Bogdan P.

"The Mummy" e genul de film care n-ar trebui să funcționeze, dar funcționează ca o mașină bine unsă. Brendan Fraser joacă Rick O'Connel ca și cum ar fi Indiana Jones după ce s-ar fi trezit cu o cămașă prea strâmtă și simțul umorului ascuțit. Filmul amestecă acțiune, comedie, romance și o mumie mânioasă într-o ciorba surprinzător de digerabilă. Rachel Weisz e adorabilă ca Evelyn, chiar dacă rolul de femeie tânără dată peste cap nu e revelator. Ceea ce mă irită e că povestea e destul de predicibilă - fumezi tutun și anticipezi jumătate din scene, iar cealaltă jumătate e salvată de charm-ul actorilor și de efecte speciale care nu s-au îmbătrânit rău. E prea vesel pentru a fi groaznic, prea ușor de urmărit pentru a fi prea serios. Perfect pentru când vrei ceva distracție fără efort mental. Nu e nici geniu, nici dezastru, ci acea ușurință rară în cinema care te ține ocupat 125 de minute. Merită vizionat cu așteptări modeste și o șansă de a te amuza pur și simplu.

Sincer, m-am gândit că o caracatiță și o văduvă în acvariu de noapte e rețeta pentru o melodramă plictisitoare, dar Olivia Newman m-a surprins cu ceva mai sensibil decât așteptam. Filmul ăsta move-ază fără să țipă, știi? Relația dintre femeia principală și caracatiță nu e doar ficțiune, e o meditație pe tema legăturii în ceasuri când totul tace. Actoria e subtilă, aproape șoapte, iar tensiunea dintre mister și intimitate merge bine. Partea cu tânărul confuz ar fi putut fi clicheu rău, dar caracterul lui are suficiență pentru a nu deveni doar un "bad boy cu inimă bună". Acvariul devine personaj în sine, plin de o melancolie obsesivă. Singura chestie care m-a frustrat e ritmul în partea a doua, care se târâie ușor. Și da, unele momente sunt prea pretențioase pentru propriul bine. Dar genul ăsta de film despre conexiune neobișnuită și dorința de a nu fi singur merită vizionat. E cinema pentru inocenți și melancólici.

A trecut o veșnicime de la originalul din 2006, și sincer mă așteptam la ceva mai dezamăgitor. "Diavolul se îmbracă de la Prada 2" nu e o capodoperă, dar nici nu e o dezastru complet, cum pare să-și imagineze unii. Meryl Streep revine cu toată statura ei, și orice scenă cu Miranda e oasis într-un desert plin de nostalgie forțată. Problema e că filmul se agață prea mult de trecut, parcă regizorul avea frică să facă ceva nou. Rivalitatea Emily vs Andy e divertisantă, dar plată comparativ cu dinamica din primul film. Ceva s-a pierdut în acei 20 de ani, și nu vorbesc doar despre coafurile din 2000. Totuși, sunt momente în care filmul merge bine. Dialogurile despre fashion și putere sunt înțepate, iar Streep chiar și la 70 de ani dă ore de licență actoriei. Nu e masterpiece, dar e suficient de amuzant să nu-ți regrete biletul. Pentru fani ai originalului, e o reîntâlnire plăcută cu niște vechi prieteni. Doar că nu toți și-au păstrat farmecul inițial.

Când ți-a zis cineva că vor pune toți eroii Marvel pe ecran în același timp și că nu o să fie un dezastru plin de ego-uri ciocnite, probabil că nu l-ai crezut. Dar Whedon a făcut minunea, și sincer, nu mă așteptam. Echipa funcționează de minune, iar dinamica dintre personaje e ceea ce face filmul special, nu doar explosiile (deși alea sunt și ele frumoase). Downey Jr. fură scenele cu una ușoară, dar și ceilalți au momente de geniu. Actiunea e solid orchestrată, iar finala din New York te ține ciocan până la capăt. Nu-i un chef perfecționistic, mai ales că unii antagoniști ar putea fi mai ceva decât... bine, ceea ce sunt. Și da, uneori scenele de vorbit pe copilărești te-ar duce pe gânduri, dar filmul nu se crede prea serios, ceea ce-i bine. E genul de film care te pune pe fotoliu cu bere și nu-ți faci griji dacă mesajul e mai des pe-acolo. Pur și simplu te distrezi. Și-asta merită din plin.

