maddaatu

După ce Bernardo Bertolucci a șocat în anul 1972 cu filmul Ultimul Tango la Paris, iată că în 2003 ne-a adus The Dreamers, un film pe un fundal politic, în care se respiră filme și în care jocurile sadice sunt la ele acasă. Paris. Mai 1968. Jean-Pierre Leaud își ține discursul în față la Cinematheque Francaise înconjurat de susținătorii lui Henry Langlois. Facem cunoștință cu Matthew(Michael Pitt), americanul venit la Paris pentru studii și care își petrece timpul în cinematografe. Apariția fermecătoarei Isa(Eva Green) legată de porțile cinematografului poate impresiona pe oricine. Întâlnind-o pe ea și pe fratele ei Theo(Louis Garrel), Matthew se pregătește fără să știe de o lună cum nu a mai avut niciodată. Este ușor să rămâi impresionat de cei doi frați siamezi. Comuniști, luptători pentru cauza lor, duc o viață boemă în Parisul anilor ’60, în care filmele sunt viața lor. Replica Isei: I entered this world on le Champs-Elysees 1959. On le trotuar du Champs-Elysees. And do you know what my very first words were? New York Herald Tribune! ne arată că cei doi frați nu existau înainte de Noul Val Francez, aceasta fiind o replică din filmul A bout de souffle(1960) de Jean-Luc Godard, unul dintre inițiatorii Valului. Faptul că părinții celor doi frați sunt plecați timp de o lună, lă dă acestora ocazia perfectă de a-l invita pe Matthew să stea cu ei. Recrearea scenelor din Bande a parte(1964) sau Scarface(1932) le dă ocazia perfectă de a-și pune în joc planurile. Deși au reușit să bată recordul din Bande a apart și au parcurs Louvrul în 9 minute și 28 secunde, iar Matthew a fost acceptat în grupul lor, dorințele Isei și ale lui Theo sunt departe de a fi îndeplinite. Deși relația dintre Theo și Isa poate fi văzută ca una incestuoasă, totul se rezumă la faptul că cei doi au rămas la fel de apropiați ca în copilărie, fără să-și de-a seama că o dată cu maturizarea, ei ar trebui să se gândească de două ori la relația lor pentru a-și da seama dacă nu cumva fac vreo greșeală. Matthew este singurul care își dă seama că deși o iubește pe Isa, nu va avea niciodată o șansă din cauza apropierii prea mari dintre ea și Theo. Luna petrecută în apartamentul din Paris este întreruptă de realitate și mai exact revoluția din mai 1968. Deși Theo era un susținător al lui Mao Zedong și credea că lumea are nevoie de cultură și nu violență, va uita de convingerile lui și va ieși în stradă împreună cu Matthew și Isa. Deși Matthew încearcă să-i convingă să se răzgândească și să renunțe la cocktail-urile Molotov, nu mai există șansă de întoarcere. Isa și Theo vor fi mereu nedespărțiți, două persoane care vor forma un întreg și care vor trăi în continuare în universul format de ei, și asta doar dacă vor supraviețui revoluției.

