Ionupiratu

Nu stiu exact cum merge treaba cu marketingul pe la Hollywood dar la o distanta de doar cateva zile de la lansare acestui film, NASA anunta entuziasta ca pe Marte s-a gasit apa…coincindenta? Oricum e un lucru bun mai ales ca ambele „evenimente” s-au soldat cu o glorificare a stiintei in spatiul vast al universului, mai exact galaxia noastra si mai exact sistemul solar. Nu dau mai multe detalii tehnice pentru a nu iesi din expertiza de cinefil mai putin calificat in aceasta directie, orice ar fi la vizionarea acestui film veti afla multe chestii stiintifice interesante. https://piratulcinefil.wordpress.com/2015/11/01/the-martian-2015-primul-om-pe-marte/

In ultima perioada de timp, filmele despre regiunile Africii defavorizate au inceput sa ma sensibilizeze. The Good Lie este acel film ce scoate in evidenta felul de-a trai intr-un mediu neprielnic, supravietuirea printr-un trai rudimentar. O viata grea dar simpla care are partea ei de fericire, o existenta multumitoare daca n-ar fi existat o influenta exterioara nefasta din partea societatii ce are parte de “politicieni” brutali. In aceste locuri de o saracime extrema se intampla unul dintre cele mai groaznice razboaie, Sudanul e acel loc al actiunii unde razboiul civil face victime in dreptul nevinovatiilor. Personajele noastre sunt un grup de copii care supravietuiesc din satul lor devastat. Calatoria lor e lunga si plina de primejdii, viata lor de multe ori artanand de-un fir de ata. Se expune modul lor de viata prin evidentierea unor trasaturi simple si inocente: legaturile inter-umane sunt in prim-plan iar intrajutorarea frateasca trece peste barierele impuse de familie. In partea doua a familie descoperim rezultatul maturizarii fortate a grupului de copii si cum o iau pe drumul “modernizarii” in tara tuturor posibilitatilor. Pe acest drum descoperim un comic inteligent expus fara a leza personajele. Grupul de sudanezi au reusit sa supravietuiasca ivindu-se oportunitatea de-a pleca in State. Umorul vine din staruinta lor de-a se adapta la noul lor mod de viata, un umor care vine presarat cu multe momente emotionante. Cei dezavantajati inca de la nastere isi vor recastiga dreptul de-a trai decent, printr-un suflu nou, indraznet si plini de speranta. Sa nu uitam de partea religioasa a filmului, chiar daca e lasata intr-un plan secund joaca un rol foarte important in viata spirituala a personajelor. Daca nu sunteti multumiti de viata voastra va invit sa urmariti acest film, care va va arata ca un fund de borcan spart, o biblie, cateva haine zdrentuite pe tine, o oala si multa vointa te poate face sa razbesti in aceasta viata indiferent de greutati. Asta nu ca sa cazi in nemultumire de situatia in care esti, de mediul in care te-ai nascut care-ti da dreptul la o viata decenta. Un film inspirat din fapte reale, care se exprima intr-un mod cat se poate de simplu si uman, o apropiere emotionale care te va face sa militezi pentru situatia altora, fara a te intrista.

