florinavasilie

Un film ce abordează dificila temă a relaţiei de cuplu într-un mod destul de original.Deşi filmul este bine ancorat în relitatea americană a anilor 50 ,subiectul transcede coordonatele temporale şi sociale.Prim planul vizează o relaţie ce ar trebui să fie aproape perfectă,cei doi fiind întruchiparea conformismului ,par a se fi adaptat perfect la exigenţele societăţii.Dar inevitabil apare momentul adevărului :şi-au sacrificat toate visele de dragul unor idealuri care nu-i defineau.Urmează alegerea :fie se complac în monotonia vieţii actuale – magistral ilustrată de Sam Mendes în scenele cu rutina zilnică a protagoniştilor -, fie sparg tiparele şi urmează un vis care cândva i-a unit. Se trezesc în faţa unei dileme pe care multe cupluri (care evident se vor regăsi în acest film) preferă să o rezolve alegând înregimentarea în marea masă a celor ce trăiesc după pattern-uri prestabilite,nefericiţi dar feriţi de riscul de a da piept cu propriile limite.Singurul personaj din film care îi înţelege este internat într-un ospiciu – nonconformismul echivalează cu nebunia ,ambele duc la alienare socială.Pentru un timp balanţa pare să încline spre eliberare ,filmul capătă energia şi culoarea speranţei împărtăşite.Momentul deciziei pare determinat de soartă sub forma sarcinii,dar de fapt e doar pretextul pentru a ascunde frica de necunoscut.Brusc iubirea se transformă în acuzaţii reciproce ,războiul argumentelor rupe definitiv comunicarea iar finalul tragic este o consecinţă . Filmul este un masterpiece al genului ,interpretarea este unul din punctele forte atât pentru rolurile principale cât şi pentru cele secundare,dialogurile sunt fascinante iar regia una de zile mari.un film care după părerea mea merita o nominalizare la Oscar secţiunea Best Picture,lipsa acesteia nu mă împiedică însă să-l notez cu nota 9 şi să reflectez la "goliciunea fără speranţă "a vieţii.

The Artist este, in opinia mea, pe deplin indreptatit sa ia Oscarul pentru cel mai bun film. Povestea este una relativ simpla la prima vedere, dar, ca toate marile filme, exista cate o nota de subsol in aproape fiecare scena, si o intreaga metafora in ansamblu. Se intimpla ca povestea sa se petreaca la confluenta dintre filmul mut si cel sonor, putea fi oricare tranzitie, orice exemplu de confruntare intre vechi si nou. Orice schimbare are un impact mai mic sau mai mare in societate, dar si la nivelul fiecarui individ.Unii se adapteaza, altii nu. Lumea artistica este plina de astfel de exemple. Viata in general e plina de exemple. The Artist e despre fiecare protagonist al unui film mut, sonor, color su nu, 3D sau 7D, sau doar al propriei vieti. Reusim sau nu sa ne adaptam.

In opinia mea filmul nu ridica problema legitimitatii eutaniasiei, personajul insusi subliniaza ca nu militeaza pentru nimic altceva decat dreptul sau de a decide asupra propriei vieti. Tehnic nici nu e vorba de eutanasie ci de sinucidere asistata. Sinuciderea si omuciderea ( asa cum poate fi incadrat ajutorul pasiv sau activ la sinucidere) sunt tabuuri importante ale umanitatii, ne-au ajutat la supravietuirea speciei. Dar umanismul implica si libertatea de alegere in ce priveste propria viata. Libertate individuala versus ipocrizia societatii care-si aroga dreptul de a decide ce e mai bine pentru individ. Dincolo de aspectele etice, filmul este o realizare artistica desavarsita. Regia, actorii, muzica, totul concura la o aventura cinematografica de mare forta. Un film remarcabil si evident remarcat.

O adevarata sarbatoare, un film eveniment, un film despre vocatia de a fi profesor, despre puterea pe care ti-o aduce o pasiune, in acest caz muzica. Muzica si daruirea unui dascal pot schimba destine. Un film desprea viata, muzica, umanitate. Ar fi meritat un Oscar, dar a concurat o alta capodopera: Mar adentro.

