TDI

Sicario am vrea să-l considerăm un sequel al thrillerului The Counselor, în regia lui Ridley Scott, în care personajul lui Benicio del Toro îi face dreptate, peste ani, avocatului jucat în filmul din 2013 de Michael Fassbender Sicario, film nominalizat la Palme d'Or anul acesta, ajunge în sfârșit în cinematografele noastre. Regizorul canadian Denis Villeneuve evită formula filmului cu eroi. Sicario este un film fără eroi, deși anti-mexican. Văzând Sicario nu am putut să nu facem legătura cu The Counselor/Avocatul, al lui Ridley Scott. Am putea spune că personajul lui Benicio del Toro este continuatorul celui al lui Michael Fassbender. Chiar dacă unul hispanic. În rolul unui dubios „consultant” (ghilimelele pot sugera orice altă activitate a personajului), Josh Brolin întruchipează un personaj care poate fi văzut fie drept un mentor dur și fără compromisuri, fie drept un asasin fără scrupule. În schimb, Kate ( Emily Blunt), este suspect de naivă pentru rolul unei femei-polițist: e clar că ocazia care i se dă să combată criminalitatea implică o acțiune la limita legii, și dincolo de această limită, dar - chiar și așa - ezitările ei ni se par neplauzibile. Sicario este o poveste despre o răzbunare fără limite, în care îi cad pradă nu doar cei aflați în diverse grade de vinovăție, ci și aceia - precum protagonista - care au o imagine idealizată asupra binelui... Mai sumbru este negurosul Alejandro (Benicio del Toro), un amestec de mafiot, om al legii și asasin. Și această incertitudine îl face interesant pentru public. Paradoxul este că ajujngem să ținem cu echipa (de mercenari, până la urmă) din jurul personajului lui Josh Brolin. Chiar dacă motivația lor nu este una altruistă, ei chiar reușesc să-i încetinească pe capii criminalității, cu prețul vieții unor traficanți de droguri mici și mari și a mai multor polițiști corupți. Devine mai complicat atunci când, într-o poveste paralelă, este surprinsă viața de familie a unui polițist mexican „murdar”(adica, unul dintre cei aflați în slujba traficanților), și asta într-adevăr trezește compasiune.

The Secret Life of Walter Mitty, cu Ben Stiller protagonist şi, totodată, regizor, vine cu o lecţie mobilizatoare la final de an, despre curajul de a merge până la capătul pământului (comparaţia nu e întâmplătoare) şi înapoi pentru un ţel. De partea filmului mai este şi puterea de a trezi emoţii spectatorului. Apoi, sunt peisajele care îţi taie răsuflarea, pe care - din lipsa de timp de a le urmări pe Discovery - m-am bucurat să le văd. Şi mai e latura detectivistică, Stiller plecând pe urmele personajului jucat de Sean Penn punând cap la cap indicii. Sinopsisul filmului bate moneda pe refugiul protagonistului în lumea imaginară atunci când realitatea devine prea greu de suportat. Dar incursiunile în mintea lui Walter Mitty sunt inutile, o singură dată împingând acţiunea mai departe; mai mult, lumea interioară a lui Mitty este majoritar non-narativă, universul interior al protagonistului nu trăieşte prin sine însuşi, nu există o poveste care să lege frânturile între ele. Iar pe lângă toate acestea, lumea lui Walter Mitty e imaginativă cam cât a unui pre-adolescent. Mintea lui Mitty îl proiectează numai în postura de supererou - de exemplu, o confruntare cu şeful în lumea reală devine (în planul „visului cu ochii deschişi”) o luptă între personaje cu puteri supranaturale. Partea bună în acest joc dintre planuri - realitate versus univers imaginat -este că m-a făcut să-mi doresc să revăd filme precum Who Framed Roger Rabbit, în care atât de creativ coexistă cele două lumi. Mi-am mai dorit şi ca Ben Stiller să aibă mai mult umor, pedala dramei fiind parcă prea mult apăsată. Povestea din The Secret Life of Walter Mitty urmărește frământările, viața și aventurile unui timid redactor foto al revistei Life, pe care predispoziția sa pentru visare îl face obiectul batjocurii și îl ține departe de femeia pe care o iubește (Kristen Wiig). Când Walter pierde un important negativ al unei fotografii pentru revistă, dă startul unei aventuri transformatoare, genul de eveniment care are loc o dată în viață.

