Bogdan P.

Guy Ritchie face din fiecare film acțiune o mică operă de branding personal, și "Misiune la limită" e proba vie. Scenele de jaf sunt orchestrate cu precizia unui ceas elvețian, iar dialogurile au acel ritm jucăuș pe care doar el știe să-l servească. Echipa de agenți funcționează mai bine decât am așteptat inițial, cu chimie care nu cade într-o banalizare generică. Însă sincer, la jumătatea filmului simți că povestea se repetă puțin pe sine, ca și cum regizorul și-ar fi spus "bun, am pus strategie și stil, ce mai fac?". Deopotul rămâne într-ușor cartonic, nu doar malefic ci mai degrabă... predictibil. Ceea ce salv filmul e execuția vibranta și ritmul care nu te plictisește. E cinematică ușoară, fără pretenții intellectuale, exact ceea ce vrei într-o vineri seara. Nu-i "Ocean's Eleven" de referință, dar nici nu-i "Un film de acțiune random cu bugetul imens". E solid, e distractiv, și asta conteaza.

Am intrat în "Obsesia" cu scepticismul tău tipic pentru filmele low-budget horror, și ce naiba, Curry Barker mi-a demonstrat că nu trebuie să cheltuiești o avere ca să faci ceva decent. Povestea cu Bear și Nikki e mai complexă decât titlul promite, iar dinamica asta între dorință neexprimată și teroare psihologică funcționează chiar bine. Actoria e solidă, nu-ți dă senzația că e pură mișcare de scene amateur, și atmosfera e suficient de stranie pentru a-ți provoca câteva spaime în mijlocul nopții. Da, a mai văzut lumea variații pe tema asta, și într-o scenetă doi ai impresia că se-ntinde prea mult poza, dar timing-ul general și revelațiile finale merită créditul. Nu-i perfect, dar e mai mult decât solid pentru ce și-a propus. Recomand cu gândul că-l vei urmări mai degrabă seara, nu la 16:00 cu sunete în ambient.

Dhurandhar e genul de film care te plimbă prin lumea crimei indiene cu atitudinea unui tip care știe exact ce face. Ajay Devgn dă peste cap tot ce-i cade-n cale, iar Aditya Dhar regizează ca și cum ar pune în scenă o partidă de șah unde piesele trag cu pistoale. E plin de adrenalină, scenele de acțiune sunt solide și ține ritmul fără prea mult zbat inutil. Unde am găsit mici probleme? Ei bine, povestea nu-ți reinventează neuronii. Nu-ți schimbă perspectiva asupra vieții, dar nici nu-ți-o strică. E o bomboană pentru fani de thriller-uri cu mușchi, genul care preferă rezultate concrete în loc de introspectie filosofică. Probabil că unii or spune că e testosterone pe ecran, și au dreptate în parte. Dar mie mi-a plăcut exact asta. Dacă aștepți un Dogville indic, vai de tine. Dacă vrei două ore și jumătate de acțiune solidă, fără prețioșenii, mergi cu siguranță.

Am intrat în cinema cu speranța că Jon Favreau va face ceva magic cu Mandalorian și Grogu. Și da, acțiunea e spectaculoasă pe ecranul mare, nu mă înțelege greșit. Dar povestea? E ca și cum ai urmări un super episod de serial care s-a luat prea în serios. Chimia dintre Din Djarin și micuțul Grogu rămâne adorabilă, dar nu e suficientă să ducă 2+ ore de film. Senzația de scop pur și simplu lipsește. E cu totul altceva să vezi acțiunea asta în confortul casei tale, într-o sesiune de 45 de minute, decât să o plouți în cinema. Aici te gândești constant la biletul pe care l-ai plătit. Jon Favreau știe să facă "pew pew pew" și explozii frumoase, dar substanța narrativă e sub greutate. Filmul nu are încredere în propria sa poveste și se bazează prea mult pe nostalgia și pe faptul că personajele alea sunt deja iubite. Pentru fani, sigur merită o vizită. Pentru ceilalți? Poate stai cu seria.

