nonabgo

Am învăţat... Că orice om are o lanternă la el, în caz că cineva îl va băga într-un portbagaj (iar de acolo poate purta o conversaţie absolut normală cu iubita, care - culmea - mai şi conduce maşina respectivă). Că mafioţii citesc cărţi despre cum să faci o relaţie să meargă şi cer reţete culinare cu care să-şi impresioneze nevasta. Că un scriitoraş de romane pentru femei are două bunăciuni care îl doresc. Că un bărbat nu va fi mirat când iubita scoate o armă atunci când nu ştie cine a intrat în camera de hotel. Că "La Cucaracha" este un ton de mobil foarte la modă, că nimeni nu reacţionează atunci când se aud împuşcături dintr-o cameră de hotel. Că în mijlocul unei urmăriri, atunci când se trage asupra maşinii în care se află cu cele două iubite, un bărbat le va spune mereu acestora că secretul unei relaţii reuşite este comunicarea, dând citate din propria carte... Mi-a plăcut că... Filmul a început bine, incitant. Primele minute, cele care arată jocurile în care se implică Wes şi Sam pentru a-şi condimenta relaţia, sunt promiţătoare. Nu mi-au plăcut... Încercarea de a da impresia de comedie prin replici aşa-zise amuzante, dar care nu sunt decât complet jenante. Scenele extrem de proaste de acţiune şi efectele speciale care ar fi arătat bine acum 30 de ani Jocul actorilor. Îmi pare rău pentru Slater şi Gooding Jr., dar acesta nu este un film cu care să-ţi relansezi cariera. Poate că cei doi ar fi avut vreo şansă dacă restul filmului le-ar fi permis să se desfăşoare, dar pare că cineva le-a pus un pistol la tâmplă şi i-a obligat să apară în această peliculă, altfel nu îmi explic "performaţa". Regia. Nu e de mirare, deoarece Tibor Takács are o atracţie specială pentru filme de categoria B.

Nici acest film nu am apucat sa-l vad cat a rulat 3D in cinematografe, si imi pare rau, pentru ca banuiesc ca efectele sunt spectaculoase in 3D. Chiar si asa, "Coraline" este impresionant prin forta imaginilor si prin calitatea desenelor. Se cunoaste mana lui Henry Selick, cel care a regizat si "Nightmare Before Christmas"; filmul merge pe acelasi stil, al desenului animat horror, mai potrivit pentru adulti decat pentru copii. Pentru amatorii genului si fanii lui Selick, acest film se va transforma intr-un clasic. Lumea in care traieste Coraline este deopotriva fascinanata prin complexitatea personajelor care o populeaza, si infricosatoate, prin scenele horror si imaginile intunecate. Ideea filmului este, ai grija ce iti doresti, pentru ca s-ar putea sa primesti inzecit... si nu neaparat in felul in care ai fi vrut. O poveste cu morala, dar care totusi prezinta riscul de a speria copiii cam tare. Mi-au placut: Actiunea filmului. Subiectul este interesant, are si morala. Scenele sunt realizate excelent, ritmul desfasurarii lor este foarte alert, cu destul de putine momente moarte. Personajele. Atat Coraline, cat si restul personajelor, sunt foarte bine definite si nu plictisesc prin prostie, ca in alte filme de animatie, iar replicile sunt bine scrise. Miss Spink si Miss Forcible sunt savuroase, pe parinti iti vine sa-i strangi de gat cand vezi cat de indiferenti sunt in fata fiicei lor, Bobinsky este amuzant, pe Wybie iti vine deopotriva sa-l pleznesti si sa-l saruti, iar pisoiul e mortal. Atmosfera intunecata, de film horror, care da si mai multa savoare povestii. Dakota Fanning. Un horror, chiar si de animatie, nu ar avea nici un farmec fara ea. Nu mi-a placut Faptul ca, daca as fi avut un copil nu l-as fi dus sa vada acest film, care probabil l-as fi speriat.

