raluka87

Imi place serialul acesta foarte mult; ideea conform careia un tata se hotaraste sa le povesteasca celor doi copii ai sai cum a cunoscut-o pe mama lor mi se pare originala si interesanta. Dar adevaratul motiv pentru care m-am hotarat sa urmaresc HYMYM e Alyson Hannigan (pe care am indragit-o in American Pie si mai ales in Buffy). Lilly si Marshall sunt foarte draguti impreuna, au scene romantice si amuzante in acelasi timp care ma fac sa rad in hohote; practic, ei reprezinta cuplul ce vrea sa-si descopere identitatea. Cu toate acestea, personajul meu preferat e Barney - interpretat de Neil Patrick Harris pentru ca este, cu siguranta, un personaj unic si frapant, ce se remarca prin aroganta, încredere si umor. Replicile sale sunt memorabile si merita sa mentionez "Suit up", "Legen - wait for it - dary" si "Have you met...Ted?" :)) Atat actorii cat si producatorii dau un echilibru singular serialului, într-un cocktail de exaltare, naturalete, umor si mult suflet.

Pentru a incepe, trebuie sa spun ca acest film nu va fi pe placul celor care nu se pot impaca cu secvente de actiune mai putin realiste sau proceduri medicale imposibile din punct de vedere stiintific. Daca nu va puteti acomoda cu acest gen de premise, acesta nu este un film pentru voi. Daca puteti insa sa acceptati aceste conventii, va va placea "Face/Off". Elementul care transforma acest film intr-unul dintre cele mai intense si spectaculoase filme de actiune hollywoodiene este prezenta scenica a doi actori incredibil de talentati: Nicholas Cage si John Travolta. Si da, atunci cand doua staruri de asemenea calibru se afla in acelasi film, materialul rezultat este garantat sa transceada normele. Atat Travolta cat si Cage isi joaca rolurile perfect si se descurca de minune in a se juca unul pe altul.Travolta a trebuit sa evolueze de la un personaj bland si iubitor la unul nebun si fara de mila.Nicholas Cage de asemenea s-a transformat dintr-un maniac psihopat intr-un om stramtorat, aflat intr-o lupta perpetua pentru a ramane in libertate atat timp cat sa puna lucrurile la punct. Per total, acesta este un film foarte bun de actiune care contine elemente de actiune, drama si comedie neagra.

Un clasic al genului horror si inovator pentru SF, filmul de fata introduce elemente din lucrarile artistului suprarealist Geiger, cel care a imaginat creatura ucigasa ce da titlul filmului. Locul unde se petrece actiunea, pe culoarele stramte, claustrofobice ale navei Nostronomo, precum si dialogul si interactiunea dintre personaje creaza o atmosfera tensionata, nevrotica.

E un film usor care merge vazut o data cu prietenii. E cel mai bun din toata seria American Pie, dar, asa cum s-a mai spus, am vazut comedii mult mai reusite.

