Gabi-28

Partea a 2-a: review-ul propriu-zis. In cazul de fata, minimalismul este cuvantul definitoriu. Bresson realizeaza probabil cel mai simplu film, cu cele mai simple mijloace, dar care cutremura prin forta dramei transmise. Plumburiu pana la obscur, filmul surprinde viata insasi, incepand cu nasterea si terminand asa cum e si logic, cu moartea, iar viata de aici iti da senzatia de prea mult. Chiar daca filmul dureaza mai putin de doua ore, senzatia de oboseala, de nevoie de odihna este transmisa atat de real incat pelicula, ca suferinta a personajului central, pare prea lunga; da senzatia de o viata care nu se mai termina si in care, venirea mortii este o izbavire. Cum eu caut mai mult povestea intr-un film decat exemplificarea teoriilor cinematografiei in cel mai fidel mod cu putinta, povestea de aici este puternica dar atat. Altfel spus, nici in literatura romana, Fefeleaga nu o pot considera ca fiind cea mai importanta opera ce exista. Iar Au hasard Balthazar este o Fefeleaga a frantei. Prin folosirea repetitiei interminabile, Bresson ma oboseste emotional. Suferinta dupa suferinta, lovitura dupa lovitura, practic Balthazar devine o metonimie a notiunii de jertfa si nedreptate. Interesant mod de exprimare dar nu prea placut ca si rezultat pentru spectator. Ca imi place sau nu acest stil bacovian, ca ma regasesc sau nu in tot acest fatalism in care umbra mortii si a distrugerii pluteste peste tot si care este chiar aleasa de catre Maria in mod voluntar, este mai putin important. Este ceea ce defineste acest film ca film de autor si asta nu poate nega. Ca exemplu, aceeasi discutie se poate face si in cazul filmelor lui Tarr care se joaca cu temporalitatea si cu excesul de timp iar care daca ar restrange acest artificiu, filmele lui ar deveni mai comestibile fara indoiala si deci mai placute. Dar atunci ar mai fi creatii ale lui Bella Tarr? Cu siguranta nu! Cam asa e si in cazul lui Bresson. Acest fel economicos de a transpune in scena, aceasta lipsa de personaje, Bresson nu da nicio atentie personajelor, ele sunt inexpresive si fade, nu au viata, nu au vointa proprie, aceasta permanenta discontinuitate in felul de a monta povestea, rupturi voite sau nu, toate au darul de a ingreuna vizionarea si incarca privitorul cu emotie negativa de cele mai multe ori. Ceea ce am apreciat insa ca si senzatie, trebuie sa recunosc, este aceasta resemnare in fata destinului sumbru al personajelor, resemnare ce vine dupa o oboseala de a mai spera. Este o renuntare la a mai gandi optimist identica cu cea a magarusului sau chiar a Mariei. Iar efectul asta este si scopul intregii constructii a acestui film. Deci, regizoral, misiunea este indeplinita. Insa nu si sufleteste, unde ramane acel gol al neputintei, acea durere. Concluzie: O experienta cinematografica trista, chiar neplacuta in cazul meu, cu un rezultat intocmai cum a fost si gandit sa lase in randul publicului de catre regizor, dar atat. Tristete si resemnare este definitia acestui film. Ramas fara speranta, acord filmului un 7,00! Ps. ciudat este ca imi place Bacovia si Fefeleaga :( Ps2. Cum ar fi ca dupa acest film sa incerci sa vezi Mouchette (1967) ? Oare omeneste ar fi suportabil? Adio Bresson pentru o buna bucata de timp…

Este ciudat cum omul cauta in permanente sa patrunda in strafundurile fiintei sale si acolo sa doreasca sa caute doar partea cea mai distructiva si intunecata din el, dar si mai ciudat este ca multi incearca sa inteleaga si sa contemple aceasta analiza si rezultatul ei. Cum e si cazul acestui film si a criticilor lui. In ciuda repulsiei pe care o creaza pelicula de fata, (cel putin unele scene din aceasta), filmul este o adaptare cosmetizata a scrierii Marchizului de Sade. Departe de sadismul si de violenta operei originale, creatia lui Pasolini extrage sau se inspira doar din ciudata opera a secolului 18. Modul subiectiv in care se face selectia fragmentelor ridica numeroase intrebari vis-a-vis de ideile pe care Pasolini le vrea surprinse in acest film dar si mai multe intrebari legate de persoana regizorului italian. Ca idee centrala, aceea a unei critici sociale concentrate pe abuz, un abuz la care este supusa populatia de catre intreaga clasa conducatoare, (cei 4 lideri reprezentand fiecare in parte una din cele 4 puteri in stat: justitia, guvernul, clasa exploatatoare sau patronatele, biserica), filmul este mult mai coerent si mai plin de semnificatii decat opera originala care marjeaza doar pe caracterul nihilist si pe distrugere in general. Cu o multime de intruziuni deloc corecte din punct de vedere al arbitrajului, filmul deformeaza notiuni. Asa ca asistam in maniera deja brevetata a acestui regizor doar la scene de penetrare in maniera gay, pedepsiri doar a relatiilor normale, cele libertine fiind trecute cu vederea si valorificarea la maxim a trupurilor masculine. Se vorbeste despre placerea latenta ce s-ar ascunde in fiecare dintre noi pentru aceste abuzuri, abrutizari si dominari asupra altor trupuri ale semenilor. Se spune ca aceasta putere ar avea o latura erotica. Nu stiu daca e sau nu asa intrucat marturisesc ca un am simtit, in afara de mila si scarba in anumite momente, nicio placere erotica. Poate ca e momentul sa imi pun anumite intrebari...; sau poate ca un… . Nu stiu ce sa zic… Un film manifest ce critica ierarhia sociala si care o face din pacate intr-o maniera care decredibilizeaza acest protest; sau din contra, este luat atat de in serios de catre unii incat acestia sfarsesc prin a fi declarati de catre majoritate ca dereglati, depravati sau bolnavi. Un 6,21 doar pentru modul de pornire al acestui experiment social. Ps. Minti mai profunde aduc in discutie critica consumerismului. In film, ca sa glumesc putin, se consuma doar propriile productii. Nu vad unde e consumerismul. Plus ca in orpera originala, consumerism in secolul 18?!

