polissimo

voila! deja e bine ca misca ceva! Chiar daca e vorba de repulsie! tot e mai bine decat deloc. e si salo bun la ceva. Orice e mai bun decat nemiscarea si decat inertia.

Filmul propune o perspectiva din interior asupra unui cartier din Berlin, ZOO, situat in jurul unei statii de metrou, renumit pentru decadenta infioratoare. Christiane, o adolescenta de 14 ani, intra in acest anturaj degradat, populat cu dependenti de droguri, junkies in stil german, cu pederasti si prostituate. Indragostita de Detlef, ea incepe o incursiune mimetica in lumea drogurilor. Ea imita absolut tot ceea ce vede in jur, se lasa fascinata de fiecare comportament deviant si va deveni dintr-o tanara fara probleme o dependenta de droguri cu acte in regula. Filmul asta nu iarta pe nimeni iar cadrele filmate in statia de metrou, portretele dependentilor de droguri, actul injectarii in sine, sunt de o cruzime teribila, de un realism socant. Filmul dureaza mult, e poate singurul sau pacat, dar nu pot sa nu il creditez cu o fantastica valoare educativa. Filmul asta ar trebui difuzat in toate institutiile de invatamant si inca cu vizionare obligatorie. Poate drogurile nu ar mai fi atunci asa de tentante… Oricum, scena sevrajului, apocaliptica scena in care cei doi protagonisti incearca si reusesc aparent sa scape de viciu e cutremuratoare : minute in sir de spasme si revolta a corpului infestat cu drogul « H », priviri cutremuratoare, goale, haotice. Nu e foarte digerabil filmul asta, e chiar foarte incomod...

Sophia Scholl nu pare sa fie genul de film care sa impresioneze publicul roman. Hai sa vedem care ar fi motivele…In primul rand nu are nimic comercial in el, nici povestea, nici ecranizarea ei. Apoi, nu are nimic hollywoodian, curge lin, sec, fara artificii, pentru ca asa cum spune Houellebecq, lumea are nevoie de orice in afara de informatii suplimentare. Sophia Scholl – Die letzten Tage nu da nici o informatie suplimentara si asta ma fascineaza la filmul asta. Isi propune sa spuna povestea ultimelor zile ale eroinei (desi poate e prea mult spus) Sophia Scholl. Si asta face. Spune povestea ultimelor trei zile din viata unei tinere de 21 de ani care a avut mai mult curaj decat Germania intreaga. Un alt motiv pentru care acest film nu va fi placut de catre romani este ideea de al doilea razboi mondial, de discriminare, de totalitarism, teme devenite obositoare pentru un popor si asa sacait teribil de conflagratia mondiala din anii 40… Nici ca film nu exceleaza, e mai degraba un documentar artistic sau un film extrem de rece. Totusi as vrea sa spun ca scena interogatoriului condus de Mohr si raspunsurile Sophiei sunt de mare clasa. Chiar daca facem abstractie de rest, filmul se salveaza in opinia mea prin scena interogatorilui. Iar sfarsitul, imaginea ghilotinei, oricat de anacronica ar parea, nu face decat sa sublinieze absurditatea pedepsei : moarte pentru vina de a-si fi exprimat ideile. Ghilotina e de departe imaginea cea mai socanta a filmului, din moment ce nimeni nu se asteapta la jumatatea secolului XX la asemenea forma de punere in practica a pedepsei cu moartea. Totusi, paradoxul e ca in timpul celui de-al Treilea Reich, au fost ghilotinati cateva mii de oameni. Un simbol al mortii cel putin absurd pentru una din cele mai dezvoltate popoare din punct de vedere tehnologic a planetei. Sophia Scholl imi creaza imaginea eroinei fara voie, sincera, inconstient de curajoasa. Raspunsurile ei reusesc sa descumpaneasca pana si pe durul investigator Mohr care isi pune, desi nu recunoaste, problema adevarului pe care il sustine orbeste. Nu recomand nimanui filmul asta pentru ca stiu ca putini l-ar aprecia.