Oameni buni, dacă aveți impresia că hororul și coaja nu se pot împreună, "Comedie de groază" vine și vă dă o lecție de bun simț. Michael Tiddes a făcut ceva ce pare imposibil: a reușit să-ți fie teamă și să razi în același timp, fără să pară că-și bate joc de tine. Cei doi prieteni sunt o dupla de coșmar în cel mai bun sens. Plutesc prin acest caos plin de ucigași și monștri ca și cum ar fi o drumeție de weekend, și mă-ncântă faptul că filmul nu încearcă să fie serios cu forța. Referințele la alte filme ale groazei nu sunt doar aruncare de bani în aer, ci sunt tisate natural în poveste. Da, e haotic. Da, e la limita între gust și fără gust. Dar exact asta e farmecul. Nu-i film pentru toți, dar pentru cine caută o experiență care nu se teme să riste, aceasta e bomba de divertisment. Simplu genial.

E ciudat cum un concept care pare atât de simplu poate să te țină treaz la noapte. Un subsol, un perete, o realitate ciudată... și gata, ești gata mental pentru următoarele două ore de paranoia pură. Kane Parsons a reușit să construiască o atmosferă care-ți dă fiori doar din cauza banialității ei. Nu-i gotico, nu-i spectacol, e doar... groaznic prin cotidianitate. Cinematografia e minimalistă în cel mai bun sens, iar zgomotele din fundal fac mai mult decât ar trebui să facă o simplă dronă sintetică. Personajele nu-s genii, dar nici complet stupide, ceea ce e o minune în horror-ul modern. Există momente în care logica se-ncurcă puțin și unele scene de tranziție par puțin forțate, dar nu-ți strica experiența. Dacă iți plac filmele care nu-ți zic exact ce să simți, "Backrooms" e alegerea ta. E mai aproape de existențial decât de saw-urile gore obisnuite.

Am intrat în sală gândindu-mă că o să-mi pierd vremea cu o comedie de modă superficială. Apoi Meryl Streep a deschis gura și brusc mi-a devenit clar de ce oamenii vorbesc despre asta ca despre un masterclass. Miranda Priestly nu e doar un personaj, e o forță a naturii care spune "That's all" și lumea se oprește din rotație. Anne Hathaway face o treabă incredibilă transformând-o pe Andy din o fată care crede că jurnalismul e despre adevăr și etică în o mică versiune a unui robot fashion. E hilară și tragic totodată. Emily Blunt ca Cerrucci? Genială, doar că ți-ai dori să aibă mai mult timp pe ecran. Dar ce m-a distrus cu adevărat e cum filmul nu doar zarvă pe tine cu glume despre cipele de zece mii de dolari. Într-un fel subtil, îți pui întrebări despre prețul succesului și dacă merita sacrificiul emoțional. E ca Pluton cu stiletouri. Pur și simplu perfect. Fiecare cadru, fiecare linie de dialog, fiecare ținută. Revenim la asta pe viață.

"The Mummy" e genul de film care n-ar trebui să funcționeze, dar funcționează ca o mașină bine unsă. Brendan Fraser joacă Rick O'Connel ca și cum ar fi Indiana Jones după ce s-ar fi trezit cu o cămașă prea strâmtă și simțul umorului ascuțit. Filmul amestecă acțiune, comedie, romance și o mumie mânioasă într-o ciorba surprinzător de digerabilă. Rachel Weisz e adorabilă ca Evelyn, chiar dacă rolul de femeie tânără dată peste cap nu e revelator. Ceea ce mă irită e că povestea e destul de predicibilă - fumezi tutun și anticipezi jumătate din scene, iar cealaltă jumătate e salvată de charm-ul actorilor și de efecte speciale care nu s-au îmbătrânit rău. E prea vesel pentru a fi groaznic, prea ușor de urmărit pentru a fi prea serios. Perfect pentru când vrei ceva distracție fără efort mental. Nu e nici geniu, nici dezastru, ci acea ușurință rară în cinema care te ține ocupat 125 de minute. Merită vizionat cu așteptări modeste și o șansă de a te amuza pur și simplu.