Acest Rango este cap coada un omagiu adus marilor productii western ale anilor 60-70, insa ce este remarcabil si surprinzator este ca ramane original si chiar inovatoar in domeniul animatiei. Cele doua elemente care dau culoare, la figurat, acestei productii sunt, fara indoiala, muzica lui Hans Zimmer, produsa sau adaptata si regia lui Gore Verbinski. Verbinski, ca si Zimmer au "plagiat" cam tot ce era emblematic in acest univers western si l-au introdus in film fara ca sa creeze rupturi si artificialitati sesizabile in cursivitatea povestii pe care filmul o prezinta. Zimmer a creat o muzica omagiu adusa lui Morricone dar si anumitor filme devenite clasice ale genului. Verbinski a imprumutat personaje si scene din filme emblematice. Un astfel de "invitat" de onoare este nimeni altul decat icon-ul Clint Eastwood, in interpretarea celebrului sau personaj Omul Fara Nume personificat aici, ca voce, de Timothy Olyphant. Dar chiar si asa, in lipsa inconfundabilului timbru vocal al lui Eastwood, trimiterea este atat de evidenta incat pana si cele 5 oscaruri pe care actorul le detine isi fac loc in film in probabil cel mai fortat cadru introdus artificial. Ca si scena imprumutata de regizor, emblematica este cea a celor 7 magnifici, acea repriza de calarie in mirificul asfintit care a devenit chiar afis al filmului pomenit. Si cum trimiterile la toate aceste filme clasice nu se puteau face decat folosind scene reprezentative din ele, iar asta ar fi putut da nastere cliseelor, care trebuie sa recunoastem ca sunt destule in constructia povestii, Verbinski a folosit un artificiu inteleigent si a parodiat 2-3 astfel de scene. Si de aici senzatia ca tot ce ar fi fost cliseistic este intentionat si artistic folosit si ca nicidecum nu este o copie a ceea ce a fost realizat pana la acest film. Foarte interesanta aceasta rezolvare a unei probleme cu care se confrunta mai toate filmele zilelor noastre. De audienta si personaje mai putin atractive, nu vreau sa vorbesc prea mult pentru ca nu merita iscata o polemica in jurul temei. Eu am vazut filmul impreuna cu filul meu de 11 ani si efectul a fost senzational. A gustat toate glumele, a indragit personajele, a apreciat aerul western si modul in care e acest desen realizat, bineinteles, toate la nivelul lui de intelegere. Ca si concluzie o sa mai aduc inca o lauda acestui debut regizoral intr-un film de animatie a acestui regizor care desi avea o carte de vizita importanta, cred ca a realizat prin acest film de animatie mai mult decat ce reusise prin toate acele blockbuster-uri cu un succes urias de casa. Un 7,89! Superb!

Filmat intr-o maniera impresionista, filmul, probabil ca este unul dintre cele mai curate exemple ale acestui mod de expunere. Cu o folosire a luminii atat de natural, cu acele landscape-uri perfecte si mai ales in alb-negru, filmul se invaluie inca de la inceput intr-o aura mistica. Din toata acea abundenta de vegetatie, (si nu orice vegetatie ci iarba care denota belsug), din tot acel soare luminos dar care este domolit permanent de vant, prin curatenia si contrastul perfect intre tonurile de alb si de negru, prin cadrele perfect incarcate si echilibrate, razbate o mana divina, o grija de netagaduit. Interesant este ca toata aceasta pronie in niciun moment nu poate fi discutata si mai ales, prin modul de filmare, nimanui, indiferent de confesiune sau credinta, nu ii poate trece nici macar prin minte sa nege existente divinitatii. Genialitatea regizorala consta in libertatea pe care Dreyer, un luteran practicant, o lasa fiecarui privitor. El nu incearca, asa cum fac mai toti regizorii cand e vorba sa atace anumite idei, sa influenteze in niciun fel. La fel cum este si obiceiul confirmarii credintei in cultul al carui membru este si Dreyer, renasterea lui spirituala prin imagine este sesizabila cu ochiul liber. Pare ca descopera impreuna cu publicul miracolul credintei cu fiecare scena pe care o filmeaza, cu fiecare film pe care il regizeaza. Iar cu aceasta senzatie ajungem la esenta acestei productii. CREDINTA. Marturisesc ca am apreciat dintotdeauna un film care se joaca cu sentimentele mele, dar ca pana acum nu am mai intalnit pe cineva care sa imi manipuleze in acelasi fel si credinta. La inceput am fost ateu si martor la episoadele de nebunie ale lui Johannes. Apoi, odata cu evolutia povestii si a cresterii tensiunii, am devenit novice in a crede, ca spre final sa fiu convins si sa cred cu certitudine ca minunea se va produce. Urmeaza scena luciditatii cu acea replica "bine te-am gasit TATA". Acest TATA rade tot in calea lui si m-am trezit ca sunt mai ateu decat am crezut ca sunt capabil. Iar jocul nu se opreste aici. Minunata aceasta stiinta de a construi un om si de a-l demola printr-un singur cuvant si cu siguranta este unic in istoria cinematografiei. Dupa tot acest periplu prin noi insine descoperim si semnificatia titlului "Ordet" adica "Cuvantul". Iar puterea este cu siguranta in cuvant. Doar prin cuvant stim ca in film exista o ferma de porci. Nu ii vedem ci doar ii auzim si asta e suficient. Tot prin cuvant "vedem" si masina care este doar o lumina ce se prelinge pe perete. Prezenta mortii este sesizata doar de o singura persoana si simpla rostire ne da fiori desi nu vedem absolul nimic ingrozitor. Cuvantul este puterea si cuvantul este sublim reprezentat, sau nereprezentat, depinde de optica, in acest film. Un film monument, o piatra de temelie a oricarei culturi cinematografice, o prezenta obligatorie in orice culegere de filme patrimoniu. Un 9,07! Ps. Orice iubitor de film bun trebuie sa vada si sa identifice in acest film acea scena, unanim denumita de catre critici "probabil cea mai emotionanta scena din istoria cinematografiei". Si cu siguranta ca toti o vor repera cu usurinta.

Filmul trebuie privit ca o ultima etapa de incercare si prospectare pe care o face regizorul italian inaintea marei sale adaptari dupa controversata creatie a Marchizul de Sade. Ultima parte a trilogie vietii, filmul este o semi-fantezie. Este practic singurul capitol al acestui calup de 3 productii care se poate preta la a fi numit film. Celelalte 2 fiind o colectie de scurt-metraje experimentale care s-au incercat a fi legate intr-un mod artificial de o scurta introducere si de prezenta in randul actorilor chiar a regizorului in calitatea lui de geniu creator, singurul capabil de a intelege si de a reda povestea intr-un mod accesibil muritorilor de rand, personajului sau conferindu-i-se chiar atribute divine. Interesant este ca in filmul de fata, Pasolini nu mai intervine in structura povestii si asta ajuta filmul sa aiba o cursivitate cum nu intalnim in celelalte 2 ce i-au precedat. Cu stop-cadre ce fac trimitere catre mari opere ale patrimoniului universal, cu o plasare a decorului in misteriosul univer al lumii orientale, filmul are asa cum spuneam, intruziuni de basm. Cu personaje fantastice, cu regi si printi, cu palate si curti regale, totul este folosit pentru a crea mister si dorinta. O dorinta uneori carnala, alteori spirituala, pelicula se joaca cu simturile si mai ales cu imaginatia noastra. Nuditatea se pliaza bine pe decor, uneori devenind o insesizabila continuare a acestuia si nu este nici pe departe atat de groteasca ca in prima parte a trilogiei, nici chiar deranjanta ca in a doua parte. Iata deci un mare plus al acestui film. Faptul ca are happy-end incadreaza productia, asa cum spune si titlul, in enigmaticele povesti ale celor 1001 nopti. Un film relativ ok, vizionabil, net superior ca si constructie primelor doua parti. Lipsa actorilor este insa un mare minus si acest lucru se vede in cel mai groaznic mod posibil la proiectia produsului final. O nota de 6,08!