Remake al unui film din 1928, "Easy Virtue" iese din categoria genului "chick-flick" prin umorul savuros, situatiile imprevizibile si calitatea jocului actoricesc al tuturor celor din distributie. Jessica Biel, aflata la primul ei rol principal, este minunata, si se potriveste ca o manusa personajului Laritei Whittaker, o femeie care nu tine cont de prejudecatile vremii si alege sa-si traiasca viata conform propriului set de reguli. Inca din momentul in care am vazut trailerul am fost subjugata de comedia de situatie si de excelenta alegere a actorilor din distributie. Daca filmul va aminteste oarecum de "Meet the Parents", pregatiti-va ca asteptarile sa va fie intrecute. Mi-au placut: Jocul actorilor. Jessica Biel este minunata in rolul Laritei, interpretarea de exceptie aducand acel plus de care subiectul avea nevoie. Tanarul Ben Barnes promite multe, iar Colin Firth este incredibil de amuzant, cu umorul sec de care se foloseste. Subiectul. Larita este o gura de aer proaspat, intr-o vreme in care incalcarea regulilor se pedepseste prin excluderea din societate. Umorul situatiilor si dialogului. Scena de tango dintre Larita si domnul Whittaker. Finalul (despre care n-o sa spun nimic)

Inca de cand am vazut "My Sassy Girl", m-a fascinat cinematografia coreeana. Din pacate, la noi e foarte greu sa faci rost de filme asiatice. "Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom", sau "Spring, Summer, Fall, Winter and... Spring" mi-a fost sugerat de blogul unei domnisoare de moravuri... mai altfel. A durat ceva pana sa-l gasesc, dar asteptarea mi-a fost rasplatita cu un adevarat film de arta, care urmareste evolutia omului pe parcursul vietii sale, fiecare varsta fiind prezentata in analogie cu unul din cele patru anotimpuri. Viata urmeaza o traiectorie care nu poate fi schimbata, copilul care chinuie animalele primavara devine un adolescent care cunoaste dragostea, acesta la randul lui se transforma intr-un adult ale carui sentimente deviaza catre gelozie si ura, iar cand iarna vietii il cuprinde, devine linistitul batran al carui scop este sa ghideze o noua viata in a-si lua zborul. Mi-au placut: Subiectul filmului. Evolutia omului este o tema fascinanta, iar contextul in care a fost asezata de catre Ki-duk Kim ii da si mai multa forta. Dialogurile aproape ca lipsesc, si cu toate acestea filmul a reusit sa ma captiveze de la inceput pana la sfarsit. Tacerea lasa locul imaginatiei, spectatorul are privilegiul de a inventa povestea in functie de starea lui sufleteasca. Evolutia personajelor. Acestea sunt conturate cu linii puternice, portretele sunt excelente trasate cu o mana sigura. Batranul calugar stie totul despre viata, si modul in care preda acest tot copilului dovedeste o intelepciune transmisa de secole. Copilul creste, face greseli, trece de la dragoste la ura, pentru ca in final sa invete si sa cunoasca pacea. Frumusetea scenelor. Locatia in care a fost filmata pelicula este de o frumusete naucitoare, locul pare primordial, oamenii nu intervin in mersul lucrurilor si se folosesc de natura doar atat cat sa poata trai. Peisajele sunt impresionante, si dau senzatia ca omul este nesemnificativ in comparatie cu natura care i-a dat viata.

