Prokofiev

Avand la baza subiectul piesei de teatru cu acelasi nume a lui Ariel Dorfman, filmul "Death and the Maiden" nu s-a facut remarcat de-a lungul timpului. Desi Roman Polanski isi merita pe deplin faima, in cazul acesta nu a excelat, contributia lui ca regizor la acest film fiind lipsita de importanta in raport cu jocul actorilor. A nu se subintelege ca filmul nu merita vazut. Desi in mare parte actiunea se petrece intr-o casa, aceasta evolueaza de-a lungul timpului, iar suspansul e la loc de cinste. Scenariul a suferit cateva modificari fata de textul original; au fost extrase unele situatii irelevante, dar in schimb au fost inserate niste replici mai catchy - in care sunt descrise aspecte mai putin placute din timpul dominatiei fasciste, cu precadere torturile care i-au fost aplicate personajului feminin. Insa tot greul sta pe umerii actorilor, care aici se prezinta impecabil. Asa cum m-am obisnuit, Sigourney Weaver iese in evidenta; si asta nu se datoreaza faptului ca personajul pe care-l interpreteaza se situeaza in centrul actiunii, ci faptului ca este o prezenta ce nu poate fi trecuta cu vederea, la fiecare gest sau cuvant parand sa emane talent, forta si o tarie de caracter cum rar mi-e dat sa vad la alte actrite. Filmul mi-a amintit de "Dupa-amiaza unui tortionar" al lui Pintilie, numai ca in cazul acesta tortionarul nu scapa doar cu marturisirea faptelor din trecut, ci are parte si de un mic proces. Un deliciu pentru fanii lui Scubert, care se pot delecta cu minunata melopee ce a fost sursa de inspiratie pentru Dorfman, iar mai tarziu pentru Polanski.

Mi-a placut filmul, e un sf in care Giamatti urma sa-l joace pe unchiul Vanea, motiv pentru care se deprima, motiv pentru care decide sa-si goleasca trupul de suflet. Partea funny e ca aici sufletul e considerat materie, iar cel al actorului arata ca o boaba de porumb. Bineinteles ca se ajunge la un moment in care omu’ vrea sa-si recupereze sufletul, dar pana atunci se mai intampla cate ceva. Mai intai, isi deruteaza colegii si regizorul la repetitii, reproducand corect textul, der nefiind in stare sa se implice emotional si de aici “dand personajului alte dimensiuni”. Mai apoi, se decide sa-si alimenteze trupul cu sufletul unui poet rus, si bineinteles, e genial la reprezentatia spectacolului. Pana la urma afla ca exista o piata neagra unde se face trafic cu suflete, si ca al lui e taman in Rusia. Reuseste sa recupereze sufletul acum alterat de la atatea transferuri, nu inainte sa arunce o privire on the inside. Finalul releva un proces de autocunoastere, o experienta care a necesitat anumite sacrificii.

“The Pillow Book” este o minunăţie de film. “I am certain that there are two things in life which are dependable: the delights of the flesh and the delights of literature. I have had the good fortune to enjoy them both equally”, spune Nagiko (Vivian Wo), personajul principal. Să spun că este o operă de artă, nu mi se pare suficient. Aici, fiecare element iese în evidenţă: muzica m-a atras încă de la început, mai apoi repetându-se obsesiv şi halucinant, încât au fost momente în care aveam impresia că mă transpune într-un tărâm sacru şi inaccesibil; scenariul superb şi, desigur, imagini care se contopeau simultan cu alte imagini astfel încât puteam analiza o situaţie sau un personaj din mai multe perspective. Rezultatul împletirii acestor elemente este armonios, dar necesită o maximă concentrare şi atenţie din partea spectatorului, care altfel se poate pierde în detalii, abătându-se de la firul epic al acţiunii. Filmul lui Peter Greenaway îşi merită pe deplin renumele de capodoperă.

Scena in care mama si fiica canta pe rand la pian e memorabila, as spune ca e punctul de reper al filmului. Aici se vede limpede care este relatia dintre cele doua, si mai ales trasaturile definitorii ale fiecareia. Discutiile care urmeaza si lamurirea problemelor vechi vin ca o completare la aceasta scena.

Filmul este usurel, relaxant. Iese in evidenta printr-un scenariu istet, cu umor de calitate. Mi-a placut si cum a fost regizat. Sunt cateva cadre in care actorii privesc direct spre camera de filmat; momentele sunt scurte, dar suficient de puternice incat sa creeze impresia ca pana si spectatorul este implicat in film. Il recomand ca remediu impotriva asteniei de primavara.

"May" este o bijuterie de film. De la un anumit punct filmul capata cu totul alte dimensiuni, de la comedy devine horror. Transfigurarea nu e fortata, si un mic paradox consta in faptul ca desi intamplarile decurg firesc, totusi, reusesc sa surprinda.Ce mi-a placut cel mai mult la filmele acestui regizor (Lucky McKee) e faptul ca nu cauta sa ingretoseze spectatorii; prefera sa sugereze anumite aspecte; asa-zisele crime si torturi nu ne sunt infatisate in deplinatatea lor, ci dintr-o perspectiva care nu permite o vedere de ansamblu. Nu prea imi vine a o numi pe May criminala; filmul este realizat din perspectiva personajului principal (Angela Bettis), astfel incat cel care priveste empatizeaza cu ea si nu numai ca nu o condamna pentru ceea ce face, ci chiar ajunge sa o inteleaga. Cat despre Bettis, e o actrita talentoasa care promite multe. Nota 9.

"Changeling" este intr-adevar un film bun, dar capodopera e deja mult spus. Despre Jolie - numai de bine, desi cred ca a aratat ce poate mult mai devreme, in "Gia". Momentele in care abuzurile politiei erau infatisate in toalta plenitudinea lor mizera au fost cele care m-au captivat. Pe parcurs, sentimente de revolta erau inlocuite cu altele, de speranta, cand eroina castiga teren in fata autoritatilor. Cu toate acestea, actiunea evolueaza lent, cu prea multe amanari, astfel incat dupa a doua jumatate a filmului interesul a inceput sa scada pana intr-atat incat sa nu ma mai intereseze deznodamantul. Scenariul e bine pus la punct, dar nu aduce nimic in plus fata de actiune. Un minus e si pentru coloana sonora, care aici pare neglijata. Nota 7.

Intamplator am citit cartea inainte sa aflu de acest film, si desigur ca lectura a fost mai satisfacatoare decat vizionarea. Filmul a venit ca o completare la carte, asta datorita unei reprezentari (ma refer la decor+costume) pe care singura nu as fi putut sa mi-o imaginez. Toti actorii au fost minunati, insa cel mai mult mi-a placut de Gong Li. Un film de mare rafinament.