Intrând pe http://www.cinemarx.ro/ la evenimente am observat ca în 22 aprilie acum mulți ani, mai exact în 1966 s-a lansat Masculin, feminin al lui Godard. Am uitat complet de film până azi. De obicei cand îmi place un film mă uit de cel puțin 2 ori la rând, iar când îmi place foarte mult îl revăd de mai mult de 10 ori(The Dreamers ). Masculin, Feminin intră în prima categorie. Cred că dacă Godard ar fi rămas la titlul The children of Marx and Coca-Cola, mesajul filmului ar fi fost transmis mult mai bine( și în plus e mult mai cool să spui că ai văzut un film cu titlul acela decât Masculin, feminin-mesaj transmis pt snobii din toată lumea:)). Acesta a fost defapt primul film pe care l-am văzut cu Jean-Pierre Leaud de la Les quatre cents coups(1959) încoace, înafară de cameo-urile din Pierrot le Fou, Alphaville sau Week-end. În mod clar mă așteptam la un joc actoricesc pe măsură și pot spune că micul Antoine( din păcate Leaud a scăpat foarte greu de personajul din Les quatre cents coups, acesta fiind și motivul pentru care a ales să lucreze atât de mult cu Godard) nu a dezamăgit nici de data aceasta cinefilii înrăiți și criticii totodată, dovadă fiind premiul obținut la Gala Ursului de Aur de la Berlin, acesta fiind echivalentul Oscarului în Germania. Pentru a avea o cronică completă, un rezumat al filmului este absolut necesar, deși la capitolul povestit filme nu stau atât de bine. Personajul principal este Paul, un parizian de 21 de ani, care tocmai terminase serviciul militar și este adept al comunismului. El o cunoaște pe Madeleine Zimmer, o tânără care lucrează la o revistă de modă, dar al cărei vis este să devină cantareață. Relația care se va dezvolta între cei doi poate fi caracterizată ca una dintre copiii lui Marx și copiii Coca-Cola(idee relevată și de unul dintre subtitluri), militantismului politic al lui Paul fiindu-i opusă superficialitatea Madeleinei. Cred că primul lucru care m-a făcut pe mine să văd filmul a fost Godard, având în vedere că el este regizorul, dar pentru necunoscători trebuie neapărat amintite motivele mai evidente și anume Jean-Pierre Leaud. Acesta reușește să facă din Paul un personaj ușor de îndrăgit, cu umorul lui specific. Fața lui, în anumite scene e de o inocență care te face să te întrebi cum ar putea el să fie interesat de partidul comunist. El trece prin viață cu un anumit scop/atitudine accidentală greu de explicat. Apoi e Madeleine, cu părul ei negru aranjat perfect, cu confuzia ei despre dragoste vs. sexualitate care reprezintă într-un fel fata Noului Val Francez. Madeleine e nesigură dar în același timp are un plan și o agendă bine definite. În principal Masculin, Feminin reprezintă tranziția lui Godard de la primele filme ale acestuia la cele care experimentează cu politica. Deși poate părea ciudat, acest lucru îl transformă într-un film plăcut și poate cea mai bună introducere în filmele lui Godard din anii ’60.

Filmul autobiografic al lui Andrei Tarkovsky a fost văzut de multe ori ca fiind unul greu de înțeles și care dă impresia că e plin de simboluri ascunse. De fapt, ceea ce Tarkovsky transpune este doar drama unui bărbat de 40 de ani pe patul de moarte care regretă unele lucruri din trecut și care dorește doar iertare. Descoperirea lui Tarkovsky poate schimba percepția unui om asupra filmelor deoarece tehnica lui de a reda anumite scene este un aparte care îți dă impresia că ceea ce vezi e special față de tot ce s-a mai făcut până atunci. Oglinda este artă pură. Decizia alegerii tatălui regizorului( n.r Arseny Tarkovsky) pentru a citi propriile poezii pe parcursul filmului a schimbat percepția asupra unor scene care de altfel nu ar fi reprezentat un anume dramatism. Cheia înțelegerii filmului este chiar titlul. Imaginea soției naratorului o reflectă pe cea a mamei, iar copilul acestuia îl reflectă chiar pe el în copilărie. Acesta a fost și motivul pentru care Tarkovsky a folosit aceeași actriță pentru a interpreta rolul soției-Natalya și al mamei-Maria. De asemenea, băiatul care îl interpretează pe fiul naratorului-Ignat, aste același actor care îl interpretează pe narator( Aleksei) la vârsta copilăriei. Pentru a viziona Oglinda și pentru a înțelege în totalitate subiectul, filmul nu trebuie analizat scenă cu scenă. Dacă scena filmată în tonuri de sepia reprezentând un copil care intră în casă cu o sticlă de lapte în mână și care se oprește în fața unei oglinzi, nu înseamnă neapărat că esxistă vreun simbol ascuns. Nu trebuie uitat faptul că filmul este unul autobiografic iar acea scenă putea fi chiar o amintire din copilărie pe care Tarkovsky a încercat pur și simplu să o transpună pe celuloid. De asemenea, scena levitației apare deoarece regizorului i s-a părut pur și simplu magică. Cel mai bun mod de a viziona Oglinda este de a lăsa deoparte încercările de a analiza filmul și pur și simplu să urmărești povestea lui Tarkovsky iar la final să realizezi că timp de 2 ore ai văzut un film care chiar se încadrează în cea de-a 7-a artă.

