Utube

Filmul este o comedie marca Nancy Meyers iar cei care au mai văzut filme produse de aceasta, cum ar fi „Father of the Bride” – 1991, „What Women Want” – 2000 sau "It's Complicated" – 2009, îi vor recunoaşte foarte uşor „amprenta” pe care aceasta şi-o lasă inevitabil de fiecare dată pe fiecare producţie. Ideea principală a peliculei, în jurul căreia se construiesc toate celelalte scene, este că un pensionar pe numele său, Ben (Robert De Niro) este angajat ca stagiar la o firmă de vânzări pe internet şi este repartizat, cu statut de „învăţăcel”, tocmai fondatoarei firmei, Jules (Anne Hathaway), care fondatoare este tânără, frumoasă, deşteaptă, foarte muncitoare şi ambiţioasă şi mai are şi o familie frumoasă formată dintr-un soţ iubitor, de meserie casnic care are grijă de fiica lor, frumoasă ca o păpuşă. Situaţia creată, prin „aruncarea” unui septagenar într-un colectiv de tineri etichetaţi ca generaţia „facebook”, este de natură certă de a crea o multitudine de situaţii comice, tocmai prin punerea faţă în faţă a „vechiului” („- Tu porţi întotdeauna cravată?” „– Da. Întotdeauna.”) cu naivitatea „noului” („Am înşelat-o cu cea mai bună prietenă. I-am trimis peste o mie de mail-uri să mă ierte dar tot nu mă bagă în seamă!”). Ceea ce se doreşte a fi comic, la prima vedere, este de fapt tragic, la o analiză mai amănunţită, pentru că indirect, subtil şi inevitabil demonstrează lipsa crasă de experienţă în interacţiunea socială dintre tinerii din ziua de astăzi, de foarte mare efect şi reprezentativă fiind povaţa lui Ben către un tânăr coleg: „- Batista nu este pentru tine! Fetelor le place să li se ofere o batistă atunci când au nevoie!” Deşi întâlnirea dintre generaţia nouă şi cea veche este etichetată ca „ciocnirea dintre generaţii” iar spectatorul se aşteaptă la o dezvoltare a scenariului în acea direcţie, producătoarea alege o altă cale de dezvoltare a „ciocnirii”. Astfel, fire pacifistă, ea alege să trateze într-un alt mod interacţiunea dintre generaţii, insistând în dezvoltarea acţiuni filmului pe două planuri, familial şi relaţional social colegial şi mai puţin profesional. Evident că se observă uşor tendinţa părtinitoare, cu avantaj net pe acest teren al generaţiei bătrâne, unul din motive fiind probabil că producătoarea se apropie şi ea de respectabila vârstă de 70 de ani. Un alt aspect comun tutror filmelor produse de Nancy Meyers este că, indiferent de motivele care escaladează un conflict dintre două personaje, nu este realizată nici o scenă cu disputa directă dintre acestea, producătoarea optând pentru o metodă de stingere a conflictului care presupune inserarea între cele două persoane în conflict a unei a treia persoane cu rol de sfătuitor şi/sau mediator. La fel se întâmplă şi în această peliculă, rolul de mediator fiind jucat de Ben. Într-o oarecare măsură acţiunea filmului este predictibilă mai ales în sensul dezvoltării relaţiei dintre Ben şi Jules iar spectatorului i se oferă acea satisfacţie născută din ataşamentul faţă de personajul care este considerat novice dar dovedeşte că are câţiva aşi în mânecă, gata să-i folosească la nevoie într-atât încât să-şi câştige admiraţia colegilor dar şi a şefului direct. Ideea nu este nouă şi a mai fost utilizată în foarte multe realizări cinematografice acţionând direct asupra sensibilităţii spectatorului de a simpatiza cu cel considerat „outsider”, poate cea mai asemănătoare situaţie de acest fel fiind întâlnită în realizarea „Working Girl” – 1998. Evident că ideea pe care o demonstrează pelicula este că tehnologia şi succesul, indiferent de mărimea şi de performanţa acestora, nu pot rezolva problemele relaţiilor interumane iar înţelepciunea, atribuită ca un apanaj al bătrânilor, este singura soluţie. Astfel, încet dar sigur, acţiunea filmului produce, pe cum se derulează, o răsturnare dramatică de situaţie, „profesorul” devenind „învăţăcel” şi vice-versa. Acest fapt ar fi fost suficient dar producătoarea insistă, probabil stimulată de potenţialul interpretativ uriaş al lui De Niro şi duce ideea mult mai departe, împingând personajul Ben într-o situaţie ridicolă, pentru un cinefil pretenţios, transformându-l într-un fel de sfătuitor al tutror angajaţilor firmei(!?), un fel de „Google” care ştie totul şi de toate. Filmul are şi câteva mici greşeli de continuitate a scenelor dar cea mai mare greşeală este inserarea unei scene total nepotrivite cu tonul în care se desfăşoară pelicula şi este scena care urmează după ce Jules îi timite mamei sale un mesaj de pe telefonul mobil. Robert De Niro face un rol de excepţie şi aminteşte foarte mult prin interpretare, gesturi şi mimică, cu interpretările din „Meet the Fockers” – 2004 sau din „Everybody's Fine” – 2009. Se pare că rolurile de pensionar înţelept îl prind foarte bine iar comediile i se potrivesc de minune. Punând hainele de cercetător în cui („Interstellar” – 2014), Anne Hathaway le-a îmbrăcat din nou, cu foarte mare succes se poate spune, pe cele de femeie de afaceri, filmul acesta părând a fi o continuare a peliculei "The Devil Wears Prada" – 2006. Rolul acesta i se potriveşte foarte bine iar interacţiunile cu De Niro par foarte naturale şi credibile, ceea ce ridică foarte mult valoarea filmului. Finalul este în mare parte neverosimil dar filmul se termină aşa cum trebuie să se termine o comedie uşoară. Vizionare plăcută!

Filmul este a patra adaptare cinematografică a cărţii cu acelaşi nume, scrisă de Thomas Hardy şi publicată în anul 1874. Toate cele patru filme au păstrat acelaşi titlu ca şi cartea care le-a inspirat scenariul, prima ecranizare, mai puţin inspirată şi mai slab realizată, fiind în anul 1915. A doua ecranizare, posibil a fi cea mai fidelă şi care a încercat să respecte spiritul cărţii, a fost în anul 1967 şi i-a avut ca protagonişti pe frumoasa Julie Christie, Peter Finch, Alan Bates şi Terence Stamp. A treia ecranizare a fost un film de televiziune britanic, apărut în anul 1998, având-o în rolul principal pe Paloma Baeza, actriţă cunoscută mai mult din rolurile interpretate în serialele pentru televiziune, la fel cum sunt şi cei trei protagonişti, parteneri ai acesteia din film. Scenariul acestei ecranizări respectă întru totul evenimentele descrise în cartea care l-a inspirat dar, privind atent filmul şi în comparaţie cu realizarea din 1967 sunt câteva deosebiri majore care sunt de natură de a schimba radical percepţia cinefilului asupra evenimentelor, personajelor şi spiritului în care a fost scrisă cartea iar pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba ar fi necesare câteva precizări. Astfel, acţiunea filmului este plasată prin anii 1850, perioadă în care drepturile femeii de a participa la viaţa socială erau foarte limitate, iar dacă existau femei care mai aveau ceva drepturi, puţine şi acelea desigur, erau doar acele femei care făceau parte dintr-o clasă socială superioară, celelate, care nu aveau un nume sau o poziţie socială, fiind considerate proprietatea bărbatului. Concret, în cartea lui Thomas Hardy subiectul principal este descrierea vieţilor celor trei bărbaţi care tânjesc la mâna frumoasei Bathsheba. Şi aici avem prima problemă a scenariului filmului din 2015, pentru că acesta a fost rescris, sau nuanţat, astfel încât în aceasta a patra ecranizare, frumoasa eroină este prezentată ca o „Sharon Stone” care joacă bărbaţii pe degete după bunul ei plac, bărbaţii fiind doar simple marionete, acest fapt fiind în totală contradicţie cu spiritul cărţii, efeminizând puternic întreaga realizare. Şi din acest fapt decurg toate celelalte probleme pe care le mai are scenariul. Astfel, mare parte a filmului îi este dedicat eroinei principale, toate scenele au fost rescrise pentru a o avea pe ea în centrul acţiunii, ea fiind cea care găseşte rezolvarea tuturor problemelor care apar, dându-le cu „tifla” tuturor celor care o cred naivă. Prin astfel de procedee i s-a realizat o imagine de femeie „frumoasă-puternică-deşteaptă-harnică-pricepută-devotată-fatală”, ceea ce este în contradicţie nu doar cu descrierea eroinei din roman dar şi cu cea a eroinei din ecranizarea din 1967. Din punct de vedere al realizării s-au respectat toate scenele mai importante descrise în carte dar, aşa cum am mai spus, au fost rescrise pentru a o avea pe eroină în rolul principal. Din păcate, ca şi aspect negativ, foarte multe evenimente nu sunt suficient explicate, unele planuri deschise nefiind închise, astfel apărând foarte multe semne de întrebare referitoare la evenimentele prezentate, cum ar fi: a fost câinele lui Oak cel care a dus oile spre ţărm?; de ce nu l-a mai căutat Fanny pe Troy după întâmplarea de la biserică?; ce s-a întâmplat cu proprietatea lui Boldwood?; etc. Spre deosebire, filmul din 1967 explică mult mai clar toate situaţiile şi nu lasă evenimentele nelămurite, poate cu excepţia unei singure scene. Lui Carey Mulligan i se potriveşte foarte bine rolul eroinei principale, Bathsheba, figura de copilă nevinovată dar îndărătnică ajutând-o foarte mult să-şi joace cu măiestrie rolul şi să intre credibil în pielea personajului pe care-l interpretează destul de bine, cu unele mici scăpări. Foarte buni şi credibili sunt şi cei trei parteneri din film, Matthias Schoenaerts în rolul păstorului Oak – de departe mult mai bun decât interpretarea lui Alan Bates din ecranizarea din 1967, Tom Surridge în rolul sergentului Troy şi cu o interpretare de excepţie, Michael Sheen în rolul lui Boldwood. Un aspect foarte reuşit al filmului sunt şi decorurile în care a fost filmată pelicula, peisajele din unele cadre fiind de o frumuseţe aparte, de pus pe desktop. Şi nu doar peisajele statice sunt reuşite, pentru că este un cadru în film care o are protagonistă pe Fanny în momentul când ea se îndreaptă spre azilul din oraş să-şi petreacă noaptea şi este filmată din spate – tabloul este superb deoarece latura afectiv dureroasă care o marchează pe femeia care se deplasează cu sufletul şi trupul zdrobit de suferinţă este încadrată perfect de peisajul tomnatic, dureros, care parcă-i prevesteşte soarta. Cât despre povestea pe care este „croit” filmul din diverse motive – publicitate, audienţă, feminism, etc. – aceasta a fost modificată, în această realizare fiind vorba despre o femeie „frumoasă-puternică-deşteaptă-harnică-pricepută-devotată-fatală” care este dorită de toată suflarea masculină şi căreia îi este foarte greu să se decidă pe care pretendent la mâna ei să-l accepte ca soţ. Poate surprinzător, modul în care evoluează relaţiile dintre Bathsheeba şi cei trei bărbaţi seamănă izbitor cu evoluţia celor din poezia lui Mihai Eminescu – Luceafărul, respectiv relaţia dintre prea-frumoasa fată de-mpărat şi Luceafăr, pe de o parte şi dintre prea-frumoasa fată de-mpărat şi Călin – băiet de curte. Astfel şi în film, la fel ca în frumoasa poezie, cel care se alege cu fata este cel mai îndrăzneţ, demonstrând că în viaţa reală iubirea platonică este doar pentru visători, femeile apreciind bărbaţii pragmatici, cu toată afinitatea lor pentru sentimente şi visare. În mod metaforic, cei trei pretendenţi sunt asemuiţi şi conturaţi astfel încât să reprezinte cele trei lucruri pe care se poate baza o femeie când alege un partener de viaţă: statornicia, siguranţa materială sau sentimentele. Convinsă că nu le poate avea pe toate trei, pelicula prezintă zbuciumul şi căutările eroinei de a face alegerea cea mai potrivită pentru ea precum şi lupta interioară a acesteia despre modul cum să-şi aleagă pretendentul: cu mintea, cu inima sau cu sufletul. Finalul oferă senzaţia că filmul a fost pus pe „FF”, multe evenimente fiind prezentate sumar, unele rămânând neelucidate, câteva planuri de acţiune rămân deschise iar deznodământul este previzibil. Vizionare plăcută!

