Mihai C.

Reboot-ul live-action al „Vaianei" are momente de gust vizual și o Vaiana cu prezență solidă, dar filmul se simte oarecum împiedicat de propriile sale ambițiile. Thomas Kail reușește să reconstruiască peisajele oceanice cu o estetică plăcută, iar coregrafia are ritm. Problema e că nu găsesc prea multă încercare să depășească ceea ce a oferit deja animația din 2016. Dwayne Johnson în rolul lui Maui pare mai mult o variație a lui sine decât o reinventare a personajului. Ceva lipsește din energia și carisma pe care trebuiau să o mute dintr-un mediu in materia în altul. Dialogurile sunt previzibile, iar unele secvențe cu creaturi marine arată mai degrabă animate decât realiste, ceea ce rupe imersia. Nu e rău, doar nu sunt sigur de ce trebuia să existe. E competent, divertisment ușor pentru familie, dar lipsit de acea scânteie care ar face diferența. Merită vizionat dacă ești fан al francizei, dar te așteaptă mai mult al aceluiași lucru, nu o nouă perspectivă.

Am urmărit "Mesaje pentru Isabelle" cu așteptări mixte și, sincer, filmul le-a confirmat pe jumătate. Premisa e chiar plăcută, un concept romantic cu potențial solid, doar că McKendrick nu prea exploatează tensiunea emoțională pe care o avea la dispoziție. Partea bună e dinamica dintre personajele principale. Dialogurile sunt cu adevărat amuzante în primele 40 de minute, iar ușurința cu care tânăra devine vulnerabilă prin mesajele vocale creează o intimitate care merge bine pe ecran. Dar apoi filmul se transformă într-o comedie romantică foarte predesigur, cu scene care le-am mai văzut de mii de ori. Acting-ul e solid, actresses se descurcă bine cu materialul, dar scenariul nu le oferă suficientă adâncime după jumătatea filmului. Regizorul alegea prea ușor să ignore complexitatea unei astfel de situații, pentru a se încheia cu un happy ending care vine prea repede și prea ușor. E o vizionare plăcută pentru seara asta, nici mai mult nici mai puțin. Filmul nu eșuează, dar nici nu rămâne în minte.

Sinceritatea mă obligă să spun că "Simpsley" nu reușește să-și găsească ritmul. Debbie Bruce Mahan încearcă să amestece comedie cu elemente de crimă într-o formatare animată, dar combinația asta cad plat mai des decât ar trebui. Problemele încep cu scrierea. Glumele par forțate, iar când filmul încearcă să devină serios cu intriga de crimă, tonul sare brusc înapoi la slapstick. Asta creeaza o disonanță care nu func­ționează. Animația în sine e tehnică solidă, dar de-o monotonie vizuală care nu ajută la salvarea unui scenariu slab. Ce mă deranjează cel mai mult e lipsa unei perspective claire. Nu e destul de amuzant ca comedie pură, nici destul de interesant ca thriller. Se-ntinde aiurea în mijloc. Acting-ul voiceover e decent, dar nimic nu-l salvează pe "Simpsley" de la genericitate. Pentru copii ceva mai mari poate merge, dar adulții vor cere constant motivul pentru care petrec vremea cu asta. Pe scurt, o ratare bine-intenționată, dar ratare totuși.

Ron Howard se întoarce la formula tested cu "Renăscut din cenușă", iar rezultatul e solid, dar previzibil. Russell Crowe interpretează Jim Braddock cu o decență care nu surprinde, într-o poveste de redenție sportivă care urmează pas cu pas rețeta cunoscuta: cădere, suferință, apoi triumf. Renée Zellweger e suficientă în rolul soției, deși relația lor rămâne mai mult decor dramatic decât adevărată explorare emoțională. Ceea ce funcționează e poveștile mici din periferia ringului. Contextul Marii Crize economice adaugă greutate naraţiunii, iar unele scene cu familia lui Braddock reușesc să miște. Din păcate, filmul preferă să se întoarcă la clișeuri cu antrenori motivatori și momente triumfale standard. Howard merge prea sigur pe terenul familiar, fără riscuri reale. E un film competent care se vede fără probleme, dar nici nu te lasă cu o senzație de vreo importanță reală. Nu e rău, e doar... ușor plicticos.

