daphne

...atunci merge si acest film, care isi suprapune trama, oarecum postmodernist, pe "fondul" celei continute in romanul lui Jean Bart. Cert este ca avem o poveste cu subtile aparitii ale fantasticului in cotidian - cam asa era comentat si Mircea Eliade, legat de proza sa fantastica. Dar filmul merge mai departe de aceasta trasatura eliadiana, cu metoda-i intrinseca a spunerii povestii. Este realizat ingenios, modern, fiecare element misterios (adica: gest, scena), ori aparent banal din film, implinindu-si intr-un fel interesant rolul de parte in intregul povestirii. Nu este o ciudatenie fara noima, ci una bine construita - de fapt, pentru mine nici nu este o "ciudatenie", ci un film pe care l-am lasat sa ma poarte cum "mi-a propus regizorul sau" intr-o lume in care regasesti sensuri ce transced realitatea noastra, atat prin ritualuri si mentalitati proprii romanilor, cat si prin cele apartinand celorlalti - samanului, de exemplu. Mie mi-a provocat o experienta asemanatoare cu cea a lecturarii unei carti bunicele, vara, cand ai timp sa rasfoiesti si ceea ce nu intra foarte direct in aria ta de interes, pentru relaxare, evadare si-un pic de mister.

Elementele culturale din film sunt imbinate alchimic astfel incat diferentele de esenta evidente dintre ele sa poata fi oarecum topite. Ce vreau sa zic este ca de fapt tanarul vampir Adam e de-a dreptul Shakespeare!. Batranul Will! Cel care l-a avut ca rival pe dramaturgul Cristopher Marlowe. Si acesta din urma apare in film - interpretat de John Hurt. Acuma, vampirii nostri celebri au probleme cu faptul ca sangele omului modern este cam infestat - vedem aici o anumita viziune critica asupra evolutiei omenirii. Will, aka Adam s-a reprofilat, dinspre literatura spre muzica rock/blues/alternative - moderna in orice caz. Oamenii sunt priviti de acesti 'arhei' - in sensul eminescian al cuvantului - ca niste zombi, adica morti vii. Asta il intristeaza cel mai tare pe Will, el cochetand cu sinuciderea. Dincolo de toate acestea, eu am vazut un film bine facut, respectand reteta postmodernismului, bazat pe cultura kitsch, pe cea pop - in sensul ca valorile culturale traditionale sunt repuse in povesti cu iz de prea-modern cool - ca ce-i mai cool decat vampirul?! E genul de proiect in care te angajezi numai daca vrei, acceptand regulile jocului impuse de creatorul sau, fara insa a castiga prea mult - doar ceva divertisment si un pic de spirit ludic mai indraznet. Nota 7.

Nu sunt foarte multe filme care sa puna in acest mod (artistic) problema fascinatiei pentru decadenta. Imi amintesc cateva, dar tot cred ca ar trebui sa mai apara. Ce fac acesti tineri, dupa al Doilea Razboi Mondial, este cam ce facea romancierul iconoclast Henry Miller prin Parisul interbelic - a se citi 'Tropicul Cancerului', daca intereseaza tema. E o forma 'inversa' de cunoastere, adica nu prin asceza, abstinenta si practicarea virtutii ci prin plonjarea in abisul frivolitatii si libertinajului - pentru a experimenta si fata cealalta a vietii, prin raportarea la sensurile existentiale. Evident ca aceasta solutie poate sa apara mai potrivit in contextul unei crize a unei societati/civilizatii, iar americanii traiau asa ceva - ca toata lumea dealtfel, dupa razboi. Experienta hoinarelii libertine este sintetizata in final, in cartea tanarului scriitor. Mie mi-a placut faptul ca nu se intampla fara nicio noima intregul desfrau, ci toate conduc spre o finalitate sinonima cu maturizarea sau oricum intelegerea mai profunda a vreunui sens existential atat pentru scriitor, dar si la niveluri diferite chiar si pentru celelalte personaje. Eu vad filmul cam de nota 8.