Am revăzut, cu stupoare, scene copiate fără bun simţ, cu mult tupeu şi cu mare fidelitate din, şi aici am să le înşir în ordine: „Kinsman: The Secret Service”, saga „James Bond”, „Mission Impossible”, „Terminator”, „Terminator 2: Judgment Day”, „Bonnie and Clyde”, saga „Matrix”, saga „Rambo”, „Lara Croft: Tomb Rider”, „The Manchurian Candidate”, „Transporter”, „Equilibrum”, „Sniper”, „Lethal Weapon”, „Universal Soldier”, „The Long Kiss Goodnight” sau „Bourne Identity” . Filmul se doreşte o adaptare a jocului video intitulat „Hitman” produs de IO Interactive, mai precis adaptarea primei versiuni a jocului, intitulată „Hitman: Codename 47”. De fapt aceasta este a doua ecranizare pentru că prima a fost realizată în 2007 sub numele de „Hitman”. Primul lucru care frapează este discrepanţa flagrantă dintre modul în care se desfăşoară pe ecran personajul principal, Hitman – 47, şi modul în care acţionează de fapt personajul din jocul video. Şi pentru a înţelege şi mai bine diferenţa, Hitman – 47 mai este cunoscut în joc şi sub numele de „Silent Assassin”, asasinul care-şi duce la bun sfârşit misiunea fără a atrage atenţia asupra lui sub nici o formă, ori ce se întâmplă în film este absolut contrariul – Hitman 47 produce în jurul lui, de fiecare dată când trebuie să omoare pe cineva sau să se apere de cineva, o zarvă de nedescris. Un aspect bun este că filmul are şi o poveste, lucru evident benefic, pentru că ar fi fost o greşeală ca filmul să fie o adaptare strictă a jocului dar aşa, în scenariu, este prezentă o misiune care este grefată pe o naraţiune. Totuşi, chiar şi aşa, povestea este foarte „subţire” iar tema aleasă a mai fost întâlnită în cel puţin o duzină de realizări cinematografice, risipind astfel factorul originalitate şi diminuând din interesul pentru aflarea deznodământului. Un alt aspect bun este alegerea celor două locaţii pentru a se realiza filmările, şi aici cu referire la cele două oraşe Berlin şi Singapore, unele cadre fiind foarte frumoase şi spectaculoase, sera cu orhidee fiind de o frumuseţe aparte. Din păcate, când s-a trecut la filmarea concretă a scenelor, realizatorul nu a mai fost la fel de inspirat, preferând, la fel ca în majoritatea filmelor de duzină, să aleagă parcările şi staţiile de metrou. Realizarea filmărilor, de facto, este parţial greşită pentru că da, într-adevăr este un film de acţiune dar, poate din neglijenţă sau lipsă de experienţă, filmul a fost editat în întregime, cap coadă, ca şi cum ar fi fost un film continuu de acţiune. Chiar şi scenele simple în care două personaje stau de vorbă au fost editate asemenea scenelor de acţiune, adică au fost realizate din foarte multe cadre scurte, evenimentele de pe ecran devenind astfel destul de greu de urmărit. Din păcate lui Rupert Friend (Agent 47) nu i se potriveşte rolul în care a fost distribuit şi nu pentru modul în care şi-a interpretat personajul ci pentru prezenţa fizică – nu are faţă de Hitman şi asta o poate afirma orice spectator care a jucat cel puţin odată în viaţa lui acel joc sau orice alt joc de acest gen, fiind evident că nici ca prezenţă fizică şi nici ca trăsături ale feţei nu seamănă nici pe departe cu vreun asasin „coborât” din jocurile video, rolul potrivindu-i-se mult mai bine lui Zachary Quinto (John Smith). Cât priveşte actul interpretativ, cei doi asasini care se „confruntă” în direct, Rupert Friend şi Zachary Quinto au interpretări foarte reuşite, cel din urmă părând a fi mai inspirat şi „mai în rol”, mai ales că personajul interpretat i se potriveşte foarte bine, în unele scene semănând foarte bine cu personajul Agent din saga Matrix. Din păcate frumoasa Hannah Ware (Katia) nu reuşeşte o interpretare la fel de bună, mai mult, din pricina scenariului care presupune ca personajele să fie lipsite de emoţii („Equilibrum”) şi prin urmare lipsind din film ingredientul „iubire”, ea nu poate să-şi etaleze nici măcar una din „armele” feminine sezuale de impresionare la fel cum o face în serialele de televiziune „Boss” sau „Betrayal”. Pelicula are câteva răsturnări de situaţie, unele destul de sumar explicate, făcând filmul să pară pe alocuri confuz, spectatorul nemaiştiind cine cu cine este prieten şi care este personajul negativ. Momentul culminant este plasat la sfârşitul filmului şi din cauză că nu este destul de bine realizat, deznodământul acestuia poate fi ghicit cu mult înainte. Finalul, gen Bonnie and Clyde”, se doreşte a fi impresionant iar pentru a fi înţeles, cinefilul trebuie să fie foarte atent la detalii. Vizionare plăcută!

