Mihai C.

Am privit "Vântul se ridică" cu așteptări mari, dar filmul m-a dezamăgit parțial. Miyazaki construiește o istorie frumoasă despre Jiro, designerul de avioane, dar ritmul e atât de lent că te pierzi în detalii. Animația e impecabilă, desigur, iar paleta de culori transmite melancolia perioadei interbelice foarte bine. Problema e că filmul se simte mai mult ca o meditație lungă decât o narație cu adevărat captivantă. Relația cu Naoko e romantică pe hârtie, dar ar fi beneficiat de mai multă chimie între personaje. Regizorul se lasă prea mult în abstractizări visuale când ar trebui să aprofundeze conflictele interne. Nu-i un film rău, dar nici nu justifică pe deplin reputația Miyazaki. E pentru cinefili care apreciază ritm lent și contemplare vizuală, nu pentru cine caută o poveste cu ritm clar.

Wirkola reușește ceea ce puțini regizorii îndrăznesc: un thriller de supraviețuire care nu se pierde în special effects gratuite. "Natură prădătoare" e o lecție de simplitate și tensiune. Uraganul și rechinii nu sunt spectacol, ci o problemă cu care trebuie să te confrunți, moment după moment. Ce m-a surprins e focusul pe caractere. În timp ce apa crește și pericolul se apropie, vedem cum oamenii obișnuiți se transformă sub presiune. Actorii joacă cu o ușurință care arată o distribuție bine direcționată. Structura narativă e strânsă, fără scene de umplutură, și asta e o forță, nu o limitare. Cinematografia capturează groaza unui dezastru real, iar designul sunetului te-n spate constant. Nu-i film de acasă, e ceva pe care trebuie să-l vezi pe ecranul mare. O pe care o recomand fără ezitare.

Am intrat cu așteptări mari în cinematograf, în special după filmele anterioare ale lui Aditya Dhar. Dhurandhar se dovedește a fi o mișcare calculată în genul acțiune-thriller, cu o premisă solidă despre răzbunare și justiție, dar execuția nu e chiar la nivelul la care mă așteptam. Protagonistul are o prezență viguroasă și scenele de acțiune sunt filmate cu o energie care ține spectatorii treji. Secvențele combat funcționează, iar ritmul general merge bine. Problema e că, dincolo de adrenalină, personajul lipsește de profunzime emoțională. Motivația răzbunării se simte oarecum mecanică, fără a crea acea conexiune profundă cu spectatorul pe care o caută. Narația bate pasul pe loc în al doilea act. Unele scene de dialog se întărzie, iar tensiunea construită cu grijă în primele 40 de minute se pierde din vedere. E un film care știe să distreze, dar nu reușește pe deplin să emoționeze. Totul culminează într-un final destul de previzibil. Nu e rău, e doar competent. Recomand dacă vrei ceva ușor de urmărit cu o sticlă de apă lângă tine, dar nu e filmul care ți se vor bate ușile în minte.

Secuela lui Mario se simte oarecum dezorientată în ambițiile sale. Aaron Horvath încearcă să expandeze universul cu o paletă vizuală mai complexă și scene în spațiu care sunt, trebuie să recunosc, impresionante din punct de vedere tehnic. Dar undeva în drum se pierde coerența narativă care făcea prim filmul atât de solid. Personajele secundare primesc mai puțin spațiu și dezvoltare decât aș fi vrut, iar motivațiile antagonistului sunt mai degrabă schițate decât explorate cu adevărat. Mario și Luigi sunt buni în scenele lor de acțiune, dar dialogurile te fac să realizezi cât de mult se bazează filmul pe nostalgie decât pe o povestire originală. Nu e deloc rău. Copiii vor fi sigur fericiți, iar anumite scene de setpiece sunt greu de negat. Pur și simplu, mă așteptam la mai mult. E genul de film care promite galaxii și pe care le oferi, dar uiți să le dai viață.

