Vlad G.

Bună, cinefili! Am văzut "Răzbunare" și, să fiu sincer, e filmul ăla care te ține în scaun dar nu te face să ajungi acasă și să spui "mă, ce film a fost!". Carlos Estrada e din categoria eroilor care par scoși din același tipar cu John Wick, doar că mai puțin stilat. Istoria e simplă, chiar foarte simplă: mogul devine militar de revanșă. Acțiunea e decentă, explozii și focuri de armă cam peste tot, genul ăla de film în care pierzi o ureche dacă nu ai volumul bun. Problema e că predictibilitatea mă-n... mă-nec. Știi din minutul 5 ce se va întâmpla la minutul 90. Nici măcar transformarea în milionar nu surprinde cu nimic. Regizorul Valdes face treabă competentă, dar parcă lipsește ceva, nu-i vârf și coadă. Actoria-i solidă, dar personajele secundare-s mai plictisitoare decât vopsirea unui gard. E entertainment decent pentru o seară de odihnă, dar nu revoluționează genul. 3 din 5 e nota care se cuvine, pentru că nu-i prost, dar nici nu-i ceva de urmărit de două ori.

Băi, Sam Raimi se întâmplă să revină la rădăcinile lui, iar rezultatul e o amestecătură ciudată de horror, comedie și... well, mai mult haos decât jurisprudență. McAdams și O'Brien se poartă de parcă joacă într-o competiție de cine poate fi mai ciudat pe o insulă pustie, și sincer, asta merge cam jumătate din timp. Partea cu gore-ul e prezentă, da, Raimi nu și-a pierdut mâna de a face lucrurile să fie groaznice și hazliu în același timp. Dar după vreo jumătate de oră, mișcările devin previzibile, iar gluma cu "trebui-să-ne-înțelegem-ca-să-supraviețuim" se simte mai plană decât un sandviș uitat în soare. E treaba bună pentru o seară când vrei ceva diferit, plin de energie și cu suficient sânge pe ecran ca să nu plângi că ai pierdut vremea. Nu-i un masterpiece, dar nici nu-ți distruge seara. Raimi mai are cateva ași în mânecă, doar că de data asta nu-i suficieni pentru un grand slam.

Nolan a făcut din nou, și asta e frustrant pentru că filmul e atât de ambițios încât abia respiri pe parcurs. Matthew McConaughey se descurcă surprinzător de bine, având în vedere că joacă într-o producție care cântărește cam cât o planetă. Cinematografia? Spectaculoasă, gen când te uiți pe geam la avion și realizezi că ae mică pe hartă. Dar iată chestia: trei ore și jumătate e o vreme lungă ca o călătorie prin gaura de vierme. Unele secvențe de dialog se târăsc ca sonda Cassini spre Saturn, iar tu stai în scaun gândindu-te dacă mai e popcorn acasă. Efectele speciale și ideile sunt cu adevărat grozave, nu mă înțelege greșit. E doar că nevoile emoționale ale filmului uneori nu se aliază bine cu complexitatea fizicii. E filmul pe care vrei să-l iubești pe deplin, dar ajungi să-l apreciezi din rezervă. Merită văzut la cinema, pentru scale-ul imens. Doar nu-ți uita să faci pipi înainte.

Uite, "Dhurundhar" e exact filmul pe care nu știai că-l dorești până îl vezi. Aditya Dhar a făcut o treabă solid cu asta, un thriller de acțiune care nu se gândește prea mult, ci doar te ia de mână și te bate crunt două ore și ceva. E plin de adrenalină, scene de bătaie care-și fac treaba și o energie care te ține lipit de scaun. Actoria e solidă, poveștile se întețesc frumos, iar ritmul e mai rapid decât să spui "crime thriller". Sigur, nu e ceva extraordinar din punct de vedere al narației, dar nici nu pretenzioneaza asta. E un film care știe exact ce vrea să fie și o face foarte bine. Dacă vrei ceva inteligent și psihologic, nu-i asta. Dar dacă cauți un entertainment pur și simplu care să-ți facă inima să bată mai repede, Dhurundhar e o alegere foarte bună. Merită cel puțin o vizionare.

Noroc, ura și la gară e acel film care te face să râzi la o glumă, apoi te bate cu o observație socială și îți lasă semne de întrebare. Gore Verbinski a reușit să țeasă o poveste SF absurdă cu suficient haos controlat încât să te ții atașat pe scaun. Sam Rockwell e fantastic în rol de viajator temporal obosit care se repeă pentru a 117-a oară. Tipul ăsta pare că a jucat Minesweeper cu realitatea și a pierdut de fiecare dată. Ceilalți actori complică lucrurile în mod distractiv, cu personaje atât de nepotrivite pentru salvarea lumii că e de-a dreptul genial. Richardson, Peña și compania formează o mică echipă de absolute nefericire care-ți crește simpatia. Filmul critică rețelele sociale și algoritmii cu degetul ușor ridicat. Nu-i academia, dar nici nu-i stupid. Locurile slabe? Actul doi pălește puțin și anumite glume nu-și găsesc țintă. Totuși, e destul de divertisment și inteligență lucrând în tandem. Recomand să mergi cu așteptări realiste. E o comedică SF care se distrează pe propriul ei teren, nu opera magistrală pe care o aștepta toată lumea.