Un film care te va face sa zambesti cu siguranta. Are o comedie de situatie putin exagerata, cu un umor de limbaj nu la fel de bun ca umorul de situatie si cu intorsaturi ale actiunii bine gandite si potrivite. Din acest unghi, al tesaturii scenariului, filmul pare atent construit iar daca nu ar fi usor ridicole situatiile prezentate, am avea in fata un film bun spre foarte bun. O sa spuneti ca ridicolul si persiflarea sunt scopul acestui film. E adevarat. Insa modul in care prostia trece peste limitele tolerabilului confera filmului un aspect retro, cam ca scenetele comice de acum 30 - 40 de ani. Iar asta nu e nicidecum un plus. Lipsit de greutate, lipsit de importanta, filmul este complet inofensiv, naivitatea fiind ridicata la nivel de virtute. Ideea de la care pleaca Veber si pe care a marturisit-o intr-o publicatie de mare prestigiu si anume aceea de " a pune o pisica si un caine intr-un cos, impreuna" si ca "daca ei sfarsesc prin a deveni prieteni ii provoaca lui, regizorului, un sentiment placut", pare o imagine desprinsa dintr-un registru infantil. Iar din pacate si filmul de fata ramane in acest ton de poanta copilareasca. In fond si ideea care guverneaza productia lui Veber, de a-si supune doctorul la propriile-i leacuri, nu prea a dat niciodata rezultate mari si productii importante, cu atat mai putin fiind folosita intr-o comedie. Despre interpretare este dificil de vorbit. Personajele sunt simpliste, balzaciene, tipic comediilor naive, caricaturale. E greu sa clasifici o astfel de interpretare. Ca se poate afirma cu siguranta ca nu au stricat produsul cinematografic cu o interpretare slaba, da. Insa din doar atat lucru nu se poate trage nicidecum concluzia ca interpretarea a fost buna. Concluzie: o comedie ok, care destinde si relaxeaza. Prea cuminte, nepropunandu-si sa atinga subiecte sensibile sau tabu. Un 7,03!

... sau cum imensitatea copleseste un suflet sensibil. Cu aceasta meditare as deschide o discutie despre acest film extraordinar. Cred ca de aici incepe si conflictul. Un conflict al personajului cu privitorul, un conflict al protagonistului cu cei ce il acompaniaza pe ecran si de ce nu, un conflict al scenariului intr-un mod literar inteles. Totul pare o nebunie, o inconstienta, o aroganta pe care noi, spectatorii in genere, nu o putem explica sau nu ii vedem rostul. Cati de putini pot marturisi ca au trait alaturi de Philippe (Joseph Gordon-Levitt), ardoarea contemplarii albastrului absolut al cerului? Sau obligativitatea acelei reverente in fata propriului public. Sau chiar acea "chemare" a corzii care i-a ghidat destinul eroului? (ref. la episoadele in care Petit se intinde pe sarma sau in care, contrar tuturor normelor celor care fac echilibristica la inaltime, decide sa priveasca in jos). O astfel de analiza asupra a ceea ce ni se proiecteaza ajuta la digerarea momentelor poetice si/sau filosofice, dupa caz, pe care le traieste Petit pe tot parcursul filmului. Par fortate la o prima vedere dar judecate din perspectiva firii artistice a eroului, totul este mult mai profund, mai real. Ce mi-a placut mult la aceasta pelicula este umorul. Un umor rafinat, asezat cu grija, bine dozat si chiar estompat in unele momente, Astfel Zemeckis reuseste sa nu stirbeasca cu nimic din importanta evenimentului si nu lasa nici chiar zambetele sa prinda curaj pe fetele privitorilor. Fiind o repunere in scena a documentarului "Man on Wire" (2008), filmul reuseste sa nu se incarce artificial de tensiune. In afara secventei de sub prelata, care pare totusi logica si firesc situata in decorul scenei de la ultimul etaj si care sigur nu a fost in desfasurarea reala a evenimentelor si posibil acel calcat in cui (in acest caz insa marturisesc ca nu sunt sigur), regizorul nu apeleaza la standardele impuse de multe ori de studiouri de a supratensiona atmosfera. Adica evenimentele la limita din turnul unde este Petit nu sunt, asa cum m-am asteptat, dublate de altele in celalalt turn, Iar asta este bine si se simte bine. Un mare plus, dar mare de tot, este efectul 3D. A fost filmul la care, in lipsa unei tensiuni reale, ce sa tina de actiune, (in fond stiam ca totul va decurge conform planului, ca doar protagonistul era bine, sanatos si ne povestea acele evenimente), am experimentat o incordare pe alocuri maladiva chiar. Haul care se căsca sub coarda intinsă intre cele doua turnuri, lentoarea pasilor filmati ca prim-planuri, dorinta protagonistului de a actua ca o multumire adusă celora care il priveau, au fost atat de intens resimtite datorita acestui efect de spatialitate incat, de multe ori oboseam mental. Simteam nevoia sa imi cobor privirea doar ca sa ma odihnesc psihic fie chiar si pentru o secunda. Simteam efectiv ca mi-am pierdut punctul de sprijin, echilibrul si simtul de orientare sau stabilitatea. De durerea de cap si de starea de ametelea de dupa nici nu mai povestesc. Concluzie. Un 3D de exceptie, un film in 3D foarte bun. O proiectie 3D cum rar am vazut. Merita orice sacrificiu pentru a ajunge intr-o sala de cinema si a asista la acest eveniment mai rar decat aselenizarea asa cum spune afisul :) Un 8,07! Obligatoriu in 3D! Ps. Multi se declara dezamagiti de efectul 3D, dar se duc la cinema si se pun in ultimele randuri. Ce senzatii vreti sa experimentati de la acea distanta? Pentru a gusta cu adevarat acea imersie in film, incercati locurile de unde nu puteti vedea peste marginea ecranului cu privirea periferica. E doar o sugestie amicala.

