Maria L.

Am vazut "Simpsley" ieri seara si sincer, am avut sentimente mixte. E o parodie asupra filmelor de crimă, dar cu personaje animate care sunt desenate intr-un stil cam... simplist? De aici probabil si numele. Partea buna e ca filmul nu se ia prea in serios. Umorul e destul de direct, chiar prost uneori, dar asta functioneaza. Mi s-a intamplat sa rad la cateva scene, mai ales cand personajele fac chestii absurde. Vocea în dub românesc e ok, nu deranjanta. Dar am avut probleme cu pacing-ul. Sunt cateva scene care se intinde prea mult, iar povestea e destul de plata. Asteptam mai multe plot twisturi, mai mult dinamism. Comparat cu ceva gen "Zootopia" sau chiar "The Bad Guys", aici scurteaza pe profundime. Animatia e necesara pentru ce incearca sa faca filmul. Nu e wow-ul, dar merge. Personajele principale au anumit charm, insa secundarii sunt neinteresanti. Mi-a placut experienta, dar nu e filmul pe care il recomand cu pasiune. E ok sa il vezi o data, mai ales daca vrei ceva ușor, fara prea mult effort mental.

Sincer, nu eram sigură dacă mai e nevoie de o patru după ce al treilea film mi-a rupt inima atât de frumos. Dar Toy Story 4 m-a surprins plăcut, chiar dacă nu e perfectul pe care l-așteptam. Ce m-a lovit cel mai tare e povestea lui Woody și geloziile lui față de Bonnie. Asta da dilemă reală, nu doar pentru o jucărie, ci și pentru oricine a iubit pe cineva și s-a întrebat dacă mai e valoros. Reapariția Bo Peep m-a emoționat rău, și dialogurile dintre ei sunt pline de adevăr despre cum oamenii se schimbă și iau drumuri diferite. Forky e atât de stupid în felul lui încât e imposibil să nu-l iubești. Și hei, Keanu Reeves ca Duke Caboom? Genial. Única problemă e că parcă filmul îți zice la sfârșit ceva ce deja știai, și nu e o concluzie atât de revelationară. Totuși, m-a făcut să plâng și asta cred că spune destul. Sigur, nu-i la nivelul celui de-al treilea, dar merita să existe.

Uite, „Minions & Monsters" e o surpriză plăcută! M-am dus cu așteptări mici, sincer, dar filmul asta m-a făcut să râd pe neașteptate și am simțit că valul de nostalgie pentru seria asta nu e pe burtă. Minionii sunt la fel de adorabili și amuzanți ca oricând, iar ideea de a-i pune să se confrunte cu monștri reali aduce o prospețime pe care nu o așteptam. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e că unele glume se simt un pic reciclate din filmele anterioare. De-aia nu dau 5 stele. Povestea în sine e destul de simplă, nici nu se preface că e altceva, și asta e ok pentru un film de familie. Animația e frumoasă, scenele de acțiune sunt bine gândite și uite, copiii mei și-au găsit locul lor pe canapea lângă mine. E o escolă bună dacă vrei să petreci timp cu familia și să râzi un pic. Nu e un mop spiritual, dar îți face ziua mai luminoasă. Recomand!

Revenit la Milano după 20 de ani m-a pus în situația ciudată de a mă așteppta la magic și de a găsi doar ecouri. „Diavolul se îmbracă de la Prada 2" se bazează prea mult pe nostalgia pentru originalul care ne-a făcut să iubim aceste personaje, dar nu oferă destul ca să stea pe picioare proprii. Meryl Streep e în continuare rece și elegantă ca Miranda, asta nu se discută. Însă conflictul cu Emily și revenirea lui Andy se simt forțate, lipsite de acea tensiune sofisticată pe care o avea prima parte. Filmul merge prin moțiunile comediei de birou fără să găsească ceva nou să spună despre aceste oameni după atâția ani. M-am bucurat să-i revăd, dar asta a fost și cel mai mult pe care l-a oferit filmul. Direcția e competentă, dialogurile au momente bune, dar totul simte că reîncălzește ceva ce nu mai cere să fie reîncălzit. E ok dacă ești fan nostalgic, dar nu e o continuare pe care o așteptai.