Onest să fiu, "Cod roșu: Apocalipsă" e genul de film pe care îl urmărești cu o bere în mână și gândul că nu-ți vei pierde o oră din viață. Și surpriza, surpriza... nu-ți pierzi, ba chiar te distrezi teribil. Premisa e absurdă în modul cel mai fericit posibil: o ciupercă mutantă că pe-acasă, doi tineri angajați care-și spun probabil și acum de ce nu și-au dat demisia mai devreme, plus un specialist în bioterorism care parcă a ieșit din alt film. Dar genial, nimic din asta nu sună prost când filmul asta are consemnul clar: hai să ne amuzăm, nu să salvez omenirea cu o narație dramatică. Partea bună e că înțelege exact ce vrea. Nu se lasă pe mâini la propriile pretenții. Umorul e specific, acțiunea e rapidă și ciuperca mutantă e atât de ridicolă pe cât de groasă, ceea ce-i conferă o anumită șarm. Nu e perfect, clar. Sunt scenarii predictibile și dialogue care-ar putea fi mai bine calibrate. Dar pentru o noapte de film fără prea mult efort cerebral? Sunt pline. 4.5/5 porque n-am dat 5 doar din respect pentru filme care-au vrut mai mult decât asta și au reușit. Dar serios, nu-l rata.

„Acuzată" e genul de film care te ține pe scaun cu o mână pe telecomandă și cealaltă pe inimă. Anubhuti Kashyap construiește o tensiune infernală în jurul unui cuplul care se dezintegra sub presiunea acuzațiilor și a suspiciunei. Realmente, e ca și cum ai citi o veste proastă pe rețele și brusc viața ta se transformă în serial de groază. Cea mai bună parte? Cinematografia și modul în care direcția exploatează ambiguitatea. Nu știi cum să aperi nici unul din cei doi protagoniști, iar asta e genial. Totuși, pe alocuri dialogurile cad ușor în melodramă și unele scene se întinde mai mult decât ar trebui. Actoria e solidă, dar nu miraculos. Thriller-ul pe relații e terenul pelin de mine, și asta reușește să evite majoritatea cursele. Sigur, nu-i „Gone Girl", dar nici măcar nu se preface. O adâncă și frustranta privire la cum acuzațiile pot distruge orice, indiferent de adevăr.

Gus Van Sant reușește să transforme o poveste reală din 1977 într-o meditație ciudată și fascinantă despre frustrare, putere și sistemul financiar care te poate ucide mai ușor decât o pușcă. "Dead Man's Wire" e ca și cum ai privi într-o oglindă deformă a Americii, unde un om obișnuit ajunge să ia un bancher ostatic cu un cablu legat de gât. Nu-i filmul tipic de suspans, e mai degrabă psihologic și absurd în felul lui. Scenele de dialog între Kiritsis și Hall sunt incomode în cea mai bună parte, pline de tensiune nerostită. Actori buni, cinematografie care te-apasă cât trebuie. Singurul lucru care mă-a deranjat puțin e ritmul uneori lent, dar cred că asta face parte din intenție. Filmul nu judecă, doar arată. Și asta e echilibrul perfect între înțelegere și dezgust. Nu e filmul pentru toți, dar dacă vrei ceva care să te rănească psihic în mod inteligent, ăsta e.

Instinct Primar e genul de film care te îndeamnă să-ți reevaluezi ideile despre vacanța pe insula tropicală. Nu mai e vorba de piña colada și apusuri frumoase, ci de prieteni care se-ntâlnesc cu ceva cu mult mai rău decât un WiFi defect. Johannes Roberts știe cum să transforme un peisaj idilic într-o coșmară și-și dovedește asta aici. Suspansul se construiește treptat, iar când lucrurile se-ntâmplă, e brutal și real. Imaginile sunt bine cadrate, detaliile care-ar trebui să-ți dea răsfrângeri sunt filmul asta cum trebuie. E drept că la un moment dat personajele par să fie din categoria "hai să facem alegeri proaste" care te lasă să stropești popcornul de furie. Dar tocmai asta face filmul autentic, nu? Panicul și instinctele primare n-au chef de strategie Hollywood. Două ore care curge bine și te ține lipit de scaun. Nu-i perfect, dar-i greu să-l uiți după ce-l vezi. Merita vazut dacă ești în stare să digeri un horror fără scăpări prea confortabile.

Okay, deci filmul ăsta e ca și cum ai lua cea mai dramatică scenă dintr-un thriller psihologic, o bagi într-un apartament cu apă până la tavan și apoi spui „asta e sfârșitul lumii". Și știi ce? Funcționează mai bine decât te-ai aștepta. „Marele potop" e un fel de hybrid ciudat între disaster movie și dramă de cameră. Regizorul coreean ăsta a avut curajul să spună o povestire apocaliptică fără să facă pe grozavul cu efecte speciale la fiecare 5 secunde. În schimb, tensiunea vine din interacțiunile între personaje — din ce faci când ești literalmente blocat cu descompunerea umană pentru fund. Actorii dau totul, asta trebuie recunoscut. Scena de după scena, în spaiul ăla firav inundat, e ca un joc de șah cu moartea. Totuși, unele răsuciri de plot mă au întrebat dacă scenaristul nu a sărit prea mult între ideile geniale și chestiile care nu prea au sens. Filmul nu-i pentru toți — dacă vrei explozii și oameni care sară din clădiri, du-te la Hollywood. Dar pentru o poveste inteligentă și claustrofobă? Merită.