A trecut ceva vreme de cand n-am mai vazut spatiul inchisorii redat intr-un film bun, de la francezul “The Prophet” am asteptat pana la englezescul “Starred Up”. Daca primul ne reda un protagonist la varsta maturitatii cu o inteligenta sclipitoare, al doilea ne da din caracterul unui huligan tinerel care bate tot ce prinde. Dupa cum v-ati dat seama violenta face parte inevitabil din acest mediu plin de inadaptati ai societatii. Protagonistul nostru e un rebel caruia nu ii frica sa infrunte pe nimeni chiar daca e vorba despre “seniorii” inchisorii ori dusmanii naturali (gardienii). Un razvratit care-si asculta doar instinctul violent pentru a-si proteja spatele prin forta pumnului, un fel de-a intimida potentialii atacatori. Ar fi una din explicatii a ceea ce gandeste personajul principal chiar daca acesta isi pierde cumpatul aproape la orice situatie catusi de putin tensionata. De ce e un film bun, daca la toti le sare mustarul instantaneu?…raspunsul sta in realizarea realista cu ajutorul unor interpretari actoricesti solide care afiseaza multa incredere de sine. Un lucru dealtfel vital intr-un film ce trebuie sa emane testosteron din toti porii. Privit din alt unghi putem observa o actiune inteligent construita spre un thriller captivant care nu se da la o parte sa fie dur. Printre altele il putem vedea la lucru pe Jack O’Connell care se pare ca s-a antrenat destul bine pentru rolul din Unbroken si aud numai lucuri bune din partea filmului ’71…deci numai vesti bune, cel putin din partea acestui “nou star” care cred ca va confirma acest statut destul de curand. http://wp.me/p1eZXC-1Eb

Upside down, un film cu „fundu-n sus”, dacă îmi permiteți. Povestea desprinsă din S.F.-urile ce tratează societățile totalitare dintr-un timp imemorial, ne prezintă încă de la început cadrul filmului și ține o lecție puerilă de fizică enunțând cele 3 legi ale gravitației în lumea lor. Dacă nu a reușit să te plictisească detaliile ambigue de la început, pe parcurs se trezește în tine un sentiment de déjà vu, aducându-ți aminte de povestea din Iluzionistul sau In time, unde este tratată aceeași idee, a două personaje din lumi diferite și condiții sociale diferite, care ajung să se îndrăgostească iar cei din jur să nu fie de acord. „Iubirea este un univers aparte care nu ține cont de legile lumești” trebuia să fie tema centrală a filmului, cu lacrimi și suspans, cu scene de romantism și situații care să te țină lipit de scaun, însă nu-i. Filmul a fost totuși salvat (cât se mai putea) de prezența scenică a actriței Kirsten Dunst (ce suferea de amnezie și nu-și recunoștea iubitul din adolescență) și de calitatea imaginii. În rest, pot spune că filmul intră în Top 3 „Filme pentru care îmi pare rău că am banii pe bilet la cinema”, alături de Season of the Witchși Taken 2, unde pot spune cu mâna pe inimă că singura fază de suspans a fost la final, dacă reușește sau nu fata să facă parcarea laterală cu spatele. http://wp.me/p1eZXC-1cg

Extremely Loud And Incredibly Close e filmul ce imi atragea atentia prin alimbicatul titlu si nominalizarile la Oscar plus castigarea unuia de catre Max von Sydow intr-un rol secundar de-o compozitie profesionista unde experienta is spune cuvantul. Tratarea unui subiect sensibil in cadru istoric poate sa amelioreze efectele mai ales daca societatea difera iar parerile sunt impartite. Dar sensibilizarea publicului tot are loc printr-o poveste istorisita cu emotie si perfect directionata inspre o drama creata in context istoric unde experientele personale primesc din tragismul situatiei. Cum prin interpretarile tinerilor actori se descopera mici talente actoricesti in niste copii, asa pot zice ca Thomas Horn are o prestatie de apreciat. Trecand mai departe la rolurile partiale ale Sandrei Bullock si Tom Hanks, celebritatea lor nu trece mai departe de 2 nume pe un afis iar locul lor ar putea lejer sa fie luat de alti actori. Filmul se lasa cu niste mistere la nivel de personaje unde desfasurarea actiunii ne arunca intr-o poveste ce nu ne lasa sa exploram din psihicul acestor personaje. Pentru o aventura alaturi de copilaria mai ciudata a unui copil merita sa vizionati din curiozitatiile specifice acestei varste, un film ce ne prezinta o lume vazuta prin ochii unui copil. http://wp.me/p1eZXC-1aP