Hopperi e o idee genuinul interesantă, și asta se vede în multe secvențe. Conceptul comunicării cu animalele prin intermediul roboților deschide o mulțime de posibilități narrative, iar Mabel e suficient de bine construită pentru a-mi păsa de destinul ei. Regizorul Daniel Chong găsește momente de umor solid și o anumită căldură în relația ei cu creaturile din jur. Problema e că filmul nu exploatează pe deplin potențialul acestei premise. Prea multă energie merge în subplotul politic cu primarul și autostradă, ceea ce simte mai mult ca obligație decât ca o extensie naturală a poveștii. Animația e solid făcută, nimic spectaculos, dar correct din punct de vedere tehnic. Pentru copii e o vizionare plăcută, și cred că oamenii pasionați de ecologie vor aprecia mai mult mesajul. Eu personal m-am simțit că filmul joacă prea sigur, lipsit de riscuri creative pe care Pixar le-a luat cu mai multă îndrăzneală acum câțiva ani. E decent, dar nu e ceva care să rămână cu tine după ce vezi creditelele finale.

Nolan face din nou ceea ce știe mai bine: iau o premisă științifică și o transformă într-o operă emoțională de proporții cosmice. "Interstellar" nu e doar despre găuri de vierme și misiuni spațiale, ci despre sacrificiu și conexiunea umană în fața absurdului universal. McConaughey e perfect în rolul unui tată disperat, iar cinematografia e pur și simplu uimitoare. Secvențele din apropierea găurii negre au o forță vizuală care te pune pe gânduri. Totuși, filmul are lungimi în acte, mai ales în prima jumătate, și dialogurile despre fizică devin oareori prea explicitoare. Scorurile lui Hans Zimmer sunt copleșitoare, poate chiar mai mult decât trebuie. Pe ansamblu e o reușită de proporții mari, filmul asta merită să-l revezi pentru a surprinde detaliile ratate la prima vizionare. Nu e impecabil, dar asta nu înseamnă că nu e grozav.

Sam Raimi se întoarce la rădăcinile sale cu o mișcare îndrăzneață, iar rezultatul e destul de solid. "Ajutor!" e acea poveste de supraviețuire care funcționează pentru că alege să nu se ia prea în serios, iar asta îi stă bine. McAdams și O'Brien au chimie reală, mișundu-se prin dialog dens și tensiune fizică cu o ușurință care ar fi putut fi forțată în mâini mai puțin sigure. Ceea ce mă impresionează e controlul regizorului asupra tonului. Umorul nu sabotează horror-ul și invers, ci converg într-un mod care respiră pe ecran. Secvențele de acțiune și gore sunt cineaste, pline de inventivitate vizuală caracteristică. Asta spus, filmul nu ajunge să fiu complet memorabil, parcă lipsește un strat de complexitate emoțională care să-l ridice mai sus. E una din acele filme pe care le urmărești cu plăcere și pe care, probabil, nu le mai revezi. Dar pentru o seară de cinci sferturi de ceas bine investit? Merită total.

Dan Trachtenberg aduce o perspectivă interesantă prin ochii unui Predator proscris, nu al unui vânător victimizat de monștri. Ideea unui tânăr Yautja în conflict cu propriul clan are potențial, iar dinamica cu androida Thia putea fi o sursă bogată de tensiune. Din păcate, execuția rămâne ștearsă. Filmul se zbate între a fi un buddy movie și o aventură sci-fi tradițională, fără să exceleze cu adevărat la niciuna din astea. Acțiunea e slabă la scenariu, cu momente care simțeau forțate și predictibile. Actoria făcuta prin mocap e... acceptabilă, dar personajele nu acumulează suficientă substanță pentru a-mi pasa efectiv de soarta lor. Thia avea șansa să fie mai complex decât robotul standard, dar e doar funcțional. Vizual, unele scene funcționează bine. Peisajul planetei îți cântărește ușor asupra unor esteticieni interesante, dar asta nu compesează naratiunea ștearsă. E un film care se străduiește, dar căreia îi lipsesc mușchii unui adevărat SF de top. Nici grozav, nici dezastru. Just... acolo.

