Bogdan P.

Okay, deci "Fratele cel mic" e genul de film care te face să râzi, dar nu neapărat pentru că vrea să fie inteligent. Matt Spicer a făcut o comedie de familie destul de straightforward, în care dinasta clasică a perfectului versus haosul funcționează, dar nu mă-ntreb dacă mai e și pe-a doua zi. Povestea e previzibilă ca o reclamă de bere: agent imobiliar cu complex de superioritate se întoarce în viață când apare fraticul rău-rău. Conflictul genera râsete intermitente, scenele de reconexiune nu sunt total cringey și, sincer, e o problemă de taste că química între actori salvează o parte din script. Dar nu mă omoară de plictiseală. Umorul e ok, nicidecum la nivelul unor comedii care chiar se gândesc la ceea ce spun. Și da, e inofensiv, perfect pentru o duminică ploioasă, dar după sfârşit o să uiți fața fraților astia în exact o săptămână. Merită vizionat dacă ești pe fază cu comediile ușoare de familie. Dacă aștepți ceva mai deștept, arzi o noapte aiurea.

Dacă te gândești că un film cu de Gaulle și "Idade de Fier" în titlu promite o epopeie grandioasă, ei bine, realitatea e puțin mai nuanțată. Baudry ne servește o dramă istorică competentă, dar fără să-ți spargă ecranul de prea multă pasiune. Scenele de bătălie sunt bine orchestrate, iar actorii fac ce pot cu dialogurile care uneori sună mai mult ca dintr-un manual decât din viața reală. Personajul central e dezvoltat decent, dar filmul se zbate între a fi docudramă și a fi o explorare emoțională serioasă. Rezultatul e ceva la jumătatea drumului, care merge dar nu zboară. Mi-au plăcut unele secvențe interioare și politice, sunt mai interesante decât așteptam. Doar că al doilea act cade într-o rutină ușor monotonă. Nu-i rău, dar nici nu te-ai grăbi să-l recomande prietenilor. E filmul ala pe care-l urmărești, termini, și te gândești "da, okay, a fost". Solid, fără surprize.

Bun, să mă înțeleg, Supergirl e genul de film care te face să-ți pui întrebări pe drumul spre casă, dar în sensul bun. Craig Gillespie a reușit să aducă o energie gritty la universul supereroeilor, ceea ce e o schimbare de aer după atâtea filme care-și iau prea în serios mantoul și pelerina. Kara nu e doar o cloană roz a lui Superman, ci un personaj care se luptă cu propria identitate în timp ce salvează galaxia. Vizualul e solid, secvențele de acțiune au ritm și nu te dorm la viață. Totuși, filmul se luptă cu clișeuri știm prea bine. Adversarul neașteptat? Mai mult decât asta, m-ar stresa dacă mă-ntrebai detalii despre motivul lui după o săptămână. Și tovarășul ăsta neașteptat simte ca fiind tăiat din șablonul standard de "comic relief cu dezvoltare de caracter în treimea finală". Nu-i rău, dar nici nu-i strălucitor. Perfect pentru o seară de SF fără prea mult stress? Sigur. Ceva ce te va obseda? Puțin probabil. Dar merită văzut, mai ales dacă ții la acțiune bine facută.

Mă-ntreb dacă oamenii care au pus mâna pe universul Masters of the Universe au avut vreo idee că vor face ceva care să nu fie un dezastru total. Surpriză, au reușit! „Stăpânii universului" e genul de film care îți amintește de ce îți plăceau desenele animate când aveai 8 ani, dar fără să te faci de rușine la 30 că te uiți la el. Nicholas Galitzine face o treabă solid în rolul lui Adam/He-Man, parcă ușor confuz dar în felul lui cuvenit. Iar scenele cu transformarea și drumul lui spre putere sunt tare mișto, nu vreun nonsens CGI în stil Marvel care te-apasă. Jared Leto face pe Skeletor cu o nonșalanță care pare desprinsă din manierele lui Alan Rickman, și în context funcționează surprinzător de bine. Da, e o poveste simplă fără mari surprize, dar asta nu-i neapărat un defect. Travis Knight a găsit echilibrul perfect între nostalgie și acțiune solidă. Teela și Duncan nu sunt doar comparsă, iar dinamica lor cu Adam merita toată atenția. Nota 4.5 din cinci, pentru că e mai mult decât ok și cu siguranță e filmul cu superputeri pe care nu te-ai așteptat să-l iubești.