Dezastrele naturale, mai ales cele de magnitudine, au avut întotdeauna un efect înfricoşător asupra fiinţei umane, în primul rând pentru că sunt implacabile şi în al doilea rând pentru spaima şi groaza ce o aduc odată cu ele. Prin urmare, orice film a cărui idee se bazează pe o catastrofă naturală, indiferent care ar fi cauza producerii ei, atrage inevitabil curiozitatea mulţimii, indiferent că realizarea peliculei este bună, mediocră sau lamentabilă. San Andreas este o falie tectonică. De pe coasta de vest a USA, instabilă din punct de vedere geologic şi care, în cazul în care începe să se deplaseze, este de natură a produce o catastrofă de proporţii pentru că pe ea sunt amplasate mai multe oraşe americane suprapopulate, în special San Francisco. Evident că subiectul „mişcarea faliei San Andreas” şi prin urmare producerea de cutremure devastatoare nu a scăpat neexploatat de cea de-a şaptea artă, „falia” fiind subiectul central pentru mai multe realizări cinematografice. Totuşi ar fi de specificat că „falia” impricinată, conform realizărilor cinematografice, nu produce doar cutremure de proporţii, ea fiind „eroina” şi câtorva pelicule în care este „vinovată” de eruperea de vulcani înfricoşători: „Volcano” – 1997, „2012” sau „Apocalypse 10,5” – 2006. Subiectul filmului este evident chiar şi pentru cei care au văzut doar afişul: pe coasta americană are loc un cutremur devastator şi totul este distrus. Pe acest fapt sunt grefate mai multe istorioare, se deschid câteva sub-planuri, în primul rând pentru a atinge coarda sensibilă a spectatorului şi a-i ţine trează atenţia şi în al doilea rând pentru a scoate filmul din categoria „documentar”, pentru că de altfel asta ar fi fost. Scenariul are o problemă serioasă şi discutabilă pentru că pe cum se desfăşoară pelicula moralitatea acţiunii principale a filmului îşi pierde caracterul altruist, devenind total egocentrică, populaţia aflată în pericol devenind simpli pioni prin faptul că interesul „super-eroului” Dwayne Johnson de a-i salva tinde spre zero în detrimentul salvării familiei. Nu ar fi nimic de condamnat în faptul că un individ îşi salvează familia, asta dacă el ar fi un simplu cetăţean, dar faptul că este angajat al serviciului de căutare şi salvare, serviciu public, şi se află în misiune cu un elicopter al statului American care zboară cu benzina plătită de contribuabili, situaţia stă cu totul altfel. Tot la capitolul scenariu, pelicula mai are încă două „găuri” mari cât ruptura produsă de mişcarea faliei. Realizarea filmului este foarte bună, efectele speciale sunt spectaculoase şi foarte bine realizate aducând foarte mult cu cele realizate în „2012” – 2009, unele scene având impresia că au avut ca izvor de inspiraţie respectiva peliculă. Există şi la acest capitol, efecte speciale, câteva greşeli, cea mai evidentă fiind cea în care sub elicopterul care stă în aer se prăbuşeşte o clădire iar norul de praf se ridică spre elicopter, învăluindu-l, fără ca suflul de aer produs de palele elicei elicopterului să influenţeze praful care se ridică. La capitolul greşeli penibile cea mai flagrantă este că o aceeaşi clădire este prezentată că se prăbuşeşte de două ori la interval de câteva minute. Dwayne Johnson (Ray) şi Carla Gugino (Emma) sunt foarte buni în interpretare şi au roluri de foşti parteneri de viaţă. De menţionat că cea mai bună scenă din film, interpretată fără cusur, meritând nota 10 şi fiind de o sensibilitate dureroasă, îi are ca protagonişti pe cei doi şi este scena când stau în avionul din hangar, înainte de decolare, şi discută despre una din fiicele lor. Alexandra Daddario (Blake) este foarte frumoasă, foarte „mulată” şi foarte arătoasă în bluze îmbibate cu apă, transmiţând foarte multă senzualitate prin toţi porii dar totuşi „arătând” mult mai puţin decât lui Woody Harrelson în „True Detective” – 2014. Ca interpretare actoricească, pentru frumoasa divă, ar fi de menţionat câteva momente bune şi doar atât, cu speranţa că pe viitor va reuşi să-şi ridice nivelul talentului cel puţin la nivelul frumuseţii cu care a fost înzestrată de mama natură. Ar mai fi de menţionat şi interpretarea lui Paul Giamatti (Lawrence) care deşi se doreşte a fi gravă, în raport cu situaţia, este nereuşită, alunecând în unele momente spre ridicol poate şi pentru că un astfel de rol nu i se prea potriveşte. Ceilalţi actori, slab conturaţi, au rol de suport cu interpretări foarte slabe, mediocre. Filmul are şi un moment de suspans, un punct culminant spre final şi îi are ca protagonişti pe Ray şi Blake în barca de salvare, care dacă ar fi fost exploatat cum trebuie de către producător ar fi dat filmului un plus de valoare dar aşa cum a fost realizat aduce a clişeu şi în plus accentuează toate situaţiile tip clişeu cu care este garnisită pelicula, situaţii în care spectatorul poate ghici dinainte ce se va întâmpla cu personajele dintr-o anumită scenă. Finalul este aşa cum era de aşteptat, imaginea profund patriotică şi dureros de jenantă cu care se încheie pelicula aducând oarecum cu finalul filmului „Noe” – 2014. Vizionare plăcută!

Este o comedie franţuzească, cu umor de foarte bună calitate, rezultat fie din situaţii directe de interpretare fie din situaţii conjuncturale în care se află personajele în scenele ce se derulează pe ecran. Dialogurile dintre personaje se desfăşoară normal, flagrant de asemănător cu cele din viaţa reală, la început sub forma de politeţuri forţate cu personajele zâmbindu-şi formal, din complezenţă, ca mai apoi, la cea mai mică „atingere” verbală să se declanşeze „potopul” şi fiecare personaj să-i spună celuilalt exact ceea ce de fapt dorea să-i spună de la început. În acest sens se poate spune, metaforic, că în acest film „nu se iau prizonieri”, bătăliile verbale se duc până la „ultima picătură de sânge”, nimeni nu iartă pe nimeni, indiferent de afinităţi sau preferinţe iar acest fapt creează situaţii savuroase. Scenariul, foarte bine realizat, reuşeşte să păstreze un echilibru decent, derulând dialogurile în aşa fel încât situaţiile, generate de interacţiunea dintre personaje, să nu ducă spre vulgaritate sau spre extremism, deşi subiectul principal al filmului se sprijină tocmai pe diferenţele de credinţă şi modul de viaţă a patru dintre personajele principale. Fără prea mari veleităţi de capodoperă, filmul prezintă foarte ingenios şi subtil prejudecăţile religioase, diferenţele culturale, aspecte care, în viaţa reală, ridică bariere insurmontabile între oameni de naţionalităţi diferite, prejudecăţi care invariabil escaladează situaţiile spre deznodăminte tragice. Departe de a fi cazul despre situaţii tragice în această peliculă, personajele masculine, deşi provenind din culturi radical opuse unele chiar antagonice, încearcă, de dragul aspectului comun care îi uneşte – familia, şi chiar reuşesc, într-un mod distractiv şi uşor tensionat, să creeze o punte comună care să-i ajute să convieţuiască în armonie şi pace, demonstrând astfel că diferenţele ireconciliabile dintre culturile din care provin sunt mai degrabă prejudecăţi idioate care mai degrabă învrăjbesc oamenii decât să-i unească. Faptul că filmul este realizat în Franţa i se potriveşte ca o mănuşă deoarece, aspect deloc de neglijat, această ţară prezintă cea mai mare diversitate culturală de pe întreg continentul European şi poate chiar din lume, astfel subiectul abordat fiind de natură actuală în orice perioadă existenţială a naţiunii franceze, acest fapt majorându-i indicele de credibilitate şi implicit şi valoarea peliculei. Interpretarea actorilor este peste medie, remarcându-se în mod deosebit actorul ce-l interpretează pe tatăl celor patru surori, care reuşeşte, ajutat şi de o expresivitate debordantă a feţei, să transmită extraordinar de bine stările prin care trece personajul interpretat de acesta. Cel mai slab actor este de departe tatăl ultimului ginere, deloc convingător, doar dacă personajul interpretat este de o prostie rară sau retardat. Pelicula are şi câteva erori de realizare, de continuitate şi de trucaj dar sunt pe departe de a-i strica din farmec, ele nefiind importante pentru desfăşurarea acţiunii şi fără impact asupra acesteia. Vizionare plăcută!