Sincer, m-am gândit că o caracatiță și o văduvă în acvariu de noapte e rețeta pentru o melodramă plictisitoare, dar Olivia Newman m-a surprins cu ceva mai sensibil decât așteptam. Filmul ăsta move-ază fără să țipă, știi? Relația dintre femeia principală și caracatiță nu e doar ficțiune, e o meditație pe tema legăturii în ceasuri când totul tace. Actoria e subtilă, aproape șoapte, iar tensiunea dintre mister și intimitate merge bine. Partea cu tânărul confuz ar fi putut fi clicheu rău, dar caracterul lui are suficiență pentru a nu deveni doar un "bad boy cu inimă bună". Acvariul devine personaj în sine, plin de o melancolie obsesivă. Singura chestie care m-a frustrat e ritmul în partea a doua, care se târâie ușor. Și da, unele momente sunt prea pretențioase pentru propriul bine. Dar genul ăsta de film despre conexiune neobișnuită și dorința de a nu fi singur merită vizionat. E cinema pentru inocenți și melancólici.

A trecut o veșnicime de la originalul din 2006, și sincer mă așteptam la ceva mai dezamăgitor. "Diavolul se îmbracă de la Prada 2" nu e o capodoperă, dar nici nu e o dezastru complet, cum pare să-și imagineze unii. Meryl Streep revine cu toată statura ei, și orice scenă cu Miranda e oasis într-un desert plin de nostalgie forțată. Problema e că filmul se agață prea mult de trecut, parcă regizorul avea frică să facă ceva nou. Rivalitatea Emily vs Andy e divertisantă, dar plată comparativ cu dinamica din primul film. Ceva s-a pierdut în acei 20 de ani, și nu vorbesc doar despre coafurile din 2000. Totuși, sunt momente în care filmul merge bine. Dialogurile despre fashion și putere sunt înțepate, iar Streep chiar și la 70 de ani dă ore de licență actoriei. Nu e masterpiece, dar e suficient de amuzant să nu-ți regrete biletul. Pentru fani ai originalului, e o reîntâlnire plăcută cu niște vechi prieteni. Doar că nu toți și-au păstrat farmecul inițial.

Când ți-a zis cineva că vor pune toți eroii Marvel pe ecran în același timp și că nu o să fie un dezastru plin de ego-uri ciocnite, probabil că nu l-ai crezut. Dar Whedon a făcut minunea, și sincer, nu mă așteptam. Echipa funcționează de minune, iar dinamica dintre personaje e ceea ce face filmul special, nu doar explosiile (deși alea sunt și ele frumoase). Downey Jr. fură scenele cu una ușoară, dar și ceilalți au momente de geniu. Actiunea e solid orchestrată, iar finala din New York te ține ciocan până la capăt. Nu-i un chef perfecționistic, mai ales că unii antagoniști ar putea fi mai ceva decât... bine, ceea ce sunt. Și da, uneori scenele de vorbit pe copilărești te-ar duce pe gânduri, dar filmul nu se crede prea serios, ceea ce-i bine. E genul de film care te pune pe fotoliu cu bere și nu-ți faci griji dacă mesajul e mai des pe-acolo. Pur și simplu te distrezi. Și-asta merită din plin.

Ok, deci "Deasupra tuturor" e filmul ăla care te face să plângi în primele 10 minute și apoi te întrebi dacă ceea ce ai urmărit e o cărți poștale Disney sau o aventură adevărată. Carl și balonașele lui sunt adorabile, nu mă-nțelege greșit, dar după ce trece vârtejul emoțional initial, filmul se transformă dintr-o operă în pași goniți într-o comedie mai standard cu un copil enervant și un balaur de plastic. Partea cu promisiunea către soție e chiar mișto și te lovește-n ficat, dar restul aventurii e cam... predictibil? E ca și cum Pixar a realizat că trebuie să umple 90 de minute și a tras de timp cu scene ok, dar nu wow. Dug și câinele sunt funny, e clar. Animația e frumoasă, vocea lui Ed Asner e perfectă pentru un bețiv irascibil în vârstă. Dar nu e filmul care-ți schimbă perspectiva asupra vieții, deși se gândește că ar putea. În fine, merita văzut, nu regret, dar nici nu mă-ntorceam să-l reiau. Solid, nu mai mult.