Spre rusinea mea, a durat ceva vreme pana cand mi-am facut curaj sa ma uit la Shark Tale. Argumentele mele atunci cand decid sau nu sa vad un film variaza de la legitime la ciudate, iar in cazul acestei pelicule, mi-am zis ca rechinii sunt niste animale destul de urate, si ca un rechin vegetarian chiar nu e ceva interesant. La asta s-a adaugat si faptul ca una din voci apartine lui Robert de Niro, care nu e chiar unul din actorii mei preferati, si uite asa am ajuns sa vad filmul la 4 ani de la aparitie. Este unul din filmele la care am adormit, desi vreau sa cred ca la asta a contribuit mai mult oboseala decat filmul in sine. Oricum, este inca o pelicula care ma face sa fiu din ce in ce mai decisa cand spun ca, desi la capitolul animatie sunt cam tot pe acolo, Pixar e peste DreamWorks in ceea ce priveste povestea in sine. Mi-au placut: Animatia. Imaginile sunt fluide, desenele sunt reusite, personajele seamana incredibil de bine cu actorii care le-au imprumutat vocile. Oscar e leit Will Smith, Don Lino seamana perfect cu de Niro, iar Lola are senzualele buze ale Angelinei. Lenny. Desi ideea unui rechin vegetarian m-a facut sa ridic o spranceana inainte de a vedea filmul, personajul este savuros. Ernie si Bernie. Cei doi rasta-bad guys sunt dementiali. Nu mi-au placut: Oscar. Desi Will Smith a interpretat bine rolul, personajul in sine m-a scos din sarite pe tot parcursul filmului. Oscar e imatur, ia intotdeauna cele mai stupide decizii si este incredibil de arogant. De Niro. Oricat de mare actor o fi el, personajul din Shark Tale nu iese din tiparele mafiotilor interpretati in alte filme, iar prin sentimentalismul aratat la final, mi-a adus aminte de Paul Vitti din "Analyse This". Inteleg ca e un film de animatie, iar copiii trebuie sa creada ca lumea este de fapt buna, si ca pana si personajele negative isi schimba caracterul la finalul povestii, dar eu am trecut de mult de varsta la care acest lucru mi se parea atractiv. Mafia. Rolul mafiotilor-rechini nu este foarte bine definit in film, rechinii apar ca dusmani ai recifului, dar in acelasi timp ca lideri... e confuz.

Ma atrag filmele biografice, in special cele istorice; ma fascineaza viata oamenilor care au influentat mai mult sau mai putin mersul lucrurilor, cu atat mai mult atunci cand este vorba de o femeie. Poate de aceea am si trecut cu vederea doua aspecte care, in alte circumstante, m-ar fi facut sa spun pas acestui film: Scarlett si BBC. Titlul si inceputul filmului m-au indus oarecum in eroare, ma asteptam sa asist la 115 minute in care se vorbea de Mary Boleyn, si nu de Anne, dar misterul s-a lamurit destul de repede cand am aflat ca Ann era "cealalta". Desi acum cateva luni am citit o carte in care era prezentata pe scurt povestea de dragoste dintre Anne Boleyn si regele Henric al VIII-lea, uitasem ca acesta a avut-o ca amanta mai intai pe Mary. Mi-au placut: Natalie Portman. A facut un rol destul de bun si a reusit sa surprinda excelent ambitia care i-a condus viata lui Anne. In acest film, este cu o clasa peste Scarlett Johansson, care pare de-a dreptul nesarata. Relatia dintre Anne si Mary. Este tema in jurul careia se invarte tot filmul. Doua femei nascute intr-o epoca in care femeile nu isi decideau singure destinul, obligate de familie sa devina amantele regelui, ajung de la iubire la ura si din nou la iubire cu un dinamism aproape perfect. Anne Boleyn. Intotdeauna m-a fascinat aceasta femeie care si-a atins telul prin jocurile psihologice la care l-a supus pe cel mai puternic om din Anglia. A reusit sa-l determine sa anuleze casatoria cu Caterina, sa renunte la catolicism si sa creeze o noua Biserica prin simplul fapt de a nu ceda si a nu deveni amanta regelui inainte ca mariajul acestuia sa se termine. Costumele. Absolut minunate. Ritmul alert al filmului. Nu imi plac subiectele taraganate, iar aceasta pelicula a durat exact atat cat trebuia. Nu mi-au placut: Scarlett Johansson. Nu prea imi place de ea in general, niciodata nu mi s-a parut o actrita adaptabila, in toate filmele rade la fel, plange la fel, are acelasi stil de interpretare, care nu se potriveste intotdeauna cu rolul. De data asta am vazut-o parca si mai stearsa decat de obicei. Kristin Scott Thomas. Nici ea n-a stralucit, desi ar fi putut sa faca multe cu acest rol (Lady Elizabeth Boleyn). Eric Bana. Nu m-a impresionat in nici un fel, ca actor e o nulitate, singurul lucru pe care il are este aspectul fizic.