De la începutul filmului spectatorul este avertizat că subiectul peliculei este inspirat din câteva evenimente reale, cuvântul „câteva” utilizat dezvăluind faptul că ficţiunea este cea care domină dezvoltarea acţiunilor, personajele precum şi a evenimentele ce urmează a se desfăşura pe ecran. Ca şi realizare filmul este o dramă, iar evenimentele sunt construite în jurul unei drame familiale, subiect nelipsit în mai toate producţiile cinematografice a căror subiect se bazează pe relaţiile dintre membrii unei familii. Este adevărat că subiectul „ruptura relaţiei dintre membrii familie” a fost exploatat la maxim de industria cinematografică, în parte pentru că este generator de sentimente puternice - toată lumea îşi iubeşte într-un fel sau altul familia – şi pe de altă parte pentru că pe „coloana vertebrală” intitulată „relaţii de familie” se poate construi un număr enorm de mare de situaţii şi întâmplări care se regăsesc, mai mult sau mai puţin, şi în viaţa de zi cu zi a spectatorilor, rezonând astfel cu sensibilitatea acestora. Scenariul filmului este construit pe evenimentele dintr-o perioadă din viaţa unui cântăreţ de muzică rock, foarte popular, îndrăgit şi apreciat, pe numele său Danny Collins, interpretat de Al Pacino, care ajuns la vârsta de plimbat nepoţeii cu căruciorul, mai continuă să cânte, fiind foarte solicitat de publicul, aţi ghicit!, majoritar de vârsta a treia. Dar omul, cum îi stă bine unui interpret de muzică rock, este plin de vicii, specifice carierei şi genului muzical abordat şi mai are şi un fiu pe care se pare că nu l-a întâlnit de zeci de ani. Drama astfel conturată oferă scenaristului posibilităţi vaste de dezvoltare a subiectului şi de încântare a spectatorului, ceea ce s-a şi întâmplat. Filmul conţine şi un fapt real, de fapt singurul fapt real, care este o scrisoare pe care a trimis-o John Lennon şi care a ajuns la destinatatar cu foarte mare întârziere. Acesta este singurul fapt real din toată realizarea. Realitatea este cu totul şi cu totul alta, pentru că de fapt John Lennon i-a trimis o scrisoare lui Steve Tilston – nu lui Danny Collins – iar destinatarul a primit-o cu o întârziere de 34 de ani – nu de 40 de ani cum se spune în film. În plus, Steve Tilston este un interpret şi compozitor de muzică folk – nu de muzică rock – a compus melodii în mod continuu de-a lungul prolificei cariere – nu s-a plafonat deloc - cântă la chitară – nu la pian - are o fiică – nu un fiu. În rest totul este în regulă. Realizarea filmului, ca ficţiune, este foarte bună în sensul că povestea reuşeşte într-un mod foarte dibaci să atingă corzile sensibile ale spectatorului. Totuşi ar fi de remarcat că multitudinea de planuri dramatice introduse poate fi, pentru unii spectatorii mai critici, o exagerare. Tot ca un aspect discutabil, pelicula doreşte, într-un mod subtil, să transmită un mesaj cum că şi cântăreţii rock, oricâte vicii ar avea, pot deveni umani şi sensibili şi se pot debarasa de toate „relele” – „just like that” – dacă John Lennon le trimite o scrisoare (?!?!?). Mda! Un aspect nereuşit al filmului este şi modul cum a fost realizată coloana sonoră, care este majoritar compusă, în mod surprinzător, din piese interpretate de John Lennon şi nu de Danny Collins (Steve Tilston) cum ar fi normal să fie, spectatorul având impresia că pelicula a fost realizată în memoria lui John Lennon. Este anacronic faptul ca întreaga coloană sonoră dintr-un film dedicat vieţii unui cântăreţ să fie construită din piesele altui interpret. Interpretarea lui Al Pacino poate fi exprimată într-un singur cuvânt: versatilitate. Astfel, actorul reuşeşte foarte bine şi credibil să interpreteze toate situaţiile existenţiale ale personajului interpretat, indiferent că este băut, drogat, obosit sau toate la un loc, credibilitatea şi sentimentele transmise spectatorului fiind la cote maxime. La fel şi celelalte personaje, Christopher Plummer („Beginners” – 2010) – în rolul de agent al lui Danny – Annette Bening („The Grifters” – 1990) – şefa recepţiei de la hotelul Hilton - Jennifer Garner („Alias” – 2001) – în rolul norei lui Danny - sau fiul lui Collins din film, Bobby Cannavale („Boarwalk Empire” – 2010) au de asemenea prestaţii pe măsura reputaţiei numelor. Există şi câteva greşeli de continuitate a cadrelor, probabil scăpări la montaj, cele mai multe fiind sesizabile în scena când Collins stă la taclale cu Mary în barul hotelului dar mai sunt şi altele, în special în scenele în care diferite personaje discută între ele şi unghiul de filmare se schimbă. Tot la capitolul greşeli ar fi de menţionat şi melodia de succes a personajului Danny Collins care pare un plagiat al melodiei „Sweet Caroline” a lui Neil Diamond. Finalul este destul de bine realizat, logic şi interesant şi conţine un moment de suspans care este dezvăluit chiar în ultimele secunde ale filmului iar pentru a conferi veridicitate unicului fapt veridic din peliculă, la final, a fost inserată şi o filmare cu Steve Tilston care confirmă povestea cu scrisoarea primită de la John Lennon. Vizionare plăcută!

Filmul este o dramă dar privit mai atent, prin prisma evenimentelor ce se succed pe ecran pare mai aproape de genul thriller. Este o realizare a cinematografiei daneze care în ultima vreme parcă a devenit un izvor de filme poliţiste, unele dintre ele chiar foarte reuşite, de menţionat fiind „The keeper of lost causes” – 2013 precum şi continuarea acestuia, „Absentul” – 2014. Scenariul este simplu, se desfăşoară practic liniar, foarte rar pe două planuri care oricum converg încă din debutul peliculei, alternând individual sau împreună de-a lungul filmului. Deşi personajul principal al filmului este de meserie poliţist şi subiectul filmului tocmai despre acesta este, acţiunea pură, pistoale, urmăriri, etc., lipseşte cu desăvârşire pentru că drama peliculei este construită pe viaţa de familie a acestuia, prim planul fiind luat întotdeauna de evenimentele din cadrul familiei lui. Realizarea filmului este foarte simplă, astfel că pelicula este uşor de urmărit, numărul personajelor principale este sub zece iar relaţiile dintre ele sunt foarte clar şi simplu explicate încă din primele cadre filmate. Un lucru de apreciat este modul în care au fost filmate scenele, utilizându-se foarte inteligent, poate ca la carte, toate trucurile şi regulile de filmare: cadre largi pentru peisaje şi cadre înguste, centrate pe faţa personajelor, pentru a accentua dramatismul şi a transmite dincolo de ecran sentimentele trăite de personaje. Tot la reuşite sunt de menţionat şi cadrele naturale, unele foarte frumoase şi sălbatice dar totuşi s-a avut grijă pentru a se utiliza din plin o cromatică plină de nuanţe închise, tocmai pentru a accentua dramatismul situaţiei şi a peliculei în general. Coloana sonoră, reuşit amplasată, este estompată de sunetele naturii sălbatice, unde este cazul, la fel pentru a accentua sentimentele ce doresc a fi transmise. Nikolaj Coster-Waldau, în rolul eroului principal şi al poliţistului Andreas are o interpretare bună, uşor exagerată în unele momente, de exemplu scena în care află adevărul despre Alexander. Tot în acest film îl reîntâlnim, cu o interpretare de excepţie, pe Nikolaj Lie Kaas într-un rol total opus faţă de apariţiile sale în saga celor două filme începută cu „The keeper of lost causes” – 2013 şi în care are rol de poliţist. Maria Bonnevie, în rolul soţiei lui Andreas, Anna, reuşeşte foarte bine să transmită spectatorului toate trăsăturile ascunse ale personalităţii personajului interpretat, intenţiile şi acţiunile ulterioare putându-i fi bănuite urmărindu-i-se cu atenţie gesturile şi tonalitatea vocii. Un alt aspect bun, de menţionat, este şi faptul că scenariul nu abuzează de ficţiune şi deşi unele scene par a fi atinse de latura fictivă, cele mai importante evenimente sunt marcate de mult bun simţ, de remarcat aici şi lucru de lăudat, reacţia foarte lucidă şi real evidentă a personajului Sanne, spre jumătatea peliculei, după ce Andreas şi-a finalizat planul diabolic. Aspectul mai nereuşit al scenariului, uşor iritant, este suspiciunea continuă din partea lui Simon pentru Andreas, pentru orice detaliu sau vorbă, puţin probabil fiind ca doi poliţişti, care lucrează de ani de zile împreună ca o echipă, să se suspecteze unul pe celălalt. Dacă filmul ar avea un mesaj de transmis atunci acesta ar fi că iubirea faţă de familie, de aproape, de copil sau de soţie, frica de a nu-i pierde pe cei apropiaţi, poate împinge fiinţa umană spre fapte nebănuite, abominabile, reprobabile sau chiar monstruoase. Dar, pe de altă parte, finalul peliculei ne arată, prin evoluţia personajului Sanne, că aceeaşi frică poate fi un catalizator suficient de puternic pentru a începe o nouă viaţă, de a renunţa la toate viciile care omoară trupul şi spiritul şi de a fi mereu aproape de cei dragi. Pelicula are un moment culminant, „a WOW moment” aproape de final, când este dezvăluită o situaţie, care îl are ca protagonist pe Andreas, moment foarte dramatic şi plin de încărcătură emoţională, construit foarte simplu şi de efect şi care leagă între ele, şi explică totodată, mai multe situaţii care se întâlnesc pe parcursul derulării filmului. Finalul este fericit, cum de altfel, iar ce se întâmplă mai departe cu Andreas este tot o dovadă de utilizare a bunului simţ de către scenarist, pentru faptele lui el primind ceea ce era de aşteptat. Vizionare plăcută!