Deși în prim plan avem relația dintre cele două personaje, Paul și Jeanne, în Ultimul Tango în Paris Bertolucci aduce într-un plan secundar filmele si jocul actoricesc din anii ' 50 și Noul Val Francez. Pe de-o parte îl avem pe Paul interpretat de Marlon Brando care reprezintă anii ' 50 și astfel se face trimitere la filmele lui Brando A streetcar named Desire și On the waterfront. Pe cealaltă parte îl avem pe Tom interpretat de Jean-Pierre Leaud, iubitul lui Jeanne, reprezentat al Noului Val Francez, personajul lui fiind bazat pe Jean-Luc Godard. Tom este un visător care nu realizează că Jeanne nu prea îl bagă în seamă și nu îi ia în serios filmul pe care încearcă să-l facă. Jocul actoricesc al lui Marlon Brando este superior față de toate filmele lui de până acum. În Ultimul tango în Paris personalitatea lui Brando se îmbină cu cea a lui Paul, iar astfel se ajunge ca personajul să fie confundat cu actorul. Acest lucru s-a întâmplat poate și din cauză că Brando și-a improvizat majoritatea replicilor și a introdus părți din viața personală în cea a personajului, cum ar fi povestea despre mama lui care l-a învățat să iubească natura. Motivul pentru care Jeanne, interpretată de Maria Schneider, a fost de multe ori neînțeleasă a fost din cauză că Bertolucci nu i-a dezvoltat personajul deoarece el s-a axat mai mult pe Paul. de altfel, în Ultimul tango în Paris femeile sunt puse într-o lumină proastă. Jeanne este fata naivă care acceptă jocurile și regulile lui Paul fără să se gândească la consecințe și care nu îl ia în serios pe iubitul ei Tom. Și soția lui Paul ne este prezentată ca cea care a înșelat și care s-a sinucis fără motiv aparent. De aici poate veni și dorința lui Paul de a se detașa de lume și de a avea relații cu o fată pe care abia a întâlnit-o și căreia nu vrea să-i știe numele. În mod normal faptele lui Paul și anume de a-și pune fanteziile în practică, sunt de condamnat, dar nu și motivele. Rănit de faptele soției, el a vrut ceva în care să nu se implice iar atunci a apărut Jeanne. Este de menționat faptul că ea nu a fost niciodată forțată să se întoarcă în apartament. Ea s-a întors din proprie inițiativă îndrumată de curiozitate. Jeanne este o fată indecisă care nu știe dacă să-și continue relația cu Tom care a cerut-o în căsătorie sau să se întoarcă la Paul. Când se va întoarce în apartament și nu îl va găsi pe Paul, va ceda nervos și se va refugia în brațele logodnicului încercând să treacă mai departe. Din păcate, când Paul se va întoarce la ea, aceasta nu va mai dori să aibă o relație cu el, deși el îi mărturisește că o iubește și e decis să înceapă o relație adevărată cu ea. Încercând din răsputeri să o convingă, fuge după ea, iar când o ajunge din urmă, va fi împușcat de Jeanne. Finalul filmului seamănă foarte mult cu cel din A bout de suffle de Jean luc Godard. Michel Poiccard din filmul lui Godard are aceeași soartă ca cea a lui Paul. Și el se deschide în fața persoanei iubite și va încerca să aibă o relație cu ea, dar din păcate îl denunță la poliție pe motiv că nu simte nimic pentru el. Din finalui tragic al celor două personaje reiese faptul că până la urmă ți cei mai puternici bărbați, stăpâni pe sine pot fi învinși de o femeie.