Se pare că am ajuns la cinema cu gândul că printr-o minune voi descoperi o continuare, unde primul film să îi dea din originalitate ori să descopăr acelaşi Liam Neeson, cu o înterpretare ideală de mare agent, într-o acţiune plină de artificii inteligente. În final am ajuns să văd a fost doar o faţă mai îmbătrânită a actorului plus un început ezitant, ce dorea să ne dea motivele de-a lupta pentru cei dragi, rezultând doar niste momente “emoţionante” care forţează sensibilizarea spectatorului, ce sigur a venit să vadă acţiune pură, nu smiorcăieli. Dacă ai trecut peste intro-ul neadecvat şi nu te-ai enervat destul, ţi se aruncă în faţă o a doua răpire care de data asta e de mari proporţii, unde Instanbul e martorul unei răfuieli între familia balcanică şi cea americană. Inteligenţa nativă americană expusă în mod “obiectiv” ne face să “asistăm” la o luptă nedreaptă http://wp.me/p1eZXC-1c1

Rareori ajung sa vad comedii prafuite de trecerea anilor, si atunci cu ocazia unor recomandari de incredere. Catch and Release o pelicula aparuta prin 2006 se sprijina pe comedia cu accente romantice plus o urma de drama infiltrata inca la debutul filmului. Ciudat e faptul ca povestea are in prim plan un personaj absent dar care hotaraste decisiv soarta actiunii prin secretele descoperite treptat din trecutul sau. Un film usor ce se remarca prin momentele de liniste unde vocea protagonistei “planeaza” in cateva randuri asupra povestii cu unele concluzii de inceput si de final. Un film de vizionat ce face parte din categoria: “viata dupa un eveniment nefericit unde unul dintre iubareti dispare la propriu ori figurat, greii pasi spre alta viata intr-o expunere progresiv optimista”. Un film care mai are si o distributie cu actori mai putin intalniti: o Jennifer Garner parca uitata si demult disparuta, un Timothy Olyphant cu o imagine nu prea buna pentru mine plus un Kevin Smith descoperit recent, destul de comic. http://wp.me/p1eZXC-1c7

The Best Exotic Marigold Hotel un film cu actori britanici trecuti de-a doua varsta, care bat in retragere intr-un teritoriu istoric cunoscut lor. O Indie care la inceput parea prea salbateca pentru gusturile unui grup de pensionari care veneau sa-si caute linistea. In mod surprinzator acest loc ajunge sa fie un loc de relaxare, mai bine zis de redescoperire a fiecaruia dintre vizitatorii insulari. O serie de situatii create pentru a dezvolta in paralel povesti de viata ce se intregesc prin puncte comune si asemanari inevitabile. Exotismul civilizatiei indiene este completat de elementul strain present, ce scoate in evidenta diferente intre stilurile de viata. Cei proaspati sositi aveau probleme de integrare, comportamentale (stres,agitatie, anxietate) in contrast cu stilul de viata simplu al gazdelor. Un film catalogat comedie care se dovedeste a fi o drama cu zambetul pe buze, ce povesteste deseori pe un ton sfatuitor, specific unor persoane trecute prin viata. Am auzit atatea lucruri bune despre acest film ce s-au dovedit a fi false, un film usor crispat ce nu trece peste medie. http://wp.me/p1eZXC-1cN