Ok, deci "Deasupra tuturor" e filmul ăla care te face să plângi în primele 10 minute și apoi te întrebi dacă ceea ce ai urmărit e o cărți poștale Disney sau o aventură adevărată. Carl și balonașele lui sunt adorabile, nu mă-nțelege greșit, dar după ce trece vârtejul emoțional initial, filmul se transformă dintr-o operă în pași goniți într-o comedie mai standard cu un copil enervant și un balaur de plastic. Partea cu promisiunea către soție e chiar mișto și te lovește-n ficat, dar restul aventurii e cam... predictibil? E ca și cum Pixar a realizat că trebuie să umple 90 de minute și a tras de timp cu scene ok, dar nu wow. Dug și câinele sunt funny, e clar. Animația e frumoasă, vocea lui Ed Asner e perfectă pentru un bețiv irascibil în vârstă. Dar nu e filmul care-ți schimbă perspectiva asupra vieții, deși se gândește că ar putea. În fine, merita văzut, nu regret, dar nici nu mă-ntorceam să-l reiau. Solid, nu mai mult.

Îți zic drept, Antoine Fuqua a făcut ceva greu de realizat cu "Michael". A dus povestea unui tip care s-a născut pe scenă, literar, și a încercat să ne arate și partea de oameni din spatele pailetelor. Jaafar Jackson e solid în rol, chiar dacă uneori simți că lucrul greu stă mai mult pe umerii costumaților decât pe actorie. Filmul strălucește când se concentrează pe creația artistică, pe oboseala de a fi geniu, dar când încearcă să adâncească, simți că înot în apă prea mică. E genul de film care te captează cu scenele de dans și studiourile de înregistrări, dar când vine vorba de conflictele interne, parcă se retrage cu teamă. Cu toate acestea, e solid, e făcut bine din punct de vedere tehnic, iar pasiunea pentru muzică se simte. Pur și simplu nu e filmul biopic perfect pe care îl așteptam. E bun, dar nu transcendent.

Drama lui Borgli e genul de film care te face să râzi nervos la scene care nu-ți sunt chiar pe plac. Emma și Charlie par cuplul ideal până când... well, nu mai sunt. O săptămână înainte de nuntă iese la iveală un secret care transformă filmul dintr-o plăcută comedie romantică într-o mică minefield emoțională. Lucrul interesant e cum filmul jonglează între umor și tensiune fără să cadă complet în niciunul din extreme. Zendaya și Pattinson au o chimie ok, deși uneori dialog-urile par cam forțate. Unele scene m-au amuzat sincer, altele mi-au dat senzația de a mă uita la un skit SNL prelungit. Nu-i rău, dar nici strălucitor. E filmul ăla pe care-l vezi, îți place pe moment și apoi îl uiți ușor. Merită văzut dacă ești în starea de spirit potrivită și nu aștepți Shakespeare în regie de Nolan. Un 3.5 corect ca să zic așa.

Olivier Nakache nu se omoară cu titluri sofisticate, dar asta e o calitate aici. "Juste une illusion" e fix ceea ce promite: o iluzie, iar noi cădem în ea de bună voie. Filmul e un fel de Intouchables cu mai puțin pathos și mai mult... haos controlat, dacă asta e posibil. Povestea nu te-ar impresiona pe hârtie, dar execuția e suficient de deșteaptă ca să te ții treaz. Echilibrul dintre umor și momente care-ți strâng puțin pieptul nu e perfect, dar e aproape. Se simte că regizorul știe exact când să-ți ridice tonul și când să te lovească pe neașteptate cu ceva mai serios. Distribuția funcționează, dialogurile merg bine, iar pacing-ul nu-ți lipsește minute. Singura problema e că e ușor previzibil pe alocuri, de-ți zici "uite ce se-ntâmplă acum" și chiar se-ntâmplă. Dar nu-i rău, filmul e confortabil cum ar fi o pereche de papuci buni. Merită vizionat dacă vrei ceva ușor, dar cu totuși ceva de zis. Perfect pentru o seară când ești prea obosit pentru artă, dar prea treaz pentru reality TV.

