Bogdan P.

Ideea e interesantă, o fată care aude într-o familie de surzi și trebuie să-și găsească drumul plin de culori și sunete. Sună ca o combinație între "CODA" și "High School Musical", nu? În practică, filmul ține mai mult de partea de dramă plictisitoare decât de cea comică promisă. Lucrul care mă a iritat cel mai mult e că personajele secundare sunt desenate cu pixul gol. Tata și mama surd sunt de fapt doar niscaiva replici și ceva priviri triste între doi dialogi neterminate. Adolescenta noastră timidă are momentele ei, dar scenele ei de cântat te-ar emoționa mai mult dacă nu s-ar simți atât de forțate. Regia lui Ribuoli e competentă, dar plictisitoare. Cinematografia e okay, muzica... ei bine, pentru un film despre cântec, ar putea fi mai memorabilă. După tot spus, nu-i rău complet. Doar că nici bun nu e. Merită o șansă dacă ești fan de genul ăsta, dar nu te arunca în cărămizi de aspettări.

Humint e ca o relație complicată cu un coleg de muncă: promițător la început, dramatic la sfârșit, dar cu momente de tediază în mijloc care te fac să-ți întrebi de ce nu îți faci treaba. Serios vorbind, regizorul Ryu Seung-won a turnat câteva scene de acțiune cu o finețe rară, iar duelul intelectual dintre agentul sud-coreean și omologul său nord-coreean e suficient de intrigant pentru a te ține lipit de scaun. Problema? Între acele momente spectaculoase se întinde o dramă spionesstă care nu e nici pe departe atât de grăbită pe cât ar trebui. Ajungi să-ți faci socoteala pentru mine și să mănânci popcorn din rason mai degrabă decât din tensiune. Dar iartă-mă, pentru că când filmul accelerează din nou, mă reiau. E o aventură cinematică cu bune și rele în proporții aproape egale, exact genul care merită o seară în care ești pregătit pentru roșii și pentru pauze contemplative.

Băi, "The Rip" e exact filmul pe care îl vrem când suntem saturați de thrillere preț­abile. Joe Carnahan a găsit rețeta magică: ia o echipă de polițiști, aruncă milioane în fața lor și urmărești cum se dezintegra prietenia ca zăharul în apă caldă. Matt Damon și Ben Affleck sunt delicioși în rolurile lor. Damon se zbate prin morală și suspiciune cu o tensiune care ți se lipește pe piele, iar Affleck face exact ceea ce trebuie fără să forțeze nimic. Chimia dintre ei e plăcută, dar și grea, pline de priviri care spun mai mult decât cuvintele. Ceea ce m-a fascinat cel mai mult e cum filmul transformă banii în caracterul unui personaj. Nu-i doar MacGuffin, e catalizatorul perfect pentru a arăta cine sunt oamenii când cred că nimeni nu se uită. Plot-ul se răsucește ca un șarpe, dar nicicând nu se simte forțat. Cinematografia și pacing-ul sunt impecabile. E thriller vechi ca pălăria, dar făcut cu ata și apă rece. Zece din zece.

Omule, această capră mică m-a furat inima! "Cel mai tare din parcare" e exact genul de film care te face să realizezi că nu trebuie să fii cel mai mare ca să fii cel mai bun. Archie e atât de chipeș și determinat încât oricine ar vrea să-l urmeze până la capătul lumii, chiar și pe terenuri care se schimbă mai des decât schimbă de părere politicienii. Povestea e clasică (da, am și eu observația asta), dar cumva chiar funcționează. Echipa lui are chimie extraordinară, dialogurile sunt hilare fără să fie forțate, și vizualele... vai, sunt splendide. Designurile animalelor sunt mișto, iar roarball-ul e atât de nebun încât nu-ți vine să crezi că nu exista mai devreme. Coechipierii lui Archie au personajele care se dezvoltă frumos, nu-ți cad din cer. E filmul ala perfect pentru toată familia, dar nicio clipă nu se vede că se gândesc doar la copii. Totul e curat realizat, plin de energie și, sincer, dacă îți place genul, îți garantez că vei iubi asta. Neapărat!