"Începutul" e filmul ala care îți schimbă perspectiva asupra science-fictionului. Nolan construiește o lume complexă, cu reguli clare pentru visele în straturi, dar nu se complică prea mult cu explicațiile. DiCaprio e perfect în rolul unui om devorat de culpă, iar emoția din spatele actului de a implanta o idee în minte e cu adevărat profundă. Ce mă fascinează cel mai mult e cum reușește filmul să fie simultan o povestire de acțiune, o thriller psiho și o meditație asupra realității. Scenele de luptă în gravitație zero, exploziile în desert, construcția mentală a hotelului din al treilea nivel de vis, toate funcționează perfect. Dar în spatele acestor secvențe spectaculoase stă o poveste despre familii pierdute și obsesia unui om care nu poate renunța. Hans Zimmer compune una din celor mai bune coloane sonore ale sale, iar cinematografia doar amplifică senzația de confuzie și control simultan. Fiecare vizionare deschide noi interpretation, ceea ce face ca pelicula asta să rămână relevantă după 14 ani. Un film care sfidează genul și pe spectator în același timp.

Tiddes reușește să facă ceva greu în "Comedie de groază": să jongleze cu parodia fără să se transforme în fan fiction gol. Doi prieteni blocați într-un basm din horror clasic, asta e premisa, și filmul o exploatează cu mai multă inteligență decât ar sugera trailerul. Actoria cărării sunt pe nota corectă, nicidecum teatrală, ceea ce ajută la echilibrul greu între sperieturi și umor. Scenele comediei funcționează când nu se gândește prea tare la el însuși, iar când pun monștrii în fața acestor doi, dintr-o dată simți că scenariul e într-adevăr conștient de absurditate. Nu e perfect. Unele referințe la "Scream" sau "Halloween" simt ușor forțate, și a doua jumătate se întinde prea mult. Dar filmul nu se poticnește în sine, cum par să creadă críticii mai sumbri. E messy, da, dar intenționat. Pentru cine caută o comedie horror care nu se ia prea serios, asta merge. 4.5 pentru că merita mai mult decât hate, dar nu e nici fără cusuri vizibile.

Cronin se întoarce la ce știe el mai bine, dar de data asta cu rezultate mixte. Ideea unei fete dispărute opt ani în deșert care revine transformată într-o ceva malefic avea potențial real, dar execuția se pierde undeva între groază legitimă și comedie horror care nu-și găsește tonul. Regizorul importă prea mult din formula Evil Dead a sa, cu dialoguri gonflate și o prezentare vizuală care ține mai mult de bacanal decât de suspans. Actrița principală face ce poate cu un personaj destul de flat, iar tatăl jurnalist rămâne departe de a fi convincent în rolul celui devastat. Ceea ce m-a enervat cel mai mult e lipsa climei opresive pe care ar trebui s-o cultive un film despre o ființă supranaturală în casă. Secvențele de groază sunt zgomotoase și performante, dar rareori te țin cu inima la gură. Pe moment ai o jumătate de oră interesantă, apoi totul se prăbușește într-un spectacol excesiv care pierde orice efect psihologic. Film competent din punct de vedere tehnic, dar inert emoțional.