Dacă il stiti pe Ben Afleck înseamna că ati aterizat unde trebuie, pentru ca ultimul sau film regizat/jucat nu de mult timp ruleaza in cinematografe. Proiectele sale anterioare din rol de regizor dar si de actor, au fost rind pe rind apreciate, totul a inceput in 2007 cu Gone Baby Gone. In 2010 isi intarea pozitia de regizor prin excelentul film, The Town, iar recent de cateva zile si-a dezvaluit ultima capodopera pe nume Argo. De data asta are in plan reconstituirea in stil propriu a unui eveniment istoric la mica apropiere de noi. Mai exact prin anii 1979-1980 cand in Iran izbugnise celebra revolutie cu luare de ostatici americani. O criza diplomatica internationala ce ajunge sa fie plasata la modul cel mai inteligent intr-un thriller cu accente comice. Eticheta pusa: “inspirat din fapte reale” ii da alura de drama din micro-universul unei familii ori ceva colt de lume uitat, nu e deloc asa deoarece avem de-a face cu evenimente istorice din convulsiva perioada numita “razboiul rece” unde orice “incalzire” ne privea pe toti. In principal ni se ofera o perspectiva din partea cuiva care nu vrea sa-si atace compatriotii, o relatare cinematografica unde sunt expuse cauzele si efectele unui conflict dintre doua lumii diferite, doua civilizatii diametral opuse. Inceputul explicativ istoric plus alte cateva intro-uri de acest gen ii da pe buna dreptate filmului o veridicitate din punct de vedere istoric. O misiune de salvare ce reuseste sa te tina in suspans de-a lungul celor 120 de minute, o desfasurare a actiunii ce iti retine atentia in mod inteligent. Ben Affleck in dublu rol ne surprinde din nou, un lucru ce se va reflecta intr-o viitoare posibila nominalizare la Oscarurile ce urmeaza . De remarcat ar mai fi John Goodman, pe care e placut sa-l revezi intr-o forma buna, pus pe glume alaturi Alan Arkin. Placut impresionat am ramas de refacerea decoristica specifica acelei perioade, de atmosfera ce relativ coincide cu anii 80′, de moda vizibila la nivel de costumatie si comportament al personajelor. Cat priveste poporul iranian, populatia rasculata, regimul dictatorial, toate creeaza o tensiune puternica asupra derularii actiunii. Arata cat se poate de real protestele, luptele contra dusmanului occidental reprezentat de americani ce iau dat peste cap traditiile si bunul mers al tarii. P.S. nu pierdeti scena de final cu Jack Nicholson… http://wp.me/s1eZXC-argo

Cum Hollywood-ul trage cu dintii si reface, lanseaza si reediteaza serii celebre, asa se naste o noua fata a trilogiei Bourne. In aceasta directie se indreapta si noul personaj ascuns, care se pare a impartasit aceiasi soarta cu agentul Jason Bourne, dar in alte imprejurari. Desele trimiteri la filmele anterioare, mai exact la celebrul personaj ne demonstreaza ca filmul traieste din amintiri, ca intreaga actiune cunoaste stereotipii deja intalnite. Toate ar fi bune si frumoase daca la nivel de calitate a peliculei s-ar reflecta evidenta superioritate a idei de actiune, a urmaririlor disperate, paranoia si sensurile politice (des uzitate in aceasta franziza) dar totul ajunge la o mediocritate vizionabila. Totul pare a fi un prequel menit sa dezvaluie si mai multe dedesubturi dubioase, mai multe secrete cu agenti serviciilor speciale tratati ca niste soareci de laborator cu tot felul de chimicale, meniti sa fie transformati din niste soricei fricosi in ceva soi de sobolani teleghidati. Chiar daca imi place in general cum joaca Jeremy Renner de data asta a nimerit intr-o situatie deloc favorabila talentului sau. Inteligenta intrebare care trebuia sa si-o puna inainte sa lanseze filmul: “Are we lost?” http://wp.me/p1eZXC-1a7

In cautarea unui film mai recent prin lumea pirateriei am descarcat din greseala un alt film decat pe cel care-l cautam initial…astfel am ajuns sa vizionez The Savages care dupa un control de calitate pe IMDb, ce indica un 7,2 promitator, distributia in cele din urma a fost un moment hotarator…dupa ce am vazut ca Philip Seymour Hoffman isi face aparitia alaturi de Laura Linney (ce primeste o nominalizare la Oscar pentru rolul jucat)…niste criterii care in ultima vreme au hotarat de fiecare data decisiv in batalia pentru vizionare. Cand vorbim despre The Savages pot afirma ca avem parte de-o drama in adevaratul sens al cuvantului iar alaturarea cuvantului comedie nu cred ca isi are locul, doar atunci cand niste rare situatii profita de ocazie si transforma momentul in ceva amuzant. Desfasurarea actiunii e una liniara ce nu schimba sentimentul de tristete intretinut de-o atmosfera apasatoare, intrerupta pe alocuri de un soundtrack agravant. Filmul pare a fi menit de-a relata fidel o bucata din viata reala, o apropiere regizorala fata de realitate, ce sigur isi propune sa expuna trairile si sentimentele unor personaje ce se confrunta cu niste probleme expuse in mod realistic.