Scena de inceput a filmului ofera o mostra nemaipomenita, desi scurta, de actiune, cinematografie si efecte speciale, fiind egalata (si intrecuta) de ultima ora din film. Evenimentele din a tria ora a filmului reprezinta fara indoiala piesa de rezistenta a filmului, in timp ce primele doua incadreaza dezvoltarea povestii intr-un crescendo de anticipatie. Nota cea mai inalta o reprezinta batalia de la Helm's Deep ce cuprinde cea de-a treia ora a filmului. Mai mult decat orice, primele doua ore pur si simplu tachineaza spectatorii. Este pacat ca exista o astfel de prapastie intre primul minut si ultima ora, insa pot spune fara rezerve ca indiferent de ce parere aveti despre primele doua ore, ultima parte va face orice neplacere uitata. Dupa cum se putea presupune, "Cele doua turnuri" incepe acolo unde "Fratia Inelului" s-a sfarsit. Marea partea a filmului urmareste patru grupuri separate si firele epice specifice fiecaruia: Frodo si Sam; Aragorn, Legolas si Gimli, Merry si Pippin si Saruman si armata sa. Jocul actorilor se ridica si exced standardele deja ridicate stabilite de primul film, notabil fiind Viggo Mortensen in rolul lui Aragorn. Fiind extins in aceasta a doua parte, rolul lui Aragorn ofera publicului un model de conducator care poate fi aclamat, satisfacand aceasta nevoie ce ramasese oarecum neimplinita inca din primul film. Gollum de asemenea iese in evidenta intr-un rol mult asteptat. Gratie animatiei computerizate excelent realizate si jocului lui Andy Serkis, Gollum ramane misterios si sinistru, iar personalitatea sa dubla jucata convingator, vocea incisiva si miscarile bine coreografiate il fac captivant in mod constant, el devenind centrul atentiei in aproape fiecare scena in care apare. Povestea introduce trei personaje principale - Theoden (Bernard Hill), Eowyn (Miranda Otto) si Faramir (David Wenham) - toate acestea jucand roluri importante in misiunea Fratiei pe masura ce povestea continua. Doua personaje secundare, insa nu mai putin importante sunt de asemenea prezentate - Grima (Dourif) si Eomer (Karl Urban). Ca si "Fratia Inelului", "Cele doua turnuri" este un festin vizual. Cei care au vazut primul film sunt cu siguranta familiari cu frumusetea peisajelor Noii Zeelande. Cinematografia este, din nou, unul dintre aspectele cele mai reusite ale filmului. Miscarile camerei in timp ce urmareste armate intregi marsaluind sunt extrem de bine realizate. Imaginile cu scarile pline de orci ridicandu-se catre ziduri in batalia de la Helm's Deep sunt magnific de infricosatoare. Efectele speciale sunt imbunatatite in mod sesizabil fata de primul film. Chiar avand in vedere calitatea excelenta a imaginilor redate digital din primul film, batalia de la Helm's Deep reprezinta cea mai buna implementare a CGI de la efectul "bullet time" din "The Matrix". Batalia prezinta o imbinare perfecta, fara de cusur a jocului actorilor, cascadorii si animatie computerizata. Fiecare orc pare sa aiba propria personalitate, demonstrata de miscarile si atitudinea sa. Intregi mase armate se infrunta intr-un mod realist si visceral, o realizare care din punctul meu de vedere a fost mult mai dificila de pus la punct decat a anima miile de clone din "Razboiul Stelelor". Trasaturile lui Gimli par putin copilaresti si neinspirate, inconsistente cu standardele stabilite de restul filmului. Din nou insa, nu exista nimic care sa se compare cu batalia de la Helm's Deep. George Lucas si fratii Wachowsky cu siguranta nu au creat nimic de o asemenea calitate si grandoare precum ultima ora din "Cele doua turnuri" si sincer ma indoiesc ca vor reusi in viitorul apropiat. Cel mai intunecat si putin confortabil dintre toate filmele, "Cele doua turnuri" este de asemenea, din multe motive, si cel mai puternic dintre ele. Ca teme,el abordeaza moralitatea, sacrificiul, prietenia si, ca de obicei, puterea si justa ei folosire. Chiar daca nu pentru filmul in sine, ar trebui sa existe un mod in care efectele speciale din batalia de la Helm's Deep sa fie laureate. Scena de lupta in sine reprezinta cea mai inalta forma de cinematografie. Coreografia, efectele vizuale, jocul actoricesc si coloana sonora, toate se imbina perfect pentru a obtine cel mai interesant si placut film posibil. Pentru acest motiv, nimeni, indiferent daca sunt sau nu fani ai "Fratiei Inelului" nu ar trebui sa rateze "Cele doua turnuri".

Parerea mea este ca 12 Monkeys este unul dintre cele mai inteligente si creative sf-uri din anii '90. Brad Pitt fura toate scenele in care apare, iar Bruce Willis face probabil cel mai bun rol al carierei sale. Scenariul se remarca prin schimbari de situatie bizare si idei fantastice, inovative despre natura timpului asadar filmul este unul original care merita vazut.