Watts reia personajul cu o manieră mult mai matură decât anteriorii săi filme Spider-Man. Ceea ce mă impresionează cel mai mult e cum balansează tonul între comedie de liceu și dramă emoțională grea. Tom Holland dă o performanță solid, plin de vulnerabilitate, mai ales în scenele cu mize emoționale mari. Tehnicamente, filmul e ambițios. Multiversul nu e doar decorație, ci o consecință logică a deciziilor personajelor. Efectele vizuale sunt solide, iar acțiunile nu-ți fac indiferență. Cu toate acestea, pe alocuri simți că structura scenariului se-ntinde prea mult pentru a încadra toate elementele. Cataloagele de inamici nu scapă unei ușoare supraîncărcări. Ceea ce mă ține departe de o notă mai mare e pacing-ul inegal din actul doi și faptul că unele personaje secundare rămân neclare. Dar filmul se recuperează cu un final emoțional care chiar te lovește.

Craig Gillespie încearcă să readucă Supergirl în mod mai gritty și matur, iar asta se vede în anumite momente. Vizualul cosmic e solid, iar Milly Alcock face o Kara vulnerabilă și furie, nu doar o extensie zâmbitoare a lui Superman. Problema e că filmul se poticnește într-o povestire care nu știe exact ce vrea să fie. Conflictul dintre personaj și datoriile ei devine repetitiv, iar dinamica cu tovarășul neașteptat nu generează tensiunea pe care o așteptai. Regie competentă, dar fără vlagă. Se simte mai mult ca o obligație în franciza DC decât ceva cu adevărat curajos. Ceva zile după ce ți-l urmărești, realizezi că nu prea îți amintești scene memorabile. Nici rău, nici bun, doar... acolo.

Baudry ne duce în ultimii ani ai lui De Gaulle cu o abordare surprinzător intimă pentru un film istoric. "L'âge de fer" este mai puțin spectacol politic și mai mult portret psihologic al unui om în declin, ceea ce funcționează de obicei, dar uneori cade într-o melancolie plictisitoare. Avem momente de forță reală, mai ales când filmul explorează tensiunea dintre legatul de-a lifetimului și fragilitatea fizică crescândă. Actorii livrează interpretări solide, iar cinematografia captează bine atmosfera claustrofobă a unui lider izolat. Problema? Ritmul e destul de lent, iar unele scene se întinde fără să adauge prea mult. Ți-ai dori mai multă claritate în ce anume e "batalia" din titlu. E un film pentru cinefili care apreciază subtilitatea asupra dramatismului, dar nici nu e pe departe perfect. Merita văzut, totuși.

Priyadarshan încearcă să amestece horrorul cu comedia, dar rezultatul e mai confuz decât divertisant. "Bhooth Bangla" merge pe firul unei premise interesante, un palat cu trecut mysterious și o nuntă ca pânză de fundal, doar că execuția cade plat în multe momente. Partea de comedie e forțată. Dialogurile și situațiile care ar trebui să te facă să râzi se simțin repetitive, iar timing-ul e greșit prea des. Ritmul filmului e neregulat, trecând brusc de la scene care strivesc tensiune la alte care-ți scad considerabil interesul. Ce merită remarcat e tentativa de a construi o lume rurală cu particularități locale și oameni cu superstiții. E clar că scenariul voia să exploreze mai mult acest contrast între protagonist și comunitate, dar nu ajunge suficient de adânc. Acting-ul variază destul de mult, iar scenele cu evenimente supranaturale sunt mai degrabă iritante decât înfricosatoare. Nu e un film pe care îl uram, dar nici nu mă-a implicat. E genul pe care-l uiți rapid după ce se termină.

Anthony Maras construiește o poveste ingeniasă în jurul unui detaliu istoric pe care puțini oameni îl cunosc. Filmul se concentrează pe tensiunea psihologică dintre Eisenhower și meteorologul James Stagg în orele ce preced invazia din Normandia, iar premisa e cu adevărat interesantă. Problema e că executarea nu ridică altura ambiției. Gary Oldman face ceea ce poate cu rolul lui Eisenhower, dar dialogurile par uneori forțate, iar conflictul dintre cei doi personaje nu dezvoltă suficiență dramatică. Regizorul reușește să creeze momente de suspans, dar filmul rămâne într-o zonă de confort prea aproape de dramedă corporativă, nu de thriller istoric care să-ți bată inima. Vizual e solid, scenele sunt bine compuse, dar ceva lipsește din substanță. Aș spune că e un film pentru cinefili de istorii, dar restul vor fi doar parțial angajați de această decizie meteorologică care schimbă istoria.

