul nu duce lipsă de momente amuzante, ce-i drept, valorificate preponderent de personajul lui Renée Zellweger, dar care parcă se vor a fi "contracarate" de alte scene, absolut inutile. Probabil filmul ar fi arătat puţin mai bine dacă nu era atât de fragmentat, dar, cu toate acestea, merită văzut pentru o după-amiază relaxantă.