nicoleta2006

Cu o poveste foarte bine gândită și pusă în scenă, "The Damned United" nu doar că ne poartă prin cariera plină de suișuri și coborâșuri a lui Brian Clough, ci ne prezintă fotbalul ca fiind un sport ce de multe ori oscilează între romantism și superficialitate, între onoare și mizerie. Nu pot să nu remarc modul în care complexitatea personajului lui Brian Clough a fost redată de Michael Sheen și regia de-a dreptul impecabilă, acele puține scene din timpul meciurilor fiind redate într-atât de realist încât nu poți rămâne indiferent durerii prin care treceau, nu de puține ori, jucătorii. În opinia mea, este un film de văzut și de revăzut, cel puțin de cei pasionați de fenomenul fotbalistic.

Vă spun sincer că am așteptat cu mare nerăbdare să vizionez acest film, iar la un moment dat chiar aș fi fost tentată să îl ocolesc, asta după ce am citit zecile de critici care i-au fost aduse. Dar dacă ar fi să ne luăm după opiniile criticilor, probabil am ocoli 90 % din filme, așa că am hotărât să îi acord o șansă în cele din urmă, în speranța că nu se va dovedi un fiasco total. După vizionare, nu pot decât să mă întreb la ce anume s-ar fi așteptat criticii de la acest film de l-au desființat în felul ăsta. Este un film menit să ofere un spectacol cinematografic fără a se lua prea în serios. Nu este genul de film care să te dea pe spate cu o poveste ce oferă nenumărate întorsături de situație, dar marea masă a publicului nici nu vine la cinema pentru așa ceva. Așa că am trecut cu vederea lacunele din scenariu ori unele scene clișeice (forțate pe alocuri) și am luat filmul drept ceea ce este: un spectacol pe care publicul îl urmărește pentru a se destinde. Și și-a atins scopul. Chiar foarte bine aș zice. Actingul a fost undeva la granița dintre bun și mediocru, plusurile fiind aduse de Johnny Depp, Helena Bonham Carter și William Fichtner, dar cu o interpretare dezamăgitoare a lui Armie Hammer, pe care nu o prea poți trece cu vederea dacă e să ne luăm după anvergura personajului. Nu pot să nu menționez decorurile care îți fură ochii și coloana sonoră a lui Hans Zimmer, care nu se dezminte și oferă peliculei un soundtrack la cel mai înalt nivel. Subiectivismul este inevitabil în momentul în care vizionezi un film, însă pentru mine acesta de față s-a dovedit a fi o plăcere vinovată pe care nu o regret însă deloc, deoarece, deși nu sunt mare fan al filmelor western, nu m-a plictisit absolut deloc în cele 150 de minute.

Stuck in Love este un film pe care mi-am dorit să îl văd de cum am vizionat trailerul deoarece ideea abordată mi s-a părut a fi destul de interesantă. După vizionare, pot să mă declar destul de mulțumită de ceea ce mi-a oferit, însă am rămas cu impresia că acțiunea a urmat un fir destul de linear, fără situații care să merite a fi rememorate ori revăzute. Marele plus al filmului sunt prestațiile foarte bune ale actorilor (o să îi remarc în special pe Nat Wolff și Jennifer Connelly) în interpretarea unor personaje complexe, al căror potențial nu este însă valorificat pe cât ar trebui. Tot la aspecte pozitive intră și coloana sonoră care, mie cel puțin, mi s-a părut foarte bine aleasă. Deși nu aduce nimic nou în sfera "dramediilor" romantice, Stuck in Love vă va insufla o stare de bine după vizionare, tocmai de aceea sunt de părere că merită văzut odată.

Un bine-meritat pumn în figura celor ce promovează modelul stereotipic de frumusețe/viață plastică în detrimentul naturaleții și individualității, Little Miss Sunshine vine cu o poveste originală și bine-gândită, care se adresează însă numai unui anumit segment de public. Nu pot să nu remarc complexitatea personajelor, a cărei redare nu ar fi fost posibilă fără interpretările foarte bune ale actorilor (în special Abigail Breslin și Paul Dano), însă punctul forte al filmului este scenariul, pentru care a fost și recompensat cu premiul Oscar. Dacă doriți să îl savurați la maxim, vă sfătuiesc să îl priviți cu o minte deschisă, deoarece vă va oferi o poveste neconvențională ce ar merita mai multă dezbatere într-o lume a clișeelor și tiparelor ieftine.