Cabaret Desire este un film care se doreşte a fi erotic dar din păcate, ca în multe astfel de realizări, se alunecă foarte uşor spre vulgaritate. Acţiunea peliculei se desfăşoară într-un casino erotic iar pe acest subiect sunt grefate patru naraţiuni a patru personaje care-şi descriu câte un episod din viaţa intimă proprie. Ideea realizării este bună dar modul în care a fost pusă în practică este foarte nereuşit deoarece filmul alunecă, posibil, spre genul pornografic – soft acest fapt nerecomandându-l persoanelor pudice sau sensibile la astfel de filme. Genul filmului este destul de dificil de stabilit deoarece pentru o peliculă erotică, aici cu referire la erotismul ca act artistic, este foarte vulgar, ieşind astfel din acest tipar iar ca pornografie este slab de tot. Despre faptul că ar aparţine altui gen, oricare ar fi acela, este exclusă orice asemănare. Interpretarea actorilor este foarte slabă, în multe din scene aceştia părând extrem de stângaci, cu mişcări extrem de calculate ale trupului conferind mai mult impresia că neştiind cum să interpreteze natural scena aceştia se mişcă în modul „slow-motion”. Tot ca o nereuşită este şi limba vorbită, engleza fiind pronunţată cu un puternic accent, cuvintele sacadat iar frazele mai lungi fiind întrerupte de mai multe ori, lipsind cursivitatea unei vorbiri naturale. Scenele de dragoste sunt foarte slab realizate iar protagonistele feminine ale scenelor de dragoste, a căror calităţi fizico-erotice sunt destul de reuşite, trădează state vechi în industria pentru adulţi. În mod neglijent, apare şi o contradicţie flagrantă între calităţile morale, puritane etalate de acestea, în contul personajelor cu aer inocent pe care le interpretează şi prezenţa lor fizică. Astfel este greu de crezut, în viaţa reală, că o „femeie cuminte” este plină de tatuaje, unele cu simbolistică erotică. Din punct de vedere al scenariului, filmul este „plat”, fără mesaj de transmis, fără morală, fără punct culminant sau ceva de învăţat chiar nici din scenele erotice. Sunt patru poveşti a căror punct central este sexul. Casinoul erotic, cadrul pe care sunt grefate cele 4 poveşti, este foarte slab dezvoltat, întărind convingerea că încercarea de a prezenta într-un mod artistic a câtorva activităţi sexuale este motivul principal al realizării peliculei. Coloana sonoră este fragmentată, pe alocuri inexistentă sau neinspirat aleasă. Există foarte multe, deranjant chiar de multe, nesincronizări între ce se întâmplă pe ecran şi sunetele ce ar trebui să se audă mai ales în scenele de sex. Astfel, „gâfâiturile” erotice ale fetelor sunt desincronizate, se aud plesnituri de palme fără să se întâmple aşa ceva pe ecran iar când în final bărbaţii le plesnesc peste fund pe fete se aud doar gâfâituri. Exemplele de acest fel sunt foarte multe, în acest sens coloana sonoră fiind asemenea cu cea din vechile filme pornografice, nereuşite. Multe dintre scene suferă de discontinuitate în detalii, greşeală ce apare frecvent datorită montajului greşit al acestora. Chiar din prima scenă, urmărind atent costumaţia dansatorului la bară, se observă destul de uşor acest fapt iar pe parcursul derulării peliculei, un ochi avizat, va avea ocazia să observe destul de multe astfel de greşeli. Finalul peliculei ar fi inexistent, prin modul în care se desfăşoară acţiunea de bază a peliculei, iar pentru a evita acest fapt a fost încropit unul prin interpretarea unei melodii, având un text vulgar, probabil dorind a realiza o asemănare cu finalul altui film din aceeaşi categorie, pelicula „Shortbus”. Vizionare plăcută!

Filmul este o dramă în care este prezentată povestea unui copil bolnav de autism dar care posedă o minte sclipitoare într-un domeniu care descurajează pe multă lume: matematica. Nu este primul film care are în centrul acţiunii o persoană cu o astfel de afecţiune, ba mai mult nu este nici măcar primul film în care un copil care suferă de autism este geniu în matematică, „Mercury Rising” – 1998 fiind primul film de acest gen. Povestea filmului este inspirată oarecum din subiectul cărţii „The Curious Incident of the Dog in the Night-Time” scrisă de nuvelistul britanic Mark Haddon, cu menţiunea că faptele din carte diferă foarte mult de cele din film, singurele asemănări fiind situaţia în care se află personajul principal şi obsesia pentru numere prime. Scenariul se dezvoltă simplu, pe majoritatea timpului peliculei acesta derulându-se pe un singur plan, doar spre sfârşit se mai deschide un al doilea plan care o are ca personaj principal pe mama băiatului. Firul poveştii este întrerupt din când în când de momente în care personajul principal rememorează întâmplări din trecut, generate de diferite evenimente sau întâmplări care îl afectează emoţional. Realizarea filmului este foarte bună, camera de filmat surprinzând foarte bine emoţiile, foarte multe şi diferite, pe care le trăieşte personajul principal precum şi ale celorlalte personaje suport, utilizându-se prim planurile sau filmările din unghiuri apropiate, laterale. Tot ca aspect reuşit ar fi de menţionat şi coloana sonoră, foarte bine aleasă şi în ton cu dispoziţiile şi emoţiile personajelor, potrivindu-se cu scenele şi evenimentele de pe ecran. Ca aspecte mai puţin reuşite ar fi, în primul rând exploatarea uşor exagerată a condiţiei în care se află astfel de persoane, insistându-se uneori pe trăiri şi emoţii care sunt puţin probabil de a fi aşa cum sunt prezentate în film. Tot ca aspect nereuşit este şi faptul că o mare parte din dialogurile dintre membrii lotului de matematică se desfăşoară sau au în prim plan copii cu afecţiuni, spectatorului transmiţându-i-se ideea că geniile în matematică suferă, în majoritate, de probleme psihice, ceea ce este total fals, posibil fiind ca singura problemă, care apare, nu doar la astfel de indivizi ci la toate geniile, să fie de adaptabilitate dificilă la viaţa socială, mai bine prezentată în „Imitation Game” – 2014. Chiar şi finalul conţine trei aspecte mai puţin reuşite, unul din ele, uşor frustant pentru spectator, fiind faptul că nu sunt prezentaţi câştigătorii competiţiei, deşi pe durata întregului film tinerii se pregătesc pentru Olimpiada de Matematică, al doilea fiind mica poveste de gelozie care scade mult din valoarea morală cu care au fost portretizaţi tinerii iar al treilea aspect este faptul că din scenele finale ar rezulta că Nathan s-ar fi vindecat de afecţiunea care suferă, ceea ce este în totalitate fals şi imposibil, deocamdată. În film au fost introduse şi două poveşti de iubire, probabil pentru a diversifica subiectul monoton al peliculei, pentru majoritatea spectatorilor, respectiv matematica. Un aspect foarte reuşit în acest sens este de remarcat la povestea de iubire a lui Nathan căruia, datorită afecţiunii de care suferă percepe şi înţelege lumea înconjurătoare, sentimentele, emoţiile şi evenimentele, prin transformarea acestora în algoritmi matematici, îi este foarte greu să înţeleagă iubirea, ca sentiment, şi încearcă să găsească o reprezentare matematică a acesteia. Astfel, mesajul transmis, indirect de peliculă este că iubirii, liantul universal al sufletelor, nu-i poate fi explicată existenţa, percepţia logică şi fizică cu toate că ea există, afectează oamenii şi este de o putere nemărginită, în aceste sens pelicula aducând cu „The fifth element” – 1997. Lui Asa Butterfield i se potrivesc foarte bine rolurile de geniu, inadaptat social în „Ender's Game” – 2013, de copil naiv în „The Boy in the Striped Pajamas” – 2008 sau de orfan în „Hugo” – 2011 demonstrând că în rolurile care presupun copii aflaţi în situaţii extreme se simte în largul său, ajutându-l foarte mult expresivitatea feţei, în special fruntea înaltă specifică oamenilor inteligenţi şi ochii albaştrii foarte convingători. Şi în acest film el confirmă încă odată talentul şi resursele de care dispune, fiind aproape impecabil, cu mici excepţii în care-şi trădează normalitatea, sesizabile pentru câteva fracţiuni de secundă atunci când îşi întoarce faţa de la camera de filmat sau când scena interpretată se apropie de final. La fel de bună este şi interpretarea mamei lui Nathan, Julie (Sally Hawkins) reuşind să transmită foarte subtil şi credibil toată durerea prin care trece ea ca mamă datorită situaţiei fiului ei dar şi dorinţa de a duce o viaţă normală, de femeie, de a iubi şi a fi iubită. La aceeaşi valoare interpretativă se ridică şi fostul William Shakespeare din „Anonymous” – 2011, pe numele său Rafe Spall, cu menţiunea că reuşita din acest film s-a datorat foarte mult talentului său interpretativ, distribuţia lui în rolul de geniu trecut al matematicii fiind uşor forţată şi puţin credibilă. Eddie Marsan nu se dezminte nici de această dată şi ni-l readuce în prim-plan, într-un rol foarte reuşit, pe aprigul Sergent Fry din „War Horse” – 2011, efectiv „coborând milităria din pod” şi aplicând-o fără milă şi reţineri pe tinerele genii în ale matematicii. Finalul creează o stare uşoară de descumpănire, referitor la situaţia medicală a lui Nathan, dar este în ton cu optimismul şi bucuria pe care o transmit filmul, mulţumind în acelaşi timp şi sufletele romantice şi visătoare ale spectatorilor. Vizionare plăcută!

