Bogdan P.

"La naiba cu Ziua Îndrăgostiților" e genul de film care știi exact în ce direcție merge, dar parcă nu-i pasă să te surprindă. Gina care-și urăște ziua de naștere și sabotează cererea în căsătorie e o premisă okish, doar că executarea e cât se poate de predicibilă. Comediile romantice trebuie să balanseze între poveștile de dragoste și umor, iar filmul ăsta se întinde prea mult pe "drum plin de întâmplări" fără să lovească puncte de miezul nopții. Johnny și Mickey sunt personajele care ar trebui să salveze scena, dar ei par mai mult decorativi decât orice altceva. Chemistria între actorii principali e ok, nu spectaculoasă, și scenele în Grecia sunt frumoase în fotografie, asta o zic. Problema e că pentru fiecare moment amuzant, ai trei care cad plat. Filmul nu-i rău, dar nici nu-ți va rămâne în minte. E popcorn entertainment perfect pentru o seară liniștit, fără pretenții, dar și fără mult de reținut. 3.5/5 e meritat pentru încercarea de a face ceva diferit, dar execuția rămâne la nivel mediu.

Bun, "Autostrada crimei" e genul de film pe care îl urmărești într-o sâmbătă seara și te gândești că totuși, nu era rău. Problema e că nu e rău, dar nici nu te lasă cu ceva de zis luni-dimineață colegilor. Povestea cu hoțul nobil care se încaznează cu agenta deziluzionată și detectivul obsesiv e o rețetă pe care am văzut-o de atâtea ori, încât e aproape o meniu de McDonald's. Bart Layton încearcă să facă un film serios despre moralitate și obsesie, dar scenariul e prea predictibil. Știi exact când vine o scenă dramatică pentru că apare o muzică angoasată și actorii se uită lung în depărtare. Ce salvează filmul e cinematografia și execuția tehnică, care-ți dă sentimentul că urmărești ceva de calitate. Dar execuția bună a unui scenariu mediocru e ca o masă strălucitoare pe care stă mâncare de cantin: arată bine din afară. Merită vizionat dacă te plictisești, dar n-ai să-ți aminți scene din el peste o lună.

"Nașul" e filmul ăla care te face să înțelegi de ce generațiile de cinefili jură pe el ca pe o biblie. Coppola a reușit o chestie rară: să transforme un roman despre infracțiuni într-o poveste despre familie, loialitate și compromisuri morale. Marlon Brando îți fură scena în fiecare cadru, iar Al Pacino arată o transformare care te ține cu sufletul la gură. Scenariul e atât de bine scris încât chiar și conversațiile aparent banale devin tensionante. Cinematografia dă o atmosferă elegantă unui univers plin de sânge și răzbunări. Singurul lucru care m-a ținut să nu pun 5 stele? Uneori pacing-ul se-ntinde, iar în anumite scene senzația că "trebuie să mă mir" e puțin forțată. Dar asta e o plângere de lux la un film care a schimbat industria. E meritul lui Coppola că privirești la criminali și te simți aproape compătimit de dilemele lor. Asta e cinema de adevărat, nu o simplă aventură.

Hopperi e chiar o surpriză plăcută, trebuie să recunosc. Disney și Pixar au reușit să facă ceva ce părea imposibil: un film de ecologie care nu te duce direct în coma. Mabel e o protagonistă genuini care nu-ți cere să o suporți din obligație, iar conceptul "saltului de conștiință" e suficient de nebunesc ca să funcționeze. Partea cu comunicarea cu animalele are niște momente hilare, mai ales când realizezi că veverițele sunt muncitori cu drepturi de negociere. Animația e impecabilă, cum te-ai aștepta de la Pixar, și povestea nu se forțează pe ecologism ca o reclă pentru ONG. Nu-i perfect, totuși. Uneori dialogurile cad prea ușor în morală, iar mai spre final devine puțin prea predicator. Dar asta nu stinge farmecul general. E filmul pe care vreau să-l văd iar în iarna asta, ceea ce pentru mine e testul suprem pentru orice animație.