"Păcatul tău: Londra" e o variantă londonieză a conflictului clasic distanță plus presiuni externe. Nick și Noah se înclină sub greutatea gelozie și ambițiilor divergente, iar Girdwood nu ratează momentele intime care respiră adevăr. Cinematografia surprinde frumos Oxford și Londra, iar chemistry dintre actori salvează mai multa dramă decât ar merita pe hartă. Problema e că scenariul aleargă prea des pe locuri familiare fără să ofere ceva nou genului. Conflictele se simt oarecum predictibile, iar ritmul șoptitor nu face decât să întărească senzația de marcare a timpului. Secvențele finale aspiră la catharsis, dar ajung doar dramatic corecte. Filmul nu e rău, doar că nu găsește vocea proprie între "The Summer I Turned Pretty" și alte drame romantice contemporane. E solid pentru o seară liniștită, dar nu prea lasă ceva în urmă.

Am urmărit "Pofta și entuziasmul grozav" cu expectative ridicate din cauza reputației lui Widerberg, dar filmul m-a dezamăgit mai mult decât m-am așteptat. Narațiunea istorică se pierde într-o melodramă care se simte forțată și nestavilă, iar dinamica dintre personaje nu convinge nici măcar în momentele care ar trebui să fie emoționale. Actoratul e solid, lucru care ar putea salva totul, doar că regia pare distrasă. Scenele romantice curg fără ritm, iar contextul istoric e mai mult decor decât substanță. Mi-a venit în minte "Room with a View" cu o avanpremieră mai bună asupra pasiunilor umane, în timp ce aici totul devine prea predictibil. Filmul nu e neapărat prost, dar nu reușește nici să marcheze, nici să surprindă. O oportunitate ratată de a face ceva memorabil.

E greu să nu te lași sedus de acest film, chiar dacă la prima vedere pare o comedie ușoară despre moda. David Frankel reușește ceva mai greu decât ar părea: transformă o poveste de initiere într-o meditație subtilă despre compromisuri și ambiție. Meryl Streep e, desigur, excepțională ca Miranda Priestly. Fiecare privire, fiecare pauză în dialog funcționează perfect, iar scenele ei devin o masterclass de acting prin simplitate. Dar ce m-a surprins e că Anne Hathaway nu se pierde în umbra acesteia. Evoluția Andyei de la fată pierdută la asistentă impecabilă e credibilă și dureroasă. Partea care mă ține înapoi de 5 stele e că uneori scenenografia și montajul tind spre excesul estetic, iar unele personaje secundare sunt mai mult accesori decât oameni. Totuși, filmul vorbește despre identitate și prețul succesului într-un mod care îți rămâne în gând. Nu e doar un film despre haine, chiar dacă ar vrea cineva să creadă asta.

"Femeia marcată" pornește de la o premisă interesantă, dar Ibáñez nu reușește să o exploateze pe deplin. Thrillerul se bazează în esență pe amnezia personajului principal, un artifici narativ care funcționează doar dacă spectatorului îi pasă cu adevărat cine e această femeie. Aici se simte o lipsă de investment emoțional, iar revelațiile din final par mai mult calculate decât organice. Tonul e inconsecvent. Oscilează între gravitate și o anumită superficialitate care undermineaza tensiunea. Actorii joacă solid, dar dialogi pun și nu au mult cu care să lucreze. Scene de investigație sunt doar funcționale, fără vreo creativitate regizorală. E un thriller care-ți consumă o oră și jumătate și pe care ți-l uiți relativ repede. Nici prost, nici bun, pur și simplu mediu.