Îți zic drept, Antoine Fuqua a făcut ceva greu de realizat cu "Michael". A dus povestea unui tip care s-a născut pe scenă, literar, și a încercat să ne arate și partea de oameni din spatele pailetelor. Jaafar Jackson e solid în rol, chiar dacă uneori simți că lucrul greu stă mai mult pe umerii costumaților decât pe actorie. Filmul strălucește când se concentrează pe creația artistică, pe oboseala de a fi geniu, dar când încearcă să adâncească, simți că înot în apă prea mică. E genul de film care te captează cu scenele de dans și studiourile de înregistrări, dar când vine vorba de conflictele interne, parcă se retrage cu teamă. Cu toate acestea, e solid, e făcut bine din punct de vedere tehnic, iar pasiunea pentru muzică se simte. Pur și simplu nu e filmul biopic perfect pe care îl așteptam. E bun, dar nu transcendent.

Drama lui Borgli e genul de film care te face să râzi nervos la scene care nu-ți sunt chiar pe plac. Emma și Charlie par cuplul ideal până când... well, nu mai sunt. O săptămână înainte de nuntă iese la iveală un secret care transformă filmul dintr-o plăcută comedie romantică într-o mică minefield emoțională. Lucrul interesant e cum filmul jonglează între umor și tensiune fără să cadă complet în niciunul din extreme. Zendaya și Pattinson au o chimie ok, deși uneori dialog-urile par cam forțate. Unele scene m-au amuzat sincer, altele mi-au dat senzația de a mă uita la un skit SNL prelungit. Nu-i rău, dar nici strălucitor. E filmul ăla pe care-l vezi, îți place pe moment și apoi îl uiți ușor. Merită văzut dacă ești în starea de spirit potrivită și nu aștepți Shakespeare în regie de Nolan. Un 3.5 corect ca să zic așa.

Olivier Nakache nu se omoară cu titluri sofisticate, dar asta e o calitate aici. "Juste une illusion" e fix ceea ce promite: o iluzie, iar noi cădem în ea de bună voie. Filmul e un fel de Intouchables cu mai puțin pathos și mai mult... haos controlat, dacă asta e posibil. Povestea nu te-ar impresiona pe hârtie, dar execuția e suficient de deșteaptă ca să te ții treaz. Echilibrul dintre umor și momente care-ți strâng puțin pieptul nu e perfect, dar e aproape. Se simte că regizorul știe exact când să-ți ridice tonul și când să te lovească pe neașteptate cu ceva mai serios. Distribuția funcționează, dialogurile merg bine, iar pacing-ul nu-ți lipsește minute. Singura problema e că e ușor previzibil pe alocuri, de-ți zici "uite ce se-ntâmplă acum" și chiar se-ntâmplă. Dar nu-i rău, filmul e confortabil cum ar fi o pereche de papuci buni. Merită vizionat dacă vrei ceva ușor, dar cu totuși ceva de zis. Perfect pentru o seară când ești prea obosit pentru artă, dar prea treaz pentru reality TV.

Am revăzut filmul asta după ani de zile și sincer, e ca o pereche de pantofi de cowboy care nu îți cade niciodată prea strâmt. Povestea Jucăriilor e genul ala de film care îți poate da crize de nostalgie chiar dacă nu ai urmărit-o de când erai mic, și e perfect acceptabil să plângi la o scenă cu două jucării care se autocurață pe o grilă de grătar. Chemia dintre Woody și Buzz e genială, sincer. Au reușit să creeze doi caractere care se urăsc cu stilul unei vechi comedii de pereche, dar cu suficient ciment emoțional sub suprafață. Animația e decent revolutionară pentru 1995, chiar dacă acum oamenii critică CGI-ul ca și cum ar fi creat cu pixeli din epoca pietrei. Partea cu Sid, vecinul psihopat care-și torturează jucăriile, e probabil cea mai întunecoasă parte a unei filme pentru copii din perioada aia. Lucrează perfect ca sursă de tensiune. Singurul lucru care mă ține de la un 5 plin e că unele momente se simt ușor datate din perspectiva modernă. Dar na, asta e o observație mică. Filmul asta e o bijuterie.