Okey, deci să vorbim despre "Închisoarea îngerilor". Nu înțeleg de ce lumea tratează filmul ăsta ca pe o bijuterie divină, dar bun, e mai mult decât decent. Morgan Freeman și Tim Robbins au o chimie care funcționează bine, și dialogurile lor îți dau senzația că asculți niște oameni adevărați care vorbesc, nu niste actori cu script. Problema e că filmul se simte cam... previzibil? Știi pe unde merge, chiar și la prima vizionare. Twist-ul final e frumos, dar nu te lovește cu forța unui ciocan din neant. Frank Darabont știe să construiască suspans și emoție, asta e sigur. Doar că după ce ai văzut o dată, a doua oară nu mai e nici pe departe la fel de interesant. E un film bun pentru o seară relaxată, cu scenarii care te fac să reflectezi la speranță și la prietenie. Doar că nu-mi vine să zic că e "cel mai bun film vreodată" cum pretind unii. E solid, e frumos făcut, dar nu e revelatia supremă pe care o vorbesc toți. 3.5 din 5 e nota corectă pentru mine.

Okay, "Cei 6 super eroi" e aia cu robotul pufos care seamănă cu un pernă cu minte și nu știu de ce mi-a plăcut atât de mult. Hiro și Baymax au o chimie mișto, sunt sincer, și poți vedea cum se dezvoltă relația lor fără să devină prea sacadat. Filmul are momente amuzante, unele chiar te fac să zâmbești stupid la ecran. Dar să mă gândesc și la minus. Plotul e puțin previzibil, și după jumătatea filmului deja știi unde se duce treaba. Vilainul nu e tocmai memorabil, pare mai mult un pretext decât o amenințare reală. Și restul echipei de "super eroi"? Sunt de pus pe fundal, nimic special. Animația e frumoasă, nu mă-nțeleg greșit. San Fransokyo arată bine, lumile sunt colorate și detaliate. Dar asta nu salvează faptul că avem o poveste standard de vedetă tânără care salvează lumea. În final, e un film distractiv, emoționant pe alocuri, perfect pentru o după-amiază în familie. Nu e capodopera pe care o laudă toți, dar nu e nici dezastru. Merită o șansă dacă nu l-ai văzut, especially daca ți place ușor și pufos.

Komasa a făcut asta: a luat un adolescent care e practic o combinație între o cărămidă și un comportament toxic, l-a aruncat într-o noapte ciudată și boom, avem drama. Tommy e tipul de personaj pe care vrei să-l dădacești, dar regizorul știe ce face. Thrillerul ăsta nu e o predicație morală apasă-mă și iartă-mă, ci mai degrabă o scufundare în haos și consecințe. Tensiunea merge bine, poza e bună, și actorii joacă ca și cum viața le depinde de asta. E puțin mai lent în anumite momente și abia aștept să văd cum o să se termină treaba, dar sincer m-a ținut atent. Filmul nu e perfect, dar Komasa știe cum să-și construiască scenele. Merită văzut, mai ales dacă vrei ceva cu muchie.

Mașină de Război e genul de film care te ține cu ochii pe ecran, dar nu te lasă neapărat mulțumit când luminile se aprind în sală. Patrick Hughes știe cum să construiască o secvență de acțiune care să te facă să ți ții respirația, și trebuie să recunosc, efectele speciale ale acestei mașinării aliène sunt impresionante. Looks scary, feels alien, does the job. Problema e că restul filmului nu e la fel de solid. Povestea pare construită pe un șablon prea cunoscut - genist talentat, unitate de soldați hard as nails, o misiune care nu ar trebui să fie posibilă. Am mai văzut asta de atâtea ori încât par să mă gândesc la Aliens, dar versiunea 2026 pare că se grăbește prin caracterizare pentru a ajunge la următoarea scenă cu explozii. Personajele sunt ok, nimic spectaculos. Acțiunea merge bine pe portiuni, dar între scene de luptă se sufocă într-o vorbărie militară generică. Filmul nu are nicio problemă cu sine însuși, asta e de fapt și problema lui - e prea confortabil în binele cunoscut. Merită văzut dacă vrei o seară de SF și action fără prea multe sforțări mentale. Doar nu așteptă ceva revoluționar.