Desi nu sunt mare fan al filmelor de actiune, intotdeauna m-au atras cele cu mutanti. E ceva magic, deopotriva interzis, sa-ti imaginezi ca omenirea poate evolua pana acolo unde anumiti indivizi sa-si dezvolte o putere supraumana, pe care sa o foloseasca in scopuri (evident) nobile. Asa ca titlul "Mutant Chronicles" m-a dus cu gandul la un alt "X-Men", si am facut greseala sa nu citesc despre ce e vorba inainte de a da drumul filmului. Mi-au placut: Imaginea. Oarecum interesanta, aproape alb-negru, cu rosul sangelui (mult sange) iesind in evidenta. Nu ajunge totusi la efectul obtinut in "Sin City". Si am tot sperat ca mutantii respectivi ar fi avut vreo putere speciala. N-au. Sunt mutanti pentru ca in loc de maini au ceva asemenetor unui cutitoi, si pentru ca mor ceva mai greu decat oamenii obisnuiti. Nu mi-au placut: Tot filmul. Este lipsit de substanta, subiectul este slabut, cliseele apar la tot pasul. Efectele speciale. Aproape inexistente. Cateva incendii, cativa oameni taiati... cam atat. Personajele. Fara nici o exceptie, slab conturate. Cel care se vrea personajul principal, Mitch Hunter, prefera sa incerce (inutil) sa-si salveze prietenul muribund decat sa salveze lumea. Femeile sunt degeaba si nici macar nu sunt niste bunaciuni, ca sa zici ca ai la ce sa te uiti. Stupiditatea scenelor. Hunter salveaza lumea, dupa care se prabuseste la pamant si aprinde o tigara; clasic "Die Hard", care insa arata ridicol aici. Severian, una din cele doua femei, care nu vorbeste deloc, gaseste in ea puterea sa-i strige lui Mitch "watch out!"... ar fi fost mai interesant daca ar fi ramas muta. Scenele in care mor ca proastele cele doua muieri. Si asa mai departe. John Malkovich. N-am sa inteleg ce naiba a cautat un actor de calibrul lui in acest film.

Prima data cand am vazut filmul asta, am fost intrerupta, iar de atunci au trecut vreo 6 luni, timp in care nu mi-am mai facut curaj sa mai dau drumul la acest film, pentru ca ramasesem cu impresia ca era plictisitor. Nu m-am inselat foarte mult. Poate daca as fi vazut "Fly Me to the Moon" in varianta 3D, efectul ar fi fost altul, dar asa, m-am plictisit destul de repede, nu cred ca m-a prins jumatatea filmului inainte sa incep sa mai fac si altceva in acelasi timp. Poate ca un copil ar fi reactionat altfel la aceasta saga a 3 musculite care calatoresc pe luna cu echipajul Apollo 11, dar pe mine nu m-a impresionat povestea, cu atat mai mult cu cat nu sunt foarte convinsa de autenticitatea aselenizarii americanilor. Probabil ca succesul lui "Fly Me to the Moon" a fost dat mai mult de faptul ca e prima pelicula de animatie in 3D decat de film in sine. Singurul lucru cu care am ramas este replica "If it ain't an adventure, it ain't worth doing!", cu care nu sunt neaparat de acord, pentru ca pare a incita copiii mai curand la nazbatii. Mi-au placut: Primele 30 de minute ale filmului. Personajul Poopchev, destul de amuzant. Sinatra. Coloana sonora a filmului este cam singurul lucru bun. Nu mi-au placut: Subiectul filmului. Sunt sceptica in privinta adevarului legat de expeditia Apollo 11. Personajele. Sunt foarte plictisitoare, unilateral create, si nu ies din tiparele "copilul nabadaios", "tocilarul", "grasunul", "batausul"... Nici macar personajul Grandpa nu este foarte bine conturat. Rusii (personajele negative, evident) sunt foarte previzibili in evolutie. Prea multe clisee.