Am revăzut filmul asta după ani de zile și sincer, e ca o pereche de pantofi de cowboy care nu îți cade niciodată prea strâmt. Povestea Jucăriilor e genul ala de film care îți poate da crize de nostalgie chiar dacă nu ai urmărit-o de când erai mic, și e perfect acceptabil să plângi la o scenă cu două jucării care se autocurață pe o grilă de grătar. Chemia dintre Woody și Buzz e genială, sincer. Au reușit să creeze doi caractere care se urăsc cu stilul unei vechi comedii de pereche, dar cu suficient ciment emoțional sub suprafață. Animația e decent revolutionară pentru 1995, chiar dacă acum oamenii critică CGI-ul ca și cum ar fi creat cu pixeli din epoca pietrei. Partea cu Sid, vecinul psihopat care-și torturează jucăriile, e probabil cea mai întunecoasă parte a unei filme pentru copii din perioada aia. Lucrează perfect ca sursă de tensiune. Singurul lucru care mă ține de la un 5 plin e că unele momente se simt ușor datate din perspectiva modernă. Dar na, asta e o observație mică. Filmul asta e o bijuterie.

Am revăzut filmul asta după ani de zile și sincer, e ca o pereche de pantofi de cowboy care nu îți cade niciodată prea strâmt. Povestea Jucăriilor e genul ala de film care îți poate da crize de nostalgie chiar dacă nu ai urmărit-o de când erai mic, și e perfect acceptabil să plângi la o scenă cu două jucării care se autocurață pe o grilă de grătar. Chemia dintre Woody și Buzz e genială, sincer. Au reușit să creeze doi caractere care se urăsc cu stilul unei vechi comedii de pereche, dar cu suficient ciment emoțional sub suprafață. Animația e decent revolutionară pentru 1995, chiar dacă acum oamenii critică CGI-ul ca și cum ar fi creat cu pixeli din epoca pietrei. Partea cu Sid, vecinul psihopat care-și torturează jucăriile, e probabil cea mai întunecoasă parte a unei filme pentru copii din perioada aia. Lucrează perfect ca sursă de tensiune. Singurul lucru care mă ține de la un 5 plin e că unele momente se simt ușor datate din perspectiva modernă. Dar na, asta e o observație mică. Filmul asta e o bijuterie.

Dacă te gândești că e o comedie obișnuită despre dresaj, gândești greșit. "Mănâncă, roagă-te, latră" e mai mult o carte de filozofie de viață mascată în haos canin și propriile noastre neurotic. Marco Petry face ceva greu de făcut: te face să razi de oamenii cu probleme fără să-i judeci. Conceptul asta de a vedea cum cinci oameni complet pierduți încearcă să-și duca cățeii la un profesor din munți e genial. Filmul stie exact că nu ciocanelul e problema, ci proprietarii lui. E ca și cum ai urmări pe cineva care merge la psiholog, dar convinge toți prietenii să mergă și cu ele. Actoria e pe fir, dialogurile sunt pline de mici momente amuzante care cresc organic, nu cad din senin. Și da, cățeii sunt absolut adorabili și complet infernali. Nota puțin mai mică decât cinci pentru că ultima treime se mai târâie ușor, dar până atunci e pură plăcere.

Păi, iată-ne din nou la masa cu dinozauri. "Jurassic World: Renașterea" e genul de film care te ține pe scaun din cauza unor căderi drame și câteva scene bune, dar nu te face să te-ntoarci acasă cu inima-n gură. Gareth Edwards a reușit să facă măcar o insulă amenințătoare să pară... interesantă, ceea ce e ceva. Vizualurile sunt solide, scenele de acțiune au moment când nu-ți cade gura pe tăblie. Problema? Povestea simte cum că-i xerox după xerox. Corporații rele, dinozauri release, echipă care descoperă ceva oribil. L-am mai văzut filmul ăsta de vreo patru-cinci ori, doar că-n variante diferite. Ideea cu "secretul ascuns decenii" sună dramatic, dar execuția e joasă, cam plată. Nici nu m-am atașat de vreun personaj să-mi pese ce se-ntâmplă cu ei. E vizionabil, 100%. Dacă vrei să vezi dinozauri și explozii într-o sâmbătă seară, nu-i rău. Dar din punct de vedere al creativității, franchiseul ăsta e mai îngheț decât un strat geologic. Merită o șansă, dar nu te-nva așteptă cinemagia de-altădată.