Kermani construiește o atmosferă densă și apăsătoare, cu Morwen și Anne ca doi poli ai unei relații complicate. Vizual, filmul are momente frumoase, cu peisajul desolat devenind aproape personaj în sine. Problema e că tensiunea narrativă nu progresează cum ar trebui. Revenirea bărbatului din trecut promite o cotitură majoră, dar execuția simte că se târâie. Acting-ul e solid, mai ales în scenele de intimitate familială, dar dialogurile rareori depășesc formulele generice ale genului. Se simte mai mult un exercițiu de stil decât o poveste cu miezul solid. Nu e rău, doar că lipsit de urgență și, în final, nu prea îți rămâne în minte.

Dune e o producție vizual impresionantă, Villeneuve știe cum să construiască lumi pe ecran. Cinematografia și designul acestui univers din Frank Herbert sunt de invidiat, iar Hans Zimmer oferă o coloană sonoră care-ți răsună în urechi mult după ce iese creditul final. Problema e că filmul se simte într-un fel incomplet. E clar că e doar prima parte și asta se vede în ritm, în modul în care anumite elemente sunt lăsate în aer. Paul Atreides rămâne o prezență mai mult decât un personaj cu care să te conectezi cu adevărat, și chiar dacă Timothée Chalamet face ce poate, dialogu-i sună forțat uneori. Intriga politică din spatele scenelor e mai interesantă decât ceea ce se întâmplă pe ecran. Apoi vine partea cu dunele și morările, care-i de impact, dar nu suficient ca să compenseze primele două ore care-și caută ritmul. E un film pe care vreau să-l apreciez mai mult decât o fac. Ambițios, frumos, dar pe clipe și destul de lipsit de urgență emoțională.

Zootropolis 2 confirmă că Disney știe să facă secvele care merită existența. Judy și Nick sunt la fel de buni împreună, iar chimia lor pe ecran funcționează mai bine decât în primul film. Ceea ce m-a impresionat e cum regizorul Jared Bush folosește misterul ca pretext pentru a explora mai adânc relația celor doi detectivi, forțând parteneratul lor la încercare în scene care sunt atât amuzante cât și emoționante. Animația e impecabilă, cu atenție la detalii care arată că producția nu s-a luat superficial. Orașul animal respiră de viață chiar și în colțurile neașteptate pe care le descoperim. Singurul lucru care mă ține puțin în urmă e că nu surprinde la fel de tare ca originalul, iar anumite rezolvări de plot sunt oarecum previzibile. Oricum, e o continuare cu substanță. Dacă ți-a plăcut prima, asta e o escapadă sigură la cinema cu familia.

"Acuzată" încearcă să exploreze tensiunea unei situații de criz personal, dar se pierde într-o construcție narativă nehoțărâtă. Kashyap are premise interesante pe hârtie, doar că execuția simte a compromis între thriller și dramă domestică, fără să exceleze la niciunul din genuri. Problema majoră e ritmul. Primul act târâie inutil, iar când lucrurile ar trebui să se intensifice, dialogurile devin repetitive și previzibile. Actrița principală încearcă să cărege greutatea filmului pe umeri, iar acolo unde găsesc ceva autentic în relația ei cu soțul, scenariul o sabotează cu scene clișeice. Amintește de "Spotlight" prin dorinţa de a sonda sistemul, dar fără claritate și impactul emocional. Cinematografia e plată, iar twist-ul final simte improvizat mai degrabă decât inevitabil. Filmul nu e dezastru total, există momente în care actorii reușesc să dea sens textului, dar nu suficient ca să salveze o povestire confuză. E un efort care merita mai mult focus și o vorbire mai directă cu tema.