Adica chiar e departe tare de tot... E scolaresc, naiv, jucandu-se cu focul. Degeaba tinde spre o simplitate sora cu cinismul, ca acestui filmulet ii lipseste profunzimea in viziune pentru a fi un 'simplu' de succes. Stiti voi, simplitatea aia a artei care ascunde in fapt cele mai mari tensiuni, controverse si adevaruri existentiale, aia nici nu se miroase pe aici - deci, chiar e foarte departe! Actoria, da. Este buna, dar filmul cu viziunea lui e mititel, studentesc - chiar daca nu stiu cine sunt autorii lui (adica daca sunt chiar proaspeti in "industrie", ori mai vechi). Chiar daca nu sunt adeptul comparatiilor dintre filme, nu pot sa nu-l pun alaturi de un Naboer, pe langa care se poate observa - comparatist privit - cat ar mai fi fost de lucru la al nostru "Dormi. Trezeste-te". Asta e...

...sau ca un vin ori un sake magic! Imagini clare, personaje interesante, filosofia budista, apoi bushido- calea razboinicilor samurai, intriga si duelurile cu sabii, ori spatiile alese fac din The sword of doom o capodopera care a vrajit publicul occidental inca de la aparitie. Filmul mai are o calitate rara de tot: pare nemuritor.

..pe de-o parte cea franceza si europeana, iar pe de alta cea americana. Defectele lor sunt delicios exagerate/criticate. Foamea de spectacol e usturator ridiculizata. Foarte mult mi-a placut si imixtiunea ciclismului in film, cu sacrificiile facute pentru performanta dar si cu 'oamenii negri' din sistem, care ''regizeaza' cam tot ce se poate. Sunt de zarit si inteles multe tare ale societatii moderne, animatia fiind in final o satira inedita. Merita studiat filmuletul asta, tocmai de aia se intampla sa fie pus la clasa studentilor si liceenilor prin State ori prin Europe.

Fantezia acestei creatii este covarsitoare, iar regia, script-ul si distributia sunt si ele probabil perfecte. Pana la urma, e o intalnire rara cu un univers imaginar foarte minutios alcatuit in legitatile sale interioare. Tema este oarecum socanta insa spectaculozitatea imaginarului prezentat ii da alte valente pana in final. Imaginar, imaginar, dar radacinile temei cred ca sunt ancorate in planul sociopatologiei.

Pana aproape de final, cand privitorul se lamureste despre ce este de fapt povestea, filmul pare ca apartine genurilor fantasy-thriller-horror. Dar odata incheiat, mie mi-a aparut foarte lamurit aspectul sau psihanalitic (vorbind ca background primordial de documentare al scenaristului-regizor Pål Sletaune), deci ca film psihologic mai degraba. Atunci se deschide cu totul alta perspectiva in ceea ce priveste interpretarea: filmul reda intr-un mod extrem de subtil cadentat si escaladat patologia unui obsedat, justificarile sale, 'subterana' sa. De fapt filmul este axat chiar pe intregul complex de paranoia dezvoltat de John si in interiorul caruia ajunge sa se mistuie pana la nebunia absoluta. Este exact aclasi tip de film ca si 'La pianiste' al lui Haneke, dar cu o perspectiva mult mai diferita - fiindu-ne prezentata intreaga evolutie dinspre interiorul devastat al personajului John inspre realitatea-exterior; in La pianiste, Haneke ne facea partasi ca observatori ai patologiei,pe cand Pål Sletaune ne transpune imagistic de-a dreptul in psihoza personajului sau. Cine este pasionat de psihanaliza va fi incantat de detaliile specifice acesteia din film. Aproape totul poate fi interpretat din aceasta perspectiva. Spatiul, multimea de obiecte, dedublarile lui John, replicile personajelor, ori cliseele deja, din literatura psihanalitica cu oglinzi, poze, camere labirintice, toate acestea pot primi in acest context semnificatii foarte inteligente si sustinute si totodata credibile. Foarte bun si valoros este aparatul regizoral, veti vedea... daca va veti alunga repulsia ce va va invada pe la un moment dat.