Mi s-a parut un film autentic. European pe alocuri, americanizat prin altele, Vicky Cristina Barcelona, adica epopeea amoroasa a lui Vicky si a Cristinei in Barcelona, nici mai mult nici mai putin, este un film despre amorul sub soare spaniol, presarat cu boemie, cu pahare de vin rosu, cu Javier Bardem in camasi cu maneca scurta, cu Scarlet mai resplandisanta ca niciodata, cu un Woody Allen mai discret decat de obicei, cu picturi abstracte, cu Penelope Cruz isterica dar superba, cu americani picati din luna in Barcelona, criticati aspru pentru superficialitate si ingustime, femei infidele, barbati sexy (cel putin asa cred), pasiune, dragoste, dependenta, artisti, din nou pahare cu vin rosu, avioane pilotate pe vreme nefavorabila, telefoane mobile care suna in cele mai nepotrivite momente si ..din nou pahare cu vin rosu. Un film frumos, agreabil, cald.

Am chef de un film german…deschid netul..caut pe imdb, caut pe cinemarx, nu am rabdare, ca de obicei. De undeva dintr-un colt imi sare in ochi YELLA, wow, imi zic…ce nume e asta ? Durata ? 84 de minute. Bun, asta ma cucereste instant. E si german e si scurt. Ce imi mai pot dori ? Note destul de mici…nume fara rezonanta in distributie. Imi iau inima in dinti si il caut, il gasesc, greu (la un amic vizionator). Fimul e halucinant, chiar reusesc sa ma uit pana la sfarsit. E o lume germana a solitudinii. Ecranul nu e populat decat cu aceleasi personaje obsedante. Un film fara figuranti, fara roluri secundare. Un film in care nu se vad alti oameni decat cei direct implicati in actiune…(nuantat numit actiune). Doar masini parcate (aceleasi masini intotdeauna!) si campii verzi hanovreze. Atat. Filmul ma scuteste de eforturi suplimentare si ma obliga sa raman cu ochii fixati pe privirea schizofrenoida a eroinei, arbitrar aranjate intr-un decor steril german, populat de alte doua personaje blonde si 2-3 Audiuri. Nu mi s-a parut deloc rau filmul, e glacial, dar frumos, curat, salubru. E un film german. Atat.

Nu ai cum sa nu ii iubesti pe coreeni. Oldboy e impecabil. Este un film violent dar nu un film de arte martiale, e un film terifiant dar nu e un thriller, e o drama, dar parca termenul « drama » e insuficient. Olboy prezinta destinul, viata si consecintele faptelor unui om pedepsit pentru o fapta derizorie…aceea de a nu fi tacut la un moment dat in viata. Mi s-a parut extrem de bine facut si este intr-adevar un film de vazut singur si daca se poate fara popcorn, ca nu trebuie scapata nici o replica. Un film plastic, superb, cu imagini memorabile. Dar e adevarat ca trebuie sa respiri in stil asiatic ca sa il apreciezi pe masura lui.

Un film destul de interesant, intr-adevar. Regizat de Banderas (un nume suficient pentru multi ca sa strambe din nas), filmul reuseste sa fie atragator prin imagine. As spune ca desi e extrem de plictisitor pe alocuri, imaginea si coloana sonora sunt extraordinare, e un film de atmosfera. Ploaia calda de vara e leitmotivul filmului si cu ocazia asta semnalez o traducere fericita a titlului original "camino de los ingleses" - Ploaie de vara e o alegere buna, reda foarte bine ideea de soare, moleseala provinciala, strazi prafuite dar si ideea de trecator, povestile de dragoste din film par a fi la fel de pasagere ca si o ploaie de vara..totusi, durerea ramane. Fiecare personaj este prins intr-o obsesie personala si peste toate plutesc citate din Infernul lui Dante. Provinciali blazati, personajele sunt in acelasi timp extrem de sensibili, pasionati de poezie, de dans sau chiar de arte martiale. Numai intr-un film ca o ploaie de vara un personaj se poate indragosti de prostituata orasului sau numai aici gangsterul orasului se poate balbai in fata unei fete frumoase. O poveste pana la urma despre moarte si dragoste..un film care devine film abia in ultimele 15 minute.