Anul acesta filmele blockbuster au invadat marele ecran iar cei de la Disney si-au jucat asul din maneca prin intermediul lui John Carter si o mica avere drept finantare, astfel au pierdut pe mana lor o viitoare franciza prin curioasa nepopularitate de care a avut parte. Filmul incepe brusc, ne vara direct in poveste, efecte preluate parca de pe alte galaxii cinematografice, dupa care urmeaza introducerea personajului principal intr-un mediu total diferit (undeva parca prin Anglia) sub numele Carter…John Carter, dar surprins ca vremea specific britanica se pare a fi doar o priveliste de prin tinutul american Virginia. Cu micile ezitari de inceput, povestea isi impune treptat ritmul si ne dezvaluie din universal propriu o serie de particularitati ce iti atrag atentia, o serie de personaje ce iti intretin imaginatia bogata. O desfasurare cursiva ce te mentine cat de cat in suspans pastrand pe parcurs din misterul ce urmeaza a fi dezvaluit. Raman la parerea ca acest film putea avea linistit o continuare iar pentru un esec financiar e nedrept sa nu mai vedem din aventurile acestui personaj simpatic. http://wp.me/p1eZXC-1aW

Nefiind un “cunoscator” al faimosului regizor Tim Burton si al filmelor sale, nu pot sa ma exprim din punct de vedere calitativ facand comparatie cu fostele sale productii cinematografice. Pentru mine impresia care mi-a dat-o respectivul film, Dark Shadows a fost ca decorul plus personajele aveau parca din alura celor din familia Adams. Mai departe am ramas placut impresionat de povestea amicului nostru vampir pe nume Barnabas (Johnny Depp), in jurul caruia se invarte o serie de persoane care mai de care mai ciudate: o familie de renume, cu blazonul prafuit de trecerea timpului. Prin intermediul personajelor atmosfera inchisa in culori sumbre este perfect completata de-o desfasurare a actiunii in stil gotic-hipiot. E benefic un astfel de film, pentru a mai schimba din coloristica cinematografica, de-a vedea noi creatii, de-a explora alte teritorii unde viziunea cel putin din punct de vedere al imaginii e diferita si placut redata in sens artistic. http://wp.me/p1eZXC-1bo

In mod spectaculos si miraculos am ajuns in cinema la filmul supranumit Piranha 3DD ca fiind ultima achizitie de cel mai prost gust a unui scenariu expus pe marele ecran. Inainte de intrarea in cinematograf un viitor spectator de pestii cu dinti de rechini era sorbit cu totul de reclama aferenta a acestui film, la care nici nu-mi imaginam o vizita pe ascuns. Aceasta tentativa de pelicula arata ca un rahat cosmetizat unde niste actori isi manjesc intreaga filmografie. Din trailer ti se promitea dubla actiune, dublu 3D (nus tiu cum o fi si ala) adica dublu fata de prima parte pe care n-am vazut-o. Ce am vazut eu din toate promisiunile a fost o dubla prostie dublata de-o dubla lipsa de idei decente unde nudul ajunge ca atractie pentru un public ce plateste asemenea stupizenii (nu de alta cu bilete moca). Pot sa-l consider ca a fost pe de parte cea mai proasta experienta la cinema, cu prea mult zel de-a arata tot ce inseamna praf in ochi si furt pe fata a celor care au asteptat un fel de parodie cu atatia actori pe metrul patrat…alte cuvinte nu gasesc la adresa acestei tentative de film si va recomand cu draga inima sa nu-l vizionati numai daca vreti sa fiti oripilati de prostia umana transpusa cinematografic… http://wp.me/p1eZXC-1a1