Desi cel mai bun din serie, acest lucru nu poate sa fie un titlu de glorie pentru ceea ce este in fond un film mediu dpdv calitativ. Cu o poveste previzibila si o distributie pestrita, " Anaconda" reuseste totusi sa fie destul de interesant fara a depasi granitele mediocritatii.

Spusa prin ochii lui Mariane Pearl, "A Mighty Heart" prezinta rapirea lui Daniel Pearl si eforturile autoritatilor (si ale familiei sale) de a-l salva. Angelina Jolie o joaca pe Mariane, nevasta insarcinata a lui Daniel, jucat de Dan Futterman; pastrand veridicitatea povestirii spusa din punctul ei de vedere, majoritatea filmului este prezentat din perspectiva ei, cu numai cateva scene si flashback-uri aratand felul in care cei doi soti interactionau. Acesta se dovedeste a fi unul dintre punctele forte ale filmului deoarece previne folosirea dramatizarii torturilor la care a fost supus Pearl pentru a specula ce s-a intamplat cu el sau pentru a atinge anumite corzi sensibile in publicul spectator. Abordarea regizorala a lui Winterbottom este de laudat. Ar fi fost foarte usor ca filmul sa fie realizat intr-un stil docudrama, in schimb insa regizorul reuseste cu abilitate sa mentina filmul echilibrat si emotiile sub control insa in acelasi timp vizibile pentru spectator. Acesta din urma priveste filmul ca un spectator ingrijorat de evenimentele prezentate. Si desi cunoastem deja finalul, suntem foarte ingrijorati si simpatizam cu Mariane si copilul ei, cu echipa care lucreaza zi si noapte pentru a-l salva pe Daniel. Fiind o poveste despre nonconflict cu care multi sunt deja familiari, este nevoie de putina pricepere si ingeniozitate pentru a o mentine proaspata si interesanta pentru spectatori. In acest sens, Winterbottom filmeaza intr-un stil familial, apropiat de actiune, cu multe cadre stranse si segmente din stiri reale pentru a adauga realism. Secventele si sunetele specifice strazilor inguste din Pakistan adauga tensiune. Editarea materialelor documentare cu actorii ce joaca rolurile principale, atat in prezent, cat si in flashback-uri, este foarte bine realizata. Nu exista pasi gresiti din punct de vedere vizual in masura in care Winterbottom stie sa evoce emotie intr-un mod economic. Cand oamenii ce il cauta pe Pearl sunt confruntati cu adevarul atroce, reactiile lor sunt cele care ne fac sa intelegem brutalitatea. Nu este nevoie sa ni se arate carnagiul deoarece fetele acelor oameni spun totul. Filmul reuseste sa faca rabat la stereotipuri, iar actorii se descurca de minune cu rolurile lor. In pielea lui Mariane Pearl, Angelina Jolie ofera un joc actoricesc remarcabil. Chipul ei este inflexibil ca o masca, sentimentele care o incearca fiind redate aproape numai prin intermediul privirii ei. Jolie ofera ceea ce poate fi cu usurinta considerata cea mai buna performanta a carierei ei. Relatia ei cu materialul sursa este directa - ea este, se pare, foarte apropiata de adevarata Mariane - si isi concentreaza intensitatea febrila intr-un rol ce reda putere aparenta insa este permeata cu emotivitate in substrat. Ea se pierde pe sine in rolul Marieni Pearl. Accentul ei este impecabil, mai ales cand privim scenele in care emotiile o napadesc. Ea personifica taria care i-a permis Marianei sa se descurce in zilele si saptamanile in care a cautat cu disperare raspunsuri. Totul culmineaza cu o scena de durere zdrobitoare si cu eliberarea tuturor sentimentelor pe care le tinuse zagazuite. Am fost profund impresionata de jocul ei. Ceilalti membri ai distributiei sunt de asemenea notabili: Archie Panjabi nu paleste in umbra lui Jolie atunci cand cele doua se afla pe ecran impreuna. Este un rol realmente dificil deoarece ea devine tinta presei pakistaneze pe motiv ca ea ar fi de vina pentru rapirea lui Pearl, iar sentimentele ei de vina si frustrare adauga suspans. Si Irfan Khan, investigatorul pakistanez - intr-un rol care ar fi putut foarte usor sa fie cliche - aduce un element de urgenta personajului sau. "A Mighty Heart" este o redare sincera a unui eveniment tragic. Este povestea despre speranta unei femei puternice. Chiar si trecand printr-o astfel de experienta traumatizanta, Mariane reuseste sa isi pastreze demnitatea. Ea ramane puternica si rabdatoare, nu devine ostila pakistanezilor. De fapt, este constienta ca multi pakistanezi au trecut prin experiente similare, fapt pentru care isi exprima compasiunea. Ea nu uraste lumea si nu da vina pe autoritati, in schimb aprecieaza eforturile tuturor celor care au ajutat-o. Rezultatul final este un film care prezinta intr-un mod direct si simplu povestea tragica a unui om.