Vaiana 2 e exact ceea ce ți-ai dori din continuarea unui film cu care ai crescut. Filmul reușește să nu cadă în capcanele clasice ale sequelurilor, adică să fie o repetare plictisitoare a primului. Aici avem o aventură pe bună dreptate nouă, cu mize mai mari și un univers mai bogat. Maui se întoarce cu același charm irezistibil, iar Vaiana a evoluat în felul ei firesc. Echipajul ăla de marinari dubioși introduce o doză de comedie care nu strica niciodată. Ceea ce m-a impresionat tare e cât de bine echilibrează filmul partea de spectacol vizual cu povestea. Oceaniile fantastice par vii, iar musicele sunt melodioase fără să mă facă să vreau să ies din sală. Desenul e impecabil, iar pasiunile personajelor te fac să îi apreciezi chiar când cazi în clișee predictibile. E filmul ăla pe care îl urmărești cu ochii pe ecran și pe coloană sonoră în urechi, și mergi acasă zâmbind. Rar se întâmplă la 5 din 5.

"La naiba cu Ziua Îndrăgostiților" e genul de film care știi exact în ce direcție merge, dar parcă nu-i pasă să te surprindă. Gina care-și urăște ziua de naștere și sabotează cererea în căsătorie e o premisă okish, doar că executarea e cât se poate de predicibilă. Comediile romantice trebuie să balanseze între poveștile de dragoste și umor, iar filmul ăsta se întinde prea mult pe "drum plin de întâmplări" fără să lovească puncte de miezul nopții. Johnny și Mickey sunt personajele care ar trebui să salveze scena, dar ei par mai mult decorativi decât orice altceva. Chemistria între actorii principali e ok, nu spectaculoasă, și scenele în Grecia sunt frumoase în fotografie, asta o zic. Problema e că pentru fiecare moment amuzant, ai trei care cad plat. Filmul nu-i rău, dar nici nu-ți va rămâne în minte. E popcorn entertainment perfect pentru o seară liniștit, fără pretenții, dar și fără mult de reținut. 3.5/5 e meritat pentru încercarea de a face ceva diferit, dar execuția rămâne la nivel mediu.

Bun, "Autostrada crimei" e genul de film pe care îl urmărești într-o sâmbătă seara și te gândești că totuși, nu era rău. Problema e că nu e rău, dar nici nu te lasă cu ceva de zis luni-dimineață colegilor. Povestea cu hoțul nobil care se încaznează cu agenta deziluzionată și detectivul obsesiv e o rețetă pe care am văzut-o de atâtea ori, încât e aproape o meniu de McDonald's. Bart Layton încearcă să facă un film serios despre moralitate și obsesie, dar scenariul e prea predictibil. Știi exact când vine o scenă dramatică pentru că apare o muzică angoasată și actorii se uită lung în depărtare. Ce salvează filmul e cinematografia și execuția tehnică, care-ți dă sentimentul că urmărești ceva de calitate. Dar execuția bună a unui scenariu mediocru e ca o masă strălucitoare pe care stă mâncare de cantin: arată bine din afară. Merită vizionat dacă te plictisești, dar n-ai să-ți aminți scene din el peste o lună.

"Nașul" e filmul ăla care te face să înțelegi de ce generațiile de cinefili jură pe el ca pe o biblie. Coppola a reușit o chestie rară: să transforme un roman despre infracțiuni într-o poveste despre familie, loialitate și compromisuri morale. Marlon Brando îți fură scena în fiecare cadru, iar Al Pacino arată o transformare care te ține cu sufletul la gură. Scenariul e atât de bine scris încât chiar și conversațiile aparent banale devin tensionante. Cinematografia dă o atmosferă elegantă unui univers plin de sânge și răzbunări. Singurul lucru care m-a ținut să nu pun 5 stele? Uneori pacing-ul se-ntinde, iar în anumite scene senzația că "trebuie să mă mir" e puțin forțată. Dar asta e o plângere de lux la un film care a schimbat industria. E meritul lui Coppola că privirești la criminali și te simți aproape compătimit de dilemele lor. Asta e cinema de adevărat, nu o simplă aventură.