Ciudat este ca una din cele mai bine cotate parodii a faimoasei echipe ZAZ (Zucker-Abrahams-Zucker), net superioara, asa cum e si normal, predecesoarelor sale Airplane! (1980) si Top Secret! (1984), este cu mult mai buna decat proiectele ce i-au succedat, Hot Shots! (1991) si Hot Shots! Part Deux (1993). Cu un umor omniprezent, filmul ridiculizeaza situatii, jocuri de cuvinte si gesturi. Totul este pus in slujba comicului. Leslie Nielson, deja figura emblematica a acestui gen de filme, interpretand fabulos tipul asta de personaje, da filmului o aura de proiect ce are cooptat un adevarat star in rolul principal. Star creat si patentat de chiar echipa mai sus amintita. Ei practic l-au recrutat pe cel ce era pe atunci un actor de televiziune si l-au modelat in icon-ul filmelor de parodie. Iar in acest film, Nielson se intrece pe sine. Cu o dezinvoltura si o tinerete de care cu greu l-ai fi putut banui. Iar mimica?! Doamne cat de bine este folosita, gasita si redata. Sa vorbesc de poveste nu cred ca e locul potrivit. La cat sunt de studiate gag-urile, cui ii mai pasa de storyline? Scenariul, cel putin la nivel de replici si de intorsaturi de situatii este genial. Iar la acest gen de film este tot ce se asteapta. Concluzie. Filmul este un must-see, indiferent de preferintele legate de genuri de filme pe care le-am avea. Este autentic pe cat poate fi o parodie, este amuzant. Un mare plus pe care eu i-l acord este ca nu devine grosolan si vulgar. Pur si simplu nu are nevoie sa apeleze la acest registru. Un 7,53!

Cam asa as fi intitulat eu acest film. Se potriveste si cu perioada din an pe care o traversam si parca capata si o doza de miracol, cam in ideea in care se si incheie filmul. Desi sunt mai multe dovezi cum ca toata povestea este o fictiune, cum e si cazul peliculei The Way Back de altfel, productie ce trateaza acelasi gen de subiect, vreau sa privesc filmul pur si simplu ca un produs cinematografic si atat. Iar din aceasta perspectiva, filmul este bun spre foarte bun. Are poveste, ceea ce pe mine ca si privitor ma intereseaza in primul si in primul rand, are interpretare, una chiar excelenta si are regie. Iar despre regie trebuie mentionat ca, pana la un anumit punct, are acel stil germanic, autentic, atat de diferit de ceea ce ne invadeaza zilnic de peste ocean. Ca pe final recurge la clisee emotionante; ca incearca sa supradimensioneze momentele… da! Aici pierde din pacate acea aura ce l-a inconjurat mai permanent, acea aura de autenticitate si de ce un, de raritate. Insa nu este totul pierdut, ruinat. Povestea este una surprinzatoare din perspectiva spectatorului obisnuit cu soldatii nemti in ipostaza invadatorului, a opresorului, a paznicului de lagar. Aici nu e cazul. Si aflam ca soldatii nemti sunt si ei oameni, au familia, au sotii pe care le-au lasat acasa, unele chiar insarcinate si mai mult, pot chiar sa planga. Cine s-ar fi gandit la asta pana acum? Cateva momente par “ireale” si chiar prost gandite cum e scena din gara, cea cu cainele, unde ezitarea si lipsa de luciditate apar atat de contrastant cu conditia de evadat incat iarasi ne ramane acel gust acru-amar al cliseului ce nu isi avea rostul a fi introdus in film. Dar nah! Asta e! Mergem mai departe. Ca o paranteza, intamplarea face ca in urma cu putin timp sa fi parcurs niste pagini din Calvarul lui A. Tolstoi si in care se povesteste chiar o evadare a unui rus din taberele de prizonieri germane. Cu totul alt aer, o autenticitate ce razbate din fiecare moment ce ne este povestit. Cu totul alt comportament, mult mai lucid si totodata nebunesc, mult mai demn de un evadat. Concluzie: un film de urmarit, tulburator, ce abunda in scene si imagini la limita suportabilului, uneori chiar depasind aceasta limita, mai ales in prima parte. Surprinzator de usoara este vizionarea chiar daca are aproape 3 ore. Un 7,31! Ps. Exceptand unele momente cat de cat potrivite ca si fundal sonor, coloana sonora a filmului este foarte prost gandita si aleasa.

Cea de a doua parte din aceasta trilogie "a vietii" cica. Eu am s-o numesc a grotescului si a ridicolului. Desi face trimiteri si catre lucrari monumentale din istoria literaturii universale, sperand astfel sa imprumute ceva din dimensiunea acestora, filmul se umple de ridicol. Folosind un umor care ma depaseste, nu as dori sa cunosc persoane care considera toata aceasta degradare si mizerie drept umor, cele opt episoade ce se vor a fi povestiri de calatorie, sunt unele mai mizerabile decat altele, ajungandu-se in final sa mirosim flatulentele asa-zisilor interpreti; si asta in conditiile in care incepem vizionarea doar tinandu-ne de rusinica. Caracterul satiric se pierde pe drum si lasa loc doar refularilor prorprii ale lui Pasolini. Chiar scenele erotice, sexual-explicite, intre un barbat si o femeie, tradeaza aceasta stare de fapt,, mai toate fiind pe invers, nefiresti. Pasolini iarasi baga capul in poza ca si in prima parte si isi rezerva aceeasi postura privilegiata de artist si creator. El este geniul care vede toti acesti parveniti si ipocriti mizerabili si tot el este singurul sa consemneze toate aceste aspecte intr-o lucrare hedonista ce isi doreste sa sparga tiparele vremii si sa treaca peste prejudecatile si normele timpului. Insa de la intentie si idee pana la opera finala... se dovedeste ca e cale lunga de tot. Cam atat despre aceasta realizare pentru ca mai mult ar insemna pierdere de vreme. Recomandare nu fac pentru vizionare deoarece cred ca nu merita. Cine vrea poate sa asiste pe riscul lui la tot acest circ al ororilor si asta doar in ideea de a incerca si singur o analiza. Doar atentie ca tot acest prost gust sa nu trezeasca in privitor sindromul "hainele imparatului". Un 3,98, doar asa ca sa nu fie 4 curat.