O dată ajuns în faţa acestui film te loveste o briză de non-conformism şi un start anevoios unde fiecare actor îşi face timid intrarea pe scenă, astfel ne întâlnim cu o trupă de ciudaţi ce ar trebui ca imediat să dea startul sesiunilor de râs. Adevărul e că băieţi nostri au nevoie de un “kick”, de-o intervenţie stranie din alte galaxii, un brânci extraterestru menit să precipite lucrurile. Un trailer împopoţonat cu faze comice a făcut doar să culeagă poante din prea puţinele existente în film, asteptam o explozie de situaţii comice unde protagonisti nostri să fie cei responsabili de un nou show al comediei sărite de pe fix, rezultatul fiind doar pe alocuri acceptabil pentru un consumator de comedii cu o asemenea distribuţie. în continuare despre cei 4 “alien hunter” http://wp.me/p1eZXC-1at

Pe eroul meu preferat n-am ajuns sa-l vad la cinema si asta m-a costat cu o amanare de la vizionare pana nu de mult timp. Cum la inceput priveam suspect acest reboot, mai ales datorita schimbarii complete a distributiei unde mai tanara generatie (Andrew Garfield si Emma Stone) si-a facut loc, nu ii dadeam mari sanse de reusita dar incet, incet ma obisnuisem cu ideea. Intre timp citisem cronici/recenzii, de multe ori nimic entuziast cu referire la paianjenul nostru, eram curios de “noile” aventuri si aflasem de-o noua directie, cea emotionala. In cele din urma “uimitorul” Spider-Man m-a surprins. Apare intr-un nou look sub forma adolescentului ce da piept cu primele batalii din viata de super-erou si nu numai. O initiere unde se evidentiaza eroul din spatele mastii, i se trateaza emotional caracteristicile umane de la baiatul razvratit si indragostit la cel responsabil si luptator pentru un anume tel. Cu toate acestea nu i se reduc din calitatile de justitiar iar personajul antagonist pe care-l urmareste e pe masura. Unul dintre punctele forte e umorul de care dispune, perfect pentru a mai destinde spectatorul intre momentle de actiune. Actiune e una debordanta, in stilul care ne obisnuisem, de la descoperirea noilor super-puteri pana la intregi scene de actiune unde abilitatile de super-erou sunt scoase in evidenta. “No one seems to grasp the concept of the mask…” http://wp.me/p1eZXC-1bS

Comedia romantica e tot timpul prezenta la nivel de noutati mai ales in timpul sarbatorilor specifice, o categorie de film ce supravietuieste si furnizeaza noi scenarii menite sa emotioneze sufletele indragostite. Si dupa cum v-ati dat seama, ideal e sa-l privesti alaturi de persoana iubita, astfel filmul respectiv isi indeplineste scopul pentru care a fost realizat. The Vow incadrat in aceasta parte a lumii cinematografice reuseste prin povestea de care dispune sa creeze o atmosfera cu diferite straturi, cu diferite accente de emotie, romantism si haz. In acest context avem 2 actori cunoscuti: Rachel McAdams si Channing Tatum ce fac o pereche ideala pe marele ecran, au acel ceva, cum se zice o chimie existenta ce da o alta culoare filmului. Daca ar fi nevoie sa recomand o comedie romantica cat de cat recenta, The Vow ar fi prima alegere…pentru o istorisire ce are parte de-o atmosfera romantica si deseori plina de sentiment, v-as indruma sa va delectati cu un traseu idilic intre doua persoane ce intregesc sentimentul de iubire.