Hopperi e chiar o surpriză plăcută, trebuie să recunosc. Disney și Pixar au reușit să facă ceva ce părea imposibil: un film de ecologie care nu te duce direct în coma. Mabel e o protagonistă genuini care nu-ți cere să o suporți din obligație, iar conceptul "saltului de conștiință" e suficient de nebunesc ca să funcționeze. Partea cu comunicarea cu animalele are niște momente hilare, mai ales când realizezi că veverițele sunt muncitori cu drepturi de negociere. Animația e impecabilă, cum te-ai aștepta de la Pixar, și povestea nu se forțează pe ecologism ca o reclă pentru ONG. Nu-i perfect, totuși. Uneori dialogurile cad prea ușor în morală, iar mai spre final devine puțin prea predicator. Dar asta nu stinge farmecul general. E filmul pe care vreau să-l văd iar în iarna asta, ceea ce pentru mine e testul suprem pentru orice animație.

"Acuzată" e uno din alea filme care te ține cu gura căscată și cu mâinile înnervate pe scaun, chiar dacă nu-i perfect. Povestea despre o ginecologă cu reputație care se vede trasă în vârtejul unei minciuni malefice e suficient de palpitantă ca să te uite în ecran o vreme bună. Ce-mi place e că filmul nu e nici alb nici negru. Personajele-și varsă toate secretele în fața ta și brusc nu mai știi cui să crezi. Actrița principală se descurcă solid, iar tensiunea crește cu fiecare scena. Soția care sapă după adevăr e și ea convingătoare, nu-i doar o figurantă în drama cuiva. Dar sunt și mici momente în care ritmul se-ntinde aiurea și dialogurile se-ntinde în lung. Finalul? Puțin previzibil dacă ești fan de genul. Nu-i o capodoperă, dar merită o seară. De-aia trei și jumătate din cinci.

"În calea flăcărilor" e filmul ăla care te ia de mână cu o premisă simplu genială (o copilă pierdută, un incendiu care se-apropie) și apoi îți joacă un joc psihologic pe care nu te-așteptai să-l joci. Victori știe ce face, asta trebuie recunoscut. Tensiunea e reală, nu e forțată cu muzică dramatică la fiecare cadru. Dar iată chestia: la jumătatea filmului îmi dădeam seama unde se duce toată treaba și, cum ar zice, nu m-a surprins prea tare în direcția finală. Mama disperată e credibilă și actrița face treabă bună, dar personajele secundare ar fi meritat mai multă grijă. E ca și cum ai mânca o prăjitură care arată fantastică, dar la al treilea gigel simți că ceva lipsește din rețetă. Nu-i rău, deloc. E o producție care se vede, ține atenția, doar că nu m-a răvășit. Recomand dacă ești fan al thrillerelor europene care nu-și fac cu ochiul spectatorului.

Când Margot Robbie și Jacob Elordi se uită unu-la altul cu aia-i privire plină de ură și patimă, realizezi că Emerald Fennell a înțeles ceva despre Wuthering Heights. Problema? Și-o doare în cot de restul. Filmul e mers cu o estetică luxoasă, scenele sunt frumoase în modul ăla de TikTok care face pe cineva să plângă în duș. Dar când plouă și se-ntâlnesc doi îndrăgostiți, te aștepți să fie teatru shakespearean, nu telenovelă cu bugete groase. Robbie e o Cathy plină de furie (bine, asta-i corect), iar Elordi face un Heathcliff care pare mai mult nerv decât personaj real. Povestea e bombardată cu dramă la fiecare doi minute. E toxic, e pătimaș, e cinematic. Dar e și obositor. La jumătate de film simți că ți-a zis deja tot ce are de zis. Nici nu mai e dragoste, e doar doi oameni care se chinuie in repeat. O relizare ambiţioasă care-și uită sarcina principală: să te ţii cu firul. O privesc ca pe o lucrare de artă unde arta nu face echipă cu povestea.