Este o dramă, un film care este construit pe una dintre cele mai arzătoare şi vechi dorinţe ale efemerei fiinţe umane de pe această planetă: tinereţea veşnică. Inutil de specificat că şi această temă, ca şi multe altele, a fost tratată de-a lungul existenţei umane în mai toate realizările artistice, neexistând nici un domeniu al creaţiei care să nu conţină cel puţin o lucrare artistică în acest sens, pe plaiurile noastre mioritice reprezentativ fiind bine cunoscutul basm „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” iar în cinematografia universală, nemuritorul „Highlander” – 1986, cu Christopher Lambert în rolul principal, urmat de seria de succes cu acelaşi nume din 1992 – 1998 cu Adrian Paul. Scenariul este simplu, eroina principală, Adaline (Blake Lively), dobândeşte într-un mod miraculos şi total neaşteptat calitatea nemuririi, miracolul fiind explicat totuşi în termeni ştiinţifici, pentru a da credibilitate întâmplării, de către un povestitor, procedeu narativ asemănător cu cel din filmul „The Book Thief” – 2013. Povestea este dezvoltată liniar, cu inserarea de scene din trecutul Adalinei, planul principal pe care se desfăşoară pelicula având ca temă principală lupta interioară a eroinei, zbuciumul sufletesc, dintre dorinţa de a-şi trăi viaţa asemănător tuturor femeilor, de a iubi şi a de fi iubită, şi frica de a fi descoperită că posedă virtutea nemuririi. Evident că pelicula are şi o intrigă, pe lângă povestea de dragoste care se ţese în jurul eroinei ca o pânză de păianjen şi din care nu mai are nici o scăpare, fără de care filmul fiind fără vreo şansă de a se îndrepta spre vreo concluzie, banalul poveştii găsindu-şi, prin intriga creată, salvarea şi deznodământul. Evident că tânărul june, Ellis (Michiel Huisman), care o prinde în mreje, este asemnea unui Adonis modern, având suflet bun, caritabil, sensibil, etc, etc., iar panoul intrigii este completat de tatăl acestuia, William (Harrison Ford), nu mai puţin şarmant şi fermecător ca-ntotdeauna, dar doar atât, fiind o licărire palidă a tânărului care cu un singur gest traversa o întreagă galaxie. Ca urmare a realizării intrigii, filmul are şi un moment culminant, spre final, moment din care pelicula începe să capete mai multă consistenţă, cinefilul devenind curios despre deznodământul filmului, mai multe variante fiind posibile. Totuşi momentul este uşor neglijent realizat deoarece acesta poate fi ghicit destul de uşor, aducând astfel a clişeu întâlnit şi în alte realizări cinematografice – „Damage” – 1992. Plotul mai are şi alte probleme, cea mai deranjantă fiind cea în care Adalinei îi sunt atribuite cunoştinţe enciclopedice, ea fiind totuşi o persoană de puţin peste 100 de ani, fapt real demonstrat că bagajul de cunoştinţe al unei persoane este independent de vârstă, încercarea de a conecta cantitatea de informaţii cu vârsta fiind penibilă. Evident că o persoană mai în vârstă va avea mai multă experienţă de viaţă dar tot adevărat este că este imposibil ca o astfel de persoană să ştie şi să ţină minte tot ce s-a întâmplat în toată lumea, în toate domeniile de activitate, de-a lungul vieţii ei. Filmul are mai multe greşeli, două sunt greşeli factuale şi se găsesc în explicaţia fizică prin care Adalina dobândeşte nemurirea, una fiind de natură pur fizică şi una care ţine de biologie, argumentele naratorului având referinţe greşite. Dar cea mai evidentă este cea cu maşina defectă, orice şofer dându-şi seama imediat de inconsistenţa poveştii şi de soluţia greşită aleasă. Blake Lively are o interpretare destul de bună, sensibilă şi pe alocuri chiar emoţionantă, cea mai bună scenă a ei fiind cea din partea de final a filmului în care stă de vorbă, lângă maşină, cu Harrison Ford iar ca aspect mai puţin reuşit fiind faptul că afişează de mai multe ori un zâmbet tâmp de atoate ştiutoare. Harrison Ford, deşi ne arată încă odată clasa de care dă dovadă, este departe de virilitatea şi atitudinea cu care este obişnuit cinefilul din filmele în care a jucat odinioară şi în care cu un zbici îmblânzea până şi cele mai fioroase creaturi mitologice, singurul gest care mai aduce aminte de super-eroul ce-a fost odată fiind cel în care-i aruncă lui Ellis cheile de la maşină şi-i spune: „Go get her!”. Michiel Huisman, în rolul de iubit al Adalinei, este foarte potrivit în rolul de Don Juan şi de cuceritor, exprimând foarte bine naivitatea şi şarmul personajului interpretat. La fel şi Ellen Burstyn, în rolul de fiică a Adalinei, este deosebit de realistă, reuşind să transmită foarte bine toate sentimentele şi trăirile relaţiei fiică-mamă, de remarcat fiind că acesta este al doilea rol în care interpretează rolul fiicei care îmbătrâneşte înaintea părinţilor, primul rol fiind în „Interstellar” – 2014. Finalul este pe placul cinefililor iubitori ai genului, cu suflet sensibil şi parcă doreşte să îndulcească puţin condiţia implacabilă de muritori pe care o avem ca oameni, parafrazând parcă memorabila afirmaţie a lui Achile (Brad Pitt) către Briseis (Rose Byrne) din filmul „Troy” – 2004: „The gods envy us. They envy us because we’re mortal, because any moment may be our last. Everything is more beautiful because we’re doomed...” Vizionare plăcută!

Un film poliţist, adaptarea cinematografică a cărţii scrise de Jussi Adler Olsen cu titlul „Femeia din cuşcă” – în traducere directă, deşi sunt mai multe traduceri şi/sau titluri diferite ale peliculei – „Camera groazei” sau „The keeper of lost causes”. Realizarea este reuşită, tiparul desfăşurării acţiunii fiind unul clasic pentru genul thriller, adică pelicula începe cu o scenă violentă după care acţiunea filmului se domoleşte brusc, urmând, pe măsura derulării evenimentelor, a se intensifica, „crescendo” până atinge, spre final, punctul culminant. Interpretarea actorilor este foarte bună, aducând astfel un plus de substanţă peliculei şi în plus, reuşind să inducă spectatorului trăirile exprimate de aceştia, pe ecran. O notă foarte mare merită actorul din rolul principal care realizează o interpretare deosebită. Desigur, pentru un spectator avizat, există câteva greşeli atât în realizarea filmului (greşeli tehnice de continuitate, logică şi localizare a scenelor) cât şi în scenariul acestuia, respectiv detalii care pot fi sesizate doar de cei care lucrează în domeniile în care apar acele erori (poliţie, medicină, scufundări). Personal, din punct de vedere al categoriei dramatice, aş încadra filmul în acelaşi gen cu „Tăcerea mieilor”. Vizionare plăcută!

Se doreşte a fi un film despre subtila şi frumoasa ramură a muzicii intitulată jazz dar din păcate ce se întâmplă în peliculă este total diferit faţă de ce înseamnă această frumoasă muzică, modul relaxant, lejer şi spiritul în care este interpretată. Modul în care este tratat subiectul filmului se mulează perfect pe tipologia specific orientală în care sunt educaţi elevii, studenţii sau oricare alţi învăţăcei, oricare ar fi domeniul în care aceştia sunt pregătiţi. Aşa ceva, ce se întâmplă în film, este inadmisibil şi de neimaginat în oricare din universităţile din USA sau chiar şi din ţările vestice ale Europei. Se înţelege că filmul este o alegorie, deci este departe de a fi real dar şi atunci, mesajul pe care doreşte să-l transmită este de natură îndoielnică iar morala este indiscutabil de rea factură. Pelicula este bine realizată, pentru un spectator neavizat, dar pentru cei care au cunoştinţe în domeniul muzical, de exemplu cântă la vreun instrument, greşelile care apar sunt evidente, unele chiar ridicole, începând de la desincronizări şi până la instrumente care participă în melodii unde nu au partituri de interpretat!!! Interpretarea actorilor este de excepţie, ceea ce mai îndulceşte din mesajul negativ al filmului, deşi la un moment dat se pare că pelicula este interpretată de doar doi actori, ceilalţi părând a fi doar decoruri, fără a fi conturaţi, prezentaţi sau a avea vreun rol în desfăşurarea acţiunii. Coloana sonoră, melodiile ce apar în film, sunt foarte reuşite dar încă odată, cântatul la tobe, şi mai mult cântatul într-o formaţie de jazz, este departe de ceea ce se doreşte a se prezenta în peliculă. Vizionare plăcută!

Este o dramă, un film a cărui acţiune se petrece într-o şcoală „cu pretenţii” unde învaţă numai copii „de bani gata” şi numai băieţi a căror vârstă este undeva între 14 - 15 ani. Evident lucru că şcoala este guvernată de regulamente şi legi foarte severe, instituind un regim foarte strict de viaţă adolescenţilor pe alocuri aducând chiar cu un regim cazon. Scenariul peliculei este foarte bun, foarte bine realizat, ideea în jurul căruia este scris izvorând însăşi din chintesenţa existenţei umane: libertatea deplină atât cea intelectuală cât şi cea de realizare a propriului destin. Plasarea unei astfel de idei, de libertate, într-o instituţie guvernată de reguli cazone este o contradicţie flagrantă şi tocmai din această contradicţie s-a născut intriga filmului. Realizarea filmului este foarte bună, cu câteva erori de continuitate, de logică, de recuzită şi de cadrare, unele scene terminându-se prea repede iar altele începând prea târziu. În schimb există câteva scene foarte bine realizate cu cadre de pus pe desktop sau pe tapet, cadre fixe, spectaculoase prin colorit şi simbolistică iar din scenele foarte reuşite ar fi de menţionat aceea în care băieţii merg în noapte cu glugile pe cap sau cea în care un cârd de gâşte îşi ia zborul. Interpretarea actorilor este foarte reuşită, R. Williams reuşind un rol de excepţie mai ales că rolul pe care trebuia să-l interpreteze i se potriveşte nativ, rezultând astfel o reprezentaţie deosebită. Nici băieţii nu sunt mai prejos, reuşind fiecare să portretizeze foarte bine caracterele personajelor interpretate. Coloana sonoră este foarte bună cu piese muzicale alese foarte inspirat, accentuând astfel acţiunea scenelor care se derulează pe ecran. Totuşi la capitolul coloană sonoră există şi câteva erori, unele tehnice altele de compoziţie şi prezentare dar sesizabile doar de către cinefilii cunoscători ai domeniului. Acţiunea filmului decurge previzibil, mai puţin finalul peliculei care aruncă o umbră mare de îndoială asupra aspectului moral pe care această realizare îl transmite cinefililor, la o analiză mai atentă rezultatul sfidând o sumă de norme morale şi etice ale societăţii civilizate. Este posibil ca acest final să fi fost construit pentru a conferi greutate scenariului, lucru dovedit de altfel, filmul câştigând un premiu Oscar la acest capitol. Vizionare plăcută!