Sincer, nici nu mai sper că Pixar o să dezamăgească cu Toy Story. Și uite, iarăși nu m-au dezamăgit! Al cincilea film e one more time o mișcare genială, mai ales că au găsit tema potrivită pentru ziua de azi: obsesia copiilor cu gadgeturile și retelele sociale. Buzz, Woody și Jessie se chinuie să rămână relevanți într-o lume unde o tabletă pare mai interesantă decât o păpușă în costum de cowboy. E ironic și trist în același timp, iar filmul asta știe exact cum să joace pe cărțile astea. Animația e de-a dreptul frumoasă, vocea actorilor e în formă și mesajul emotional trece destul de bine. Singura mea problemă e că, la punctul ăsta, simțeam că seria s-a încheiat deja. Dar dacă tot au venit cu al cincilea episod, măcar l-au făcut bun. Merita 4 din 5. Pur și simplu nu mai are acea magie a primelor filme, chiar dacă se apropie tare mult.

Bun, să fiu sincer, asta e o sechelă care nu-și bate joc de originalul, ceea ce-i deja ceva. Povestea Jucăriilor 2 merge decent, are momente amuzante și Jessie e o adăugire simpatică la mixul ăsta de plastic colorat. Aia e, o admitere greu de făcut pe net fără să-ți iei critici. Dar, să spun pe șleau, filmul ăsta se simte mai mult ca o extindere lungă a unei episoade de desen decât ceva organic. Secvențele de salvare se repetă și apasă tare pe sentimentalism când ar trebui să fie doar amuzante. Buzz Lightyear devine prea mult personaj secundar pentru gustul meu, iar unii adversari nu-și justifică prezența prea bine. E competent, sigur, și copiii vor fi încântați. Dar dacă m-aș compara cu numărul unu, simt că aici s-a pierdut din magia esențială. E genul de film care merită văzut, totuși. Doar nu m-aș aștepta să te şocheze ca pe când ai 8 ani.

Okay, deci Dhurandhar e genul de film care promite o tensiune explozivă și pe locuri chiar o livrează, dar apoi se pierde-n propriul melanj de vendetă personală și patriotism. Hamza vs. Major Iqbal ar trebui să fie epicul care mă ține lipit de scaun, dar in loc să mă sperie, mă-ntrista că nici nu știu bine de ce se mai luptă toți ăștia la final. Acțiunile sunt decente, scenele de luptă au ritm, dar scenariul cade într-o monotonie tipică: bătălia, discursul despre țară, bătaia asta, iar discursul. E ca și cum ai fi la o cină cu un prieten care doar le de-a povestește despre divorțul lui, iar tu rămâi poli între a-i da dreptate și a muta restaurantul de pe insula asta. Pe de altă parte, interpretările sunt solide și tu simți furie în personaje, doar că narrativa nu le dă destul spațiu ca să respire. În final, rămâi cu senzația de "era ceva acolo, dar nu destul".

Guy Ritchie face din fiecare film acțiune o mică operă de branding personal, și "Misiune la limită" e proba vie. Scenele de jaf sunt orchestrate cu precizia unui ceas elvețian, iar dialogurile au acel ritm jucăuș pe care doar el știe să-l servească. Echipa de agenți funcționează mai bine decât am așteptat inițial, cu chimie care nu cade într-o banalizare generică. Însă sincer, la jumătatea filmului simți că povestea se repetă puțin pe sine, ca și cum regizorul și-ar fi spus "bun, am pus strategie și stil, ce mai fac?". Deopotul rămâne într-ușor cartonic, nu doar malefic ci mai degrabă... predictibil. Ceea ce salv filmul e execuția vibranta și ritmul care nu te plictisește. E cinematică ușoară, fără pretenții intellectuale, exact ceea ce vrei într-o vineri seara. Nu-i "Ocean's Eleven" de referință, dar nici nu-i "Un film de acțiune random cu bugetul imens". E solid, e distractiv, și asta conteaza.