Sa incepem ... nu cu inceputul ci chiar cu denumirea filmului. La o prima citire pare o propozitie aruncata acolo doar asa ca sa fie ceva ce sa tina loc de titlu si nicidecum o numire potrivita pentru un produs cinematografic. Dupa vizionare el capata o semnificatie aparte, avand chiar o anumita incarcatura. Nici ca se putea gasi ceva mai bun pentru productia de fata. Faptul ca titlul indica o afinitate clara spre una din tabere este evident; nu ca ar fi fost greu pentru oricare dintre noi sa ne raliem si singuri taberei engleze, ocupatoare sau invadatoare, indiferent cum ar fi ea. Iar prin aceasta directionare fortata care ne bantuie pe toata durata vizionarii, filmul pierde din valoare. Un alt capitol al deserviciilor aduse acestei pelicule este neprezentarea vietii de familie si in special a copilului care nu apare aproape deloc. Pe final se incearca sa se recupereze ceva din dimensiunea dramei provocate de instrainare, de imposibilitatea de a avea o viata alaturi de propria familie, dar totul este in zadar. Ni se cere sa suferim pe ochi frumosi mai pe romaneste. Nimic nu mai poate sa conexeze omul din fata ecranului cu personajul distrus care priveste de departe la propriul copil si la mama acestuia. Ne simtim si noi, spectatorii, parca asezati in spatele unui paravan de sticla asa cum este insusi eroul filmului in masina. Alt minus este reprezentat de metodele de pacalire a membrilor conducerii operative a activitatilor IRA. Ca sa fim indulgenti sa spunem doar ca ele sunt prostute. Pentru o organizatie atat de suspicioasa care avea mijloace sa ii determine si pe cei nevinovati sa marturiseasca ceva ce nu facusera, acele balbe si explicatii pe care le comite sau pe care le gaseste Martin, (Jim Sturgess) sunt ofense aduse unui asemenea subiect cu o asa greutate. Scenaristii puteau gasi ceva mai credibil. Interesant, deci iata ca avem si o parte buna, este toata aceasta explozie de adrenalina ce se pompeaza imediat dupa deconspirarea infiltratului. De aici actiunea este ok, scene cat de cat reale si deci un final bun, dinamic. (mai putin cazatura de la etaj sau cel putin nu in maniera in care este ea pusa in scena dpdv regizoral; nu acea cazatura ca pe canapea; nu in acea maniera, nu in acea postura.... Nu asa!). Concluzie, un film lung, aproximativ 2 ore, nu greu de vizionat dar lung. Un 6, 59 e o nota corecta; parerea mea!

Ca inceput al acestui review o sa aleg un citat din cea de a doua piesa constitutiva a acestei trilogii, ("Il Decameron" (1971), "I Racconti di Canterbury" (1972) si "Il fiore delle mille e una notte" (1974)), intitulate pompos "trilogia vietii". "Si totusi, prin glume si haz se pot spune marile adevaruri"... Nu ca aici ar fi cazul! :) Dar e clar ca sub acest frontispiciu si-ar fi dorit sa se ascunda productia de fata:. Din pacate umor nu e, de haz nu se pune problema iar adevaruri... judecati si singuri. De scenariu ca si o adaptare nu este cazul sa aducem discutia. Ca povestioarele selectate pentru a alcatui aceasta colectie cinematografica sunt din Decameronul lui Boccaccio, da! Dar atat! Nimic din atmosfera, nimic din mesaj. Exagerat denumit film, realizarea lui Pasolini are un aer de frustrare si de denigrare a tot ce conventional numim "normal". De la stiluri de viata la institutii ca manastirea sau casatoria, de la decoruri pana la costume, totul este pervertit si rastalmacit de propriile credinte ale regizorului. Daca mai adaugam si posibile ranchiune si sechele capatate de pe urma suferintelor pricinuite de o societate intolerabila cu inclinatiile homosexuale ale lui Pasolini, tabloul ce ni se pune inainte in toate cele 10 povestioare ce ne sunt servite intr-un calup de aproape 2 ore, capata imediat o explicatie. Dar nicidecum una artistica. Toata aceasta durere si dorinta de a reseta normele unei societati potrivnice, neintelegatoare, se vad explicit si in film. Modul si felul in care chiar regizorul a dorit sa se implice activ in proiect ca intruchipare a artistului, a creatorului, cel ales, care este deasupra muritorilor, este cat se poate de relevant; restul personajelor bubuind de prostie sau innecandu-se in reguli si conventii care mai de care mai idioate. Doar el, artistul, este salvat. Iar aceasta imagine se vrea reflectata si asupra lui ca si rigizor, adica creatorul acestei pelicule. Fraza din final vine si ea cu elemente lamuritoare. Neinteles, parca undeva deasupra normalului, artistul isi imagineaza o opera perfecta. Iar acest vis in stare de semi-trezvie, perfect si sublim, se intineaza cand este transpus intr-o creatie accesibila si celorlalti.... Sexualitatea, nudul si erotismul chiar nu deranjeaza. In aceasta lume falsa si exagerata, pare singurul liman de normalitate, de umanitate. De protuberantele cu care defileaza orice mascul in aceasta pelicula ce pot sa spun. O alta gaselnita regizorala sau poate un alt fetis pe care si-l satisface in fata noastra Pasolini. O nota de 6,16 cred ca e cat se poate de aproape de valoarea ... filmului. Ps. Un plus pentru autenticitatea lumii pe care o creaza. Totul pare medieval, arhaic.

Chiar asta e senzatia dupa ce vizionezi acest film ... simplu in esenta, dar complicat in aparenta, ca si structura. Din pacate povestile care se intrepatrund sunt simple sau chiar banale. Se vor reprezentative pentru anumite categorii sociale probabil, dar nu sunt deloc. Adica cine mai e surprins ca un politician cauta propriul castig? Sau ca un personaj important merge la curve? Sunt lucruri atat de comune incat oricum le-ai cosmetiza si le-ai adauga nuante, tot aceleasi lucruri des intalnite raman. Finalul are si el un mare... rateu de logica. Incredintezi cuiva o treaba si apoi o rezolvi tu...Sau iti imaginezi. Naiba stie! Oricum nu merita sa iti pierzi timpul incercand sa descifrezi acest lucru total aiurea si artificial creat. Si iarasi... oricum nu doar acest neajuns face filmul unul de duzina ci pur si simplu povestea, bine, povestile in sine. Interpretate acceptabil, ele nu transmit prea mare lucru. Apeleaza la imagini usor impresionabile si poate au un efect de moment. Dar doar atunci. Marturisesc ca pentru a face acest review a trebuit sa il revad, pentru ca dupa o prima vizionare acum 2-3 ani, nu mai retineam nimic din toate aceste povesti. Si cand spun nimic, ma refer la absolut nimic. Nada! Iar asta e iarasi un semn de film slab dupa parerea mea. Nu se remarca prin nimic memorabil. O scena, o replica, ceva. Titlul, pentru ca si de el trebuie pomenit, e unul dintre cele mai prost alese titluri de film. Daca s-ar face un astfel de top, ce apropo, chiar ar fi interesant ca cineva sa realizeze un astfel de top, acest titlu ar intra in lista filmelor cu cel mai prost ales titlu din istorie. Poate chiar pe un loc funtas. Cam atat despre un film fara prea mare importanta care puncteaza doar in filmografia celor implicati in proiect. Si sunt actori importanti, poate mult prea importanti pentru asa film: Penélope Cruz, Ralph Fiennes. O nota de 6,64 cred ca e cat se poate de corecta.