"Biker Boyz" este o propunere cinematografica stranie. Pe de o parte, este un film de actiune salbatic, plin de cascadorii spectaculoase a carui poveste are ca public tinta fanii seriei "The Fast and the Furious", inlocuind in acest caz masinile cu motocicletele. Acestea fiind spuse, filmul se aseamana foarte putin cu "The Fast and the Furious", adoptand o maniera mult mai serioasa de prezentare. Am gasit stilul regizoral al lui Bythewood ca fiind atat admirabil, cat si frustrant. Pe de o parte este realist si viscerat, tehnicile manuale de filmare adaugand un aer de urgenta actiunii. Dar acest lucru se intampla sa lucreze si impotriva lui, creand o stare de confuzie legata de cadrele ce nu prezinta asa cum ar trebui ceea ce se intampla. De exemplu, cel putin una din cursele filmului (nu voi specifica secventa pentru a nu oferi spoilere) care a fost filmata si editata in acest stil m-a facut sa cred ca personajul care pierduse castigase in momentul in care motocicletele au trecut linia de sosire. Am impresia ca Bythewood nu a dorit ca filmul sa se incadreze in norme, sa nu fie prea evident in prezentarea actiunii si acest lucru este cu adevarat pozitiv, desi se intampla ca el sa calce stramb destul de des. Si avand in vedere ca scenele in care se desfasoara cursele sunt momentele de glorie ale oricarui film de acest gen, problemele amintite pot influenta negativ parerea unor spectatori. Filmul contine roluri bine jucate de actorii in cauza (Laurence Fishburne, Djimon Hounsou), in anumite locuri chiar emotionant, ceea ce este admirabil si chiar surprinzator avand in vedere natura filmului. Chiar daca am fost impresionata de incercarile lui Bythewood - unele dintre care chiar i-au reusit - per total filmul nu se leaga asa cum ar trebui. Subiectul si povestea sunt prea greu de luat in serios ca teme ale unei drame, iar ca film de actiune prezinta mult prea multe concepte serioase. Avand in vedere toate alegerile, unele bune, altele proaste, facute de Bythewood in legatura cu "Biker Boyz", el a neglijat cea mai importanta dintre optiuni : nu a ales ce fel de film vroia sa faca. Rezultatul este la fel de greu de criticat, cat este de recomandat.