Nia DaCosta a făcut ceva ce credeam că e imposibil la aceste altura: m-a făcut să mă gândesc din nou la franciza asta. După 18 ani de așteptare și dezamăgiri, iată că "Templul oaselor" vine și îți spulberă toate prejudecățile. Ce e fascinant e că filmul asta nu se mai joacă de-a infecții și zombi în sensul clasic. Nu, amenința adevărată e mult mai mișto și mai rece, vine din partea oamenilor care supraviețuiesc. E ca și cum DaCosta ar fi zis "uite, infecția asta e degeaba, haideți să vedem cât de oribil putem fi noi unii cu alții". Ralph Fiennes face o treabă excepțională cu Dr. Kelson, transformând groaza în ceva aproape artistic. Și Spike versus Jimmy Crystal, dacă am înțeles bine, e mai mult decât un simplu conflict, e o descăturare pe care nu mi-o așteptam. Singurul lucru care m-a puțin frustrat e că algunele subplots se pierd în mulțimea de acțiune, dar nu-i major. Filmul e solid, dark și te obligă să gândești. Deci da, cinci stele și jumătate sunt meritate. Worth the wait.

Bine, deci Kevin Williamson s-a întors să ne amintească de ce iubim franciza asta, și sincer, chiar a reușit să mă surprindă. După ce am crezut că Scream 6 era apogeu, acesta vine și zice "hai să facem și mai personal, să-i traumatizăm și pe copii". Sidney versus un nou Ghostface care se-ntinde după fiica ei? E genul de setup care funcționează mai bine decât ar trebui. Actoria e solidă, tensiunea merge bine în jumătatea a doua, și există și scene care te fac să sărești de pe scaun. Chiar dacă unele ucideri par puțin lazy și dialogurile dedica prea mult timp meta-comentariilor despre propria franciză (pe care le-am auzit de cinci ori deja), filmul nu se cade complet în ridicol. Singurul lucru care mă deranjează? Pacing-ul de la început ar fi putut fi mai strâns. Și da, mai mult de jumătate din oameni nu vor fi mulțumiți, pentru că Scream nu mai e ce era. Dar pentru mine, a fost o continuare rezonabilă care ține viu spiritul seriei, chiar dacă nu il revolutionează.

Okay, după ce m-am chinuit să înțeleg cum reușește Ethan Hunt să supraviețuiască unui accident de tren și apoi, fără nicio pauză, să vâneze un submarin rusesc plin de mistere, pot spune cu siguranță că franciza "Misiune: Imposibilă" a găsit formula ei și nu o mai abandoneaza. "Răfuială finală" e exact ceea ce-ți aștepți: Tim Cruise făcând acrobații nebunești, explozii spectaculoase și o poveste care-ți ține creierul în stare de suspensie voluntară. Christopher McQuarrie știe exact ce face și, sincer, asta e și marea problemă. Filmul e atât de construit cu grijă încât devine previzibil, deși tare în gură. Apariția lui Gabriel din trecut? Classic move. Submarul plin de tensiune? Seen it. Dar iată, mă vedeam acolo fericit, acceptând această formă de divertisment obosit și bine finanțat. Notă de aur: scenele de acțiune sunt o artă, iar coreografia lor e impecabilă. E doar că după patru filme similare, poftele tau de aventură nu mai sunt la fel de flămânde. Totuși, "Răfuială finală" e o pedeapsă plăcută, nu o torturare.

Zootropolis 2 e un pic cum se simți după a doua cafea din ziua asta, știi, mai puțin energic decât prima, dar totuși solid. Judy și Nick revin în forma lor, iar chimica dintre ei funcționează în continuare bine, chiar dacă nu mai are acel wow factor din original. Povestea cu reptila misterioasă e... okay? Nu e tocmai o enigmă care te ține treaz noaptea, dar servește scopul. Ce mi-a plăcut cu adevărat e faptul că filmul se joacă cu zona griurilor morale a relației lor, nu doar face bancuri de animale și gata. Asta merita apreciat. Vizual e frumos, detailurile din lume sunt la fel de obsesive ca prima dată. Dar cumva lipsește ceva din magia originală, acea senzație de descoperire. Și da, a doua jumătate simte un pic forțată, parcă scenaristul și-a uitat notele și a improvizat pe parcurs. E un sequel competent, nu deranjant, nici genial. Dacă ai copii sau pur și simplu iubești universul Zootropolis, nu o să te dezamăgească. Doar nu aștepți să fiu revoltat de plăcere.