Monstri simpatici care nu mai sperie pe nimeni. Actiune buna si tinereasca si peste toate zambete, multe zambete. Cam asa s-ar putea rezuma filmul in 1-2 randuri. Animatia aduce in prim plan o lume mai neobisnuita pentru micuti si nu numai. O lume neobisnuita pentru toti iubitorii de animatii. Monstri si modul lor de a trai. Un decor vetust, o viata izolata si lipsa contactului total cu noul duc la reactii amuzante. Apoi intrusul care imparte filmul in 2 parti. Prima ceva mai amuzanta, cea in care tanarul nu intelege in ce s-a bagat. Este construita ca un joc continuu, inofensiv si naiv, iar aceste atribute sunt ingrediente pentru multa veselie. Partea a 2-a, mai serioasa si mai incarcata de morala, este si cea in care Dracula, centrul acestui univers sinistru si lugubru, isi reanalizeaza prioritatile si convingerile. Iar motivul pentru care face toata aceasta schimbare este unul si acelasi: dragostea si familia. Exceptand totusi acest deznodamant cliseistic in animatiile gen Pixar, Disney si vad ca adoptat acum si de Columbia Pictures, filmul acesta de animatie poate fi considerat original. E altfel decat mai tot ce a fost pana acum; E bine adaptat si bine structurat insa are o doza mare de superficialitate in ceea ce priveste acuratetea povestii si in cea a alegerii personajelor, dar toate aceste erori sau poate scapari intentionate s-au facut in spiritul povestii. Asa ca, vorbind de o animatie, treaca-mearga. Recomand mai ales acum in perioada de iarna... Sa vedem cum e partea a 2-a, desi marturisesc ca nu am asteptari prea mari. Nu vad ce anume s-ar mai putea spune pentru a suscita interes. 7,08.

Iata un film ce te binedispune din chiar prima secunda, adica inca din monologul de inceput. Transmite in fiecare moment o stare de bine cum de mult nu am mai resimtit la un film si mai ales vazut el in cinema. Marele merit si plus al filmului este Robert DeNiro. Si nu cred ca asta e o surpriza pentru cineva. Era de asteptat! Daca e sa fim carcotasi si sa punem sub lupa un produs final care ne-a placut, ne-a binedispus si ne-a transmis ceea ce trebuia, putem totusi sa catalogam interpretarea lui DeNiro ca fiind prea "constanta". Adica repeta acelasi tip de grimasa de la inceput si pana la sfarsit; are aceasi mimica si aceasi gestica pe toata durata filmului. Nu amplifica sau chiar sa simplifice macar aceasta stare, indiferent daca filmul o cere ci continua cu acelasi tip de interpretare pana devine deranjanta. E adevarat ca apar acele doua secvente, cea cu lacrimatul si cea cu puseul de tensiune, dar … tot un schimba nimic pe fond. Par cumva scene cazute la montaj si reintroduse in varianta “director’s cut”. Plus ca avem si acea puzderie de prim-planuri care tin sa surprinda si sa marcheze aceste fete-fete, (una peste tot, e adevarat, dar in ipostaze diferite), pe care le pune in permanenta personajul intruchipat de DeNiro. Ele, prim-planurile cu respectiva grimasa ajung sa lezeze vizual la un moment dat. Insa cu ajutorul starii de bine pe care o experimentam in mai toate momentele peliculei reusim sa trecem si chiar sa uitam aceste neajunsuri. Este doar o carcoteala in fond de la un fan declarat Robert DeNiro. Despre discursul feminist sau de egalitatea intre sexe, chiar daca este enuntat in cateva ocazii, nu vreau sa ma pronunt pentru ca prea mi-a placut atmosfera incat sa spun ca am simtit vreo directie anume. Pur si simple m-am lasat purtat de val. Si pe deasupra Jules, (Anne Hathaway), este atat de simpatica si de placuta in ceea ce face in acest film, iar conexiunea personajului ei cu noi, cu publicul este atat de puternica, asa ca putea sa spuna aproape orice ca i se trecea cu vederea. Concluzie, o productie mult peste asteptari care iti si creaza placere de a o viziona chiar si intr-o sala de cinema, lucru foarte greu de realizat pentru ceva ce se vrea inainte de orice, empatic si … sensibil. Iar cei ce gusta filmele stiu cat de greu e sa experimentezi asa ceva printre cutiile de popcorn. Nu e nici drama nici comedie nici family... , e doar bine si atat. Un 7,13 din toata inima. Recomand pentru 2 ore de binedispunere. Ps. S-a tinut mortis sa se apeleze si la o scena mai erotica, desi vulgara ar fi exprimarea cea mai buna, ca sa…? Chiar nu am inteles motivul dar cel putin in ultimii ani ai carierei, DeNiro in rolurile sale apeleaza la un astfel de umor. Poate o fi cauzat de vreo frustrare …. Whatever!

Probabil ca acum discut depre cel mai ilogic film din cate am vazut in toata viata mea. Despre felul in care este construita actiunea, elementele ce o declanseaza, modul in care ea se consuma, scenariul intr-un cuvant, asta dupa ce acceptam conventia ca acest film a avut un scenariu; eu spun ca este de prisos sa vorbim despre toate aceste lucruri in cazul de fata. Concret, avem un film razboinic si un luptator. Este tot ce conteaza. Motivatia lui, cum si de ce face ceea ce face sunt elemente secundare. Filmul este actiune in stare bruta. Iar la acest capitol, al actiunii, exceleaza. Pana si dialogurile sunt construite astfel incat noi sa fim concentrati doar la operatiunea de comando ce se desfasoara pe aproape toata durata proiectiei. Simple ca structura, replicile sunt memorabile. "Remember when I said I'd Kill you last? / I lied." de exemplu este amuzanta, citabila si contureaza un personaj simplu, onest si de care nu ai cum sa nu te indragostesti. Unidimensional, asa cum sunt toate personajele, filmul nu se incurca in nuante din acest punct de vedere, personajul interpretat de Schwarzenegger devine rapid un personaj emblematic al copilariei filmografice a oricaruia dintre noi cei care am parcurs acest film la varste destul de fragede. Si toti l-am vizionat in acea perioada in care, usor impresionabili, am conferit acestui personaj dar si celui ce-l interpreteaza statutul de erou al copilariei noastre. Ca si incheiere, trebuie sa spunem ca filmul este despre Schwarzenegger si despre eroul neinfricat pe care il personifica el aici. Este actiune pura si divertisment total. Vrei sa vezi o treaba bine facuta, un factotum ca la carte? Atunci trebuie sa i te alaturi lui John Matrix, (Arnold Schwarzenegger) si sa te lasi condus in lupta de el. Fara intrebari, fara analize, fara priviri critice. Doar film! 6,65!