"Acuzată" e uno din alea filme care te ține cu gura căscată și cu mâinile înnervate pe scaun, chiar dacă nu-i perfect. Povestea despre o ginecologă cu reputație care se vede trasă în vârtejul unei minciuni malefice e suficient de palpitantă ca să te uite în ecran o vreme bună. Ce-mi place e că filmul nu e nici alb nici negru. Personajele-și varsă toate secretele în fața ta și brusc nu mai știi cui să crezi. Actrița principală se descurcă solid, iar tensiunea crește cu fiecare scena. Soția care sapă după adevăr e și ea convingătoare, nu-i doar o figurantă în drama cuiva. Dar sunt și mici momente în care ritmul se-ntinde aiurea și dialogurile se-ntinde în lung. Finalul? Puțin previzibil dacă ești fan de genul. Nu-i o capodoperă, dar merită o seară. De-aia trei și jumătate din cinci.

"În calea flăcărilor" e filmul ăla care te ia de mână cu o premisă simplu genială (o copilă pierdută, un incendiu care se-apropie) și apoi îți joacă un joc psihologic pe care nu te-așteptai să-l joci. Victori știe ce face, asta trebuie recunoscut. Tensiunea e reală, nu e forțată cu muzică dramatică la fiecare cadru. Dar iată chestia: la jumătatea filmului îmi dădeam seama unde se duce toată treaba și, cum ar zice, nu m-a surprins prea tare în direcția finală. Mama disperată e credibilă și actrița face treabă bună, dar personajele secundare ar fi meritat mai multă grijă. E ca și cum ai mânca o prăjitură care arată fantastică, dar la al treilea gigel simți că ceva lipsește din rețetă. Nu-i rău, deloc. E o producție care se vede, ține atenția, doar că nu m-a răvășit. Recomand dacă ești fan al thrillerelor europene care nu-și fac cu ochiul spectatorului.

Când Margot Robbie și Jacob Elordi se uită unu-la altul cu aia-i privire plină de ură și patimă, realizezi că Emerald Fennell a înțeles ceva despre Wuthering Heights. Problema? Și-o doare în cot de restul. Filmul e mers cu o estetică luxoasă, scenele sunt frumoase în modul ăla de TikTok care face pe cineva să plângă în duș. Dar când plouă și se-ntâlnesc doi îndrăgostiți, te aștepți să fie teatru shakespearean, nu telenovelă cu bugete groase. Robbie e o Cathy plină de furie (bine, asta-i corect), iar Elordi face un Heathcliff care pare mai mult nerv decât personaj real. Povestea e bombardată cu dramă la fiecare doi minute. E toxic, e pătimaș, e cinematic. Dar e și obositor. La jumătate de film simți că ți-a zis deja tot ce are de zis. Nici nu mai e dragoste, e doar doi oameni care se chinuie in repeat. O relizare ambiţioasă care-și uită sarcina principală: să te ţii cu firul. O privesc ca pe o lucrare de artă unde arta nu face echipă cu povestea.

Nia DaCosta a făcut ceva ce credeam că e imposibil la aceste altura: m-a făcut să mă gândesc din nou la franciza asta. După 18 ani de așteptare și dezamăgiri, iată că "Templul oaselor" vine și îți spulberă toate prejudecățile. Ce e fascinant e că filmul asta nu se mai joacă de-a infecții și zombi în sensul clasic. Nu, amenința adevărată e mult mai mișto și mai rece, vine din partea oamenilor care supraviețuiesc. E ca și cum DaCosta ar fi zis "uite, infecția asta e degeaba, haideți să vedem cât de oribil putem fi noi unii cu alții". Ralph Fiennes face o treabă excepțională cu Dr. Kelson, transformând groaza în ceva aproape artistic. Și Spike versus Jimmy Crystal, dacă am înțeles bine, e mai mult decât un simplu conflict, e o descăturare pe care nu mi-o așteptam. Singurul lucru care m-a puțin frustrat e că algunele subplots se pierd în mulțimea de acțiune, dar nu-i major. Filmul e solid, dark și te obligă să gândești. Deci da, cinci stele și jumătate sunt meritate. Worth the wait.