Kontroll este un film incredibil. Este un basm al underground-ului, povestea se sustine, personajele plutesc in lumina neoanelor de sub pamant, fizionomii mitice, extrem de bine conturate, sunet, spatiu, totul asamblat impecabil. Limba suna poetic, exotic, pentru cei care nu cunosc maghiara (si eu ma numar printre ei) poate parea o limba speciala a poporului de sub pamant, foarte frumoasa si nemaiauzita. Un film-poezie in care cavaleri imbracati in haine lungi de piele se indragostesc de zane imbracate in costum de urs polar. Superb, incantator...

Descrierea acestui film de pe acest site este copiata de pe imdb...acolo stim si noi sa intram. Speram sa vad aici o descriere diferita. In plus e gresita. Personajul principal NU areo sotie in film. Intre timp l-am vazut. E un film interesant, foarte bine ca e scurt, la obiect si chiar comic.

Povestile prezentate in acest film sunt oarecum tangentiale...filmul nu e rau, dar dureaza peste 2 ore..ceea ce il face destul de greu de urmarit. de remarcat coloana sonora foarte interesanta.

Nu cred ca este vorba de destin in acest film palid, in care joaca actrite din industria XXX...oricum nici pe departe nu se apropie de valoarea romanului lui Virginie Depentes...o ecranizare slaba, dezamagitoare.

Un film care nu anunta nimic, dar care a reusit sa fie foarte bine facut..e chiar emotionant si mesajul este unul profund uman.

Filmul mi s-a parut bun, chiar daca are o aura uzata, pare un film romanesc de dinainte de 89, deci exista o oarecare intrepatrundere de motive. Totusi, ideea este interesanta, obsesia primitiva pentru urmasii de sex masculin, frica de necunoscut, increderea oarba in destin, sunt teme vehiculate in film sil il fac interesant de urmarit. Totusi e nevoie de rabdare. Nu as folosi cuvantul "genial" pentru acest film.

Fascinant si obsedant de perfect cel putin pentru iubitorii operelor acestui regizor, sau macar pentru cei care respire in stil asiatic…

Daca urmaresti filmul asta dupa Amelie, risca sa te dezamageasca...Contine aceleasi resorturi dramatice ca si celalalt, insa parca nu izbuteste la fel de bine sa captiveze. oricum, nu e rau. De vazut.

Muhe e versatil...rar am vazut un personaj pe care sa il urasti la inceputul filmului si sa iti dea reali fiori iar la sfarsit sa iti inspire mila si sa te emotioneze fara sa par aridicol. E cel mai bun lucru pe care l-a dat germania dupa good bye lenin!

Filmul este fara indoiala o capodopera; intr-adevar miscarile in slow motion sunt perfect inserate in film iar muzica il face cu totul aiuritor de captivant. Cei doi actori din rolul principal au mai jucat de cinci ori impreuna si asta se vede... E un film despre iubire si nu cu happy end, un film despre pasiune, dar nu despre disperare. E adevarat ca trebuie putina rabdare sa il vezi pana la sfarsit dar merita pe deplin. Nu cred ca s-a inventat un tip de sensibilitate care sa nu accepte filmul acesta ca fiind extrem d senzual.

Dincolo de aspectul romantat, filmul nu trebuie sa fie considerat istoric, are alte virtuti, nu neaparat cinematografice. Oricum, Adjani este superba, ca intotdeauna, dar probabil ca este in acelasi timp un film mai greu de digerat pentru generatia agitata a iubitorilor de film ai secolului 21.

Mostra primara a suprarealismului cinematografic, Un chien andalou, nu cred ca ar putea mai putea impresiona dupa 89 de ani de la aparitie pe foarte multi...Experiment vizual, imbibat de absurd, ar fi fost cu greu de urmarit daca ar fi durat mai mult de 16 minute...

Un film bun, dar cu fara prea multe elemente originale, hiper hehnologizat, dezumanizat chiar si pe alocuri sec. Totusi pentru amatorii de animeuri, printre care ma numar si eu, Vexille este o vizionare placuta.