În opinia mea geniul lui Cameron constă în a face filme care din punct de vedere al targetului de public să aspire la maximum posibil din audiență. Avatar nu este doar un fenomen cinematografic ci și unul mediatic. Am discutat cu foarte mulți din cei care l-au vizionat și am ajuns la concluzia că aproape orice categorie de public a găsit cel puțin un motiv pentru a petrece 162 de minute pe Pandora. Nu tuturor le-a plăcut, iar cei care l-au savurat au avut diverse motivații. Unii au văzut un film de acțiune, alții un SF, alții o neobișnuită poveste de dragoste, unii o alegorie iar alții un pamflet. Unora le-a tăiat respirația, pe alții i-a plictisit. DAR MULȚI, FOARTE MULȚI L-AM VĂZUT. Iar din perspectiva producătorilor e tot ce contează. E eterna lege a cererii și ofertei. Și nu doar producătorii au promovat filmul, principiul a fost cel al bulgărelui de zăpadă, pentru că replica cea mai frecventă a unui proaspăt ”avatarist” este: Cum, încă nu ai văzut Avatar?

Am văzut filmul, cu greu ce-i drept, pentru că e realmente horror, o experienţă cum rar am avut. Filmul reuşeşte să înspăimânte mai ales pentru că e conceput pe modelul reality show. E o poveste pe care cu groază fiecare spectator, oricât de sceptic, se teme că ar putea să o trăiască. E un experiment cinematografic interesant, şi merită văzut de amatorii genului.

Ipoteza că fanii lui Tarantino sunt manelişti este cel puţin hilară. Nu e jignitoare pentru că filmele lui se adresează minţilor deschise, care nu au ca repere pentru stima de sine părerea altora. "Hitler imbracat in Batman si Waffen SS vorbareti" este o descriere destul de pertinentă, cu mult umor, dar teoria că nu merge oriunde... de ce? Nu cred că a existat ceva mai dement, aiurea şi irealist decât regimul nazist şi acceptarea lui tacită din perioada de început a WW2. Arta constă inclusiv în a trezi sentimente mai puţin ortodoxe. Filmul, ca şi aproape toate ale lui Tarantino, obligă spectatorul la un exerciţiu de imaginaţie şi reflecţie. Nu este realist după reperele obişnuite, dar nu e un documentar. Aştept cu nerăbdare premiera din România şi comentariile de după.

In Bruges este unul din cele mai interesante filme pe care le-am văzut .Să nu mă înţelegeţi greşit , interesant nu este un eufemism pentru "nu prea grozav". În legătură cu acest film îmi vin în minte o listă întreagă de superlative dar cel mai potrivit mi se pare " fuckin’genius". Un basm suprarealist , plasat parcă într-o realitate paralelă , unde prin ploaie şi crepuscul se perindă pitici ,turişti,prieteni,hoţi,iubite,amintiri,moarte. Filmul depăşeşte prin complexitate condiţia de comedie neagră , şi pătrunde în abisurile complicate ale conştiinţei umane . Ray,un hitman nevrotic împreună cu partenerul său Harry ajung în Bruges trimişi de şeful lor pentru un scop incert . Bănuind că vor primi o misiune profesională cei doi convin să transforme aşteptarea intr-o vacanţă. Având ca fundal străzile şi monumentele oraşului medieval,povestea ne poartă in crescendo prin istoria personajelor ,a nevrozei lui Ray, prin tot felul de întâmplări care tind să se îmbine ca piesele unui puzzle spre a ne revela scopul real al prezenţei lor în Bruges. Bruges este pentru Ray , atât la figurat cît şi la propriu , purgatoriul. Dialogurile dintre cei doi sunt pline de umor irlandez iar limbajul foarte colorat este un plus şi reuşeşte să nu pară nici exagerat , nici obositor. Colin Farrel face un rol memorabil ,care-l aduce mult mai aproape de recunoaşterea artistică decât a făcut-o mult mai mediatizatul Alexander. Fiennes şi Gleeson îşi întregesc palmaresul cu aceste roluri ,scrise parcă pentru ei. Regia ,cum să spun ,a fost ceva de genul ce te face să întrebi oare cu ce s-a ocupat tipul până acum . Ok, ştiu că a primit Oscarul pentru scurt – metrajul ,dar acum că am văzut cu toţii că ştie foarte bine să facă ce face , sper că va recidiva. Sincer un film de nota 10 cu steluţă ,steluţa o dau pentru muzică şi pentru final.