Incet, schenatic, lung in cadre - tarkovskian in mare in ce priveste tehnica, anacronic pentru ca expresia asta cinematografica si-a cam dat capodoperele, iar cinefilului de astazi trebuie sa-i 'vorbesti' oarecum mai original prin filmul tau. Dar acesta, filmul 'In the fog', chiar daca e din 2012, el e de fapt din '60 ori '70. Altfel: da, film de arta, prestatie actoriceasca buna, tema veche, clasica. Si mi-a mai adus aminte de un film mult mai tare - fiindca avea si 'limbaj' (cinematografic) original si adaptat temei si era si mult mai tensionat si problematic: Padurea spanzuratilor - premiul pentru regie la Cannes in '65.

Scurt-metraj fascinant pentru fantezia debordanta transpusa pe metrii de pelicula, taiata, apoi relipita, redata la viteze diferite ori in sens opus pentru ca in final sa iasa diamantul acesta. Personajul si destinul sau sunt redate magic, cu fapte de viata banale, dar potrivite in perfectiune astfel incat sa fie sugerat faptul ca exista mereu o posibilitate de supravietuire si pentru aparent cel mai nesemnificativ om. Spun asta cu gandul la scenele pauzei de masa de pe santier sau la felul cum, printr-un fel de hazard masluit Charlie se apara de ploaia torentiala cu obiectele celor mai avuti decat el: paltoanele si umbrela. Scena antologica: cea cu tramvaiele hiper-ticsite, in care Charlie nu-si poate gasi bruma de loc, fiind purtat afara din ele de diferite 'forte fatidice'. Deci, avem reprezentat aici destinul omului sarac ducandu-si existenta din inertie, fiind supus cand fortelor ocrotitoare cand celor nefaste: este interesant cum ultimele, cele nefaste se manifesta atunci cand Charlie sare calul, chefuind pana spre dimineata. Mostra de satira geniala la adresa societatii engleze, ca in toate filmele sale de altfel. Vagabondul are o sotie-banca nationala, care ii ia banii, dar el tot burlesc ramane si in acest film magnific.

Filmul trateaza tragedia familiei Messner, cea care a dat doi tineri alpinisti ce aveau sa ajunga pe sangerosul opt-miar Nanga Parbat in 1970. Este deci un alt film cu alpinism la cel mai inalt si tensionat nivel, inspirat din fapte reale. Trebuie sa afle privitorul acestui film despre cine este acest Reinhold Messner. Montaniarzii pasionati si de literatura genului il stiu cu siguranta. Ceilalti pot vizita enciclopedia online sau ma pot crede pe mine ca este alpinistul cu cel mai incredibil palmares de escaladari ale celor mai inalte varfuri de pe planeta noastra. De fapt, el este primul care a cucerit toate vf-urile de peste opt mii de metri ai Himalayei si apoi pe toate celelalte topuri absolute ale continentelor de la noi de pe terra. Norocul extraterestriilor ca nu putem inca circula pe la ei pe-acasa ca le lua si varfurile lor, tot primul! Dar inainte de a ajunge atat de departe cu palmaresul sau, iata ca a vut de infruntat acest 'botez' al mortii in timpul primei escalade de anvergura himalayana. Merita trait acest film despre cel mai temerar campion intalnit vreodata pe terra.

Sergio Castellitto, regizorul acestui film stie sa rascoleasca precum nimeni altul! Poate va amintiti si Non ti muovere(2004) al sau, tot pentru senzatiile tulburatoare pe care vi le-a transmis, dar acest film este cu siguranta si mai complex. Pe fondul razboiului din fosta Iugoslavie, destinele protagonistilor se manifesta incredibil de surprinzator, mai ales cand sunt atinse acele "noduri existentiale" pline de semnificatii si greu de descifrat. In ambele filme, Castellitto, e clar, face arta despre cat de complexe sunt vietile noastre: iubirea e complexa, adulterul e complex, la fel femeia - fata de care se nutresc pasiuni si cosmare reale (dar si magice) la dimensiuni colosale, mistuitoare. Apoi mai este si poezia. Filmul e dominat de un umanism superior, specific artistilor si poetilor - remarcabili fiind atat Diego (Emile Hirsch) cat mai ales Gojco (Adnan Haskovic - un actor coplesitor). Ce sa mai spunem de preferata lui Castellitto, Penelope Cruz, care si in acest film este cameleonica, transfigurandu-se in mod repetat. Cand se va termina filmul, va vor incepe framantarile cu privire la ce vi s-a transmis si atunci veti simti cat de perfecte sunt asezate gesturile, interpretarile, scenele, personajele in aceasta poveste cat se poate de realista si de dramatica.