Am intrat în "Obsesia" cu scepticismul tău tipic pentru filmele low-budget horror, și ce naiba, Curry Barker mi-a demonstrat că nu trebuie să cheltuiești o avere ca să faci ceva decent. Povestea cu Bear și Nikki e mai complexă decât titlul promite, iar dinamica asta între dorință neexprimată și teroare psihologică funcționează chiar bine. Actoria e solidă, nu-ți dă senzația că e pură mișcare de scene amateur, și atmosfera e suficient de stranie pentru a-ți provoca câteva spaime în mijlocul nopții. Da, a mai văzut lumea variații pe tema asta, și într-o scenetă doi ai impresia că se-ntinde prea mult poza, dar timing-ul general și revelațiile finale merită créditul. Nu-i perfect, dar e mai mult decât solid pentru ce și-a propus. Recomand cu gândul că-l vei urmări mai degrabă seara, nu la 16:00 cu sunete în ambient.

Dhurandhar e genul de film care te plimbă prin lumea crimei indiene cu atitudinea unui tip care știe exact ce face. Ajay Devgn dă peste cap tot ce-i cade-n cale, iar Aditya Dhar regizează ca și cum ar pune în scenă o partidă de șah unde piesele trag cu pistoale. E plin de adrenalină, scenele de acțiune sunt solide și ține ritmul fără prea mult zbat inutil. Unde am găsit mici probleme? Ei bine, povestea nu-ți reinventează neuronii. Nu-ți schimbă perspectiva asupra vieții, dar nici nu-ți-o strică. E o bomboană pentru fani de thriller-uri cu mușchi, genul care preferă rezultate concrete în loc de introspectie filosofică. Probabil că unii or spune că e testosterone pe ecran, și au dreptate în parte. Dar mie mi-a plăcut exact asta. Dacă aștepți un Dogville indic, vai de tine. Dacă vrei două ore și jumătate de acțiune solidă, fără prețioșenii, mergi cu siguranță.

Am intrat în cinema cu speranța că Jon Favreau va face ceva magic cu Mandalorian și Grogu. Și da, acțiunea e spectaculoasă pe ecranul mare, nu mă înțelege greșit. Dar povestea? E ca și cum ai urmări un super episod de serial care s-a luat prea în serios. Chimia dintre Din Djarin și micuțul Grogu rămâne adorabilă, dar nu e suficientă să ducă 2+ ore de film. Senzația de scop pur și simplu lipsește. E cu totul altceva să vezi acțiunea asta în confortul casei tale, într-o sesiune de 45 de minute, decât să o plouți în cinema. Aici te gândești constant la biletul pe care l-ai plătit. Jon Favreau știe să facă "pew pew pew" și explozii frumoase, dar substanța narrativă e sub greutate. Filmul nu are încredere în propria sa poveste și se bazează prea mult pe nostalgia și pe faptul că personajele alea sunt deja iubite. Pentru fani, sigur merită o vizită. Pentru ceilalți? Poate stai cu seria.

Oameni buni, dacă aveți impresia că hororul și coaja nu se pot împreună, "Comedie de groază" vine și vă dă o lecție de bun simț. Michael Tiddes a făcut ceva ce pare imposibil: a reușit să-ți fie teamă și să razi în același timp, fără să pară că-și bate joc de tine. Cei doi prieteni sunt o dupla de coșmar în cel mai bun sens. Plutesc prin acest caos plin de ucigași și monștri ca și cum ar fi o drumeție de weekend, și mă-ncântă faptul că filmul nu încearcă să fie serios cu forța. Referințele la alte filme ale groazei nu sunt doar aruncare de bani în aer, ci sunt tisate natural în poveste. Da, e haotic. Da, e la limita între gust și fără gust. Dar exact asta e farmecul. Nu-i film pentru toți, dar pentru cine caută o experiență care nu se teme să riste, aceasta e bomba de divertisment. Simplu genial.