Cunosti un om, iti e cel mai bun prieten, te leaga de el multe evenimente petrecute impreuna, multe amintiri, nu te-ai certat niciodata cu el desi au trecut multi ani de cand il stii. Intr-o zi afli despre el ceva foarte neplacut, care iti poate schimba parerea intr-una diametral opusa. Cat de mult ii putem acorda increderea noastra celui care este langa noi? Se poate porni de la premisa ca un copil, care n-a ajuns inca sa aiba varsta pentru a merge la scoala, e inocent si nu poate sa minta? Cat de usor poate fi distrusa viata cuiva de niste cuvinte aruncate intr-un moment de suparare, intr-un moment de gelozie care se invecineaza cu patologicul? La paisprezece ani distanta de la marele si binemeritatul succes cu "Festen"( n-am vazut filmul dar am avut sansa de a viziona excelentul spectacol "Aniversarea" la teatrul Nottara pe can inca traia Emil Hossu...) regizorul danez Thomas Vinterberg mai face un film care iti taie respiratia, care te loveste drept in moalele capului si care te face sa te gandesti la el mult timp dupa ce s-a terminat. Pentru cel care scrie o surpriza foarte placuta a fost Mads Mikkelsen, il vazusem in rolul malefic al lui Le Chiffre in infruntarea pe viata si pe moarte cu Bond-Craig, aici are parte de un personaj complet diferit care nu intamplator a dat pe spate onor juriul de la Cannes care i-a recunoscut valoarea prin acordarea premiului de interpretare masculina. Alaturi de "Amour" si "Dupa dealuri", "Jagten" e un alt film exceptional care s-a aflat anul trecut in competitia oficiala pe Croazeta. Daca as fi fost in juriu mi-ar fi fost foarte greu sa ma hotarasc cui sa acord Palme d' Or...

Cu siguranta un film de tinut minte. Drama tatalui care incearca sa-si reapropie copii este sfasietoare. Pe langa interpretarea superba a Lui Tom Hardy nu trebuie sa uitam nici de batranul Nick, care ramane un mare actor.

Tomorrowland e mai mult fantasy. Se vede clar elementul dissney ce predomina in tot filmul. Se vede ca n-au vrut sa treaca peste o anumita limita, sa nu fie prea violent. Are acea aura a viitorului prezentat din perspectiva anilor 60. E o trezire a constiintei omenirii, de a nu ne mai lamenta in propriile gandurile apocaliptice , create doar de noi. e pentru copii, dar si pentru copilul din noi. Are si lacune, dar e vizionabil. Mie mi-a plăcut, dar nu intr-atat de mult. Si tipa ce o interpreteaza pe fata ce ajunge in lumea de maine, se vede de la o posta ca are in jur de 30 ani, nu 14-18.

Mafiot cu reputaţie şi gangster de temut, Jimmy Conlon (Liam Neeson) a trăit deja partea bună a vieţii sale. Acum, însă, este bântuit de ororile comise în tinereţe, dar şi hărţuit neîncetat de un poliţist (Vincent D'Onofrio) determinat să îl arunce după gratii. La 55 de ani, îl mai consolează doar sticla de whiskey şi bunul său prieten Shawn Maguire (Ed Harris), un alt cap al mafiei, care a stat mereu în umbra lui Jimmy. Atunci când fiul său, Mike, devine ţinta gangsterilor, Jimmy este nevoit să aleagă între viaţa de infractor şi familia pe care a abandonat-o cu mult timp în urmă. Acesta trebuie să facă tot ce îi stă în putere să îşi salveze fiul şi să evite ca băiatul să aibă acelaşi final tragic de care el, cu siguranţă, nu va scăpa. Cu o singură noapte la dispoziţie şi niciun refugiu, fostul mafiot îşi va testa limitele cu scopul de a-şi răscumpăra păcatele trecutului. Merita văzut si de 10 ori.

