Vlad G.

„Acuzată" e genul de film care te ține pe scaun cu o mână pe telecomandă și cealaltă pe inimă. Anubhuti Kashyap construiește o tensiune infernală în jurul unui cuplul care se dezintegra sub presiunea acuzațiilor și a suspiciunei. Realmente, e ca și cum ai citi o veste proastă pe rețele și brusc viața ta se transformă în serial de groază. Cea mai bună parte? Cinematografia și modul în care direcția exploatează ambiguitatea. Nu știi cum să aperi nici unul din cei doi protagoniști, iar asta e genial. Totuși, pe alocuri dialogurile cad ușor în melodramă și unele scene se întinde mai mult decât ar trebui. Actoria e solidă, dar nu miraculos. Thriller-ul pe relații e terenul pelin de mine, și asta reușește să evite majoritatea cursele. Sigur, nu-i „Gone Girl", dar nici măcar nu se preface. O adâncă și frustranta privire la cum acuzațiile pot distruge orice, indiferent de adevăr.

Gus Van Sant reușește să transforme o poveste reală din 1977 într-o meditație ciudată și fascinantă despre frustrare, putere și sistemul financiar care te poate ucide mai ușor decât o pușcă. "Dead Man's Wire" e ca și cum ai privi într-o oglindă deformă a Americii, unde un om obișnuit ajunge să ia un bancher ostatic cu un cablu legat de gât. Nu-i filmul tipic de suspans, e mai degrabă psihologic și absurd în felul lui. Scenele de dialog între Kiritsis și Hall sunt incomode în cea mai bună parte, pline de tensiune nerostită. Actori buni, cinematografie care te-apasă cât trebuie. Singurul lucru care mă-a deranjat puțin e ritmul uneori lent, dar cred că asta face parte din intenție. Filmul nu judecă, doar arată. Și asta e echilibrul perfect între înțelegere și dezgust. Nu e filmul pentru toți, dar dacă vrei ceva care să te rănească psihic în mod inteligent, ăsta e.

Instinct Primar e genul de film care te îndeamnă să-ți reevaluezi ideile despre vacanța pe insula tropicală. Nu mai e vorba de piña colada și apusuri frumoase, ci de prieteni care se-ntâlnesc cu ceva cu mult mai rău decât un WiFi defect. Johannes Roberts știe cum să transforme un peisaj idilic într-o coșmară și-și dovedește asta aici. Suspansul se construiește treptat, iar când lucrurile se-ntâmplă, e brutal și real. Imaginile sunt bine cadrate, detaliile care-ar trebui să-ți dea răsfrângeri sunt filmul asta cum trebuie. E drept că la un moment dat personajele par să fie din categoria "hai să facem alegeri proaste" care te lasă să stropești popcornul de furie. Dar tocmai asta face filmul autentic, nu? Panicul și instinctele primare n-au chef de strategie Hollywood. Două ore care curge bine și te ține lipit de scaun. Nu-i perfect, dar-i greu să-l uiți după ce-l vezi. Merita vazut dacă ești în stare să digeri un horror fără scăpări prea confortabile.

Okay, deci filmul ăsta e ca și cum ai lua cea mai dramatică scenă dintr-un thriller psihologic, o bagi într-un apartament cu apă până la tavan și apoi spui „asta e sfârșitul lumii". Și știi ce? Funcționează mai bine decât te-ai aștepta. „Marele potop" e un fel de hybrid ciudat între disaster movie și dramă de cameră. Regizorul coreean ăsta a avut curajul să spună o povestire apocaliptică fără să facă pe grozavul cu efecte speciale la fiecare 5 secunde. În schimb, tensiunea vine din interacțiunile între personaje — din ce faci când ești literalmente blocat cu descompunerea umană pentru fund. Actorii dau totul, asta trebuie recunoscut. Scena de după scena, în spaiul ăla firav inundat, e ca un joc de șah cu moartea. Totuși, unele răsuciri de plot mă au întrebat dacă scenaristul nu a sărit prea mult între ideile geniale și chestiile care nu prea au sens. Filmul nu-i pentru toți — dacă vrei explozii și oameni care sară din clădiri, du-te la Hollywood. Dar pentru o poveste inteligentă și claustrofobă? Merită.