Am revăzut "Povestea Jucăriilor" și sincer, mi-a amintit de ce am iubit asta cand eram mica. Woody și Buzz sunt personajele perfecte pentru o poveste despre prietenie și acceptare, iar dinamica dintre ei nu se plictisește nici acum. Ce m-a lovit cel mai mult e cum filmul nu vorbește direct despre sentimente, dar le transmite perfect prin fiecare scenă. Animația e clar primitiva comparativ cu ce avem acum, dar asta nu strica nimic. Dimpotrivă, are o caldură pe care filmele moderne le pierd uneori. Vorbesc serios, dialogurile sunt pline de umor atât pentru copii cât și pentru adulți. Scene ca aceea de la Sid m-au făcut să râd de fiecare dată. Singurul lucru e că, din perspectiva de azi, unele momente mi se par puțin grăbite spre final. Dar asta e o critică mică la un film care a schimbat cu adevărat industria. Merită cu siguranță revedere, chiar dacă ți-ai amintit deja povestea.

Am intrat în sală fără mari așteptări și am ieșit complet surprinsă. "Moartea lui Stalin" este o comedie neagră care te lovește cu o inteligență acerbă, chiar chinuitoare uneori. Armando Iannucci reușește să transforme o pagină întunecată din istoria rusă într-o satire cu dinți ascuțiți, unde absurdul și groaza convietuiesc într-o relație ciudată. Ceea ce m-a marcat cel mai mult e cum filmul nu se teme să râdă din fața unui regim totalitar fără să piardă din seriozitate. Actoria e excelentă, fiecare personaj e desenat cu mare atenție, iar dialogurile mor de râs în momente și te înghețe în altele. Nu e ușor de digerat nici o secundă, dar exact asta-i frumusețea lui. Singurul lucru care m-ar fi putut ține departe e tonul, care nu e pentru toată lumea. Dar daca-ți place umorul dark și istoria prezentată dintr-o perspectivă neortodoxă, trebuie neapărat să-l vezi. Nu-l uiți ușor.

Adam Scott într-un han bântuit irlandez pare combinația perfectă pe hârtie, dar "Hokum" nu reușește să exploateze deplin potențialul acestui setup. Filmul are momente de groază care te fac să te întinzi pe scaun, dar apoi se pierde într-o dezvoltare lentă, prea ocupat să construiască atmosferă decât să creeze tensiune reală. Ceea ce m-a impresionat e autenticitatea personajului lui Scott. Un scriitor de romane de groază care se confruntă cu adevărata spaimă e o idee bună, și actorul o duce cu naturalețe. Però, hanul bântuit nu reușește să mă înspăimânte din cauza unui ritm prea moale. E ca și cum McCarthy nu poate decide dacă vrea psihologic sau clasic horror. Recomand filmul dacă ți-au plăcut "1408" sau "Grave Encounters", pentru că are acea atmosferă claustrofobă și ciudată. Nu-i perfect, dar nici rău. Merita vizionat dacă ești fan al genului, doar nu te aș sfătui să aștepți ceva revoluționar.

Am urmărit Ed Wood cu inima în gură și nu m-am putut abține să nu râd și să mă emoționez în același timp. Tim Burton a reușit să facă ceva rar: o comedie care-ți ia glas. Povestea lui Edward Wood nu e doar despre filmele de proastă calitate, e despre un om care și-a urmat visurile cu o sinceritate zdrobitoare, indiferent de cât de ciudate erau. Johnny Depp e pur și simplu minunat în rolul ăsta. Transmite toată pasiunea și vulnerabilitatea personajului cu o grație pe care nu o așteptam. Dar ceea ce m-a emoționat cu adevărat e prietenia cu Bela Lugosi a lui Martin Landau. Acele scene sunt atât de tandre, atât de triste, încât mi s-a strâns în piept. Filmul are umor absurd, dar și o melancolie care te lovește în plex. Nu e perfect, unele secvențe se-ntind un pic prea mult, dar autenticitatea e aici peste tot. E o celebrare ciudată a creației și a acceptării, a iubirii pentru cine ești într-adevăr. M-a lăsat cu un sentiment ciudat și frumos în același timp. Recomand cu inima.