Este un film ambitios pentru ca isi propune sa redea o altfel de imagine asupra mediului educational din America de nord, fata de ceea ce se poate vedea de obicei pe ecrane. Van Sant face intr-un fel o critica a sistemului de formare a tinerilor, din lumea noastra hiper moderna, percepandu-l ca pe unul cu fisuri nepermis de periculoase. Tanarul din liceul de azi poate trai in mediul acesta sub o tensiune psihologica destul de greu de absorbit intr-un mod sanatos. Apoi, cumulata aceasta situatie cu superficialitate in sanul familiei si cu o alunecare a acestuia mai adanc in lumi virtuale alimentate de Tv si PC s-ar putea ajunge la situatii de mare gravitate. Mai este criticata si lipsa de implicare a adultilor in comunicarea cu adolescentul, fapt care favorizeaza acest element de surpriza pe care avem mereu ocazia sa-l auzim concretizat in formulele de la stiri de genul 'nu stiu ce s-a intamplat cu el, era baiat bun, respectuos, foarte cuminte si nu stiu cum de a facut asta ...' Surpriza acesta nu este deloc scuzabila, pentru ca ea reprezinta o rupere a unei relatii de comunicare bune dintre oameni. Din cauza ignorantei tutorilor sau chiar la nivel general, a societatii, o criza a cuiva se poate acutiza pana la nivelul la care efectele ei concrete ajung sa fie disproportionate, 'elephantine" - scuze pentru barbarismul acesta care face trimitere totusi la titlul filmului - fata de perceptia ignorantului, a celui care trebuia sa se implice . Tehnic, filmul e bun si pentru ca prin maniera de reprezentare se poate face o initiere pentru cei carora nici nu le pasa cum arata copiii lor in societate, lasandu-i mai mereu sa se descurce singuri si neintelegandu-le actiunile comportamentale. Am gasit si o asemanare a miscarii filmice cu structura jocurilor de PC, fapt care face din nou trimitere la problema influentei negative a cufundarii in lumile acestora - sa nu uitam ca filmul a fost inspirat de masacrul de la liceul Columbine din 20 Aprilie 1999, din Littleton, Colorado , psihologii discutand atunci foarte mult despre acest aspect al caderii din timpul real in cel virtual prin petrecerea unei perioade nesanatoase in fata calculatorului sau a consolei pentru jocuri. Filmul a castigat la Cannes pentru ca in opinia mea contine, printr-o tehnica frusta si originala toate aceste problematici discutate mai mereu cand ne intalnim cu situaii de acestea foarte grave in care sunt implicati adolescenti. Totusi poate fi imputata filmului, la nivel conceptual o anumita stereotipie a viziunii, in sensul ca el ramane cam la suprafata problemelor, ilustrand doar teoriile vehiculate de obicei - cele cu TV-ul sau PC-ul, cu familia si cu societatea ignoranta si rapace, care distrug echilibrul adolescentului. Cu siguranta ca mobilurile unor astfel de derapaje sunt cu mult mai profunde decat genul acesta de explicatii. Merita totusi vazut si chiar folosit pentru dezbateri - poate chiar la scoala - care pot fi utile intr-un fel. Mai exista insa si riscul, sa fim onesti, pe care l-a semnalat si un alt comentator, dr_ady, ca acest film sa influenteze el insusi in sens negativ. Sa speram ca nu se va intampla asa ceva niciodata. Ii dau un 7-8.