Filmul rămâne o capodoperă de science-fiction care nu și-a pierdut niciun gram din puterea conceptuală. Ceea ce îmi place cel mai mult e modul în care Wachowski construiește o filozofie pe structura unui thriller de acțiune. Keanu Reeves nu doar joacă, ci devine exact ceea ce trebuie: un personaj prins între două realități, confuz și vulnerabil chiar și în scenele de bataie. Vizual, filmul e o demonstrație de imaginație. Efectele speciale din 1999 sunt încă impresionante pentru că servesc povestea, nu invers. Coreografia luptelor, bullet time-ul, designul costumelor. Totul contribuie la construirea acestei lumi stranii și periculoase. Singurul lucru care m-ar fi dus la nota maximă e că din perspectiva actuală, unele dialoguri filosofice cad ușor greu. Dar asta nu diminuează cu nimic meritul filmului. Matricea e una dintre acele producții care schimbă modul în care privești genul și care îți stă în minte mult timp după ce termini vizionarea.

"Dragul meu asasin" e un film care știe exact ce vrea și n-are de gând să se mai gândească. Taweewat Wantha construiește o poveste de acțiune clasică dar cu suficiente elemente de dramă și romance ca să nu se simtă monoton. Premisa e ciudată, da, dar tocmai asta o face interesantă. Ce funcționează bine e chimica dintre cei doi protagoniști. Scenele de luptă sunt bine coreografiate, iar pacing-ul e bun în general. Cinematografia e solid făcută, cu tonuri de thriller psihologic care se simte authentic. Însă, sincer, filmul cam se comprimă în ultimul act. Dezvoltarea caracterelor s-ar putea face mai în profunzime, iar revenirea "vechiului inamic" simte mai mult ca un expediție de plot decât ceva organic. E tipul de film care te ține în scaun o oră jumătate, dar nu o să-l revezi curând. Totul considerat, e o surpriză plăcută din Asia, cu potențial real dar cu mici derapaje în execuție.

"Obsesia" meu pare un film care știe exact ce vrea să fie, dar nu reușește în totalitate să ajungă acolo. Curry Barker construiește o tensiune psihologică interesantă în jurul ideii de obsesie, iar actorii fac ceea ce pot cu materialul disponibil. Michael Johnston are momente bune, în special când personajul său se confruntă cu propria aroganță, dar dialogurile slab dezvoltate sabotează mult din potențial. Ceea ce funcționează e atmosfera, mai ales în scenele noctune unde filmul revine la streamul conștienței și paranoia. Problema e că regizorul nu pare sigur dacă face o dramă psihologică sau un horror mai direct. Oscilează între stiluri fără să se fixeze pe niciunul cu convingere. Chiar și cu un buget modest, senzația de improvizație e prea vizibilă. Merită vazut dacă ești fan al horrorului mai intelectual, dar nu te astepta la ceva revoluționar.

"Doamnele mai întâi" e o comedie care funcționează mai bine decât m-aș fi așteptat, chiar dacă premisa sună ușor predictabilă. Thea Sharrock reușește să transforme inversiunea de rol într-o platformă pentru observații sociale care nu se simt forțate, și asta e meritul ei cel mai mare. Protagonistul, cu toată arrogența inițială, evoluționează organic fără să devină pesemist sau prea „converit". Actorii secundari, în special femeile care construiesc această lume paralelă, au mult mai mult de spus decât pare la început. Scena din mijlocul filmului, în care logica acestei realități alternative e explicată, m-a surprins cu ironia ei. Nu-i perfect, totuși. Uneori comediei îi lipsește șocul, iar o-alta senzație de deja-văzut o trage puțin în jos. Dar e suficient de inteligent ca să nu se simtă nici ca un manifesto, nici ca pură divertisment. E undeva la mijloc, și asta nu-i neapărat un cusur.