Poate parea ciudat ceea ce am propus ca titlu la acest review, dar cred ca surprinde exact esenta filmului. Un film placut ca si film de familie, usor si amuzant. Insa sub nicio forma nu poate fi privit ca o productie serioasa cu o tema demna de reflectie. Incepe bine cu acele elemente de stand-up comedy iar apoi pare ca eplodeaza intr-o dezbatere politica a 3 candidati la prezidentiale. Insa... se stinge abrupt mult prea devreme. Odata cu aflarea rezultatelor alegerilor, filmul capata iz de comedioara ieftina ce face uitat tot acel inceput extrem de interesant si promitator. Poveste neplauzibila cu 2-3 actori ce intruchipeaza servicii secrete, firme care lucreaza pentru siguranta nationala sau agenti de tot felul. Efectiv, prin desfasurarea de personal din anumite scene, acestea aduc mai mult cu o problema familiala si nu cu o problema serioasa cum ar trebui sa fie un atentat la siguranta nationala. Total decredibilizat din aceasta cauza. Apoi vine Williams. El face exact ce stie. In acea prima parte, cam scurta ce-i drept, in care filmul promite, Williams este actorul potrivit in povestea ideala. Dar cand toata isteria se termina si filmul capata accente de film de familie, Williams acapareaza tot cu stilul lui expansiv, mai ales in monologuri. Si de aici la dezastru nu mai e nimic de facut. Impactul si importanta actiunii aluneca rapid in ridicol, iar comportamentul de clovn ia locul politicianului, fie el chiar si de conjunctura. Cateva replici raman insa memorabile si cateva glume chiar sunt de retinut. In rest.... prea mult Williams. Pacat ca s-a pierdut un film cu un potential urias. Iar asta e fara doar si poate vina regizorului. Da! Chiar vina marelui Barry Levinson! Pare total neimplicat in acest proiect, lucru de care iti dai seama mai ales daca privesti making of-ul filmului, un material unde, desi normal era sa fie condus de regizor, el apare doar la sfarsit sa ne spuna cum s-a simtit filmand la acest film. In rest ni se repeta iar si iar de catre protagonisti cat de mare este onoarea sa joci alaturi de Robin Williams. Cum improvizeaza el totul, cum are in cap viziunea finala a oricarei scene, cum intelege ce anume trebuie sa transmita in orice moment personajul pe care il interpreteaza. Dar asta nu e treaba regizorului? Intreb si eu. Un 5,98 pentru ceva ce putea sa fie o adevarata lovitura. Mare pacat!

Este foarte greu sa abordezi intr-o discutie de gen review un film clasic, cu atat mai mult un astfel de succes mult premiat si mult laudat. Totusi o sa incerc un fel de paralelism intre acele timpuri si modul in care este el perceput astazi. Foarte interesant dupa parerea mea este ca filmul incepe oarecum anestezic. Nimic nu ne pune in garda si nu ne pregateste pentru un astfel de final si mai ales pentru importanta lui in istoria omenirii. Episodul explodeaza la propriu incat si actorii par surprinsi, (bineinteles ca referirea la modul in care reactioneaza protagonistii in film la momentul bombardamentului este gandita si foarte normala in desfasurarea povestii, eu doar incercand sa fac o analogie ilara intre surpriza spectatorului si ceea ce se intampla pe ecran). Cunoscatorii vorbesc despre o ecranizare exceptionala, cu mult peste cartea care a stat la baza filmului. Nu stiu si nu ma pot pronunta in nume personal atata timp cat nu am citit cartea, si sigur nici nu o sa o fac. Asa ca trebuie sa aplec urechea la alte pareri. Din ce am inteles, filmul este mai masculin, mai introvertit si renunta la vulgarul limbajului si al situatiei, lucru ce ii confera un caracter mai cavaleresc. Oricum ar fi, rezultatul este unul incomensurabil. Acting-ul e perfect. Implicarea protagonistilor este una nemaiintalnita cel putin pana la acel moment. Un exemplu este cel al lui Sinatra care a solicitat expres sa i se atribuie un rol in acest proiect, iar cum bugetul filmului nu isi permitea un astfel de star in cast, Sinatra s-a multumit cu o suma modica de 8 mii de dolari. Iar prestatia e imposibil de cuantificat in bani, indiferent de moneda despre care vorbim. Drama, pentru ca trebuie sa deconspiram ca despre o drama vorbim, este ravasitoare. Tragedia dozata atinge maxime dupa maxime chiar daca intr-un moment anume al filmului nu parea posibila o suferinta mai puternica decat era ea atunci. Odata distrus un destin nimic nu tradeaza ca el mai poate sa isi amplifice suferinta. Dar aici e farmecul filmului, asta daca putem numi farmec aceasta stiinta de a radiografia durerea. Fred Zinnemann un maestu al genului drama si chiar al acestei asocieri de genuri drama-razboi, ne zugraveste un protagonist atipic, rebel, suferind, nu fizic ci sufleteste, distrus interior si care isi accepta cu o anumita noblete loviturile viitoare. Iar viata nu pare sa fie zgarcita cu acest idealist soldat indragostit. Indragostit de armata, de principii si de un suflet la fel de chinuit ca si al lui. Vazut prin standardele moderne, filmul nu isi pierde aproape deloc din mesaj sau atmosfera. In afara catorva scene teatrale, nimic nu este invechit sau sa tradeze cei peste 60 de ani pe care ii poarta atat de mandru acest film. (imi vine in minte nu atat acea secventa a sarutului ascuns in spuna valurilor ci acel preludiu al intrarii in mare a lui Milton; Felul in care priveste, asteapta si apoi acea fuga studiata si tipica vremii - este oarecum comica) Nota filmului ar trebui sa fie una imensa, pentru ca e clar ca in fata avem o capodopera a cinematografiei mondiale, dar eu personal ma impotmolesc in capriciile mici care declanseaza aceste actiuni universal valabile. Adica nu pot sa sufar alaturi de acest gentilom idealist cat timp tema reflexiei vine dintr-o mandrie prost inteleasa, dintr-un infantilism si un orgoliu sinonim cu prostia. Aceasta vanitate ce nu se poate distinge de trufie este declansatoare de nenorociri. Iar daca se mai adauga si o ingamfare masculina inconstienta care nu tine cont de consecinte, lipsa judecatii sau mai direct spus prostia este cea care iti vine in minte. Bineinteles ca filmul si problematica lui razbate dincolo de aceste mici greseli adolescentine. Chiar varsta frageda a acestor oameni in devenire este graitoare, dar totusi.... Nimic nu poate justifica un astfel de comportament si apoi sa te surprinda dimensiunea consecintelor. Poate de aia filmului ii lipseste tensiunea pentru ca tuturor acestor manifestari comportamentale le poti intui consecintele. Insa tensiunea este inlocuita cu succes putem spune de grandoarea faptelor si mai ales a istoriei care marcheaza povestea indivizilor in parte. In ciuda acestor oprelisti, filmul este remarcabil si o nota de 8,24 este normala.