Acum o săptămână aș fi zis că e imposibil să fiu atât de emoționată de o adaptare He-Man, dar "Stăpânii universului" m-a luat complet prin surprindere. Nicholas Galitzine e absolut perfect în rolul ăsta, reușind să facă tranziția de la Adam slab și confuz la He-Man incredibil de convingător. Jared Leto ca Skeletor? Wow, serios, e unul dintre cei mai buni antagoniști pe care i-am văzut în ultimul timp. Ceea ce m-a încântat cu adevărat e că filmul nu uite de unde vine, dar nu se așteaptă nici să știi pe dinafară seria din copilărie. Acțiunile sunt spectaculoase fără să fie gratuite, iar personajele secundare ca Teela și Man-At-Arms au o profunzime care nu o așteptam. Travis Knight știe ce face cu o cameră. Da, povestea nu e ceva revoluționar, dar nu trebuie să fie. E pura dragoste pentru personaje, aventură și deja mi-e dor de Eternia. Mă-ntorc sigur o a doua oară.

Wow, m-a surprins plăcut! Am intrat în sală cu așteptări mari, știind cât de îndrăgit e universul Mortal Kombat, și... nu m-am dezamăgit. Scena de acțiune cu Cole Young m-a prins de la început. Ai asta, știi, când un personaj aparent obișnuit discovers că e mai mult decât pare. E greu să nu te emoționezi puțin. Lupte greu filmate, cu sânge și violență brută care chiar se simte. Nu-i pentru toți, dar pentru fanii franchise-ului e exact ce trebuiau. Partea cu dezvoltarea personajelor... eh, aia ar fi putut fi mai bine. Cu atât de mulți luptători și scenarii de introdus, filmul simte că-și face bagajul prea repede. Unii personaggi rămân ceva superficiali, ce-i păcat. Totuși, energiile acțiunilor și CGI-ul sunt destul de solid. M-a distrat serios, chiar dacă nu-i o capodoperă de sci-fi. E filmul pe care-l merită fanii seriei, pur și simplu nu e perfect. O 4 pe care n-o regret!

Am intrat în Backrooms și sincer, nu m-am mai putut ieși din tensiune o bună vreme după ce s-a terminat filmul. Kane Parsons reușește să transforme ceva atât de simplu, o cale ascunsă într-un subsol, într-o sursă de groază reală. Ceea ce m-a lovit cel mai tare a fost atmosfera sufocantă, acea senzație că pereții se strâng treptat. Filmul nu se bizuie pe efecte spectaculoase ca să te sperie, ci pe suspans pur și pe absurdul frustrând al a fi prins într-o realitate care nu respectă regulile cunoscute. Nici măcar nu înțelegi cu adevarata ce se întâmplă, și asta e parte din geniu. Nu-i perfect, recunosc. Sunt momente unde pacing-ul cade și personajele nu sunt extraordinar dezvoltate, dar impactul emoțional rămâne. Iți lasă o senzație ciudată chiar și după ce filmul se termină. Dacă ți place horror psihologic care te face să te gândești după ce iesi de la cinema, asta e alegerea perfectă.

Revenirea lui Frank Castle mă entuziasmase inițial, dar "The Punisher: O ultimă lovitură" nu reușește să ridice ștacheta prea sus. Filmul are momente intense, nu mă înțelegi greșit, doar că lucrurile se simțeau cam nehotărâte în privința a ceea ce vreau să fie. Regizorul Reinaldo Marcus Green încearcă să adâncească personajul dincolo de setea de răzbunare, iar asta era promițător. Dar în loc să exploreze cu adevărat această transformare interioară, filmul alunecă într-o succesiune de scene de bătaie și urmăriri care par reciclate din sutele de filme de acțiune pe care le-am văzut. E cum ar fi John Wick făcut de o platformă de dropshipping, dacă mă înțelegi. Ceea ce m-a iritat cel mai mult e că filmul nu pare complet. Se simte ca jumătate din poveste și rămâi suspendat în aer la final, de parcă tocmai ai privit episodul unu dintr-un serial și nu o poveste închisă. Scena de deschidere cu abuzul animalelor a fost absolut inutilă și ofensatoare. Putea jura că există o cale mai inteligentă să introduci darkul personajului. 3.5 pentru că Jon Bernthal rămâne solid în rol și unele secvențe de luptă sunt bine coreografiate. Dar asta e cam tot ce pot lauda.