Filmul ne oferă o abordare foarte interesantă asupra modului în care gândesc femeile și percepția unui bărbat asupra acestul lucru. Trebuie să recunosc faptul că nu mă așteptam să îmi placă atât de tare și să mă surprindă într-un mod atât de plăcut. Povestea este foarte atrăgătoare și te captivează destul de repede, iar Adam Brody și Meg Ryan au interpretări foarte bune, până și Kristen Stewart mi s-a părut a avea o interpretare peste nivelul cu care ne-a obișnuit. Ca o ultimă mențiune, nu vă lăsați păcăliți de nota destul de mică de pe site și vizionați filmul pentru că este una din acele producții care într-adevăr merită.

În această peliculă regăsim toate elementele a ceea ce îmi place să numesc un 'ghiveci cinematografic': o mână de actori decenți, simpatici și cu priză la public, o poveste arhicunoscută, 3 replici (dintre care două puerile și una fără noimă), multe explozii plus două dueluri cu săbiile (destul de decent regizate, trebuie să recunosc), se amestecă totul în 3D și voila! Avem în față un film lipsit de sens, cu prea puțin umor compensator, a cărui vizionare te lasă cu următoarea întrebare în gând: oare regizorul a vrut să facă mișto de noi sau avea ca scop o parodie ce s-a dovedit nereușită?

Filmul este mult mai mult decât povestea tabloului lui Vermeer..este plin de simboluri, este un omagiu adus frumuseţii şi purităţii, este pur şi simplu artă. Pe mine m-a fermecat de la primul cadru şi pot spune că totul se potriveşte cu portretizările create de imaginaţia mea în timp ce citeam romanul lui Tracy Chevalier. Actorii au fost magistrali în rolurile lor, cu menţiuni speciale pentru Colin Firth, care a exprimat prin mimică mai multă emoţie decât exprimă mulţi actori prin sute de cuvinte, iar Scarlett Johansson a fost o adevărată întruchipare a purităţii în acest film, exact ca o perlă. Scena în care Vermeer îi agaţă lui Griet cercelul în ureche este absolut tulburătoare, cu o încărcătură emoţională imensă. Recomand filmul tuturor celor care vor să vadă o poveste redată minunat, dar pentru a aprecia pelicula la adevărata sa intensitate şi valoare, vă sfătuiesc să citiţi mai întâi romanul.

Observ o dezamăgire generală în legătură cu acest film şi cred că asta se datorează în mare parte faptului că acele multe nominalizări la Oscar au determinat audienţa să aibă mari aşteptări de la el şi aş putea spune că dacă nu erau acestea circumstanţele, ar fi fost privit mai "îngăduitor". Cu toate acestea, mie chiar mi s-a părut un film bun, deloc plictisitor. Deşi scenariul nu a oferit răsturnări spectaculoase de situaţie, ci a fost destul de previzibil, dialogurile alerte, câteva replici savuroase şi prestaţiile fără cusur ale actorilor au suplinit cu brio lipsurile. Poate nu este chiar pelicula care să merite premiul Oscar pentru cel mai bun film, dar este cu siguranţă un film din care să ai ce învăţa şi care îţi va oferi şi o altă perspectivă asupra lipsurilor care apar în vieţile fiecăruia dintre noi. Eu îl recomand.

Absolut minunat! Un film despre magia cinematografiei, despre cea ce ar trebui să exprime un film, despre ceea ce reprezenta un film înainte de apariţia acestei "maşinării" de bani numită box-office, şi anume emoţie. De mult nu am mai văzut un film care să mă captiveze atât de tare, iar asta spune tot despre cât suflet a pus Scorsese în realizarea acestei minunăţii cinematografice. Cu o distribuţie ce încântă prin interpretare, cu o coloană sonoră ce te învăluie de-a dreptul şi te trimite în lumea maică a lui Hugo, acest film cu siguranţă va ajunge la sufletul oricărui cinefil adevărat.

Original, bine gândit, bine pus în scenă, cu un Jim Carey foarte convingător şi bine intrat în rol, cu o coloană sonoră aleasă excelent, The Truman Show îţi ridică multe semne de întrebare atât în timpul vizionării, cât şi la ceva timp după ce filmul s-a terminat. Este oare viaţa noastră atât de diferită de viaţa regizată a lui Truman? Suntem atât de liberi pe cât ne considerăm? Un film ce te răscoleşte şi te ţine conectat tot timpul la acţiunea sa, pe care îl recomand din tot sufletul.

