Nifon

Film simbolistic, de mare maturitate, reprezintă profunzimea ortodoxă redată într-o viziune unică de către Tarkovsky. Alături de Akira Kurosawa, marele regizor japonez, Andrei Tarkovsky transformă principiul cinematografic în artă pură, adresându-se în special elitei mistico-intelectuale, nenumăratele metafore simbolistice putând fi descifrate doar de către cei avizaţi. Teofan Grecul, pictorul bizantin neânţeles de naţionaliştii şi conservatorii săi compatrioţi, fiind considerat inovator în iconografia bizantină, reflectă prin stilul său viziunea pnevmatică a icoanei, ca traseu transcedental spre prototip. Secolul al XIII-lea era în plin avănt de înflorire în spaţiul monastic răsăritean prin aprofundarea simţului mistic, isihast. Cu doar două veacuri înainte, poporul rus se încreştinase, treptat, însă întemeietorii monahismului rus de tradiţie athonită, aduceau un suflu nou în istoria creştinismului ortodox. Astfel, Andrei Rubliov, ucenicul lui Teofan Grecul va reprezenta piatra de căpătâi a şcolii iconografice ruse, sintetizănd prin prisma unică a acestui popor principii proprii de a crea "porţi" spre divinitate. În film, este prezentată evoluţia interioară a monahului Andrei, cu slăbiciuni, lupte sufleteşti, căderi, şi iar, strădanii duhovniceşti ale omului aflat pe drumul sculptării sale sufleteşti, a înobilării, a dobăndirii harului prin despătimire. Este prezentat excepţional acest anevoios urcuş, spre o stare de sfinţenie proprie iconarului autentic. Se ştie că monahul Andrei, în a doua perioadă a vieţii sale, în timpul realizării unei icoane, postea foarte aspru, doar cu păine şi apă, nu vorbea, era un anahoret exemplar. Nu întâmplător, acest om a fost canonizat ca sfânt, amintindu-ne doar de cea mai reprezentativă icoană a Sfintei Treimi de la stejarul Mamvri, singura canonică, acceptată ca normativă în a reda corect, dogmatic, această reprezentare în întregul spaţiu ortodox.

Am vizionat acest film pentru prima oară când aveam vârsta de nouă ani, şi pot spune că m-a impresionat profund; alături de primele lecturi legate de istoria antică, istoria biblică, atmosfera filmului m-a fermecat în adevăratul sens al cuvântului, ca o extindere a orizontului mult cunoscutului film "Iisus din Nazareth " sub regia lui Franco Zefirelli. Primul lucru care m-a cucerit este coloana sonoră, de mare clasă artistică. O poţi asculta mereu, neexistând saţietate.. Decorurile, scenariul şi regia te introduc cu totul în dimensiunea filmului, nelăsându-ţi răgaz a te sustrage în vreun fel. Interpretarea actorilor totuşi reflectă viziunea cvasi-romantică cinematografică a anilor '60, prin exuberanţa şi entuziasmul specific. Acest film îl consider o capodoperă, cu adevărat meritorie pentru o critică la superlativ, înscriindu-se în rândul filmelor clasice de excepţie.

Shutter Island aduce în prim-plan psihanaliza modernă, cea mai eficace metodă de explorare a psihicului uman. Duplicitatea se accentuează pe măsură ce omul nu poate accepta realitatea înfăptuită de el însuşi, creând astfel un alter-ego, o identitate prin care să îşi refuleze trecutul, ca un mijloc de auto-sedare raportat la propria conştiinţă. Intensitatea schizofreniei, gândindu-ne la societatea contemporană, este o problemă cât se poate de actuală. Crescut într-un spaţiu desacralizat, subiectul uman nu găseşte resurse interioare suficiente pentru a depăşi traumele ce îi agresează psihicul, şi găseşte o "evadare' prin construirea unei identităţi( în lipsa unor modele arhetipale adecvate) prin prisma unui raţionalism pragmatic. Cheia filmului o întălnim spre sfărşitul acestuia, întreaga acţiune derulându-se ca o manifestare a acelui alter-ego proiectat într-o complexă "realitate" pe cât de patologică, pe atât de subiectivă. Ne putem aminti de celebra maximă antică, "cunoaşte-te pe tine însuţi ", ca mijloc de a ajunge în atingerea cât mai obiectivă a realităţii, ca un drum nesfârşit dinspre realitatea impersonală spre cea personală.