Genul filmului: dramă, erotic fără scene explicite de sex; Ideea filmului: autobiografie, doreşte să prezinte viaţa uneia dintre cele mai mari vedete de filme pentru adulţi, despre care se spune că a „revoluţionat”, prin filmul „Deep throat”, industria acestui gen de filme; ”Povestea” din film: se clasează destul de bine, numărul de filme, destinate publicului larg, ce tratează astfel de biografii fiind destul de redus; Scenariu: nota 6 din 10, nepotrivit realizat, din punct de vedere al desfăşurării evenimentelor pentru un astfel de gen de film, o desfăşurare cronologică simplă a întâmplărilor ar fi fost de mai mare efect şi în plus există, în unele scene, câteva detalii care ar fi trebuit explicate cinefililor; Realism: 7 din 10, câteva scene par exagerate; Intriga: există dar este foarte voalată fără a avea un impact prea mare asupra deznodământului; Interpretarea actorilor: 8 din 10, o mai bună interpretare fiind din partea părinţilor Lindei Lovelace; Coloana sonoră: foarte bună, cu melodii specifice anilor 70; Finalul: aşa cum îi stă bine unui film comercial, adică fericit; Film uşor, în care atmosfera şi aerul anilor 70 sunt foarte bine şi cu mult realism realizate, în care deşi este vorba despre o vedetă a filmelor pornografice sunt evitate scenele explicit sexuale şi care conţine o uşoară urmă de propagandă moral creştină. Vizionare plăcută!

Genul filmului: SF; Ideea filmului: originală, bună; ”Povestea” din film: foarte slabă, fără început și fără sfârșit părând un episod dintr-un serial; Realism: nota 1 din 10, cu greșeli flagrante dintr-un scenariu ce pare încropit ”pe genunchi”; Intriga: lipsește; Realizare acțiune: 5 din 10, cu multe scene incredibile și situații cu adevărat penibile pentru un cinefil avizat, consumator al acestui gen de filme ; Realizare efecte speciale: 9 din 10; Interpretarea actorilor: 9 din 10; Coloana sonoră: 4 din 10, pe alocuri lipsă și iritantă prin gâfâielile și icniturile prelungite ale actriței principale; Final: previzibil, în ton cu desfășurarea acțiunii și cu așteptările cinefililor. Scena finală generează, prin numărul mic al personajelor din film, așteptarea ca din nisipul plajei să se vadă ieșind mâna cu făclie a Statuii Libertății; Film ușor de urmărit, fără intrigă, cu un moment culminant ireal, un SF fără început și sfârșit, filmul rămânând fără o concluzie și generând, indirect, o continuare. Vizionare plăcută!

Genul filmului: acţiune, dramă, completate cu kung fu de foarte bună calitate; Ideea filmului: inspirat din viaţa unui mare maestru de arte marţiale, însuşi maestrul lui Bruce Lee; ”Povestea” din film: foarte bună dar modificată prin omisiunea unor fapte reale şi prin distorsionarea unor întâmplări fiind de asemenea şi uşor politizată în sens patriotic; Scenariu: bine realizat, acţiunile fiind fluide şi logice; Realism: nota 8 din 10, posibil ca faptele să se fi întâmplat întocmai dar cum am mai specificat au fost omise unele detalii reale importante, mai ales despre personajul principal, detalii care ar fi modificat percepţia cinefilului despre acesta; Intriga: 8 din 10, având ca referinţă un caz istoric real; Realizare acțiune: 9 din 10, luptele fiind spectaculos realizate un lucru bun fiind omisiunea fazelor cu „zburători”, foarte tentante de introdus în peliculă dar care-i ruinează credibilitatea; Realizare efecte speciale: dacă au existat sunt foarte bine realizate; Interpretarea actorilor ”răi”: 8 din 10, o notă mai mică fiind atribuită aghiotantului generalului japonez; Interpretarea actorilor ”buni”: 9 din 10, interpretarea actorului principal fiind deosebită; Coloana sonoră: 8 din 10, cu melodii tipice culturii chineze; Finalul: aşa cum îşi doreşte cinefilul, foarte bun şi însoţit de o notă mare de credibilitate; Film foarte bine realizat, antrenant, frumos, emoţionant, în care se doreşte a fi vorba mai mult despre virtuţi decât despre „cafteală”, explicaţia fiind evidentă deoarece esenţa artelor marţiale, oricare ar fi acestea, este despre virtuţile nobile ale existenţei umane cum ar fi cinstea, onoarea, dreptatea, prietenia sau devotamentul! Vizionare plăcută!

Este un thriller din seria de filme cu iz patriotic, lansate anual de industria de film de la Hollywood, sub egida „fiecare american, indiferent de ocupaţie, poate fi un erou”. Şi americanilor de rând le plac la nebunie chestiile astea. De data aceasta este rândul lucrătorilor de la serviciul de urgenţă 911 să li se dedice o peliculă, la fel cum s-a întâmplat cu cei din breasla bucătarilor – „Under siege”, a poliţiştilor – „Die hard”, a pompierilor – „Sudden death”, a taximetriştilor – „Collateral”, a dispecerilor de metrou – „The taking of Pelham 1 2 3” şi chiar şi, apogeul ridicolului, a vânzătorilor de îngheţată – „Chill factor”. Ca şi construcţie filmul respectă întocmai, ca la carte, toate etapele şi regulile unui thriller clasic, cu un început şocant care se termină brusc după care acţiunea se domoleşte urmând a creşte în intensitate, într-un ritm lent, timp în care acţiunile se precipită, nebunia rău-făcătorului escaladează spre paroxism, poliţiştii se învârt în jurul cozii, spre disperarea cinefilului şi la sfârşit, evident deznodământul, în care se întâmplă exact ce se aşteaptă spectatorii să se întâmple. De remarcat, totuşi, este ritmul destul de alert şi susţinut al filmului, mai ales în momentele cu mare încărcătură emoţională. Ca şi scenariu pelicula este plină de greşeli, unele atât de flagrante încât filmul duce, în unele scene, spre ridicol fiind de remarcat, mai ales, ultimele 30 de minute ale peliculei care o declasifică de la categoria mediocră la rea. Mai mult acţiunea, în multe din scene, este extrem de previzibilă mai ales celor care au mai văzut filme de acest gen. De asemenea există şi câteva sub-planuri ale acţiunii principale foarte slab realizate, superficiale, creând senzaţia de „umplutură” a timpului peliculei, cea mai flagrantă fiind relaţia personală a eroinei principale de la serviciul 911, foarte slab conturată şi lipsită de consistenţă. Interpretarea actorilor este undeva spre medie, cu multe sentimente exprimate exagerat de intens şi de mult, ceea ce uneori poate crea spectatorului o stare de iritare. Ca aspecte bune ar fi faptul că se prezintă pentru prima dată, într-un film, interiorul Serviciului de Urgenţă 911 şi de faptul că i se reaminteşte spectatorului că există alte două filme mult mai bune pe care ar putea să le (re) vizioneze: „The silece of the lambs” şi „Saw”. Vizionare plăcută!

Este un film biografic și prezintă o perioadă din viața părintelui psihoanalizei, elvețianul Carl Jung, respectiv perioada în care pune bazele și experimentează o nouă metodă de vindecare a pacienților cu tulburări mentale precum și anii în care se desfășoară tumultuoasa relație cu prima pacientă, pe care aplică această nouă metodă, rusoaica Sabina Spielrein. Tot în această perioadă a veții lui are loc și relația de colaborare cu un alt titan al acestui domeniu, Sigmund Freud, acest aspect fiind prezentat în întregime, din mometul primei întâlniri al acestora până la ruperea releției de colaborare dintre cei doi. Interpretarea actorilor este foarte bună, Michael Fassbender în rolul lui Carl Jung și Viggo Mortensen în rolul lui Sigmund Freud realizând interpretări de excepție, transmițând extraordinar de bine trăirile și sentimentele personajelor interpretate. Keira Knightley, în schimb, deși realizează și ea o interpretare bună, pe alocuri aceasta pare neconvingătoare și uneori exagerată, de menționat fiind exagerarea gestică a feței de la începutul peliculei. Scenariul, acoperind o perioadă mare de ani, are mai multe probleme de fluiditate în prezentarea evenimentelor, multe din scenele prezentate părând incomplete, fără început sau fără finalitate. O mare parte a filmului insistă în prezentarea relației lui Jung cu Sabrina în detrimentul relației și disputei Jung – Freud, mult mai interesantă și care este prezentată destul de fragmentat. De remarcat, ca lucru pozitiv, este introducerea în film a colaborării lui Jung cu Otto Gross, interpretat de Vincent Cassel, sau mai bine spus a perioadei pe durata căreia acesta este pacient a lui Jung, dialogurile dintre cei doi fiind foarte reușite, remarcabil fiind îndemnul lui Otto către Jung, referitor la relațiile cu femeile: ” ... niciodată să nu treceți pe lângă o oază fără să vă opriți să beți”. Filmările sunt reușite, detaliile cum ar fi costumele și decorurile sunt de asemenea atent realizate, cadrele reușind să surprindă foarte bine aerul de început de secol în care se desfășoară acțiunile. Toate acestea sunt completate de o coloană sonoră dominată de muzica lui Wagner. O parte foarte interesantă a peliculei este prezentarea evoluției relației dintre Freud și Jung, unde la începutul acesteia Freud îl vedea pe Jung ca succesor al său în continuarea muncii și ideilor sale, datorită mai multor factori cum ar fi diferențele fundamentale de abordare a tratamentului unui pacient precum și a diferențelor ireconciliabile, dintre cei doi, referitoare la domeniul și direcțiile de urmat în munca de cercetare, are loc inevitabila ruptură, deși, surprinzător, Sabrina, prin discuțiile analitice pe care le are cu fiecare în parte, le arată că amândoi au dreptate, reducând motivele rupturii la cele de natură personală, ego, încăpățânare sau proastă mândrie. Pelicula conține și câteva afirmații sau întrebări foarte reușite, de remarcat fiind cea a lui Jung: ”Îngerii toți vorbesc germana. Este tradițional” sau întrebarea fără răspuns a aceluiași Jung: ”De ce oare trebuie să depunem atâta efort pentru a ne reprima instinctele noastre naturale?” sau îndemnul lui Otto: ”Nu reprima niciodată nimic”. De remarcat, în sens negativ, ar fi scena în care Jung, privind din vapor către orașul New York, îi spune lui Freud: ”... te uiți spre viitor”, scenă introdusă probabil ca tribut adus realizatorilor de peste ocean. Finalul vine cu o remarcă extraordinară din partea lui Jung care este ca un corolar la întreaga desfășurare a peliculei: ”Câteodată trebuie să faci ceva de neiertat doar ca să fii în stare să continui să trăiești”. Vizionare plăcută!