Amuzant, trist pana la lacrimi, inspaimantator, profund si emotional, "Donnie Darko" a devenit cu siguranta unul dintre filmele mele preferate ale tuturor timpurilor. Donnie este un tanar de saptesprezece ani cu mari probleme emotionale. El sufera de o boala psihica nu foarte diferita de schizofrenie, traindu-si o buna parte din viata sub tratament medical puternic. Il privim pe Donnie intalnidu-l pe Frank, un iepure inalt si hidos ce prezice sfarsitul lumii. Intorcandu-se acasa, Donnie gaseste un turbo reactor de avion prabusit peste dormitorul sau. Restul filmului il urmareste pe Donnie in incercarea sa de a se acomoda cu prezenta fantomatica a lui Frank in viata sa, de a gasi sensul existentei sale si de a intelege de ce lumea se va sfarsi fara interventia sa. Fara a da prea multe detalii, pot sa spun cu siguranta ca Donnie Darko este o experienta aparte. Si folosesc termenul de "experienta" in cel mai pur sens. De la primele cadre cu cartierul suburban unde Donnie traieste, pana la acceptiunea satirica asupra liceului, filmul este incredibil de captivant din multe puncte de vedere. Acest lucru se datoreaza in buna parte performantelor impecabile oferite de fiecare membru al distributiei. Jake Gyllenhaal ofera un Donnie Darko jucat cu subtilitate si emotie - scena in care el ii spune psihologului sau despre traumele sale din copilarie este prezentata atat sub forma comica cat si bantuitoare prin felul in care Jake isi spune replicile in timp ce se poarta aproape copilareste pe canapea. Prezenta sa scenica insa este de-a dreptul terifianta in timp ce se misca incet de-a lungul unui coridor gol sau pe o strada intunecata, cu capul usor inclinat inainte, chipul fixat intr-o expresie confuza, nepamanteana. Drew Barrymore este de asemenea super in rolul profersoarei liberale aflata intr-un sistem de educatie conservator, in timp ce Patrick Swayze este excelent intr-un rol episodic extins, satirizand cu inteligenta modelul gurului ce ascunde secrete intunecate. Filmul exceleaza prin capacitatea sa de a se ocupa si a incorpora mai multe genuri cinematografice. Fiecare dintre acestea isi are cuvantul de spus in masura in care a spune ca filmul este un horror psihologic sau thriller supranatural ar fi o insulta. Pana si prezentarea liceului, desi unica si originala, face trimiteri subtile la filmele cu adolescenti in care apar batausii scolii, elevul nou venit in oras si profesorul de sport enervant. Totusi, Kelly nu lasa acest film sa devolueze intr-o drama plina de cliche pentru adolecenti. Filmul nici nu se lasa privit ca fiind in intregime real; lui Donnie Darko i se poate parea ca vede iepuri supradimensioanti si proiectii acvatice iesind din abdomenele oamenilor insa la nivel emotional el este totusi uman. "Donnie Darko" este in aceasi masura o drama cat este un thriller la care se adauga un super studiu al personajelor. De multe ori suntem lasati sa ne intrebam daca viziunile si actiunile lui Donnie sunt o consecinta a mintii sale paranoice, plina de medicamente sau daca el chiar traieste astfel de lucruri. Deziluzionarea sa treptata ce se dezvolta pe masura ce il incepe sa inteleaga ca nu exista speranta si ca s-ar putea sa fie nevoit sa petreaca eternitatea singur este prezenata in mod superb in timp ce senzatia de pace si impacare interioara ce il cuprinde spre final poarta un mesaj cu adevarat inspirational. Fara a dori sa stric finalul pentru oricine nu l-a vazut inca, "Donnie Darko" sfarseste intr-un mod pe cat de complicat si interesant, pe atat de emotional. Ultimele minute in care melodia Mad World a celor de la Tear for Fears este suprapusa scenelor in care mai multe personaje izbucnesc in crize emotionale sau isi contempleaza actiunile sunt incredibil de emotionante, iar versurile "I find it kinda funny/I find it kinda sad/the dreams in which I'm dying are the best I've ever had" rezuma perfect trairile lui Donnie. Mai mult, ultimele scene ale filmului sunt semnificative din foarte multe puncte de vedere, marcand finalul unui film imbibat cu emotie, suprarealism si frumusete subtila. "Donnie Darko" este un film despre eroism si sacrificiu decorat cu imagini perturbatoare, groaza vietii de zi cu zi si o coloana sonora uimitoare. Este de asemenea un film ce merita mai multe vizionari si cel putin la fel de multe interpretari. Nu pot sa recomand acest film cu sinceritate tuturor persoanelor care se duc la film numai pentru a se distra. Nu pot de asemenea sa il recomand persoanelor care doresc raspunsuri directe sau care au capacitate de atentie limitata. Este arta si nu este nevoie sa se explice pe sine.