Poate ca prost ca si catalogare a acestui film suna destul de dur. Dar standardul pe care si-l trasase singur Amenabar cu precedentele sale productii nu se pliaza deloc pe realizarea de fata. Unde mai pui ca si timpul de asteptare dintre proiecte, un 6 ani intre acest film si ultimul pe care il regizase, Agora, sau de ce nu , 11 ani intre acesta si ultimul lui proiect cu adevarat bun si care il reprezinta intr-adevar pe regizoul spaniol, Mar adentro. Filmul este corect din toate punctele de vedere. Este o creatie de manual. Amenabar conducand acest proiect de parca i-ar fi fost frica sa nu cumva sa ii fie identificata vreo greseala pe undeva, vreo lipsa sau vreo nepotrivire. Insa toata aceasta grija fura tot farmecul filmului. Este prea previzibil si prea meticulos aranjat. Nu are amprenta autorului, nu are elemente unice. Nu ai de ce sa te indragostesti si de ce sa iti reamintesti. E adevarat ca poveste nu ajuta deloc. Atat de normala si banala, pare "din vecini" inspirata parca, asa cum imi place mie s-o numesc. Iar daca e sa vorbim de deznodamant ... comunul atinge un maxim total nepotrivit pentru o pelicula. Amenabar scoate practic tot ce se putea scoate dintr-o astfel de poveste. Pana la un punct chiar ne face sa credem ca suntem in fata vreunei capodopere. Deh, regresia asta la care tot luam parte e de vina. Apoi totul se complica si se incetoseaza si de aici intreaga lume se naruie. Insa tensiunea este mentinuta magistral din punct de vedere regizoral, pana in fatidicile ultime 3 minute cand tot acest castel de sugestii, tot acest labirint pe care il sapa in mintea noastra a privitorilor se dezleaga sub forma unei iesiri ca si acea usa subreda de hambar. Dar cel mai rau e ca se constata ca tot timpul am fost in preajma acestei portite de scapare. Solutia era tot timpul langa noi, in spatele nostru, in lateral sau chiar in fata noastra. Sa nu innebunesti atunci? Daca Amenabar si-a facut treaba corect, scotand mai mult decat s-ar fi putut din poveste, singura lui greseala fiind doar acceptarea acestui proiect, protagonistul filmului a fost de-a dreptul exceptional. Un Ethan Hawke fenomenal! Cu o prestatie cred, dintre cele mai bune pe care le-a demonstrat vreodata; acel sevraj pe care il traieste detectivul Bruce Kenner, personajul pe care il interpreteaza Hawke este de-a dreptul molipsitor. Probabil ca inducandu-ne si noua aceeasi stare maladiva si asteptarile noastre sunt la fel de zdruncinate ca si ale acestui detectiv atunci cand intrezarim adevarul. De Emma Watson nu prea imi permit sa spun mai nimic. Apare sporadic, dar cand o face e in atmosfera filmului. Adica buna pana spre final. Oricum, timpul scurt pe sticla si mai ales personajul pe care il interpreteaza, personaj schitat doar de evenimentul in cauza dar si de cateva amintiri ce decurg din aceata investigatie, nu permit o evaluare cu ochi critic a prestatiei ei. Spoiler: Interesant de mentionat este si acea remarca de final. "...infricosator din toata aceasta poveste este ca noi am crezut-o...". Desi ea se adreseaza politistilor in calitatea lor de actori, nu ai cum sa nu o extrapolezi si asupra intregii audiente, dar mai ales a propriei persoane si sa incepi o analiza personala a felului in care poti sau te lasi influentat de astfel de lucruri. Un film slab ca sa nu ma repet cu catalogarea din titlu, un 6,16! Asteptam un alt nou proiect Amenabar poate peste inca 6, 11 sau cine stie cati ani.

Mel Brooks este unanim recunoscut ca si parintele acestui gen de comedie, desi nu el este cel ce a contribuit la nasterea lui. Ca si in alte domenii ale artei, lui Brooks i s-a atribuit acest titlu pentru ca el este cel ce a consacrat parodia ca si gen. Airplane! este si el, in felul lui, cam tot atat de revolutinoar pe cat a fost si Brooks pentru aceasta subcategorie a filmelor de comedie. Desi drumul era pregatit, pasii lui Brooks mai zarindu-se inca pe noua poteca ce se intrezarea formandu-se, Airplane! vine si incununeaza tentativele de pana atunci si reuseste sa deranjeze atat de mult incat sa fie luat in serios, criticat, laudat si apreciat in cele din urma. Mel Brooks si filmele de pana la Airplane!: (The Producers abea daca are o trimitere inofensiva la adresa unui alt film; Young Frankenstein se ia la tranta cu clasicele filme ale genului horror; in Silent Movie referirile sunt mai explicite dar pot fi numarate pe degete; High Anxiety este premergatorul si probabil filmul cu cea mai mare influenta asupra lui Airplane!, aici referirile fiind mult mai explicite, sunt atacate filme legendare si numarul trimiterilor este de ordinul zecilor). In productia fratilor Zucker si a lui Abrahams plaja filmelor la care se face trimitere este atat de ampla si de diferita, incat filmul are corespondenti in mintea oricarui spectator. De la animatie pana la clasice; de la romantice pana la succese de boxoffice. Nimic nu ii scapa. (Pinocchio, Casablanca, Shane, bineinteles Airport, atat cel din 70 cat si continuarea din 75, Jaws). Un caz aparte il reprezinta From Here to Eternity, parodiat si el, normal. Cum putea sa scape chiar filmul care are probabil cea mai parodiata scena, cea a sarutului de pe plaja, din istoria cinematografiei. Spuneam ca From Here to Eternity este un caz special pentru ca echipa ramasa celebra, ZAZ - (Jim Abrahams, David Zucker, Jerry Zucker), ce a realizat acest proiect interesant, marturisea ca nici macar nu a vazut filmul in cauza, film din care se extrage si se exagereaza aceasta secventa, dar ca ea este atat de uzitata in cinematografie si mai ales in segmentul de nisa in care se incadreaza si creatia lor, incat nu a fost obligatorie o vizionare in prealabil a mult premiatului film, asa cum nici pentru public nu reprezinta o conditie sine qua non. O cunoastere este totusi un avantaj, trebuie sa recunoastem asta insa. Revenind la "zburatoarele noastre", sa mai precizam ca umorul in Airplane! este aceasi marca inregistrata ZAZ. Aceleasi exagerari si repetari ale unei poante pana la saturatie; Aceleasi scheciuri aceleasi jocuri de cuvinte si acelasi umor de situatie, insa mult mai bine gandit si plasat in constructia peliculei. Cred ca asta este si punctul forte al comediei. Daca pana acum naratiunea trecea in plan secund, zeflemeaua si mistoul fiind in prim plan, aici si actiunea este la nivelul glumelor. Tot la remarcati intra si aparitia lui Leslie Nielsen in distributie. Desi cu o cariera de 30 de ani in spate, Nielsen nu se remarcase cu mai nimic in toata cariera. Fiind cu preponderenta un actor de televiziune, numarul serialelor in care apare este impresionant, amuzantul actor asa cum este el perceput in zilele noastre nu s-a remarcat cu mai nimic pana la acest proiect. Insa imprtanta lui Airplane! in cariera lui Nielson este imposibil de exprimat in cuvinte. Practic, actorul a ramas in acceptiunea publicului larg si s-a consacrat, ca actor de comedie, As indrazni chiar sa afirm ca era un actor predestinat parodiilor. Un film de urmarit, indiferent cum, unde si cu cine, indiferent de varsta, sex, religie sau rasa; un 7,03!