Am ieșit din cinema cu inima grea și zâmbetul pe buze, ceea ce e o combinație rară și frumoasă. "La Vénus électrique" e o surpriză plăcută din partea lui Salvadori, care reușește să amestece umorismul cu sentimentul fără să cadă în capcana sentimentalismului prost. Povestea unei femei care descopă energia electrică în Parisul Belle Époque e mai mult decât o simplă lecție de istorie. E o ode la curajul tău, la cum rupturile din viață se transformă în ceva extraordinar. Actrița principală poartă filmul pe umerii ei cu o ușurință care te face să o iubești aproape instant. Acțiunea e bine ritmată, iar dialogurile te fac să râzi cu adevărat, nu doar să zâmbești politic. Singurul minus e că pe alocuri sare prea repede între scene și piezi din povestea personală a eroului. Dar e o mică problemă într-un film care m-a emoționat sincer. Nu-i filmul perfect, dar e genul care rămâne cu tine după ce se-ntinde cortina.

Am fost sigură că mă va surprinde, dar "Dhrurandhar" e mai mult o monedă cu două fețe decât cred că ar vrea realizatorii. Povestea de acțiune e directă, fără prea multe ocolișuri, și asta se apreciază, sincer. E genul de film care te ține în scaun din cauza adrenalizei pure, nu din cauza unor personaje profunde sau dialoguri care te fac să gândești. Ce m-a dezamăgit puțin e că după un timp crezi că știi deja direcția filmului. Nu sunt gen să cer o minune de screenwriting, dar ceva mai mult de substanță ar fi fost binevenit. Actorii se descurcă bine cu ceea ce au de făcut, doar că rolurile sunt cam unidimensionale. Nu e rău, nu chiar, dar nici nu e filmul ala pe care îl recomand cu entuziasm. E ok pentru o sâmbătă seara, cand vrei doar acțiune și adrenalină fără a te gândi prea mult. Mi-a plăcut mai mult decât m-am așteptat, dar nu e ceva ce aș reviziona curând.

Sincer, nu știu ce să zic. "Norocul prostului" e o poveste care pe hârtie sună fantastic, dar în realitate ceva nu se potrivește. Ryan Gosling face ce poate, dar personajul ăsta nu reușește să mă capteze suficient, parcă lipsește ceva din construcția lui emoțională. Ce m-a deranjat cel mai mult e că filmul prezintă totul în culori prea roze. Da, bișnițele lui Keith Gill sunt amuzante și pe momente chiar te fac să râzi, dar sub această fațadă feel-good, problema e mai complexă. Nu mi-a explicat niciodată cum funcționează de fapt mecanismul ăsta de investiție și de ce era atât de important. Pur și simplu mă-am simțit în afară. Cinematografia lui Craig Gillespie e solid executată și unele scene sunt pline de energie, asta sigur. Dar overall mi-a părut prea uștiuc, prea de consum rapid. Un film decent, sigur merită vizionat, dar nu mă va hărțui lunile viitoare. E nice to have, nu must-see.

M-a marcat profund filmul ăsta, chiar dacă nu e ușor de privit. "Sunt dorite fete fierbinți" e un documentar crudă despre realitatea sexului și exploatare, iar Ronna Gradus nu se ascunde după nicio diplomație. Ce m-a șocat cel mai mult e cum se-ntâmplă lucrurile astea chiar lângă noi, în România. Fetele din film nu-și cer milă, doar încearcă să supraviețuiască. Unele scene m-au făcut să mă simt inconfortabil, dar cred că asta e scopul, să nu poți rămâne indiferent. Sigur, documentarul are probleme. Uneori senzaționalismul ia locul analizei profunde, și structura putea fi mai bună. Totuși, reușește să pună oamenii în fața unei realități care de obicei rămâne ascunsă. Merită să-l vezi, dar fii pregătit. Nu e pentru o seară relaxantă, e pentru a te gândești. 4/5 pentru curaj și sinceritate, chiar dacă nu-i perfect.