Nu pot spune ca este un film slab sau ca m-am plictisit vazandu-l, dar nici nu are ceva deosebit. In niciun caz nu se compara cu primul, dar din punctul meu de vedere este mai bun decat Cruel Intentions 2. Merge vazut odata.

Match Point spune povestea lui Chris Wilton, jucator profesionist de tenis. June prim, el intra in gratiile lui Chloe, o fata timida dar dintr-o familie bogata. Fericirea aparenta si proaspata casatorie a celor doi se complica substantial odata ce Chris incepe o aventura cu Nola, fosta amanta a fratelui lui Chloe. Vazandu-se amenintat cu pierderea beneficiilor obtinute de pe urma casatoriei cu Chloe, in mintea lui Chris incep sa prinda forma ganduri negre. Desi in aparenta filmul este o drama cu tema romantica, adevaratul subtext face trimitere la un concept pe cat de simplu pe atat de cinic : norocul poate face scapat si pe cel mai netrebnic dintre oameni. Virtutea si sinceritatea devin caduce atunci cand soarta joaca un rol mai mare decat un om cinstit si-ar dori sa admita si chiar cele mai intunecate dintre secrete pot fi facute uitate daca sortii zambesc. Aceasta relatie dintre noroc si virtute este pusa in evidenta in cele doua secvente slow motion in care Chris traseaza paralela stilistica intre mingea de tenis si propria sa soarta. Jocul actoricesc este de exceptie insa daca este sa luam in considerare geniul lui Woody Allen aflat in spatele scenariului si a regiei atunci devine evident modul in care talentul lui Jonathan Rhys Meyers si al lui Scarlett Johansson a putut fi pus atat de bine in cadru. In concluzie, filmul poate fi cu usurinta numit ca fiind extrem de interesant si demn de cel putin de o vizionare.

John Q este un film cu adevarat emotionant despre sistemul de asigurari de sanatate si problemele de morala pe care le genereaza. Se remarca scenariul, semnificant, zguduitor, impresionant, suficient de imprevizibil. John Q este povestea unui american de rand al carui copil sufera de o malformatie a inimii si are nevoie de o operatie costisitoare. Cu asigurarea lui de sanatate nu achita decat o mica parte din costul operatiei si de-aici incepe totul. Rolul din John Q, de o cu totul alta factura in comparatie cu rolurile din American Gangster sau Deja Vu, este excelent jucat de Denzel Washington. Acesta il scoate pe Archibald din mediocritate si construieste un erou modern: un om cu defecte si calitati. Un om care in momente de criza recurge la solutii disperate. Toate acestea fiind spuse, acesta este un film de nota 10 din toate punctele de vedere si merita vazut si revazut.

House M.D. nu este un serial medical obisnuit si asta se poate spune cu incredere atat despre calitatea acestuia in general, cat si despre abordarea caracterizarii personajului principal. Gregory House, protagonistul titular ar fi cu siguranta cel mai teribil cosmar al fiecarui pacient daca nu ar fi posesorul unui intelect aparent infailibil dupa cum el insusi marturiseste : “I’m almost always eventually right.” Motivat de o dorinta aproape compulsiva de a afla adevaratele motive din spatele afectiunilor pacientilor sai, ”domnul” doctor nu se sfieste sa treaca cu bocancii prin viata privata a pacientilor sau chiar a angajatilor sai in marsul sau catre excelenta medicala. In spatele jargonului medical insa, House M.D. este la radacini un serial despre relatiile dintre oameni si felul in care acestia evolueaza si trec sau nu testele vietii. Aceasta tema si cea medicala sunt adesea interconectate, paralele dintre cazurile pacientilor si vietile personalului medical nefiind rare. Desi se uraste pe sine si este un ticalos magnific aflat in dureri permanente, House este de asemenea un maestru al manipularii si al umorului crud, incisiv. Modul in care interactionaza cu angajatii sai precum si cu sefa sa, Lisa Cuddy rezulta adesea in situatii foarte comice ce contribuie la relaxarea atmosferei. Toate acestea fiind spuse, eu gasesc House M.D. ca fiind un serial foarte interesant si placut in acelasi timp care merita vizionat.