Bine, deci Kevin Williamson s-a întors să ne amintească de ce iubim franciza asta, și sincer, chiar a reușit să mă surprindă. După ce am crezut că Scream 6 era apogeu, acesta vine și zice "hai să facem și mai personal, să-i traumatizăm și pe copii". Sidney versus un nou Ghostface care se-ntinde după fiica ei? E genul de setup care funcționează mai bine decât ar trebui. Actoria e solidă, tensiunea merge bine în jumătatea a doua, și există și scene care te fac să sărești de pe scaun. Chiar dacă unele ucideri par puțin lazy și dialogurile dedica prea mult timp meta-comentariilor despre propria franciză (pe care le-am auzit de cinci ori deja), filmul nu se cade complet în ridicol. Singurul lucru care mă deranjează? Pacing-ul de la început ar fi putut fi mai strâns. Și da, mai mult de jumătate din oameni nu vor fi mulțumiți, pentru că Scream nu mai e ce era. Dar pentru mine, a fost o continuare rezonabilă care ține viu spiritul seriei, chiar dacă nu il revolutionează.

Okay, după ce m-am chinuit să înțeleg cum reușește Ethan Hunt să supraviețuiască unui accident de tren și apoi, fără nicio pauză, să vâneze un submarin rusesc plin de mistere, pot spune cu siguranță că franciza "Misiune: Imposibilă" a găsit formula ei și nu o mai abandoneaza. "Răfuială finală" e exact ceea ce-ți aștepți: Tim Cruise făcând acrobații nebunești, explozii spectaculoase și o poveste care-ți ține creierul în stare de suspensie voluntară. Christopher McQuarrie știe exact ce face și, sincer, asta e și marea problemă. Filmul e atât de construit cu grijă încât devine previzibil, deși tare în gură. Apariția lui Gabriel din trecut? Classic move. Submarul plin de tensiune? Seen it. Dar iată, mă vedeam acolo fericit, acceptând această formă de divertisment obosit și bine finanțat. Notă de aur: scenele de acțiune sunt o artă, iar coreografia lor e impecabilă. E doar că după patru filme similare, poftele tau de aventură nu mai sunt la fel de flămânde. Totuși, "Răfuială finală" e o pedeapsă plăcută, nu o torturare.

Zootropolis 2 e un pic cum se simți după a doua cafea din ziua asta, știi, mai puțin energic decât prima, dar totuși solid. Judy și Nick revin în forma lor, iar chimica dintre ei funcționează în continuare bine, chiar dacă nu mai are acel wow factor din original. Povestea cu reptila misterioasă e... okay? Nu e tocmai o enigmă care te ține treaz noaptea, dar servește scopul. Ce mi-a plăcut cu adevărat e faptul că filmul se joacă cu zona griurilor morale a relației lor, nu doar face bancuri de animale și gata. Asta merita apreciat. Vizual e frumos, detailurile din lume sunt la fel de obsesive ca prima dată. Dar cumva lipsește ceva din magia originală, acea senzație de descoperire. Și da, a doua jumătate simte un pic forțată, parcă scenaristul și-a uitat notele și a improvizat pe parcurs. E un sequel competent, nu deranjant, nici genial. Dacă ai copii sau pur și simplu iubești universul Zootropolis, nu o să te dezamăgească. Doar nu aștepți să fiu revoltat de plăcere.

Uite, nu mă așteptam să mă agăț atât de tare de o comedie cu superstare K-pop care vânează demoni. Dar iată-mă, fascinat de combinația asta care pe hârtie pare să fi fost gândită de cineva care a fumat ceva very special. Animația e absolut frumoasă – Chris Appelhans știe ce face – și personajele Rumi, Mira și Zoey au o chimie care funcționează, chiar dacă balanța dintre glumele pop-culture și narațiunea efectivă e cam pe-acolo. Povestea în sine e... well, caotică. Nu-ți vine să crezi că merge, dar merge. Ceea ce mă deranjează puțin e cât de mult se simte glamour-ul artificial al industriei K-pop încasat în fiecare cadru. E cum ar fi Glossy Magazine a făcut o animație supranatural. Asta zis, filmul nu se ia singur prea serios, ceea ce e onest și chill. Merge ca popcorn movie cu substanță ușoară, nu ca *masterpiece*, dar sunt sigur că-ți va ieși zâmbetul pe față. Merită dat o șansă – doar nu lua în serios partea cu demoni, serios serios. **4.5/5** – Distracție garantată, perfecțiune? Nah.