razvan56

A devenit aproape o regulă: filmele biografice sînt întristător de proaste. Melodrama asta clişeizată (copilul sărac şi tîmpit care ajunge celebru şi inteligent) a atins practic tot ce putea atinge - nu putea lipsi cel mai tare neurochirurg din lume. Filmul are însă calitatea că te face să adormi mai ales în sălile de operaţie.

Cînd citeşti "sex, drog şi violenţă", crezi că ştii la ce să te aştepţi - în linii mari, la ceva zgomotos (în toate sensurile). Ei bine, filmul de faţă reuşeşte performanţa de a reda "cu sînge rece", clinic, în tăcere - care devine a tuturor - alienarea definitivă a personajelor, a unei întregi lumi; reuşeşte să transmită senzaţia de lipsă totală de speranţă.

Poate părea o melodramă, dar se salvează perfect. Poate părea un film despre schizofrenie, dar nu este doar atît. Poate părea un film despre prietenie, dar e mai mult de-atît. Pe scurt, vedeţi-l. Şi, dacă vă plac Downey, Foxx şi Beethoven, vă asigur că nu veţi fi dezamăgiţi.

Film aproape excepţional, subiectul l-aţi citit. Pe linia "Portocalei mecanice" prin umorul sec ce-apare in cele mai neaşteptate situaţii, merge, prin contrastul absolut dintre scenele de violenţă şi fundalul sonor (Wagner, Verdi, Puccini, Bruckner, Strauss, Delibes) pînă la exacerbarea extremă a violenţei. Totuşi, există elemente care apropie de spectator personajul principal - altfel, sigur că perfect dement Nicolas Refn, un regizor impecabil.