Un film absolut delicios, al cărui "gust" nu îl voi uita prea curând; o poveste plină de emoţie şi de..ciocolată. Un scenariu minuţios lucrat, cu multe substraturi de înţeles printre care regăsim trăsături ale societăţii, ale caracterelor umane, ideea prejudecăţilor şi cu un final ce te găseşte cu zâmbetul pe buze. Personajele au fost interpretate fără cusur, şi pot spune că mi-a plăcut enorm rolul lui Judi Dench şi chiar i-am simţit lipsa personajului pe final. De asemenea, mi s-a părut una dintre cele mai frumoase şi armonioase îmbinări de dramă, romantic şi comedie. Un film care te bine-dispune, dar în acelaşi timp care te învaţă să ai o minte deschisă către nou şi pe care îl recomand din toată inima.

O abordare cu totul nouă a unui basm clasic. Doar că nou nu înseamnă neapărat mai bun...Filmul nu impresionează mai deloc, singurele lucruri bune fiind decorurile şi actingul lui Charlize Theron (care reuşeşte o interpretare mai mult decât reuşită, în opinia mea) şi a lui Cris Hemsworth, care se identifică foarte bine cu personajul său. Kristen Stewart nu ştiu ce caută în film, sincer, pentru că ar fi existat n alte actriţe ce ar fi reuşit să scoată ceva de la rolul ăsta, care să aibă măcar tangenţe cu actoria (şi nu îmi săriţi în cap cu interpretarea din Twilight, pentru ca nu am văzut filmele şi nici nu mă interesează să le văd, deci opinia mea este strict pentru acest film). Jumătate de film plânge, iar în cealaltă jumătate se chinuie să joace, dar nu prea reuşeşte. Un film care pe mine nu m-a dat pe spate, dar care ar putea plăcea fanilor genului.

E un film pe care l-am prins din întâmplare la TV şi pe care l-am urmărit mai mult ca să-l văd pe Patrick Dempsey cu ceva timp înaintea "erei" Grey's Anatomy. Nu pot spune că este vreo capodoperă cinematografică, dar a fost un film care a curs frumos, cu un scenariu simplu, dar căruia nu i se pot reproşa prea multe. A avut momente care mi-au smuls câte un zâmbet şi câteva momente dramatice, iar finalul a fost plăcut, lăsându-mi senzaţia că nu mi-am pierdut timpul urmărind pelicula. Per total, dacă aveţi ocazia să-l vizionaţi, vă sfătuiesc să-i daţi o şansă.

Un film bun, dar nu excepţional...principalele atuuri sunt actingul şi abordarea originală, pentru că povestea, deşi mi-a adus oarecum aminte de romanele Agathei Christie, a păstrat faptele pe un fir linear şi cu puţină atenţie îţi poţi da seama de identitatea asasinului înainte de dezvăluirea propriu-zisă. Finalul, de asemenea, mi s-a părut puţin cam evaziv, dar cred că s-a dorit păstrarea simbolismului prezent pe tot parcursul peliculei. O altă precizare pe care aş dori să o fac are legătură cu Londra mizeră la care s-a făcut referire şi în câteva comentarii anterioare; mi-a plăcut modul în care societatea de mijloc plină de vicii este prezentată ca o oglindă a conducerii şi nobilimii măcinate de demoni. Un film în care este pus accentul pe detalii şi pe simboluri şi pe care îl recomand pentru o vizionare.

Spre deosebire de majoritatea comentatorilor de aici, mie mi-a plăcut filmul ca un tot, nu neapărat doar la un anumit capitol. Eu nu aş numi filmul "ciudat", ci mai bine cred că ar merge termenul de "altfel". Nu e o poveste care să placă tuturor, cu atât mai puţin care să fie înţeleasă de toţi şi probabil de aici pornesc şi criticile şi afirmaţiile nu tocmai pozitive la adresa peliculei, dar pentru mine filmul a însemnat o călătorie ce depăşeşte limita raţionalului, o călătorie pe care nu o poţi înţelege fără o minte deschisă şi către altceva decât convenţional şi cu ceva mai multă imaginaţie. Nu pot să nu subliniez şi modul admirabil în care a fost suplinit golul lăsat de Heath Ledger. Nota 9, de la mine.