Am revăzut filmul asta după ani de zile și sincer, e ca o pereche de pantofi de cowboy care nu îți cade niciodată prea strâmt. Povestea Jucăriilor e genul ala de film care îți poate da crize de nostalgie chiar dacă nu ai urmărit-o de când erai mic, și e perfect acceptabil să plângi la o scenă cu două jucării care se autocurață pe o grilă de grătar. Chemia dintre Woody și Buzz e genială, sincer. Au reușit să creeze doi caractere care se urăsc cu stilul unei vechi comedii de pereche, dar cu suficient ciment emoțional sub suprafață. Animația e decent revolutionară pentru 1995, chiar dacă acum oamenii critică CGI-ul ca și cum ar fi creat cu pixeli din epoca pietrei. Partea cu Sid, vecinul psihopat care-și torturează jucăriile, e probabil cea mai întunecoasă parte a unei filme pentru copii din perioada aia. Lucrează perfect ca sursă de tensiune. Singurul lucru care mă ține de la un 5 plin e că unele momente se simt ușor datate din perspectiva modernă. Dar na, asta e o observație mică. Filmul asta e o bijuterie.

Dacă te gândești că e o comedie obișnuită despre dresaj, gândești greșit. "Mănâncă, roagă-te, latră" e mai mult o carte de filozofie de viață mascată în haos canin și propriile noastre neurotic. Marco Petry face ceva greu de făcut: te face să razi de oamenii cu probleme fără să-i judeci. Conceptul asta de a vedea cum cinci oameni complet pierduți încearcă să-și duca cățeii la un profesor din munți e genial. Filmul stie exact că nu ciocanelul e problema, ci proprietarii lui. E ca și cum ai urmări pe cineva care merge la psiholog, dar convinge toți prietenii să mergă și cu ele. Actoria e pe fir, dialogurile sunt pline de mici momente amuzante care cresc organic, nu cad din senin. Și da, cățeii sunt absolut adorabili și complet infernali. Nota puțin mai mică decât cinci pentru că ultima treime se mai târâie ușor, dar până atunci e pură plăcere.

Păi, iată-ne din nou la masa cu dinozauri. "Jurassic World: Renașterea" e genul de film care te ține pe scaun din cauza unor căderi drame și câteva scene bune, dar nu te face să te-ntoarci acasă cu inima-n gură. Gareth Edwards a reușit să facă măcar o insulă amenințătoare să pară... interesantă, ceea ce e ceva. Vizualurile sunt solide, scenele de acțiune au moment când nu-ți cade gura pe tăblie. Problema? Povestea simte cum că-i xerox după xerox. Corporații rele, dinozauri release, echipă care descoperă ceva oribil. L-am mai văzut filmul ăsta de vreo patru-cinci ori, doar că-n variante diferite. Ideea cu "secretul ascuns decenii" sună dramatic, dar execuția e joasă, cam plată. Nici nu m-am atașat de vreun personaj să-mi pese ce se-ntâmplă cu ei. E vizionabil, 100%. Dacă vrei să vezi dinozauri și explozii într-o sâmbătă seară, nu-i rău. Dar din punct de vedere al creativității, franchiseul ăsta e mai îngheț decât un strat geologic. Merită o șansă, dar nu te-nva așteptă cinemagia de-altădată.

M-a cucerit tare, trebuie s-o recunosc. Am intrat în sală cu așteptări mici, dar "Ralph rupe internetul" e o surpriză chiar și pentru cei care nu s-au îndrăgostit de primul film. Internetul ca decor e o alegere genială, mult mai interesantă decât universul jocurilor video din predecesor. Lumea Buzztube și algoritmul Yesss sunt o satiră drăguță la cultura online actuală, fără să devină prea acide. Ce mi-a plăcut cel mai mult e chimia Ralph și Vanellope. Ei doi sunt suficienți pentru a ține filmul în picioare, iar umorul lor rezonează atât la copii cât și la adulți. Da, sunt momente care trag ușor de firul emoțional, dar nu în mod manipulator. Graficii sunt frumoase, mai ales secvența cu prinzesele Disney care e mai multă mie pentru cei care au crescut cu astea. Sigur, unele glume despre internet au fost deja puțin veșnice când s-a lansat filmul, iar pacing-ul mai moale în a doua jumătate e un mic minus. Dar pe ansamblu, e o continuare care se merită. Chiar și fără primul film, poți naviga ușor prin povestea asta. Recomand, mai ales dacă ai copii care vor urmări de mai multe ori.