O poveste foarte frumoasa, despre acea perioada din viata cand ne rupem de existenta mult prea dura si ne refugiem intr-o lume inventata, unde totul este cu putinta. Un film placut, pentru copii si nu numai.

Scenariul frizeaza ridicolul, dar sub bagheta regizorului si in interpretarea distributiei, totul pare sa se lege. Secvente de actiune inmarmuritoare se petrec pe fata ecranului si desi s-a dovedit capabil sa creeze urmariri de masini credibile in celelalte filme ale sale, Bekmambetov nu numai ca isi intrece celelalte opere cu aceasta, insa trece totul la un alt nivel cu o spectaculara secventa de tren. Distributia este fantastica. James McAvoy se anunta un tanar talent prin felul in care il joaca pe Wes, tipul obisnuit insa sarmant de la inceputul filmului ce se transforma insa intr-un amenintator "agent al mortii". Angelina Jolie isi imprumuta prezenta scenica si pasiunea arzatoare lui Fox, iar Morgan Freeman este poruncitor si enigmatic in rolul lui Sloan, conducatorul Fratiei. Filmul este gradat fara de cusur, contine scene de violenta gratuita si exagerata in aproape fiecare fel posibil. Masini ce intra in viteza in trenuri, gloante ce isi schimba traiectoria doar prin puterea mintii tragatorului si un om care trece prin geamul unui zgaraie-nori si pluteste prin aer pentru a-si anihila inamicii, toate acestea se regasesc in "Wanted". Din fericire, filmul este permeat de un fir de umor negru care ajuta spectatorii sa accepte si sa se identifice cu caracterul exagerat al actiunii fara a pierde insa din distractia de a privi gloante, masini si oameni facand lucruri imposibile. "Wanted" insa ar putea sa deranjeze prin gratuitatea cu care viata umana este tratata, victimele civile nevinovate fiind in numar foarte mare. Per total, daca vreti sa va distrati si sa vedeti un film de actiune antrenant si bombastic prin nebunia sa, atunci "Wanted" este pentru voi.

Din punctul meu de vedere, un astfel de serial este si Dexter. Este foarte bine regizat, iar scenariul este genial si are la baza o idee senzationala. Jocul actorilor este excelent - Michael C. Hall e fenomenal si nici Jennifer Carpenter nu se lasa mai prejos cu o expresivitate impresionanta si un spectru larg de emotii transpuse. Umorul negru, subtilitatile, suspansul si mai ales monologurile si replicile lui Dexter sunt doar cateva din punctele forte ale serialului. Imi place foarte mult si Intro-ul, este foarte sugestiv si arata ca si o activitate normala ca pregatirea de dimineata, vazuta din alta perspectiva, da un sentiment de rece in acest serial. Desigur nu e un serial pentru toti, e destul de dur si iti trebuie un anume simt al umorului sa poti aprecia unele faze dar daca te incadrezi in "acea categorie" nu vei fi deloc dezamagit!

Razboiul este iad. Si daca acest lucru poate fi luat drept adevar atunci si batalia de la Stalingrad si-ar gasi locul in cel mai adanc cerc al infernului. Oroarea, varsarea de sange precum si cruzimea omului fata de om sunt redate cu un grad aproape visceral de realism in “Enemy at the gates”, filmul regizorului francez Jean-Jacques Annaud. Filmul spune povestea lui Vassili Zaitsev, un taran din Urali care este recrutat in Armata Rosie si aruncat in haosul bataliei. Prin ochii sai vedem batalia disperata pentru supravietuire a omului obisnuit infruntat cu circumstante neobisnuite. Infruntandu-se cu panzerele germane, sovieticii se vad nevoiti sa recurga la tactici sinucigase,trimitand recruti neinarmati in fata gloantelor nemtesti. Supravietuind in mod miraculos unui astfel de eveniment,lui Vassili i se arata sansa de a-si imbunatati soarta doborand cinci ofiteri inamici cu cinci gloante sub ochii extrem de impresionati ai comisarului politic Danilov. Prietenia cu Danilov si sentimentele sale pentru Tania, membra a militiei locale servesc pe post de imbolduri in lupta sa cu maiorul Konig,cel mai bun lunetist al germanilor venit pentru a-l vana. Cuprins de moartea si distrugerea razboilui, un erou nebanuit pierde prieteni si omoara dusmani tinandu-se cu dintii de speranta unui viitor mai bun alaturi de femeia iubita.