Nu se poate sa nu emulezi cu un astfel de film daca se mai intampla sa ai o inima tanara protestatara la adresa injustitiei lumii. Ea, nedreptatea, iti sta impotriva fericirii tale... O simti inca de cand esti la inceput. Filmul asta te cumpara pe ideea asta! Sunt trei tineri destul de complicati care ne arata ca trebuie gasita o forma de protest (etern!) fata de ceea ce simtim ca e injust in lumea asta. S-o luam ca o metafora, ca sa nu ne apucam de rapiri si spargeri! Exista numeroase concepte filosofico-politice care ne-ar putea inregimenta, precum anarhismul, sau cele de extrema stanga - de care, sa recunoastem, cu greu ne-am scapat in atatia ani scursi de la asa-zisa revolutie. Dar pana la urma doar tineretea insasi, cu idealismul-surata a sa, pare ca poate intotdeauna sa innoiasca ceva in mentalitatea oamenilor. Pacat ca ne trece tuturora aceasta tinerete capabila! Ajungem intr-un fel ca Hardenberg: fosti idealisti, invatati cu si corupti de valorile decadente! Bine, nu e necesar sa devenim patetici, dar filmul va va prinde intr-un vis frumos! Vedeti-l, ca merita!

Intr-adevar un film de un calibru rar intre cele facute pe continentul nord-american. De obicei acolo - dpdv al tehnicii cinematografice - ti se scot ochii cu multe, prea multe imagini portretistice cu 'vedete', care se chinuie sa planga sau sa faca tot felul de fete-fete interesante si remarcabile: tot acolo povestile sunt trase de par, lipsite de acea fertilitate ideatica necesarea pentru ca un film sa te faca sa il iei in serios, si sa iti dea ceva valabil. Into The Wild este un astfel de film. E un film de autor, cu o viziune originala, cu o poveste captivanta, reala in mare parte si cu o problematica complexa. Eu nu l-am inteles neaparat ca pe un film initiatic, sau ca pe un road-movie, ci mai degraba ca pe unul care isi propune sa ne faca sa reflectam la o suma de teme; prima din punctul meu de vedere e aceea a problematicii familiei - tema tratata intr-un fel dostoievskian, prin sublinierea acelei fragilitati sau delicateti deosebite a sufletului unui tanar trezit spre o lume mult prea imperfecta, si prin deciziile radicale pe care le poate lua un astfel de tanar inteligent, ambitios si curat dar atat de vulnerabil prin aceste calitati ale sale. Pana la urma este un film care urmareste o astfel de desfasurare prin care eroul isi asuma, mai mult sau mai putin fortat de consecintele iminente, o decizie echivalenta cu o siluire a libertatii virginale - adica intr-o stare cat mai pura - la care omul modern pare ca nu mai poate accede fiind prea corupt. Exista si tema unei educatii sterile ce-l tine pe om in mediocritate, inhibandu-l si indepartandu-l de adevaratele revelatii existentiale - cum s-a intamplat la parintii sai. O remarca importanta pentru afirmarea valorii regizorale a filmului: Into The Wild este un film care nu te obliga sa ajungi la o concluzie unica, prestabilita, ci e un film foarte deschis si foarte delicat cu cinefilul lasandu-i multe cai de dezbatere, neuitand totusi sa se construiasca bine in jurul principalelor sale teme, ilustrandu-le convingator. Nota 10, raportat la filmografia din Statele Unite si nota 8-9 daca suntem cinstiti si declaram deschis unele mici stangacii ale filmului, mai ales raportandu-ne la filmele de arta europene. Muzica lui Eddie Vedder trebuie sa o cumparati pentru ca asa v-ati putea simtii mai des Into The Wild!

De aceea trebuie luate masuri de precautie psihologica! Ca violenta s-ar putea sa depaseasca cam orice film de pana acuma. Contine scene abominabile de viol homosexual, corupere repetata de minori, manipulare, scandal familial, etc. Ca tema este asemanator intrucatva cu Irreversible al lui Gaspar Noe, pentru ca si acolo e vorba tot de o razbunare impotriva homosexualilor. Maniera in care este filmat acest pseudofilm este una sadic-realista. Pana la urma violenta este singura care vorbeste in acest film despre un criminal in serie din Australia. Deci nu poate fi vorba de apropierea de arta; e doar o inginerie de film foarte minutios si dement realizat, insa cu niste actori uluitori. Actorii acestia precum si regia sadica - stiu ca m-am repetat, dar nu-i numai vina mea - va vor transpune intr-un cosmar aproape insuportabil.