E reconfortant ca, după atâtea heist-movies şi caper-e more or less tălâmbe (ultimul care-mi vine-n minte fiind submediocrul "Takers"), să ai parte şi de un thriller cu spărgători de bancă pe felie. Important este faptul că "Oraşul" lui Ben Affleck e, în primul rând, un film cu conţinut social, în siajul producţiei sale de debut "Gone Baby Gone" (2007) - iar la nivelul imediat următor ca semnificaţie dar având întâietate ca impact, cel de thriller, îşi ia menirea în serios, abordând subiectul pe baza unei concepţii cât mai realiste şi a unei documentări riguroase - elemente atât de amarnic eludate în ultima vreme, din nefericire, în majoritatea filmelor de gen. Cred că cel mai mult mi-a amintit de "The Wild Bunch" al lui Peckinpah şi, mai ales, de clasicul «Le Clan des Siciliens» - chiar dacă nu se apropie nici pe departe de eleganţa sobră şi tragismul cehovian al operei lui Henri Verneuil. La fel ca în atâtea alte capere de marcă, pe Affleck îl interesează mai mult umanitatea deviată a personajelor decât spectacolul vizual şi tensiunile uşor accesibile (altminteri deloc neglijate şi ele). Scenariul, pe care l-a scris împreună cu Peter Craig şi Aaron Stockard, se apleacă în primul rând asupra conţinutului şi a back-story-urilor, propunând o perspectivă amar-obiectivă asupra protagoniştilor, deşi cu abateri vizibile de la normă: Doug MacRay (Ben Affleck însuşi) e incredibil (şi necredibil) de idealizat, iar James Coughlin, deşi motivat, cam întrece măsura pe panta repulsivităţii (ca personaj, doar; creaţia actoricească a lui Jeremy Renner ("The Hurt Locker") e virtualmente impecabilă. Tot în cheie realistă - până la un prozaism steril - sunt trataţi şi antagoniştii (cei aflaţi de partea legii, evident): agentul special F.B.I. Adam Frawley e conceput veridic şi fără pic de veleităţi eroiste (sic! - adică "de erou", nu "eroice"), Jon Hamm recompunând arhetipulul poliţistului dur, scârbos şi complet lipsit de scrupule, care nu cruţă nici un fel de mijloace (inclusiv şantajul, traficul de influenţă, etc.) ca să rezolve cazul (mai mult de-amorul său propriu, decât de-al meseriei), secondat de veteranul Dino Ciampa (Titus Welliver) - dar, dincolo de crochiurile portretistice, cei doi sunt construiţi dramaturgic schematic şi prea puţin convingător, astfel că, în ultimă instanţă, protagoniştii-spărgători sunt învinşi mai mult de către instituţia poliţiei în sens cantitativ (efective, echipamente, profesionalism, finanţe), decât de nişte adversari cu adevărat redutabili ca persoane şi care să aibă vreun ascendent moral (mai mult, dacă Frawley e tipul specific de gabor care calcă pe cadavre, Doug se impune ca "hoţ de onoare" - dimensiune ce-ar fi meritat să fie dezvoltată mult mai amplu).

De la regizorul Antoine Fuqua („Training Day”) şi scenaristul Kurt Sutter („Sons of Anarchy”) vine în cinematografele noastre „Southpaw: Lovitură de stânga” – povestea lui Billy „The Great” Hope, deţinător al titlului de Campion Mondial de Box la Categoria Semigrea (jucat de Jake Gyllenhaal). Interpretarea lui Gyllenhaal, faptul că personajul său nu este doar o mașină de box, ci este atât de uman, și scenele de luptă filmate în toată brutalitatea și naturaismul lor - ne țin legați de film până la final. Mai degrabă xenofob decât rasist, filmul este imaginea eroilor americani anglo saxoni (plus, de dragul corectitudinii, și afro-americani) contra „străinilor” seminecivilizați: în film, latino- americanii. Boxerul alb (protagonistul) este mână în mână cu mentorul de culoare (cel care îl ajută), împotriva unui erou negativ violent, dezagreabil și imatur. Evident, nu este nicio coincidență că acest erou negativ este columbian (țara din America Latină pe care majoritatea nord-americanilor o văd (încă) ca pe un iad al drogurilor și rădăcina tuturor relelor. În plus, îl cheamă Escobar, ca pe celebrul interlop și baron al drogurilor din anii 80-90. Evident, tot din Columbia. Filmul nu este lipsit de clișee: cel mentorul- antrenor (Forest Whitaker), al cărui profil psihologic depășește pe cel al unui antrenor de box și bate mai curând spre cel de mentor în artele marțiale orientale (deși Hope nu este tocmai un karate kid), tema atât de dragă a „underdog-ului” defavorizat (cel care intră în competiție cu șanse inegale și care trebuie să o câștige), tema boxerului forțat să reintre în ring după ce sănătatea și propriile necazuri nu îl mai recomandă ca pe un campion (putem vorbi despre Billy Hope ca despre un alt „Cinderella Man”, protagonistul filmului din 2005 despre James Braddock, un alt boxer forțat de obligația de a-și întreține familia, cândva în anii 30, care intră din nou în ring și câștigă în pofida unei accidentări.