Filmul nu se ridica la nivelul cartii din motive ce tin mai ales de viteza impusa de ritmul alert al unei actiuni ce totusi trebuie sa respecte durata decenta a unei pelicule.Eu am citit intai cartea si tot am avut senzatia ca-mi scapa ceva ,filmul fiind extrem de condensat.Distributia a fost potrivita dupa parerea mea,dar ca si filmul a plecat din start cu a doua sansa ,cartea fiind extrem de mediatizata si dezbatuta. Subiectul este interesant si argumentatia condusa cu abilitate ,desi majoritatea contestatarilor cunosteau prezumtia de fictiune a tezei,reactionau ca in fata unei pretentii de realitate istorica . pentru mine mai important decat polemica in sine mi se pare faptul ca aceasta polemica a putut avea loc fara anateme,exorcizari si acuzatii de erezie. Omenirea pare ca se indreapta spre o epoca in care libertatea de expresie e mai apreciata decat prejudecatile,dezbaterea mai utila decat dogma si iubirea de semeni mai importanta decat ipocrizia.

Ca majoritatea filmelor lui Almodovar Hable con ella dezbate o problema de etica prin modalitati artistice deosebite.Apelul la sentimentele publicului duce subtil problema morala in plan secund,dezvaluind teza filmului:singuratatea.Personajele ,din motive ce tin de propria structura psihologica sau contextul medical ,sunt suflete pierdute in solitudine.Evident Benigno are un comportament deviant dar motivatia lui este oare atat de greu de inteles? Iubirea lui asa bizara si sordida e totusi singura ce o leaga pe Alicia de lume. Filmul se constituie intr-un eseu abil si cald despre conditia umana etern impartita intre ratiune ,simtire si instinct.

Am mai spus-o dar ţin să mă repet ,2008 a fost un an foarte prolific pentru cinematografie,iar Wresler este unul din filmele care au contribuit din plin la asta.Recunosc ,am avut unele rezerve atât privind subiectul cât şi actorul din rolul principal,dar mi-am zis că filmul nu poate fi prost dacă l-a regizat Aronofski.Oricum ,filmul m-a surprins, povestea este spusă într-un mod atît de simplu ,de direct încât pare lipsită de simbolistica sofisticată cu care ne obişnuise regizorul.De fapt e doar o impresie ,simbolul central fiind singurătatea dureroasă,crudă şi implacabilă a unui om ce a purtat atât de mult o "mască" încât s-a identificat cu ea ,negăsind nici un alt rol care să i se potrivească.Nu este doar povestea personajului,ci şi a actorului ,şi dacă renunţăm la ipocrizie şi a multora dintre noi.Filmul este foarte bun ,dar atracţia lui este , cum nu mă aşteptam , Myckey Rourke.Senzaţia pe care mi-a lăsat-o a fost că nu l-am mai văzut niciodată pe acest actor.Sintagma "a se potrivi ca o mănuşă" a fost inventată pentru asfel de interpretări ale unui rol care devin definitorii pentru un actor. Aşa cum pentru mulţi Tom Hanks este şi va rămâne Forrest Gump , Anthony Hopkins este a.k.a Hannibal Lecter şi Myckey Rourke va reprezenta în lumea filmului The Wrestler.

O regie de geniu,o poveste adaptată original,actori vibranţi într-un univers plin de culoare cu o muzică ce explodează parcă din fiecare crâmpei de poveste. Atât filmul in ansamblu cât si fiecare detaliu în parte este o provocare filozofică si estetică,dar filmul e mult mai mult decât atât .Acest film are mai presus decât orice acea scânteie care transforma un film foarte bun intr-o capodoperă.O poveste care plânge ,cânta si dansează pe ecran si-n sufletele privitorilor aducând in prim plan un mesaj simplu : iubirea înnobilează ,modelează caractere,învinge noroiul (din mahalale si suflete) si este forţa motrice a umanităţii. Un imn închinat vieţii si iubirii care demonstrează încă o data că cinematograful este o artă.