Este o istorisire care poate suscita interes acelora care au curiozitatea indreptata si catre baietii rai ai lumii americane - mafiotii. Aici, mafiotii italieni si-au gasit un inamic in persoana unui irlandez foarte indraznet din Cleveland. Este genul de film care nu are baieti buni, dar care il atrage pe privitor de partea unuia dintre criminali - Danny Greene, acesta fiind prezentat astfel incat sa apara cat mai carismatic. Nu este un film grozav, de calibrul deja clasicelor `Nasul` ori `Scarface`, dar este bazat pe fapte reale si lucrul acesta ii ridica sa spunem asa - cota de interes. Nota mea e undeva intre 7-8.

Aici vad eu calitatea principala a acestui western clasic. Genul acesta de scenarii in care constructia epica nu este tratata superficial, cred eu, poate avea din nou succes si azi la o scara destul de larga de cinefili. Evident, motivul ceasului, care si daca s-ar defecta tot ar indica trecerea dureroasa si tensionanta a timpului prin cine stie ce resorturi obscure, este deja un cliseu. Dar pentru ca filmul a fost facut bine, cu actori - nu doar cascadori si caii lor - ce au calitatea de a-ti imprima tensiunea psihologica, ceasul acela chiar si-a facut treaba. Este un punct de referinta in istoria genului western, iata deci cel putin un motiv in plus pentru a-l vedea, pe langa celelalte mentionate de oamenii care si-au exprimat puncte de vedere pe acesta pagina . Pentru a fi fost o capodopera insa, mi-ar fi placut ca scenaristii sa fi reusit sa se fi debarasat in masura mai mare sau total de unele clisee de comunicare sau de viziune privind interactiunea maselor - dialogul din biserica, din bar, etc. Dar ambiguitatea relatiilor dintre personajele principale, reuseste sa atenueze schematismul situatiilor de care am amintit in fraza anterioara. 9 de la mine.

Cate filme sunt reusite dintre cele putine care isi propun sa abordeze o astfel de tema? Prea putine, zic eu, ating performanta unei originalitati in exprimare, in timp ce restul o fac cliseistic, fara a indrazni sa intre prea mult in mintea geniului, multumindu-se sa arate efectele exterioare, observabile, ale zbuciumului vulcanic interior. Acest regizor si-a asumat marea provocare. I-a reusit extrem de bine. Tentatia aceasta a mintilor stralucitoare de a gasi formula unica prin care sa poata fi explicata intreaga creatie, cosmosul, particularul si generalul reprezinta o trasatura definitorie pentru genialitate. Dar iata cat de periculoasa este ea: nebunia nu i-a iertat pe nici unul. Sa remarcam si ambiguitatea din finalul filmului. Omul se detaseaza de obsesie, dar o face pentru ca a vazut ceva - formula , sau pentru ca vrea sa se protejeze, in acelasi mod procedand si batranul sau prieten Sol? Exceptional film!

Film extrem de reusit, din toate punctele de vedere: regizoral, scenaristic si mai ales actoricesc. Compozitia facuta de V. Rebengiuc in rolul lui Ion I. Ion este antologica. Consider ca este imposibil sa nu fi captivat ca privitor in universul de sentimente si de ganduri atat de amalgamat al acestui personaj; patetism, 'fandaxie', naivitate, frustrari si neimpliniri cu nemiluita ascunde bietul om in crusta sa vitala. Actorul e ca un vrajitor care te face sa vezi ca-n globul de sticla magic in sufletul acestui om, la care nu prea se uita nimeni din jurul sau. Scenariul si regia redau perfect stereotipiile psihologiei unei bune parti a batranilor pensionari, mai ales a acelora amputati fiintial in perioada comunista. Dar drama lui Ion este totusi puternic individualizata; el e foarte singur, foarte macinat de esecurile vietii si de-a dreptul disperat pentru ca timpul sau e apus, fiind imposibila revansa lui asupra trecutului. Doar printr-o improvizatie naiva - cea cu medalia de onoare, nu are cum sa stearga perceptia asupra sa, avuta de ceilalti. Pare ca intelege acest lucru extrem de tragic chiar in timpul cinei de intampinare a fiului sau. Totusi, problemele sale sunt rezolvate tot de oamenii din jurul sau - fiul il priveste indelung la cina, fiind mai singurul care ii acorda atentie. Cam asa functioneaza umanitatea! Totul se poate rezolva in oameni, prin oameni!