Ce s-o mai lungim? Dacă vrei în primul rând violenţă, apoi adrenalină, suspense, ingeniozitate, twisturi, ritm, cascadorii şi explozii, te poţi duce liniştit la "Mecanicul" cu Jason Statham, remake al unui celebru film din perioade de glorie a lui Charles Bronson (1972, Michael Winner). În vremea aceea, eram licean şi, evident, muream după Bronson, atât pentru filme de vârf ca "The Magnificent Seven", «Adieu l'ami», «Le passager de la pluie» sau "Breakout", cât şi, din inerţie, pentru mediocrităţi gen "Mr. Majestyk", "Breakheart Pass", "Hard Times" ori "Love and Bullets" - dar problema e că le vedeam numai cu voie de la stăpânire, şi "The Mechanic" nu ne-au dat, deci nu pot aborda inevitabila comparaţie - şi să-l caut acum pe net, vorba aia: nu se merită. Putem trece direct la subiect. Filmul nu vorbeşte despre nimic, dar o face al naibii de meseriaş. Cine l-a văzut pe primul, ştie deja ce şi cum (cu excepţia finalului, care am înţeles că e modificat), iar cine nu, chiar are dreptul la o vizionare fără spoilere. Ajunge să spunem doar atât: un ucigaş profesionist, o super-agenţie de hyper-crime plătite über-bine, trădări, intrigi, iţe încurcate, neprevăzut. Toate astea sunt puse într-un scenariu pe cât de formulaic, pe-atât de ca la carte, care mai are şi meritul rar de a e face să te aştepţi la anumite rezolvări şi răsturnări clişeatice şi previzibile, pentru ca pe urmă să-ţi dea peste nas - un singur exemplu: eram gata să bag mâna-n foc că în toiul misiunii finale urma să dea-n clocot vendetta de familie; ei bine, nu-i aşa! Scenariul scris de Richard Wenk şi Lewis John Carlino reuşeşte să te-mbârlige frumos la final, păcălindu-te cu-o amăgitoare soluţie moralist-lacrimogenă pentru ca imediat după aceea să dea cu tine de toţi pereţii - chestie la care ajută şi regia lui Simon West, cinstită şi parşivă (nu vă repeziţi - chiar aşa am vrut să zic!), care a debutat acum paisprezece ai cu deloc lepădabilul "Con Air", după care a mai semnat, printre altele, şi rapid uitatul "Lara Croft: Tomb Raider". În orice caz, omul ştie şi să povestească, şi să filmeze - şi n-are greţuri nici cu violenţele naturaliste (secvenţa bătăii cu ucigaşul gay e cum nu se poate mai ticăloasă). Pe de altă parte, nu uită să fie nici niţel poet când şi când, strict de-amorul artei (atât prin peisajele naturale, cât şi prin cele urbane), da' cui face rău, într-un film care nu vrea decât să fie rău la modul onest şi nimic mai mult? O singură gogonea i-aş reproşa, de neiertat chiar şi pentru un produs atât de ieftin: misiunea de la care totul goes wrong, aia cu aşa-zisul guru mesianic, deşi bine construită în sine, şi scenaristic, şi regisoral, capotează prin rămânere în coadă de peşte, la nivel dramaturgic.

Printre actori se numara, Hugh Laurie si Eka Darville (care mi se parea cunoscut , dupa ce am vizionat filmul, am aflat ca a mai jucat in Spartacus, serialul tv), restul sunt necunoscuti mie. Cu toate acestea "Mr. Pip" merita vazut, iar daca ai si citit cartea inainte de a viziona filmul vei observa putinele diferente, intre carte si film.

lacomia la extrem . in fata ta curge un riu din vodca si mai ceri zinei cea bune sa ati mai umple si paharul cu vodca , si in film un munte din aur si 3 persoane se omoara intre ei ,,nu vor sa imparta cu nimeni muntele

Remake liber al filmului omonim din 1932, "Mumia" este un film de aventuri foarte bun despre săpăturile arheologice efectuate în Egipt şi care exploatează temerile legate de existenţa unui blestem antic din perioada faraonilor. Acţiunea captivează încă de la primele secvenţe, iar filmul impresionează prin efectele vizuale foarte bine realizate, prin prezenţa unor secvenţe amuzante şi prin interpretările destul de bune. "Mumia" merită văzut pentru că a creat un cult care a dat naştere la mai multe continuări (mai slabe calitative decât originalul).

Un film bine realizat, cu o structură puțin psihologică, în concordanță cu firul dramatic, dar și de acțiune.; Sunt scene remarcabile, ca și finalul.