"Cod roșu: Apocalipsă" e exact genul de film pe care îl urmărești cu o zâmbitură pe față, știind că o să fie haos controlat. Campbell reușește ceva dificil aici, să echilibreze ororile cu umorul fără ca niciunul să devore celalalt. Doi tineri angajați într-o clădire abandoanată, o ciupercă mutantă și un specialist în bioterorism care pare desprins dintr-o comedie de spioni, combinația asta funcționează mai bine decât ar trebui. Ce m-a impresionat cel mai mult e ritmul. Nu stă prea mult pe exposition, ci intră direct în acțiune, și asta îi dă filmului o energie care te ține agățat pe scaun. Actorilor le revine greu să alterneze între groază și glume, dar o fac cu o naturalețe care spune că și-au înțeles rolul. Designul criaturii e creepy fără a fi pretențios, ceea ce aproape că fructifică mai mult decât ar putea o creație ultra-realizistă. Nu e arta filmului, dar nici nu trebuia să fie. E pură divertisment inteligent, un film care știe exact ce vrea să fie.

Rønning reușește ceva pe care franciza o căuta de mult timp. "Tron: Ares" nu doar că se întoarce la vizualul hipnotic din ereditate, dar și explorează într-un mod sincer dilema dintre controlul uman și autonomia artificială. Programul Ares nu e pur villain, și asta e genialul filmului, această ambiguitate morală. Actoria te ține pe loc, iar sequențele de acțiune sunt filmografi frumos, nu doar explosion-uri gratuite. Rønning nu cade în capcana de a face doar un spectacol vizual gol. Narativa merge ușor, fără moment mort, și dialogurile sună natural, nu scripted pesimist. Da, poate lipsa referințe la Legacy, dar filmul asta se sustrage de nostalgie ieftină și construiește ceva propriu. Sunt momente când efectele CGI sunt șocante, iar când Ares confruntă realitatea, tensiunea e reală. Franciza a găsit din nou ritmul. E o producție care respectă sursele și merge mai departe, și nu mulți reușesc asta.

Joe Wright încearcă ceva ambițios cu Anna Karenina, dar execuția e inegală. Decizia de a folosi o scenă de teatru ca spațiu principal e interesantă din punct de vedere vizual, doar că pare forțată în multe momente. Când funcționează, cum e scena balului, e chiar genial. Când nu, devii conștient că privești teatru filmat, nu o adevărată adaptare. Actoria e solidă, Keira Knightley oferă o Anna complex și tulburată, iar Jude Law e credibil ca Karenin distant. Problema e că mulți dintre ceilalți personaje se pierd în gâlceava de relații și conflicte, iar ritmul lung nu ajută povestea să respire. Tolstoi e greu de adaptat, sigur, dar aici senzația e că Wright a ales stil peste substanță. E o pledoarie vizuală care merită văzută pentru ambițiile ei, dar nu neapărat pentru narație sau emoție autentică.

Joe Carnahan a făcut un thriller de acțiune care mă surprins plăcut. "The Rip" e mult mai solid decât m-așteptam, cu o premisă simplă dar efectivă: bani găsiți, încredere pierdută. Dinamica între polițiști e tensionantă, iar regizorul o construiește cu pasul măsurat, nu se grăbește să dezvăluie cine pe cine joacă. Damon și Affleck sunt pe aceeași lungime de undă, ambii jucând personajele cu nuanțe care fac diferența. Nu e vorba de actorie spectaculoasă, ci de momente mici care îți arată dezagregarile psihologice. Scenele de acțiune nu sunt gratuite, iar cinematografia din Miami creeaza o atmosferă corosivă, parcă morala se topește odata cu soarele fierbinte. Ce mă mișcă e că filmul nu se simte reciclat, deși aparține unui gen cunoscut. Structura narativă e inteligentă fără să fie premeditată. Carnahan găsește acel echilibru greu între thriller inteligent și entertainer solid. E cel mai bun film al său în ultimii ani.