Cu siguranţă mi-a oferit mai mult decât aş fi putut aştepta de la un film biografic, si deşi nu am nici cele mai minime cunoştinţe despre rugby, scenele au fost atât de bine construite încât nu mi-am putut lua ochii de la ecran. "Invictus" este povestea unui lider adevărat, aşa cum ar trebui să fie el, este povestea unei naţiuni şi dovada că oamenii pot fi uniţi dacă sunt conduşi de cine trebuie. Punctul forte al filmului este reprezentat de prestaţiile actorilor, atât Matt Damon, dar mai ales Morgan Freeman reuşind nişte interpretări demne de toată lauda. Poate că e departe de a fi o capodoperă, dar orice om ar trebui să tragă anumite învăţături despre ceea ce înseamnă să lupţi pentru convingerile tale chiar şi atunci când totul ţi-e potrivinic, să ţii capul sus când toţi încearcă să te doboare, să ştii să pierzi pentru a preţui victoria la adevărata sa valoare.

Mi-a plăcut, pentru că deşi are o poveste simplă şi fără pretenţii, mi-a ţinut captată atenţia toate cele 110 minute. Nu este vreo capodoperă a acestui gen, dar dacă e să facem comparaţie cu multe filme de acest fel apărute in ultimii ani, Top Gun are acel farmec aparte care te cucereşte şi îţi lasă o impresie plăcută după vizionare. Nu uit să menţionez superba şi nemuritoarea coloană sonoră a lui Kenny Loggins şi a celor de la Berlin. Este cu siguranţă un film ce merită o vizionare.

Am citit undeva un citat care suna cam aşa: "Singurele fiinţe suficient de dezvoltate pentru a oferi dragoste necondiţionată sunt câinii şi bebeluşii." Nu ştiu despre a doua categorie, dar cu siguranţă primii sunt adevărate idealuri de loialitate. Povestea lui Hachi nu impresionează prin înflorituri nemaivăzute, ori prin nişte extraordinare gesturi de curaj, ci prin faptul că loialitatea sa nu s-a măsurat în anii de viaţă ai stăpânului. Cât despre film, nu ar fi prea multe lucruri de adăugat, majoritatea au fost spuse deja aici, doar cuvinte de laudă, pentru că a fost foarte bine gândit şi pentru că şi-a atins cu brio scopul de a emoţiona spectatorul şi de a-l face nu să gândească povestea, ci să o simtă. Este un film ce merită fară doar şi poate văzut.

Un film bun, care străluceşte la capitolele acting şi realizare, dar cu un scenariu care cam lasă de dorit, întrucât se sare destul de des de la o idee la alta, afectând continuitatea filmului pentru ca la final să rămâi cu senzaţia "că lipseşte ceva". Cu toate acestea, a fost o încântare să văd un vampir care nu sclipeşte la lumina soarelui, din contră, fuge de ea, interpretat fără cusur de inconfundabilul Johnny Depp, acompaniat la acelaşi nivel de superba, dar şi foarte talentata Eva Green, de o Michelle Pfeiffer foarte bine identificată cu personajul său şi cu o actriţă în plină ascensiune şi doritoare de afirmare: Grace Chloe Moretz. Apare nelipsita atmosferă obscură creată de Tim Burton, destinsă de unele momente umoristice care mi-au smuls câteva zâmbete. Deşi Dark Shadows este departe de producţiile iconice Burton-Depp, precum Edward Scissorhand sau Sleepy Hollow, este la fel de departe de a fi un film care să nu merite măcar o vizionare.

O poveste ce ne dezvăluie femeia din spatele măştii impuse de societate, o femeie naivă, vulnerabilă, nefericită în care masele văd doar "cea mai mare vedetă a lumii". Un om părăsit, cu un suflet plin de cicatrici ce încearcă să se regăsească în actorie, şi reuşeşte, oferind fiecărui rol o atenţie deosebită. Nu mă aşteptam ca Michelle Williams să "atingă" prin interpretarea sa ceea ce era Marylin, pentru că acest lucru este imposibil, însă a reuşit, în opinia mea, să atingă frumuseţea şi senzualitatea minunatei actriţe. Să nu uităm nici înterpretarea lui Eddie Redmayne, care a portretizat cum nu se putea mai frumos tânărul fascinat pur şi simplu de steaua ce a răsărit de nicăieri pe cerul lui.. Filmul mi-a adus aminte de un citat din "Madame Bovary" a lui Flaubert: "Nu e bine să ne atingem de idoli; ne rămâne poleiala pe mâini."