M-a cucerit tare, trebuie s-o recunosc. Am intrat în sală cu așteptări mici, dar "Ralph rupe internetul" e o surpriză chiar și pentru cei care nu s-au îndrăgostit de primul film. Internetul ca decor e o alegere genială, mult mai interesantă decât universul jocurilor video din predecesor. Lumea Buzztube și algoritmul Yesss sunt o satiră drăguță la cultura online actuală, fără să devină prea acide. Ce mi-a plăcut cel mai mult e chimia Ralph și Vanellope. Ei doi sunt suficienți pentru a ține filmul în picioare, iar umorul lor rezonează atât la copii cât și la adulți. Da, sunt momente care trag ușor de firul emoțional, dar nu în mod manipulator. Graficii sunt frumoase, mai ales secvența cu prinzesele Disney care e mai multă mie pentru cei care au crescut cu astea. Sigur, unele glume despre internet au fost deja puțin veșnice când s-a lansat filmul, iar pacing-ul mai moale în a doua jumătate e un mic minus. Dar pe ansamblu, e o continuare care se merită. Chiar și fără primul film, poți naviga ușor prin povestea asta. Recomand, mai ales dacă ai copii care vor urmări de mai multe ori.

Sam Raimi s-a întors în plinul forței și, sincer, aia e tot ce conteaza. "Ajutor!" e ăla care ți-e teamă să-l recomandezi la cină de familie, dar după aceea nu mai taci din gură despre el. Doi oameni pe o insulă pustie care trebuie să-și depășească problemele din trecut ca să supraviețuiască. Pare simplu, doar că Raimi transformă asta într-o montanie rusă de horror și comedie neagră unde gore-ul și umorul se lovesc cap în cap în cele mai întortocheate feluri. Rachel McAdams și Dylan O'Brien sunt atât de tăioși în scenele lor de conflict, că uiți că sunt blândii din alte filme. Conflictele lor sunt reale, personajele sunt vulnerabile, iar miza pare autentică. Dar ce face diferența e tono ala dement care nu se decide dacă e groaznic sau amuzant, și asta e geniu pur. Un moment sărind din piele de spaimă, următorul murdar și funny în fel ce-ți dă o convulsie de rând. Asta e Raimi la starea lui naturală, visceral și neoborit. Nu-mi pasă dacă nu-l mai revizionez; asta nu e punctul. Punctul e că am stat pe scaun blocată 100 de minute și m-am simțit vie. Asta e 5/5 pentru mine.

Ideea e interesantă, o fată care aude într-o familie de surzi și trebuie să-și găsească drumul plin de culori și sunete. Sună ca o combinație între "CODA" și "High School Musical", nu? În practică, filmul ține mai mult de partea de dramă plictisitoare decât de cea comică promisă. Lucrul care mă a iritat cel mai mult e că personajele secundare sunt desenate cu pixul gol. Tata și mama surd sunt de fapt doar niscaiva replici și ceva priviri triste între doi dialogi neterminate. Adolescenta noastră timidă are momentele ei, dar scenele ei de cântat te-ar emoționa mai mult dacă nu s-ar simți atât de forțate. Regia lui Ribuoli e competentă, dar plictisitoare. Cinematografia e okay, muzica... ei bine, pentru un film despre cântec, ar putea fi mai memorabilă. După tot spus, nu-i rău complet. Doar că nici bun nu e. Merită o șansă dacă ești fan de genul ăsta, dar nu te arunca în cărămizi de aspettări.

Humint e ca o relație complicată cu un coleg de muncă: promițător la început, dramatic la sfârșit, dar cu momente de tediază în mijloc care te fac să-ți întrebi de ce nu îți faci treaba. Serios vorbind, regizorul Ryu Seung-won a turnat câteva scene de acțiune cu o finețe rară, iar duelul intelectual dintre agentul sud-coreean și omologul său nord-coreean e suficient de intrigant pentru a te ține lipit de scaun. Problema? Între acele momente spectaculoase se întinde o dramă spionesstă care nu e nici pe departe atât de grăbită pe cât ar trebui. Ajungi să-ți faci socoteala pentru mine și să mănânci popcorn din rason mai degrabă decât din tensiune. Dar iartă-mă, pentru că când filmul accelerează din nou, mă reiau. E o aventură cinematică cu bune și rele în proporții aproape egale, exact genul care merită o seară în care ești pregătit pentru roșii și pentru pauze contemplative.