Daca nu aveti o imaginatie bogata, nu va va placea. Filmul cere audientei sa suspende intr-o anumita masura realitatea pentru a ingloba temele mistice ce se impletesc cu povestea. Insa, deoarece filmul este de fapt centrat pe puterea muzicii, elementele fantastice nu par a fi nelalocul lor. Se vorbeste despre credinta si increderea in ceea ce este intangibil. Mie, personal, mi-a placut povestea filmului. De asemenea, coloana sonora a fost incredibila, fiind compusa in mare parte din piese originale. Genurile incluse sunt gospel, rock si muzica clasica, toate intergrate perfect intr-o forma noua ce functioneaza perfect. De fapt, s-a pus atat de mult accentul pe muzica incat dezvoltarea personajelor a avut putin de suferit. Povestea este oarecum previzibila si chiar putin siropoasa, insa aceste elemente sunt uitate cu usurinta prin modul in care este prezentata. "August Rush" este un film care te face sa te simti bine, genul de basm modern in care copilul este separat de parinti, iar acesta cauta sa fie reunit cu ei. Tema principala este insa muzica cu rol de forta vindecatoare intr-un univers in care toti suntem apropiati unul de celalalt. Scena de inceput in lanul de grau este pur si simplu fenomenala. Jocul actorilor a fost foarte bun. Nu exista foarte mult dialog in acest film asa ca o mare parte a povestii este spusa prin expresiile actorilor si prin muzica. Desi Robin Williams are un monolog magnific atunci cand vorbeste despre muzica pe post de element liant dintre oameni. Freddie Highmore este cireasa de pe tort cand vine vorba de copii actori. M-a uimit atat de mult cu rolul sau incat abia astept sa vad alte filme in care joaca. Per total, "August Rush" mi-a placut foarte mult. Povestea a fost cu adevarat inspiranta, iar credinta si taria baietelului de a nu renunta la visul sau de a-si regasi familia m-a emotionat. In final, acest film poate fi considerat cel putin o celebrare a semnificatiei muzicii in vietile noastre si o experienta placuta. Merita vazut!

“As impusca intre ochi fiecare panda care nu si-ar trage-o ca sa isi salveze specia“... Brutalitatea si umorul negru ce permeaza acesta vorba de duh, una din multele apartinand naratorului si personajului principal din film servesc drept laitmotive ale intregii desfasurari a actiunii. Viziunea nihilista, anarhica asupra societatii de consum americane si modul violent, auto-distructiv de surmontare a neajunsurilor pe care cei nemultumiti de ea si le impun ar soca si dezgusta orice privitor daca nu ar fi indulcite de umorul negru cu care aceste aspecte sunt tratate. Edward Norton si Brad Pitt formeaza un cuplu actoricesc electrizant, iar daca in cazul celui dintai performantele profesionale nu ii sunt deloc nerecunoscute, cand vine vorba de Brad Pitt imaginea de Adonis in carne si oase risca sa arunce intr-un con de umbra capacitatile sale actoricesti (impresionante din punctul meu de vedere). Prezenta Helenei Bonham Carter intr-un rol demn de o creatie a la Tim Burton nu face decat sa puna cireasa pe tort. Ecranizarea romanului omonim face dreptate cu varf si indesat materialului sursa, iar ca dovada a influentei pe care o opinie profund personala manifestata sub forma unui film excelent o poate avea asupra societatii pe care o critica nu este nevoie sa privim mai departe decat versiunile reale ale fight cluburilor.