Am intrat în sală cu așteptări mari și... nu știu, filmul m-a surprins, dar nu în felul în care sperasem. "Natură prădătoare" e tare până la un punct. Atmosfera aia de coșmar cu uraganul și apele care cresc e greu de ignorat, tensiunea e reală în primele jumătăți de oră. Tommy Wirkola știe cum să te țină în suspans. Dar iată, personajele? Mi s-au părut generic și nu prea m-am atașat de nimeni. Sunt momente când simți că filmul ar putea fi mult mai brutal, mai nepredictibil. Se face prea ușor, prea linear pentru genul ăsta. Nu e Jaws, nici măcar Crawl, dacă e să fiu sinceră. Totuși, e o experiență decenă pentru o seară de adrenalină. Scenele cu rechini versus oameni sunt solid realizate, iar efectele sunt chiar bune. Mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam, dar nu o să mă ții pe scaun cu gândul la ea. E filmul perfect pentru o cinema experience rapid și alintat, doar că uiți prea repede.

Când am intrat în sală, mă așteptam la o comedie ușoară și distractivă. "Mănâncă, roagă-te, latră" are momente amuzante, sigur, în special când cățeii fac haos și oamenii încearcă să-i controleze. Ideea premisă e chiar drăguță: că oamenii au mai multă nevoie de disciplina decât animalele lor. Dar sincer, filmul se lungește cam mult. După jumătate, simți că povestea se tot repetă și nu mai aduce nimic nou. Caracterele sunt oarecum préfabricate, iar dialogurile nu m-au făcut să iau prea mult în serios. Marco Petry a încercat să amestece o lecție de viață cu gluma, dar mixul nu a ieșit perfect. Nu zic că e rău complet. Dacă vrei o peliculă de duminică cu care să-ți umpli timp fără prea multă concentrație, merge. Doar că nu m-a emoționat și nici nu m-a amuzit atât cât speraseși. E competent făcut, dar neinspirat.

Michael Jackson merita o poveste ca asta. Antoine Fuqua a reușit să mă transpună în universul unui geniu absolut, în acele momente în care Michael era doar un copil cu vise pe scena Jackson Five. Jaafar Jackson are o prezență care te hipnotizează, iar energia filmului e molipsitoare, mai ales în secvențele de dans și performanță. M-am simțit cu adevărat în piele lui, să-ți zic drept. Ce m-a dezamăgit ceva e că filmul alunecă prea des în clichee și nu aprofundează prea mult lacrimi, conflictele reale. E mai mult o celebrare decât o explorare sinceră a psihicului lui Michael. Și pe alocuri simți că se-ntinde puțin, că se repetă. Regia e solida totuși, și cinematografia e frumoasă rau. E filmul ideal pentru fanii lui Jackson, sigur. Dar dacă ai așteptat ceva mai întuneric, mai profund... ei bine, asta nu e el. Mi-a plăcut în total, dar nu m-a zguduit cum speriam.

Sincer, am intrat în sală cu gânduri împărțite. Știu că oamenii iau în serios versiunea din '97, dar această nouă variantă m-a surprins plăcut. E mai degrabă o aventură haioasă decât horror clasic, și nu mă pot plânge pentru asta. Ideea cu circul pus în fața unei anaconde urâte e genială. Veți râde de cum încearcă acești artiști să se descurce, iar asta e exactamente punctul tare al filmului. Scenele de supraviețuire sunt creative, iar personajul braconierei aduce o tensiune bună fără să devină ridicol. Da, sunt momente în care filmul se apucă prea mult de comedie și pierde puțin din suspans, dar chiar aia funcționează pentru el. Tom Gormican știe cum să construiască o scenă în care râzi și tremuri în același timp. Nu e o capodoperă, dar e o experiență pe care merită s-o trăiești la cinema. Dacă aștepți să te săngeteze de frică, nu e filmul ăsta. Dar dacă vrei o seară cu acțiune, umor și un șarpe beșmetean, mergi cu încredere.