Pedro Morelli construiește o narație cu tensiune reală în "Frăția fricii", chiar dacă nu reinventează genul thriller-ului criminal. Povestea avocatei care negociază cu poliția pentru a-și salva nepoata e simplă, dar eficace, iar dinamica dintre legalitate și ilegalitate găsește momente de adevărată complexitate morală. Actoria e solidă, specialmente în scenele de negociere, unde disperarea personajului se vede în fiecare gest. Ce funcționează cel mai bine e atmosfera São Paulo-ului captivată de violență, contextualizarea bună care te face să înțelegi mizeriile din care pornește totul. Ritmul e alert, scena de acțiune din treimea finală e orchestrată cu precizie. Singurul minus e că unele subploturi se pierd pe drumul ăsta și personajele secundare nu au suficient spațiu pentru a respira. Nu e o noutate pur și simplu, dar e execuție onestă și emoțional convingătoare. Merită vizionat de fani ai thrillerelor gritty.

Coogler face un pas important cu "Păcătoșii", departe de universurile supereroinești pe care le-a explorat până acum. Filmul e o mișcare îndrăzneață care amestecă genurile cu o siguranță rară la studiouri mari. Cei doi frați gemeni, interpretați de Jordan cu o intensitate care mă obsedează, se întorc în Clarksdale-ul plin de umbra unui 1932, iar tensiunea crește organic, nu artificial. Ce mă impresionează cel mai mult e maturitatea narative. Scenariul nu cade în capcanele genrului horror obișnuit, ci preferă să construiască dread psihologic. Fotografia e sobră, geloasă cu detaliile, iar atmosfera respira istoria și vinovăție. Dacă "Moonlight" și "Midsommar" s-ar fi întâlnit în Mississippi, ar putea arăta cam așa. E filmul pe care nu l-am așteptat de la Coogler și tocmai de aceea merita așa o notă. O experință cinematografică care te lasă cu senzația că ai urmărit ceva cu vreo conseință.

"L'affaire Bojarski" e un caz de rasism și nedreptate din anii '50, dar filmul lui Salomé nu prea merge mai departe decât să ne servească o poveste pe care o cunoaștem. Actoria e solid încadrată, cu momente care țin, dar regie... e cam flat pentru a fi cineasta atât de o poveste atât de explozivă. Mi-a plăcut cum s-au construit anumite scene procesului, în special confesiunile și contradicțiile mărturifilor. Asta da o tensiune care lipsește din rest. Problema e că película se simte prea didactică, parcă ne explică pasul cu pasul fără să ne lase să simțim în piele prejudecata epocii. Compare cu ceva cum ar fi "Spotlight", care știe să scoboare și să lase spațiu interpretării. Fotografiei îi lipsește ceva. Peisajul și decorul par mai mult scenă teatrală decât memorie vie a unei epoci. Salomé face mai mult să raporteze decât să exploreze psihologia personajelor, iar asta șterge o bună parte din impact. E serios? Da. E bun? Meh, pe jumătate.

Emerald Fennell se-ntinde prea mult în încercarea de a rescrie Wuthering Heights pentru generația TikTok. Filmul are momente de furie dramatică care funcționează, mai ales când Robbie și Elordi sunt pe ecran în aceeași scenă, tensiunea dintre ei fiind palpabilă. Dar regizoarea pare mai preocupată de estetică și șocuri visuale decât de a dezvolta personajele în profunzime. Problema e că noi deja știm povestea. Fennell nu aduce nimic substanțial care să justifice existența acestei noi versiuni, doar amplifică melodrama fără să o dea sens. Actoria e în regulă, cu Elordi mai convingător decât mă așteptam, dar și el se pierde în regie excentrică. E un film care se uită bine și care are gustul de ceva interzis, dar rămâne superficial. A doua jumătate cade, iar finalul pare scris de cineva care nu a terminat cartea. Nici rău, nici bun, doar ușor frustrant pentru că putea fi ceva mai substanțial.