E ciudat cum un concept care pare atât de simplu poate să te țină treaz la noapte. Un subsol, un perete, o realitate ciudată... și gata, ești gata mental pentru următoarele două ore de paranoia pură. Kane Parsons a reușit să construiască o atmosferă care-ți dă fiori doar din cauza banialității ei. Nu-i gotico, nu-i spectacol, e doar... groaznic prin cotidianitate. Cinematografia e minimalistă în cel mai bun sens, iar zgomotele din fundal fac mai mult decât ar trebui să facă o simplă dronă sintetică. Personajele nu-s genii, dar nici complet stupide, ceea ce e o minune în horror-ul modern. Există momente în care logica se-ncurcă puțin și unele scene de tranziție par puțin forțate, dar nu-ți strica experiența. Dacă iți plac filmele care nu-ți zic exact ce să simți, "Backrooms" e alegerea ta. E mai aproape de existențial decât de saw-urile gore obisnuite.

Am intrat în sală gândindu-mă că o să-mi pierd vremea cu o comedie de modă superficială. Apoi Meryl Streep a deschis gura și brusc mi-a devenit clar de ce oamenii vorbesc despre asta ca despre un masterclass. Miranda Priestly nu e doar un personaj, e o forță a naturii care spune "That's all" și lumea se oprește din rotație. Anne Hathaway face o treabă incredibilă transformând-o pe Andy din o fată care crede că jurnalismul e despre adevăr și etică în o mică versiune a unui robot fashion. E hilară și tragic totodată. Emily Blunt ca Cerrucci? Genială, doar că ți-ai dori să aibă mai mult timp pe ecran. Dar ce m-a distrus cu adevărat e cum filmul nu doar zarvă pe tine cu glume despre cipele de zece mii de dolari. Într-un fel subtil, îți pui întrebări despre prețul succesului și dacă merita sacrificiul emoțional. E ca Pluton cu stiletouri. Pur și simplu perfect. Fiecare cadru, fiecare linie de dialog, fiecare ținută. Revenim la asta pe viață.

"The Mummy" e genul de film care n-ar trebui să funcționeze, dar funcționează ca o mașină bine unsă. Brendan Fraser joacă Rick O'Connel ca și cum ar fi Indiana Jones după ce s-ar fi trezit cu o cămașă prea strâmtă și simțul umorului ascuțit. Filmul amestecă acțiune, comedie, romance și o mumie mânioasă într-o ciorba surprinzător de digerabilă. Rachel Weisz e adorabilă ca Evelyn, chiar dacă rolul de femeie tânără dată peste cap nu e revelator. Ceea ce mă irită e că povestea e destul de predicibilă - fumezi tutun și anticipezi jumătate din scene, iar cealaltă jumătate e salvată de charm-ul actorilor și de efecte speciale care nu s-au îmbătrânit rău. E prea vesel pentru a fi groaznic, prea ușor de urmărit pentru a fi prea serios. Perfect pentru când vrei ceva distracție fără efort mental. Nu e nici geniu, nici dezastru, ci acea ușurință rară în cinema care te ține ocupat 125 de minute. Merită vizionat cu așteptări modeste și o șansă de a te amuza pur și simplu.

Sincer, m-am gândit că o caracatiță și o văduvă în acvariu de noapte e rețeta pentru o melodramă plictisitoare, dar Olivia Newman m-a surprins cu ceva mai sensibil decât așteptam. Filmul ăsta move-ază fără să țipă, știi? Relația dintre femeia principală și caracatiță nu e doar ficțiune, e o meditație pe tema legăturii în ceasuri când totul tace. Actoria e subtilă, aproape șoapte, iar tensiunea dintre mister și intimitate merge bine. Partea cu tânărul confuz ar fi putut fi clicheu rău, dar caracterul lui are suficiență pentru a nu deveni doar un "bad boy cu inimă bună". Acvariul devine personaj în sine, plin de o melancolie obsesivă. Singura chestie care m-a frustrat e ritmul în partea a doua, care se târâie ușor. Și da, unele momente sunt prea pretențioase pentru propriul bine. Dar genul ăsta de film despre conexiune neobișnuită și dorința de a nu fi singur merită vizionat. E cinema pentru inocenți și melancólici.