Băi, "The Rip" e exact filmul pe care îl vrem când suntem saturați de thrillere preț­abile. Joe Carnahan a găsit rețeta magică: ia o echipă de polițiști, aruncă milioane în fața lor și urmărești cum se dezintegra prietenia ca zăharul în apă caldă. Matt Damon și Ben Affleck sunt delicioși în rolurile lor. Damon se zbate prin morală și suspiciune cu o tensiune care ți se lipește pe piele, iar Affleck face exact ceea ce trebuie fără să forțeze nimic. Chimia dintre ei e plăcută, dar și grea, pline de priviri care spun mai mult decât cuvintele. Ceea ce m-a fascinat cel mai mult e cum filmul transformă banii în caracterul unui personaj. Nu-i doar MacGuffin, e catalizatorul perfect pentru a arăta cine sunt oamenii când cred că nimeni nu se uită. Plot-ul se răsucește ca un șarpe, dar nicicând nu se simte forțat. Cinematografia și pacing-ul sunt impecabile. E thriller vechi ca pălăria, dar făcut cu ata și apă rece. Zece din zece.

Omule, această capră mică m-a furat inima! "Cel mai tare din parcare" e exact genul de film care te face să realizezi că nu trebuie să fii cel mai mare ca să fii cel mai bun. Archie e atât de chipeș și determinat încât oricine ar vrea să-l urmeze până la capătul lumii, chiar și pe terenuri care se schimbă mai des decât schimbă de părere politicienii. Povestea e clasică (da, am și eu observația asta), dar cumva chiar funcționează. Echipa lui are chimie extraordinară, dialogurile sunt hilare fără să fie forțate, și vizualele... vai, sunt splendide. Designurile animalelor sunt mișto, iar roarball-ul e atât de nebun încât nu-ți vine să crezi că nu exista mai devreme. Coechipierii lui Archie au personajele care se dezvoltă frumos, nu-ți cad din cer. E filmul ala perfect pentru toată familia, dar nicio clipă nu se vede că se gândesc doar la copii. Totul e curat realizat, plin de energie și, sincer, dacă îți place genul, îți garantez că vei iubi asta. Neapărat!

Okey, deci să vorbim despre "Închisoarea îngerilor". Nu înțeleg de ce lumea tratează filmul ăsta ca pe o bijuterie divină, dar bun, e mai mult decât decent. Morgan Freeman și Tim Robbins au o chimie care funcționează bine, și dialogurile lor îți dau senzația că asculți niște oameni adevărați care vorbesc, nu niste actori cu script. Problema e că filmul se simte cam... previzibil? Știi pe unde merge, chiar și la prima vizionare. Twist-ul final e frumos, dar nu te lovește cu forța unui ciocan din neant. Frank Darabont știe să construiască suspans și emoție, asta e sigur. Doar că după ce ai văzut o dată, a doua oară nu mai e nici pe departe la fel de interesant. E un film bun pentru o seară relaxată, cu scenarii care te fac să reflectezi la speranță și la prietenie. Doar că nu-mi vine să zic că e "cel mai bun film vreodată" cum pretind unii. E solid, e frumos făcut, dar nu e revelatia supremă pe care o vorbesc toți. 3.5 din 5 e nota corectă pentru mine.

Okay, "Cei 6 super eroi" e aia cu robotul pufos care seamănă cu un pernă cu minte și nu știu de ce mi-a plăcut atât de mult. Hiro și Baymax au o chimie mișto, sunt sincer, și poți vedea cum se dezvoltă relația lor fără să devină prea sacadat. Filmul are momente amuzante, unele chiar te fac să zâmbești stupid la ecran. Dar să mă gândesc și la minus. Plotul e puțin previzibil, și după jumătatea filmului deja știi unde se duce treaba. Vilainul nu e tocmai memorabil, pare mai mult un pretext decât o amenințare reală. Și restul echipei de "super eroi"? Sunt de pus pe fundal, nimic special. Animația e frumoasă, nu mă-nțeleg greșit. San Fransokyo arată bine, lumile sunt colorate și detaliate. Dar asta nu salvează faptul că avem o poveste standard de vedetă tânără care salvează lumea. În final, e un film distractiv, emoționant pe alocuri, perfect pentru o după-amiază în familie. Nu e capodopera pe care o laudă toți, dar nu e nici dezastru. Merită o șansă dacă nu l-ai văzut, especially daca ți place ușor și pufos.