Blue Velvet e unul dintre filmele aclamate de breasla criticilor, ridicat in slavi pentru experimentarea nebuniei, misterului intr-un mod aparte, eu as zice ciudat. Apare in prim plan prin 1986, regizat de David Lynch (Mulholland Dr. , The Elephant Man …) ce are bunul obicei de-a se exprima intr-un fel de neinteles, cand vine vorba de-a pune in scena actiunea unui film. O viziune atat de diferita incat face din Blue Velvet ceva special dar la modul bolnavicios, o “incalcare” a obisnuitului cinematografic incat sa zici: da, mai exista si astfel de filme… As lauda modul prin care creeaza misterul si sustine atmosfera tensionata, un rol important fiind atribuit coloanei sonore, ce uneori are linistea ireala de-a se desfasura alaturi de scene care ar trebui sa beneficieze de dramatism la nivel de sunet. Nu recomand o vizionare, desigur daca nu vrei sa descoperi o lume bolnava plina de scene tulburatoare, explicite in ale violentei si abuzului… intr-o atmosfera comparabila cu un cosmar mai mult decat tulburator, mai exact, greu de imaginat. “Like a flame burning brightly…But when she left…Gone was the glow…Of…Blue velvet…But in my heart there’ll always be…Precious and warm a memory…Through the years…And i still can see… Blue Velvet…Throuh my tears…” http://wp.me/1eZXC

1992 un an dintr-o epoca demult apusa pentru filmul western dar cu o aparitie surprinzatoare pentru genul acesta de film. Unforgiven s-a incapatanat sa apara pentru a nu face uitata perioada cand incaierarile, gloantele suierand si privirile atintuite pe armele adversarului faceau parte din situatiile de prim rang in cadrul scenariilor ce prindeau contur prin actiunea desfasurata pe preriile din America insorita. Clint Eastwood regizeaza si joaca in rol principal dupa cum ne-a obisnuit in proiectele sale de-a lungul timpului, o face perfect in ambele ipostaze si aduce alaturi de el la nivel de distributie cateva nume mari dupa cum urmeaza: Morgan Freeman si Gene Hackman. In esenta nu avem de-a face cu un western clasic, defapt fiind vorba despre o drama ce se foloseste perfect de fundalul oferit de genul western, reusind o combinatie ideala pentru a reinventa, surprinde prin noua viziune aruncata peste viata “pistolarilor”. O versiune umanizata ce se “ocupa” de prezentul personajelor prin prisma trecutului inflacarat al vietii lor plin de patos in ale impuscatului, adevarate legende vii cand venea vorba de manuit o arma in tineretea lor…un trecut pentru care fiecare va plati intr-un fel sau altul. Westernul s-a transformat, incat sa nu-si dea ultima suflare, o gura de aer binevenita inainte ca totul sa se stinga in negura istoriei acestui gen de cinematografie… “He should have armed himself if he’s gonna decorate his saloon with my friend…Funny thing, killin’ a man. You take away everything he’s got and everything he’s gonna have.” http://wp.me/1eZXC

Pe ideea de mai sus merge toata actiunea filmului, pe parcursul careia Liam Neeson a “naufragiat” alaturi de camarazii de zbor intr-o adevarata mare alba. Undeva pe un munte viscolit, haituiti de-o zapada interminabila si o serie de lupi parca desprinsi din basmele mioritice. Ideea filmului e una relativ cu probleme ce necesita o viziune inspirata de-a transforma totul in ceva inteligent, pentru a satisface privitorul dornic de ceva ingenios in ale scenariului. A dorit sa combine mai multe elemente pe metrul patrat: tentativa de horror, un thriller mai rasarit, actiune pierduta, “aventuri” de tot rahatul, o incercare de inserare a unei povesti de dragoste pentru a da mai mult dramatism povestii…sfarsind ca film specialist in aparenta supravietuire. The Grey nu a facut nici una nici alta, s-a luptat cu nametii si o haita de lupii sfarsind tragic la nivelul unui film mediocru. De punctat ar fi incercarea de-a aduce dramatism prin intermediul fiecarui personaj si cateva scene ce te mai fac sa tresari din cand in cand, sa te gandesti: “I’m still alive” “Once more into the fray. Into the last good fight I’ll ever know. Live and die on this day. Live and die on this day.”