De multe ori evit sa vad filmele "la moda", pentru a nu-mi forma parerea in functie de cata reclama se face povestii. De asta nici nu am fost la cinema atunci cand a aparut "Cititorul", si am ales sa vad filmul la cateva saptamani dupa. Am crezut initial ca Hanna Schmitz a trait in realitate, ceea ce m-a facut sa grabesc momentul in care am vazut filmul, dar Google mi-a retezat sperantele de a urmari o poveste cu radacini reale, in schimb mi-a aratat ca scenariul a fost realizat dupa cartea lui Bernhard Schlink, "Der Vorleser", care trebuie sa ajunga in biblioteca mea cat mai curand. Filmul este de o complexitate uluitoare, si inevitabil ajungi sa-ti pui intrebarea pe care Hanna o adreseaza judecatorului... "Tu ce ai fi facut?" Pana unde poti sa mergi in indeplinirea datoriei de serviciu, este aceasta mai importanta decat dreptatea? Poti sa ramai om, detasandu-te de actiunile pe care le faci sub acoperirea legii? Motto-ul filmului pare sa fie replica profesorului de drept al lui Michael... "Societatilor le place sa creada ca actioneaza in virtutea moralitatii, dar nu o fac. Actioneaza in virtutea legii". Mi-au placut: Kate Winslet. Actrita este geniala, ca in toate filmele in care joaca. N-o sa neg ca este una dintre actritele mele preferate, pentru forta cu care interpreteaza fiecare rol. Oscarul primit pentru partitura Hannei este pe deplin meritat. Ritmul filmului. Scenele sunt alerte, nu prea exista momente moarte, care sa te faca sa casti. Mi-a placut mult succesiunea perioadelor, precum si faptul ca se revine mereu la Michael adult si la viata lui exterioara relatiei cu Hanna. Regizorul a imbinat excelent toate planurile povestii, si a reusit sa dea senzatia de fluiditate, in ciuda episoadelor in care Michael este aratat la maturitate. Povestea. Filmul m-a tinut cu sufletul la gura. I-am iubit si i-am urat deopotriva pe ambii. N-am inteles-o pe Hanna cand, din orgoliu, s-a sacrificat si a fost singura din cele 6 femei judecate care sa fie condamnata pentru crima. L-am detestat pe Michael cand n-a avut curajul sa-i ia apararea in proces. Am inteles-o pe ea cand a marturisit ca, in virtutea muncii de gardian, nu a avut ce face si a trebuit sa inchida prizonierele in biserica. L-am inteles si pe el cand a refuzat orice contact cu ea dupa ce a fost condamnata, in afara de pachetele cu casete pe care i le trimitea regulat. Am inteles societatea, care isi dorea in acele vremuri sa se dezica de tot ce au insemna perioada nazista. David Kross. Sper ca acestui tanar actor sa nu i se uce la cap celebritatea si sa faca in continuare roluri de calitate. Restul distributiei. Genialitatea acestui film este incontestabil datorata intregii echipe de actori. Lena Olin, in rolul Ilana Mather, este exceptionala, chiar daca prezenta ei in film nu dureaza mai mult de 10-15 minute. Jeanette Hain, ca Brigitte, este si ea minunata. Nu mi-au placut: Ralph Fiennes. Nu mi s-a parut ca jocul acestui de altfel reputat actor s-a ridicat la inaltimea celui facut de Kate Winslet.