Turistul face parte din acele filme cu un imens potenţial, dar pe care toată lumea le urăşte (sau măcar le reneagă) pentru că nu au fost în stare să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Dacă eşti cârcotaş, poţi băga în seamă zecile de cronici negative care fac din Turistul unul dintre cel mai prost primite filme ale anului. Dar, bine avertizat cu privire la ce te aşteaptă în această primă producţie de la Hollywood a germanului Florian Henckel von Donnersmarck, chiar s-ar putea să-ţi placă, mai ales dacă eşti fanul thriller-elor de modă veche. Aveam de-a face cu Elise (Jolie), o femeie misterioasă urmărită de poliţia franceză în Paris. Un bilet primit de la Alexander, un bărbat din trecutul, ei o face pe Elise să ia trenul spre Veneţia şi să se apropie de Frank (Depp), un american în vacanţă, pentru a face autorităţile să creadă că este vorba de Alexander. Pe spectaculosul fundal al Veneţiei se vor ciocni mai multe interese, dar şi forţe de poliţie dintre ţări, iar Frank, acum îndrăgostit, nu va rămâne deloc pionul uşor de mânuit la care spera Elise... Printre ingredientele de seamă ale filmului, pe lângă starurile Angelina Jolie şi Johnny Depp, sunt misterul şi stilul. Ajutat de un buget generos, o Veneţie absolut superbă şi şarmul Angelinei, Henckel von Donnersmarck pune la cale un policier lent, care-ţi aduce aminte de un film cu James Bond de pe vremuri, dar fără gadget-uri şi cu doar atâtea scene de acţiune cât să nu o facă pe mama a şase copii să obosească prea rău. Faptul că Timothy Dalton apare în rolul şefului poliţiei britanice nu este întâmplător şi la fel stau lucrurile cu Steven Berkoff, celebru pentru rolul generalului Orlov din Octopussy, aici în rolul nemilosului magnat Reginald Shaw. Dacă aştepţi de la Turistul andrenalina lui Salt, categoric vei fi dezamăgit. Dar dacă eşti dispus să te laşi momit de frumuseţea Angelinei, a toaletelor ei (vezi mai jos detalii despre acestea) şi a fundalului veneţian, poţi trece cu vederea subiectul cam absurd, punctul culminant în acelaşi timp neverosimil şi previzibil, dar şi inexplicabila răceală dintre cei doi protagonişti.

M-a impresionat f mult, mi-a intrecut orice asteptare nu ma gandeam sa fie atat de extraordinar un film care l-am vazut de 4 ori si nu prea ma satur de el. Obligatoriu de vazut si de revazut!

Foarte interesant serialul.De-abia astept sa vad daca isi va aduce aminte numele, de ce este implicata in asta, cine este autorul acestui puzzle, de ce e implicat Kurt Weller in asta.

Un film foarte interesant , o combinatie intre comedie fina cu umor subtil, replici foarte bune si drama de familie cu elemente de actiune si suspans marca Besson. RDN demonstreaza inca o data in filmul asta de ce este cel mai bun actor in viata .Este pur si simplu inegalabil atunci cand vrea ,caci inca poate.Nu si-a pierdut din farmec...in ciuda varstei. Mi-a fost dor sa o revad si pe Michelle care a imbatranit vizibil dar asta e cursul vietii....Tommy lee jones este la fel de uracios si bosumflat in rol cum il stim. Per total un film simplu, in stilul Analyze this, fara mari pretentii ,dar care reuseste ce isi propune...Vizionare placuta.. PS: RDN este un maestru in utilizarea cuvantului Fuck , dandu-i alte intelesuri si conotatii cu fiecare replica..Doar De niro poate trece intr-un film atat de usor de la registrul comic la cel dramatic..e incredibil..

Desi are un stil de lupta unic si spectaculos, principala bariera pentru care nu prea a aparut in filmele americane cred ca o reprezinta limba engleza. Dupa cum o demonstreaza si acest film, replicile lui in engleza au un puternic accent thailandez, ceea ce pentru americani e "a big no-no". Desi n-are nicio legatura, cu aceeasi problema s-a confruntat si romanca din serialul "Lost".

Un film decent, pentru adolescenti, dar care tinde sa fie ceva mai mult, si ii iese foarte bine. In general e filmat bine, scenariu interesant dar putin intins, fara mari evenimente pentru un final trist si placut. Un film ce atrage prin umor straniu si actori noi ce fata de filmele contemporane pentru adolescenti, ei nu se prefac atat de evident, si daca o fac, o fac in gluma, si le iese de minune. Unul din cele mai curioase filme din acest an!

Un film dragut – pentru poveste si amuzant- datorita glumelor pe care le fac evreii despre ei insisi. Despre John Turturro nu am ce zice decat ca e minunat ca de fiecare data, dar surpriza, pentru mine, a fost Vanessa Paradis care joaca chiar foarte bine dandu-i personajului sensibilitate si forta.