A trecut o veșnicime de la originalul din 2006, și sincer mă așteptam la ceva mai dezamăgitor. "Diavolul se îmbracă de la Prada 2" nu e o capodoperă, dar nici nu e o dezastru complet, cum pare să-și imagineze unii. Meryl Streep revine cu toată statura ei, și orice scenă cu Miranda e oasis într-un desert plin de nostalgie forțată. Problema e că filmul se agață prea mult de trecut, parcă regizorul avea frică să facă ceva nou. Rivalitatea Emily vs Andy e divertisantă, dar plată comparativ cu dinamica din primul film. Ceva s-a pierdut în acei 20 de ani, și nu vorbesc doar despre coafurile din 2000. Totuși, sunt momente în care filmul merge bine. Dialogurile despre fashion și putere sunt înțepate, iar Streep chiar și la 70 de ani dă ore de licență actoriei. Nu e masterpiece, dar e suficient de amuzant să nu-ți regrete biletul. Pentru fani ai originalului, e o reîntâlnire plăcută cu niște vechi prieteni. Doar că nu toți și-au păstrat farmecul inițial.

Când ți-a zis cineva că vor pune toți eroii Marvel pe ecran în același timp și că nu o să fie un dezastru plin de ego-uri ciocnite, probabil că nu l-ai crezut. Dar Whedon a făcut minunea, și sincer, nu mă așteptam. Echipa funcționează de minune, iar dinamica dintre personaje e ceea ce face filmul special, nu doar explosiile (deși alea sunt și ele frumoase). Downey Jr. fură scenele cu una ușoară, dar și ceilalți au momente de geniu. Actiunea e solid orchestrată, iar finala din New York te ține ciocan până la capăt. Nu-i un chef perfecționistic, mai ales că unii antagoniști ar putea fi mai ceva decât... bine, ceea ce sunt. Și da, uneori scenele de vorbit pe copilărești te-ar duce pe gânduri, dar filmul nu se crede prea serios, ceea ce-i bine. E genul de film care te pune pe fotoliu cu bere și nu-ți faci griji dacă mesajul e mai des pe-acolo. Pur și simplu te distrezi. Și-asta merită din plin.

Ok, deci "Deasupra tuturor" e filmul ăla care te face să plângi în primele 10 minute și apoi te întrebi dacă ceea ce ai urmărit e o cărți poștale Disney sau o aventură adevărată. Carl și balonașele lui sunt adorabile, nu mă-nțelege greșit, dar după ce trece vârtejul emoțional initial, filmul se transformă dintr-o operă în pași goniți într-o comedie mai standard cu un copil enervant și un balaur de plastic. Partea cu promisiunea către soție e chiar mișto și te lovește-n ficat, dar restul aventurii e cam... predictibil? E ca și cum Pixar a realizat că trebuie să umple 90 de minute și a tras de timp cu scene ok, dar nu wow. Dug și câinele sunt funny, e clar. Animația e frumoasă, vocea lui Ed Asner e perfectă pentru un bețiv irascibil în vârstă. Dar nu e filmul care-ți schimbă perspectiva asupra vieții, deși se gândește că ar putea. În fine, merita văzut, nu regret, dar nici nu mă-ntorceam să-l reiau. Solid, nu mai mult.

Îți zic drept, Antoine Fuqua a făcut ceva greu de realizat cu "Michael". A dus povestea unui tip care s-a născut pe scenă, literar, și a încercat să ne arate și partea de oameni din spatele pailetelor. Jaafar Jackson e solid în rol, chiar dacă uneori simți că lucrul greu stă mai mult pe umerii costumaților decât pe actorie. Filmul strălucește când se concentrează pe creația artistică, pe oboseala de a fi geniu, dar când încearcă să adâncească, simți că înot în apă prea mică. E genul de film care te captează cu scenele de dans și studiourile de înregistrări, dar când vine vorba de conflictele interne, parcă se retrage cu teamă. Cu toate acestea, e solid, e făcut bine din punct de vedere tehnic, iar pasiunea pentru muzică se simte. Pur și simplu nu e filmul biopic perfect pe care îl așteptam. E bun, dar nu transcendent.