Este un film cu și despre căței, de urmărit împreună cu familia, de recomandat în perioada Crăciunului. Pelicula se dorește o continuare a celei realizate în anul 2005 iar acțiunea acesteia are loc într-un mic orășel numit Doverville, unde, un influent om de afaceri de-al locului, dorește să construiască o arenă unde să aibă loc concursuri de câini, situație destul de inedită deoarece cu numai câțiva ani în urmă, în respectivul orășel, era interzisă prezența cățeilor, subiect tratat de primul film al seriei. Este o poveste sensibilă, mai ales pentru cei iubitori ai micilor necuvântătoare, prieteni fideli și devotați, în care acțiunile se desfășoară cursiv și explicit, micile secrete, ale urbei și locuitorilor acesteia, dezvăluindu-se treptat, pe parcursul derulării evenimentelor. Acțiunea peliculei se desfășoară pe un singur plan, cu câteva răsturnări de situație care ajută la derularea firească și lipsită de monotonie. De fapt, toate acțiunile personajelor gravitează în jurul organizării spectacolului, banii rezultați din organizarea acestuia având nobilul scop de a le oferi o șansă cățeilor fără de stăpân. Lupta ce se duce pentru organizarea actului de caritate, și care alimentează intriga filmului, este întreținută foarte frumos cu ajutorul personajului negativ, răufăcătorul bogătaș James Finneas, a cărui scop, desigur, este de a opri desfășurarea spectacolului pentru a-și atinge scopul personal, și al cărui rol este destul de bine interpretat de Sean Patrick Flanery. Iubirea este și ea prezentă, controversată și nesigură, asemeni oricărei iubiri fragede și adolescentine, dintre frumoasa eroină din rolul principal, Emma, interpretată de Danielle Chuchran, și amorezul Walker interpretat de James Gaiford, alias căpitanul echipei de baschet, la care visează aproape toate adolescentele școlii. Ca act interpretativ, filmul este de valoare medie, doi actori fiind ușor superiori ca interpretare aceștia fiind, prima, Heather Beers ce interpretează rolul unei foste actrițe Zoe, cu numele de scenă de Gigi Star, al doilea fiind interpretul omului de afaceri, respectiv Sean Patrick Flanery. Există câteva scene în care eroina principală, Emma, are momente de ezitare cu toate că, în general, se achită destul de bine de rol. La capitolul detalii în realizare, pelicula are destule momente nereușite care îi diminuează din frumusețe. Dintre cele mai evidente ar fi, de exemplu, în scena de la început când Emma coboară din trenul oprit lângă o șosea, peste tot este zăpadă, iar în secvența următoare, când oprește o mașină, zăpada, trenul dar și linia de cale ferată au dispărut. O altă scenă nereușită, de această dată din cauza montajului, este cea când, în ultimele momente ale jocului de baschet dintre Bulldogs și Leoparzii, scorul victoriei este afișat înaintea înscrierii coșului câștigător. Dar cea mai nereușită scenă, în detalii, este cea a accidentului. Filmul transmite mai multe mesaje de suflet, cele mai important fiind că binele, adevărul, cinstea și corectitudinea vor învinge întotdeauna răul, că prietenia sinceră este primul pas spre iubire și nu în ultimul rând faptul că dacă lupți pentru o cauză nobilă întotdeauna vei găsi prieteni care să te ajute. Finalul este fericit pentru toată lumea, pentru adolescenți, adulți și căței, cu excepția răufăcătorului, care-și primește pedeapsa binemeritată. Vizionare plăcută!

Filmul este o dramă în cel mai pur sens al cuvântului şi dacă ar fi corectă exprimarea s-ar putea spune că este chiar o dramă super – tragică pentru că este vorba despre drama pe care o trăieşte o femeie bolnavă de ALS (Amyotrophic lateral sclerosis – Scleroza laterală amiotrofică) o boală groaznică, persoanele suferind de această afecţiune având de trăit între 2 şi 5 ani de la momentul diagnosticării ei. Scenariul filmului este realizat după cartea cu acelaşi titlu scrisă de Michelle Wildgen dar surprinzător şi diferit faţă de situaţia din roman, unde personajul principal este îngrijitoarea persoanei bolnave, Bec, interpretată în film de Emmy Rossum, în scenariul pentru această peliculă personajul principal este persoana bolnavă, Kate, interpretată de Hilary Swank. Prin urmare, scenaristul a trebuit să realizeze câteva compromisuri pentru a reduce din scenele cu Bec şi a introduce mai multe scene cu Kate, persoana bolnavă. Acest fapt se reflectă şi în film, Kate nefiind atât de profund conturată iar multe din scenele în care apare sunt fără consistenţă, deşi are mai mult timp alocat decât Bec. Pe de altă parte, deşi prezentarea vieţii private a lui Bec are mai puţin timp alocat din film, ea este mai bine conturată, aspectul nefericit fiind reprezentat de faptul că, pentru a fi înţelese conexiunile existente dintre viaţa lui Bec şi unele secvenţe de film prezentate, spectatorul trebuie să „ghicească” evenimentele care au dus la acea scenă. Tot ca urmare compromisurilor mai sus prezentate, Kate este conturată ca o persoană fără voinţă de a lupta pentru persoana proprie prin orice mijloc posibil, altruismul afişat faţă de Bec şi de soţul ei creând o senzaţie de falsitate, fiind mai degrabă o auto-pedepsire, sentiment izvorât din rana sufletească suferită în relaţia conjugală. Dacă este să fie privit din punct de vedere general, acest film se încadrează în aceeaşi categorie cu „Philadelphia” – 1993, cu mult controversatul „The Session” – 2014 sau cu foarte reuşitul „The Intouchables” – 2011 cu care se pare că are foarte multe aspecte în comun, chiar mai mult, privit în detaliu pare o variantă identică a acestuia dar cu personaje feminine. Totuşi, există un aspect care este tratat diferit în „The Intouchables” faţă de prezenta peliculă şi căruia trebuia să i se acorde o mai mare atenţie, respectiv spectatorul nu primeşte motivarea pentru care Kate este atât de hotărâtă să o păstreze pe Bec în calitate de îngrijitoare pe când în cealaltă peliculă Phillippe, într-una din scene, îşi argumentează clar încăpăţânarea de a-l păstra pe Driss ca îngrijitor. Un alt aspect mai nefericit al peliculei rezultă din faptul că lui Kate i se atribuie calitatea de interpretă la pian, Bec având şi ea tangenţe cu sfera muzicală fiind o interpretă, solistă dar cu mari probleme în a-şi exprima talentul. Alăturarea celor două talente creează speranţa, în mintea spectatorului faptul, că la un moment dat Kate o va ajuta pe Bec în cariera ei muzicală dar scenaristul evită să exploateze situaţia, făcând aceste calităţi atribuite personajelor practic inutile, Bec putând avea orice alt talent sau meserie. Hilary Swank („The next karate kid” – 1994, „Million dollar baby” – 2004, „P.S. I love you” – 2007) face o interpretare de excepţie în rolul femeii bolnave de ALS, Kate, reuşind într-un mod deosebit să exteriorizeze şi să transmită spectatorului trăirile şi emoţiile unei persoane afectate de o asemenea boală incurabilă. De remarcat sunt eforturile pe care le face pentru a prezenta, şi din punct de vedere fizic, transformările şi nenorocirea prin care trece personajul interpretat de ea. La fel de bună în interpretare este şi partenera ei de film Emmy Rossum („The day after tomorrow” – 2004, „Poseidon” – 2006) care reuşeşte foarte bine să o portretizeze pe inadaptata şi rebela Bec. Totuşi, şi asta nefiind vina ei, filmul acordă prea puţin spaţiu modului în care se realizează metamorfozarea personajului Bec, acest fapt aruncând o umbră de îndoială asupra veridicităţii transformării respective. Cea mai slabă interpretare a fost cea a lui Josh Duhamel („Transformers” – 2007, „Life as we know it” – 2010) care este neconvingător în rolul soţului lui Kate, în multe din scene fiind foarte puţin credibil în interpretare, mai mult transmiţând un sentiment de falsitate. Filmul se termină, pentru personajul principal, aşa cum era de aşteptat, lăsând totuşi nelămurit motivul legăturii create dintre Kate şi Bec: prietenie sinceră sau milă. Vizionare plăcută!